Model de cerere de chemare în judecată – acţiune în răspundere civilă delictuală

MODEL DE CERERE DE CHEMARE ÎN JUDECATĂ

Prezentăm un singur model de cerere de chemare în judecată care poate fi adaptat la oricare dintre cele 9 cazuri prezentate cu titlu orientativ, ce se pot ivi în practica judiciară.

DOMNULE PREŞEDINTE,

Subsemnatul(a)_, domiciliat(ă) în_, chem în judecată şi personal la interogatoriu pe părâtul(a)_, domiciliat(ă)_, pentru a fi obligat(ă):

1) să-mi restituie cantitatea de_kg fân, fructe, porumb, etc. pe care le-a ridicat jară drept de pe terenul proprietatea mea, sau contravaloarea în sumă de_lei;

2) să-mi plătească suma de_lei, reprezentând contravaloarea bunurilor mobile pe care mi le-a distrus;
3. să-mi plătească suma de_lei, reprezentând repararea prejudiciului pe care mi l-a cauzat prin neglijenţa sa, constând în aceea că a uitat deschis robinetul la apă şi mi-a inundat apartamentul, mi-a degradat mobila şi o parte din bunurile mobile;

4. să-mi plătească suma de_lei, reprezentând prejudiciul pe care mi l-a cauzat jiul său minor__ care mi-a spart geamurile de la maşină;

5. să-mi plătească suma de lei, ce reprezintă repararea prejudiciului pe

care mi l-a cauzat elevul intern_care, nejiind supravegheat, mi-a cules recolta de căpşuni, de mere, mi-a spart geamurile de la casă etc.;

6. să-mi plătească suma de_lei, reprezentând paguba pe care mi-au cauzat-o animalele şi păsările sale, care, scăpat de sub supraveghere au pătruns pe terenul mei şi mi-au distrus recolta de porumb, cartofi etc.;

7. să-mi plătească suma de_lei, reprezentând repararea prejudiciului care mi s-a cauzat de prepusul său_, care, din neatenţie, m-a accidentat cu maşina

pe care o conducea, provocându-mi o invaliditate permanentă de gradul al II-lea;

8. să-mi plătească suma de_lei, reprezentând paguba pe care mi-a cauzat-o prin faptul că zăpada de pe acoperişul casei sale, nejiind îndepărtată la timp, a căzut şi mi-a produs o gravă vătămare a sănătăţii şi integrităţii corporale şi invaliditate de gradul al II-lea;

9. să-mi plătească suma de __lei, la care am fost obligat faţă de victima_,

prin hotărârea nr. _din_a Judecătoriei_, deoarece pârâtul a accidentat

grav pe victimă în timp ce conducea maşina societăţii, prejudiciul cauzat fiind cel enunţat şi pe care l-am plătit victimei.

Cer, de asemenea, obligarea pârâtului la plata cheltuielilor pe care le voi face cu judecarea acestei cauze.

Motivele acţiunii:

în fapt, la data de_(se enunţă obiectul cererii şi valoarea sa, apoi motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea şi dovezile pe care se sprijină fiecare capăt de cerere.

Aceasta fiind starea de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea, vă rog să admiteţi acţiunea şi să obligaţi pe pârât(ă) la(sau să-mi)

în drept, îmi întemeiez acţiunea pe dispoziţiile art. 998-999, 1000 alin._,

1001 sau 1002 C. civ.

în dovedirea acţiunii înţeleg să mă servesc de interogatoriul pârâtului(ei) care urmează a fi citat cu această menţiune, de proba cu acte, expertiză tehnică, cercetare locală şi de martorii:_.

Depun prezenta acţiune în dublu exemplar, timbru fiscal în valoare de lei şi timbrul judiciar în valoare de_lei.

Data depunerii__

Semnătura_

DOMNULUI PREŞEDINTE AL JUDECĂTORIEI_

Explicaţii teoretice

1. RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ

1. CONSIDERAŢII PREALABILE

Răspunderea civilă delictuală este reglementată de dispoziţiile art. 998-1003 C. civ. iar o importantă pondere în activitatea instanţelor de judecată o au acţiunile civile născute din delicte sau cvasidelicte.

