Potrivit Codului de procedură fiscală, atunci când debitorul nu-şi plăteşte de bunăvoiedatoriile fiscale, autorităţile sunt îndreptăţite să treacă la executarea silită a acestora. Procedura de executare silită revine organului fiscal care administrează creanţele fiscale, iar singura situaţie în care acesta nu demarează acţiunile de executare silită pentru stingerea obligaţiilor fiscale datorate este cea în care există o cerere de restituire/rambursare în curs de soluţionare, iar cuantumul sumei solicitate este egal cu sau mai mare decât creanţa fiscală datorată de debitor.
Vă reamintim că, în conformitate cu legislaţia fiscală aplicabilă în prezent, creanţa fiscală este definită ca fiind dreptul la încasarea oricărei sume care se cuvine bugetului general consolidat, reprezentând creanţa fiscală principală şi creanţa fiscală accesorie. Astfel, sunt datorii fiscale taxele, impozitele, contribuţiile sociale şi accesoriile acestora, percepute de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale în baza unor raporturi juridice de drept public.
De asemenea, este important să precizăm că dreptul organului de executare silită de a cere executarea silită a creanţelor fiscale se prescrie în termen de cinci ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere acest drept. După împlinirea acestui termen, datoriile se prescriu şi nu mai pot fi recuperate.
Care sunt modalităţile de executare silită
Conform prevederilor în vigoare, obiectul executării silite este reprezentat în principiu de orice bun ce se află în proprietatea debitorului și poate fi urmărit. Totodată, valorificarea veniturilor şi bunurilor aflate în proprietatea debitorului se efectuează numai în măsura necesară pentru realizarea creanţelor fiscale şi a cheltuielilor de executare. Executarea silită a bunurilor proprietate a debitorului, urmăribile potrivit legii, se efectuează, de regulă, în limita a 150% din valoarea creanţelor fiscale, inclusiv a cheltuielilor de executare, cu excepţia cazului în care din motive obiective în legătură cu situaţia patrimonială a debitorului acest nivel nu poate fi respectat.
Codul de procedură fiscală reglementează, prin intermediul art. 227, şi ordinea în care sunt supuse sechestrării şi valorificării bunurile urmăribile proprietate a debitorului. Concret, aceasta este următoarea:
- bunurile mobile şi imobile care nu sunt direct folosite în activitatea ce constituie principala sursă de venit;
- bunuri care nu sunt nemijlocit predestinate pentru desfăşurarea activităţii care constituie principala sursă de venit;
- bunurile mobile şi imobile ce se află temporar în deţinerea altor persoane în baza contractelor de arendă, de împrumut, de închiriere, de concesiune, de leasing şi altele;
- ansamblu de bunuri în condiţiile prevederilor art. 246, adică situaţia în care bunurile mobile şi/sau imobile pot fi valorificate individual şi/sau în ansamblu dacă organul de executare silită apreciază că astfel acestea pot fi vândute în condiţii mai avantajoase;
- maşini-unelte, utilaje, materii prime şi materiale şi alte bunuri mobile, precum şi bunuri imobile ce servesc activităţii care constituie principala sursă de venit;
- produse finite.
De asemenea, trebuie să amintim că executarea silită poate fi realizată prin mai multe moduri, astfel:
- executarea silită prin poprire, asupra sumelor de bani;
- executarea silită mobiliară, asupra bunurilor mobile;
- executarea silită imobiliară, asupra bunurilor imobile.
De altfel, prima dintre cele trei variante este şi cea mai des întâlnită în practică, după cum specialiştii contactaţi de redacţia noastră au explicat: „Mai exact, este vorba desprepoprirea bancară, care se înființează printr-o adresă transmisă terțului poprit de către organele de executare silită. Poprirea bancară se realizează atât asupra conturilor în lei, cât și asupra conturilor în alte valute„.
Nu în ultimul rând, există posibilitatea executării prin poprire, simultan, a mai multor conturi bancare sau mai multor terți popriți.
Cum poate fi contestată executarea silită a datoriilor fiscale
Persoanele interesate prin executare au la dispoziţie, în baza Codului de procedură fiscală, varianta contestării executării silite. Totuşi, contestaţia la executare este un mijloc procedural de ultimă instanţă prin care contribuabilul se poate apăra împotriva organelor fiscale şi care poate fi folosit doar în cazul în care contestarea titlului executoriu nu se poate face pe altă cale procedurală.
Executarea silită poate fi suspendată
Pentru a proteja drepturile datornicilor, legislaţia în vigoare prevede posibilitatea suspendării executării silite a datoriilor nefiscale. Totuşi, trebuie ţinut cont de faptul că suspendarea executării silite reprezintă, în fapt, o amânare a acesteia, având un efect dilatoriu, în timp ce oprirea executării reprezintă o încetare a acesteia cu efect definitiv.
Aşa cum cei doi avocaţi de la Niculeasa ne-au precizat, noul Cod de procecură fiscală se păstrează în liniile actului normativ anterior în ceea ce priveşte cazurile de suspendare. Astfel, executarea silită se suspendă în următoarele cazuri, prevăzute expres la art. 233 din documentul amintit:
- când suspendarea a fost dispusă de instanţă sau de creditor, în condiţiile legii;
- la data comunicării aprobării înlesnirii la plată, în condiţiile legii;
- în cazul prevăzut la art. 244, respectiv suspendarea executării silite a bunurilor imobile;
- pe o perioadă de cel mult şase luni, în cazuri excepţionale, şi doar o singură dată pentru acelaşi debitor, prin hotărâre a Guvernului;
- în alte cazuri prevăzute de lege.
De asemenea, executarea silită se suspendă şi în cazul în care, ulterior începerii executării silite, se depune o cerere de restituire/rambursare, iar cuantumul sumei solicitate este egal cu sau mai mare decât creanţa fiscală pentru care s-a început executarea silită. În acest caz, executarea silită se suspendă la data depunerii cererii.
O prevedere importantă care trebuie avută în vedere este cea potrivit căreia, pe perioada suspendării executării silite, actele de executare efectuate anterior, precum şi orice alte măsuri de executare, inclusiv cele de indisponibilizare a bunurilor, veniturilor ori sumelor din conturile bancare, rămân în fiinţă. Spre exemplu, sumele deja poprite în conturile bancare rămân indisponibilizate pe perioada suspendării.