Domeniul răspunderii civile delictuale, este uneori mai întins decât domeniul răspunderii civile contractuale. Explicaţia constă în aceea că există un număr imens de fapte producătoare de prejudicii şi totodată această răspundere are în vedere, în afară de răspunderea pentru fapta proprie (art. 998 – 999 C. civ.), răspunderea pentru fapta altuia (art. 1000 C. civ.), cât şi răspunderea pentru lucruri, animale şi edificii (art. 1000 alin. 1, art. 1001 şi 1002 C. civ.).

Pentru a înţelege cât mai bine mecanismul răspunderii civile delictuale vom examina modul cum este ea reglementată de dreptul material şi vom încheia cu reglementările pe plan procesual civil, respectiv cum poate obţine cel păgubit repararea integrală a pagubei ce i-a fost cauzată. O parte din problemele pe care le vom examina, şi anume condiţiile răspunderii civile delictuale, sunt valabile şi în cadrul răspunderii civile contractuale, şi de aceea nu vom mai insista asupra lor când ne vom ocupa de aceasta.

Potrivit art. 998 C. civ. „orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat a-l repara”, iar art. 999 C. civ. prevede: „omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa”.

Din simpla lectură a acestor texte rezultă că răspunderea delictuală ia naştere în momentul în care cu intenţie, din neglijenţă sau din imprudenţă s-a comis o faptă prin care s-a cauzat un prejudiciu unei alte persoane. Când fapta se comite cu intenţie de a vătăma, de a produce un prejudiciu altuia, spunem că s-a comis un delict, iar când fapta s-a comis din greşeală sau din imprudenţă înseamnă că este vorba de un „cvasidelict”, deosebire pe care legea nu o face expressis verbis.

în practica judiciară această diferenţiere nu prezintă de altfel importanţă, pentru că în ambele situaţii, fiind vorba de fapte cauzatoare de prejudiciu, acesta trebuie reparat integral.
2. CONDIŢIILE RĂSPUNDERII DELICTUALE PENTRU FAPTA PROPRIE

Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie poate fi angajată numai dacă autorul avea discernământ în momentul comiterii ei. Alienaţii mintali şi debilii mintali nu răspund, iar minorul sub 14 ani răspunde numai în cazul în care se dovedeşte că a lucrat cu discernământ.

Pentru ca o persoană care are discernământ să poată răspunde de fapta sa proprie se cer îndeplinite următoarele condiţii:

1) existenţa unei fapte ilicite;

2) existenţa unui prejudiciu;

3) vinovăţia autorului;

4) legătura dintre prejudiciu şi vinovăţie, pe care le vom examina.

1. Existenţa unei fapte ilicite

Art. 998 şi 999 C. civ. vorbesc despre „faptă”.

Jurisprudenţa şi literatura de specialitate consideră că numai fapta ilicită poate să atragă după sine răspunderea civilă delictuală, înţelegând prin aceasta fapta prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane.

Datorită modului de redactare a dispoziţiilor articolelor 998 şi 999 C. civ., uneori fapta ilicită se confundă cu culpa fără să se aibă în vedere că fapta ilicită are un caracter obiectiv, în timp ce culpa constituie principalul element subiectiv al răspunderii civile, aspect asupra căruia vom reveni în cadrul examinării culpei ca element al răspunderii civile delictuale.

A comite o faptă ilicită înseamnă că cel care a săvârşit-o a nesocotit dreptul subiectiv ocrotit şi recunoscut în favoarea unei alte persoane, dar, în acelaşi timp, el încalcă şi dreptul obiectiv, adică normele de drept care aveau rolul să apere dreptul subiectiv şi care au fost nesocotite, încălcate prin acţiunea sau inacţiunea sa.

Faptele ilicite comisive sau omisive sunt numeroase şi variate şi de aceea o enumerare a lor este destul de dificilă. Cele mai frecvent întâlnite în practica judiciară sunt faptele de distrugere sau degradare a unor bunuri, de vătămare a sănătăţii şi integrităţii corporale, de însuşire pe nedrept a unor bunuri (când fapta nu are caracter penal), omisiunea îndeplinirii unor obligaţii cu consecinţa producerii unor pagube în dauna altei persoane etc. Caracterul ilicit rezultă fie din împrejurarea că fapta este interzisă de lege, fie că nu s-a respectat o anumită obligaţie impusă de lege.

Avem însă şi cazuri când făptuitorul nu răspunde de prejudiciul cauzat, pentru că o anumită împrejurare în care s-a săvârşit fapta înlătură caracterul ilicit al acesteia, cum ar fi:

1) Legitima apărare. Dacă se dovedeşte că fapta s-a săvârşit:

– „pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes public şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul public.”

– „pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte asemenea mijloace, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ori delimitat prin semnele de marcare.”
– „din cauza tulburării sau temerii, a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul” (v. art. 44 C. pen.).

2) Starea de necesitate. Dacă se dovedeşte că fapta s-a săvârşit:

– „pentru a salva de la un pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes obştesc.”

– „în momentul în care a săvârşit fapta nu şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat” (v. art. 45 C. pen.).

3) Constrângerea fizică şi constrângerea morală, căreia făptuitorul nu i-a putut rezista. Constrângerea morală poate fi exercitată prin ameninţare cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia, şi care nu putea fi înlăturată în alt mod (v. art. 46 C. pen.).

4) Consimţământul victimei Dacă aceasta putea să dispună în mod legal de valoarea socială lezată sau pusă în pericol (v. art. 25 proiectul noului Cod penal).

2. Existenţa unui prejudiciu

Răspunderea civilă delictuală este antrenată numai în măsura în care este cauzatoare de prejudiciu.

Prejudiciul trebuie să fie patrimonial, adică susceptibil de a fi exprimat şi compensat în bani, să fie sigur, cert, adică să se fi produs şi să poată fi dovedit; să fie determinat, adică să poată fi stabilit sub aspect pecuniar, să fie direct, adică consecinţa faptei ilicite şi actual, nu viitor.

Este supus reparării şi prejudiciul viitor dacă există siguranţa producerii sale, precum şi elemente îndestulătoare pentru a-i determina întinderea. Prejudiciul viitor se întâlneşte destul de frecvent în practica judiciară, şi anume când este vorba de o incapacitate de muncă temporară sau permanentă. în aceste cazuri, pentru calcul se stabileşte venitul net lunar pe ultimele 3 luni, pe care cel prejudiciat îl realiza anterior ivirii incapacităţii de muncă, din care se scade venitul realizat prin încasarea ajutorului de boală sau a pensiei, iar diferenţa reprezintă prejudiciul viitor şi în acelaşi timp cert.

Dacă este vorba de prejudiciu eventual al cărui cuantum nu poate fi stabilit nici pentru viitor, victima are dreptul să ceară repararea pagubei în momentul când aceasta poate fi determinată.

3. Vinovăţia autorului

Constituie elementul subiectiv principal al responsabilităţii persoanei care a săvârşit fapta şi reclamantul (victima prejudiciului) trebuie să o dovedească. Nu trebuie confundată cu fapta ilicită pentru că pot exista fapte ilicite neculpabile.

Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică pe care autorul a avut-o în momentul comiterii faptei, care este determinată de un factor intelectiv şi de un factor volitiv. Existenţa primului factor înseamnă că el şi-a dat seama de caracterul antisocial al faptei, l-a prevăzut şi a avut reprezentarea urmărilor posibile ale faptei sale. Factorul volitiv completează pe primul, el constând în intenţia sau dorinţa pârâtului ca urmările, consecinţele faptei sale să se producă sau nu. Poate consta şi în indiferenţa producerii urmărilor posibile ale faptei sale.

Codul civil nu precizează conţinutul noţiunii de vinovăţie sau de culpă, cu toate că faptele ilicite se comit fie intenţionat, fie din neglijenţă sau imprudenţă. O asemenea precizare o găsim în Codul penal, unde se evidenţiază că, potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. 1, vinovăţia exista când fapta care prezintă pericol social este comisă cu intenţie (directă sau indirectă), sau din culpă sau cu intenţie depăşită

Fapta este săvârşită cu intenţie directă atunci când persoana care a comis-o a prevăzut rezultatul faptei sale şi a urmărit producerea lui prin săvârşirea acelei fapte, sau cu intenţie indirectă când persoana, deşi prevede rezultatul faptei sale şi deşi nu-1 urmăreşte, rămâne indiferentă, acceptând posibilitatea producerii lui (art. 19 alin. 1 pct. 1 lit. a-b C. pen).

Fapta este săvârşită din culpă (imprudenţă) când persoana respectivă prevede rezultatul faptei sale, pe care nu-1 doreşte, nu-1 acceptă, dar socoteşte fără temei, în mod uşuratic, că nu se va produce, cât şi în cazul în care, din neatenţie, uşurinţă, nepăsare, neglijenţa etc., nu prevede rezultatul faptei sale, deşi – după împrejurările cunoscute – trebuia şi putea să-l prevadă (art. 19 alin. 1 pct. 2 lit. a-b C. pen).

Dacă persoana respectivă nu a putut să prevadă consecinţele faptei sale şi analizând împrejurările în care fapta s-a comis nu putea să le prevadă, nu acţionează cu vinovăţie şi nu răspunde de consecinţele faptei sale.

Examinată în cadrul practicii judiciare, vinovăţia poate avea caracter pozitiv (distrugerea sau degradarea unui bun, lovirea unei alte persoane – când nu au caracter penal -, refuzul de a-şi îndeplini anumite obligaţii etc.) sau negativ (nesupravegherea copiilor, lipsa de pază a animalelor, omisiunea de a lua măsuri de reparare a unui imobil care se prăbuşeşte etc.), fapte care se soldează cu cauzarea unui prejudiciu material unei alte persoane.

Sarcina probei vinovăţiei revine victimei prejudiciului, adică celui care reclamă în justiţie (art. 1169 C. civ.) şi cere despăgubiri civile. Dacă reclamantul reuşeşte să dovedească vinovăţia autorului faptei, acesta nu se poate exonera de răspundere decât făcând dovada existenţei cazului fortuit (cu valoare exoneratorie. sau a forţei majore, vina reclamantului sau unei terţe persoane, ori că a acţionat în temeiul unui drept exercitat normal, cu suficientă grijă şi diligenţă, nu abuziv etc.

4. Legătura între fapta comisă şi prejudiciu

Reclamantul are obligaţia să mai dovedească că prejudiciul cauzat s-a datorat faptei pe care pârâtul a săvârşit-o cu vinovăţie. Este vorba de legătura de cauzalitate dintre fapta comisă cu vinovăţie şi pagubă, probă care incumbă reclamantului, cu excepţia cazului când ea se prezumă, situaţie pe care o întâlnim în cadrul răspunderii pentru lucruri.

Proba legăturii cauzale dintre cele două elemente este uneori destul de greu de dovedit şi acest lucru rezultă cu prisosinţă din analiza practicii judiciare. Instanţele judecătoreşti au însă obligaţia ca, în baza rolului activ, să se preocupe de stabilirea în concret, în speţa anume cercetată, dacă există ori nu o legătură cauzală între fapta comisă cu vinovăţie şi prejudiciu, pentru că numai în acest caz poate fi antrenată răspunderea materială a autorului faptei.
3. RĂSPUNDEREA PENTRU FAPTA ALTEI PERSOANE, LUCRURI ŞI ANIMALE

Răspunderea civilă delictuală are în vedere numai fapta proprie.

In anumite situaţii determinate de lege o persoană are obligaţia să răspundă şi de prejudiciul cauzat prin fapta altei persoane, precum şi de pagubele cauzate de lucrurile, edificiile şi animalele aflate în paza sa. Este vorba de dispoziţiile art. 1000 — 1002 C. civ., care instituie, în scopul unei mai largi ocrotiri a intereselor victimei prejudiciului, o prezumţie de vinovăţie în persoana autorului faptei. Victimei îi revine sarcina să dovedească celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale şi care impun aplicarea prezumţiei legale de vinovăţie.

Răspunderea prevăzută de dispoziţiile art. 1000 – 1002 C. civ., este tot o răspundere pentru fapta proprie, pentru că această faptă se află la originea faptelor săvârşite în condiţiile enunţate de textele citate, fapta proprie constând în lipsa de supraveghere a copiilor minori, a elevilor, a unui animal scăpat de sub pază, a unui edificiu care a fost lăsat să ajungă în situaţia de a cauza un prejudiciu etc.

Ţinând seama că, prin dispoziţiile art. 1000 – 1002 C. civ., răspunderea pentru fapta altuia, pentru prejudiciile cauzate de edificii, animale şi lucruri este reglementată în mod deosebit, fapt care a dat naştere la discuţii în legătură cu prezumţia de culpă, urmează să le examinăm separat.

1. Răspunderea pentru fapta copiilor, elevilor şi ucenicilor

Această răspundere are la bază prezumţia de culpă constând în lipsa de supraveghere din partea părinţilor, a institutorilor şi a meşteşugarilor şi este prevăzută de dispoziţiile art. 1000 C. civ., răspundere pe care o vom examina în continuare.

1) Tatăl şi mama, după moartea bărbatului. Potrivit art. 1000 alin. 2 C. civ., sunt responsabili de prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc cu ei, excepţie făcând cazul când reuşesc să probeze că n-au putut împiedica fata ilicită comisă de copilul minor. Dacă părinţii nu locuiesc împreună şi nu se înţeleg la care dintre ei să locuiască copilul minor, va hotărî instanţa judecătorească (art. 100 C. fam.), caz în care va răspunde numai părintele la care s-a hotărât să locuiască minorul şi la care locuieşte efectiv.

Dacă copiii sunt elevi interni ai unei şcoli, pentru consecinţele faptelor comise de ei răspund cei ce îi supraveghează.3 Soluţia este corectă din moment ce copilul se afla la şcoală, fiind vorba de culpa în supraveghere a educatorului, care nu poate coexista cu culpa în supraveghere a părinţilor. Cu toate acestea, sunt situaţii când la culpa în supraveghere a educatorului asupra elevului minor care a săvârşit – în timpul şcolarizării – o faptă prejudiciabi-lă se adaugă – ca o contribuţie concurentă la producerea pagubei – şi o culpă în legătură cu educaţia necorespunzătoare dată elevului în familie, caz în care răspund civil şi părinţii copilului minor, în raport cu gravitatea culpei lor, în solidar cu făptuitorul.

în baza art. 998 şi art. 999 C. civ. pot răspunde şi alte persoane care au obligaţii pe linia supravegherii copiilor, şi anume persoanele (altele decât părinţii) cărora copilul le-a fost încredinţat, dat în plasament familial, la care se află în vacanţă etc.

2) Educatorii, învăţătorii, profesorii, meseriaşii. Toţi cei ce educă sau învaţă pe alţii, potrivit art. 1000 alin. 3 C. civ., răspund de prejudiciul cauzat de elevii şi ucenicii lor, în tot timpul ce se găsesc sub a lor supraveghere.

în consecinţă, toţi cei ce educă sau învaţă pe alţii, răspund de pagubele cauzate de cei pe care-i învaţă, indiferent dacă sunt minori sau majori. Dacă sunt interni, răspund de prejudiciile cauzate şi în zilele de sărbătoare, pentru că se consideră că minorul este tot sub supravegherea lor, cu excepţia cazului când elevii sau ucenicii se găsesc în vacanţă şi când răspunderea revine părinţilor sau persoanei sub a cărei supraveghere se găseşte elevul sau ucenicul.

Victima trebuie să dovedească calitatea de elev sau ucenic a autorului faptei la data când fapta s-a comis, pentru a se putea stabili dacă autorul se afla sub supravegherea celor chemaţi să răspundă.

Elevul sau ucenicul cu capacitatea delictuală şi care se află în culpă poate răspunde personal, în baza art. 998 şi art. 999 C. civ., cât şi solidar cu cei în a căror supraveghere s-a aflat. în acest ultim caz, el poate fi chemat în judecată ulterior, în acţiune de regres, pentru a restitui sumele plătite de cei cu care a fost obligat în solidar, acţiune care se întemeiază pe dispoziţiile art. 998 şi art. 999 C. civ.

3. Răspunderea civilă delictuală a comitenţilor pentru fapta PREPUŞILOR

Potrivit art. 1000 alin. 3 C. civ., comitenţii sunt răspunzători de prejudiciile cauzate de prepuşii lor în funcţiile ce Ii s-au încredinţat.

Pentru ca o persoană să fie comitent în raport cu o altă persoană, numită prepus, între ele trebuie să existe un raport de subordonare. Prepusul este subordonat comitentului, în sensul că primeşte şi execută ordinele acestuia, care-i poate controla, dirija şi supraveghea modul cum îşi îndeplineşte obligaţiile încredinţate.

Principalele raporturi de subordonare în societatea noastră există în cadrul contractelor de muncă încheiate între patron şi salariaţi. Patronul are calitatea de comitent şi salariatul pe cea de prepus.

Comitentul răspunde de pagubele cauzate de prepus numai în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile pentru fapta proprie, şi anume:

a) săvârşirea de către prepus„în funcţiile ce i-au fost încredinţate” a unei fapte ilicite;

b) cauzarea unui prejudiciu unei terţe persoane;

c) culpa prepusului;

d) legătura cauzală între faptă şi prejudiciu.

îndeplinirea acestor condiţii dă dreptul victimei să cheme în judecată pe comitent pentru a fi obligat la plata prejudiciului cauzat de prepus, culpa comitentului fiind prezumată.

Victima nu este obligată să cheme în judecată numai pe comitent (acesta este un drept, nu o obligaţie), ea putând chema în judecată numai pe prepus, în condiţiile art. 998 -999 C. civ., sau îi poate chema pe ambii.
Legea instituie o dispoziţie de favoare pentru victimă ca să poată obţine cât mai urgent şi integral acoperirea pagubei ce i s-a cauzat, fie de la comitent, fie de la prepus, fie să-i oblige în solidar.

Dacă paguba a fost cauzată de mai mulţi prepuşi, ei răspund solidar împreună cu comitentul.

De asemenea, dacă sunt mai mulţi comitenţi, ei răspund tot solidar, pentru că şi prepuşii lor au aceeaşi răspundere solidară.

4. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale

Potrivit art. 1001 C. civ., proprietarul unui animal, sau acela care se serveşte de el, este responsabil de prejudiciul cauzat de animal, sau că animalul se află sub paza sa, sau că a scăpat.

Textul enunţat se referă atât la animalele domestice, cât şi la cele sălbatice, cu condiţia ca acestea să se afle sub paza omului, iar răspunderea revine proprietarului sau aceluia care are paza animalului în virtutea unui alt titlu (locaţie, uzufruct etc.).

In cadrul acestei răspunderi trebuie să distingem între cel ce are paza juridică a animalului în momentul comiterii prejudiciului (spre exemplu, proprietarul, locatorul, uzufruc-tuarul etc.) şi cel ce exercită paza materială, şi care poate fi o altă persoană decât proprietarul, cum ar fi vizitiul sau văcarul ce i-a în primire animalul pentru a-1 duce la păşune.

Numai persoana care are paza juridică răspunde pentru prejudiciul cauzat de animal, răspundere care are la bază prezumţia de culpă constând în nesupravegherea animalelor.

Dacă sunt mai multe persoane care au paza juridică, acestea răspund solidar.

5. Răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciile cauzate DE LUCRURI. Potrivit art. 1000 alin. 1 C. civ., omul este responsabil şi de prejudiciul cauzat de lucrurile ce sunt sub paza sa. Este vorba de toate lucrurile neînsufleţite, indiferent de natura lor (mobile sau imobile., care se află ori nu în mişcare, sunt ori nu periculoase şi pentru care nu există reglementată o răspundere specială.

Răspunderea pentru paguba cauzată de lucruri revine persoanei care le are sub paza sa juridică. Paza este determinată de calitatea de proprietar al lucrului, dar şi de aceea de posesor, pentru că şi acesta are obligaţia de supraveghere şi control asupra lucrului, în afara proprietarului lucrului. Posesorul este obligat să manifeste o grijă continuă pentru a preveni cauzarea unor pagube de către lucrurile pe care le posedă.

4. ACŢIUNEA ÎN RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ

1. Dreptul la acţiune. Transmitere. Prescripţie. Dreptul la acţiune în răspunderea civilă delictuală aparţine persoanei care a suferit direct un prejudiciu printr-o faptă considerată delict sau cvasidelict civil. Acest drept poate fi exercitat personal de către cel păgubit sau prin reprezentare legală sau convenţională. Minorul până la vârsta de 14 ani şi interzisul îşi exercită acest drept prin reprezentantul legal: părinţi, tutore sau curator, iar minorul între 14 -18 ani îşi exercită personal dreptul la acţiune, dar cu asistenţa ocrotitorului său legal (art. 105 alin. 2 şi 3 C. fam.).

Pentru că dreptul la acţiune are ca obiect repararea unui prejudiciu patrimonial, în cazul în care cel prejudiciat refuză sau neglijează să exercite acţiunea, creditorii săi pot exercita acţiunea în numele său, în condiţiile art. 974 C. civ., adică acţiunea oblică.

Dreptul la acţiune se poate transmite prin moştenire sau act juridic.

Acţiunea de chemare în judecată trebuie introdusă în termenul general de 3 ani, prevăzut de art. 3 Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, şi curge din momentul în care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea (art. 8 Decretul nr. 167/1958).

2. Persoanele împotriva cărora se îndreaptă acţiunea

Prin acţiune trebuie chemată în judecată persoana care a comis fapta (art. 998 – 999 C. civ.) sau care răspunde pentru fapta altuia sau pentru prejudiciul cauzat de lucruri, edificii şi animale (art. 1000 – 1002 C. civ., rap. la art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954 şi la art. 25 alin. 3 din Decretul nr. 32/1954). în caz de deces al persoanei responsabile pot fi chemaţi în judecată moştenitorii, legatarii sau donatarii de bunuri viitoare, asupra cărora trece obligaţia şi care au acceptat succesiunea, legatul sau donaţia.

Moştenitorul chemat în judecată şi obligat la plata despăgubirilor civile nu poate reveni asupra acceptării succesiunii în scopul de a fi exonerat de plata despăgubirilor civile.

3. Competenţa

Competenţa instanţei este determinată de domiciliul pârâtului, potrivit regulii prevăzută de art. 5 C. proc. civ. în afară de această instanţă, reclamantul, la alegerea sa, poate introduce cererea de chemare în judecată şi la instanţa în circumscripţia căreia s-a săvârşit fapta (art. 10 pct. 8 C. proc. civ.).

4. Obiectul cererii şi valoarea lui

Obiectul îl constituie pretenţia, formulată de reclamant împotriva pârâtului, de reparare a pagubei; aceasta se poate face în natură sau prin echivalent.

Repararea în natură poate avea loc prin restituirea lucrului şi prin restabilirea situaţiei de fapt anterioară săvârşirii delictului civil (art. 14 C. proc. pen.).

Repararea prin echivalent se impune ori de câte ori repararea în natură nu mai este posibilă, pentru că, de exemplu, bunul a fost distrus, şi de obicei se face sub forma unei sume de bani. Cel păgubit nu poate fi obligat, decât dacă consimte, să primească un alt echivalent în afară de bani.

Reclamantul are dreptul să pretindă repararea integrală a prejudiciului, respectiv atât pierderea suferită (damnum emergens), cât şi beneficiul de care a fost lipsit (lucrum cessans).
5. Motive, sarcina probei şi timbrarea acţiunii

Reclamantul are obligaţia să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază acţiunea, precum şi dovezile pe care se sprijină fiecare capăt de cerere, aplicându-se dispoziţiile art. 1169 C. civ., potrivit căruia„cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să

o dovedească” (actori incumbit onus probandi). Dacă reclamantul reuşeşte să dovedească existenţa elementelor răspunderii civile delictuale, pârâtul se poate apăra făcând dovada existenţei unor împrejurări care micşorează răspunderea sau îl exonerează de răspundere: legitimă apărare, starea de necesitate, executarea unui drept, exercitarea unei obligaţii de serviciu sau consimţământul victimei etc.

Sarcina probei revine reclamantului care, în dovedirea acţiunii se poate folosi de orice mijloc de probă: prezumţii, interogatoriu, martori, expertize, cercetare locală etc.

Orice acţiune în pretenţii, întemeiată pe dispoziţiile art. 998 – 1002 C. civ., se timbrează la valoarea pretenţiei pe care reclamantul o cere.

Jurisprudenţă

1. Acordarea unei sume mai mari decât s-a solicitat. Este nelegală acordarea de către instanţă a unei sume mai mari decât cea solicitată de partea vătămată.

2. Bun furat şi vândut unei persoane de bună credinţă. Inculpatul condamnat pentru furt a vândut radiocasetofonul sustras, iar cumpărătorul la revândut, fiind ridicat de la ultimul cumpărător şi predat posesorului. în acest caz, inculpatul trebuie obligat să despăgubească pe ultimul cumpărător, în calitatea sa de subdobânditor de bună credinţă, iar măsura confiscării speciale a radiocasetofonului să nu fie luată.

Cumpărătorul de bună credinţă are dreptul să se constituie parte civilă în procesul penal pentru ca inculpatul să fie obligat să-i restituie preţul pe care l-a plătit pe bunul ce i-a fost ridicat şi restituit părţii vătămate.

3. Calcularea despăgubirilor. Ucidere din culpă. în cazul acesta, la stabilirea cuantumului despăgubirilor trebuie avut în vedere cuantumul salariului pe care victima l-ar fi primit la data pronunţării hotărârii şi valoarea, la aceeaşi dată, a celorlalte eventuale venituri, ci nu veniturile pe care victima le realiza înainte de deces.

4. Cheltuieli de înmormântare, parastase şi ridicarea unui monument funerar. Cheltuielile de înmormântare a victimei, cât şi cele ocazionate de comemorările ulterioare, potrivit tradiţiei religioase a locului, trebuie acordate părţii civile dacă între aceste cheltuieli şi infracţiune există legătură cauzală. Deci, în caz de omor, paguba suferită nu se limitează la cheltuielile de înmormântare a victimei.

Dacă cheltuielile de înmormântare le-a plătit unitatea la care victima lucra, ca un ajutor dat familiei sale, aceasta nu-1 exonerează pe inculpat de la plata integrală a prejudiciului cauzat prin fapta sa.
Cuantumul cheltuielilor ocazionate cu înmormântarea, cu comemorările ulterioare, potrivit tradiţiei locale şi cu ridicarea unui monument funerar, se va stabili pe baza unor probe ce trebuie administrate de instanţa de judecată. La stabilirea cuantumului acestor cheltuieli trebuie avută în vedere şi majorarea de preţuri intervenită până la pronunţarea hotărârii.

5. Coautor. Persoana care a săvârşit infracţiunea de furt, în calitate de coautor, în mod legal a fost obligată la plata întregului prejudiciu, fiind fără relevanţă că a beneficiat numai de o parte din bunurile sustrase.

6. Comitent şi prepus. Pârâtul în calitatea sa de medic de specialitate, aflându-se în serviciul de gardă, în executarea funcţiei încredinţate şi a atribuţiilor sale de serviciu, a acordat o asistenţă medicală necorespunzătoare fiicei minore a reclamanţilor, care a determinat invaliditatea permanentă a membrului ei superior drept. în atare situaţie, unitatea sanitară, în calitate de comitent, răspunde pentru prejudiciul cauzat de medic.

în aceste cazuri trebuie să se reţină existenţa raportului de prepuşenie, iar prepusul să fi săvârşit fapta în funcţiile ce i-au fost încredinţate.

Comitentul răspunde solidar cu prepusul, dar numai proporţional cu culpa acestuia.

7. Copiii minori ai victimei. Obligaţia inculpatului, soţul victimei, la despăgubiri faţă de copilul minor, întemeiată pe disp. art. 14 C. proc. pen. şi art. 998 C. civ, este independentă de obligaţia de întreţinere derivând din disp. art. 86 C. fam, iar durata obligaţiei de plată a despăgubirilor este până la împlinirea majoratului copilului, iar nu până la terminarea studiilor, fără a depăşi vârsta de 25 ani.

Printr-o altă hotărâre, aceeaşi instanţă a hotărât că despăgubirea trebuie acordată şi după ajungerea la majorat a copiilor minori, cu condiţia ca aceştia să se afle în continuarea studiilor, dar nu mai târziu de împlinirea vârstei de 25 de ani.

Pentru a exista un punct de vedere unitar în această problemă, aceeaşi instanţă în compunerea prev. de art. 39 alin. 2 şi 3 din Legea pentru organizarea judecătorească, a decis că la împlinirea vârstei de 18 ani, minorul care a beneficiat de despăgubire periodică, pe calea unei acţiuni civile separate, poate solicita instanţei, plata în continuare a despăgubirilor pe timpul studiilor până la împlinirea vârstei de 25 ani.

8. Culpă comună. Despăgubirea trebuie să cuprindă suma efectiv alocată de victimă, în timpul vieţii, din câştigul ei din muncă, pentru întreţinerea copilului minor, din care se deduce cota stabilită de instanţă, corespunzătoare culpei victimei, precum şi contravaloarea pensiei de urmaş stabilită pentru copil.

9. Daune morale. Soţul victimei unei infracţiuni în urma căreia aceasta şi-a pierdut viaţa, are dreptul de daune morale, al căror cuantum se apreciază în raport cu suferinţele psihice cauzate prin infracţiune părţii civile. Dacă agresiunea s-a produs cu ocazia îndeplinirii sarcinilor de serviciu, se angajează şi răspunderea civilă a comitentului pentru fapta prepusului, în temeiul art. 1000 alin. 3 C. civ.

Inculpaţii care au săvârşit infracţiunea de perversiune sexuală asupra unei minore, pot fi obligaţi la daune morale faţă de minoră.

De asemenea, victima, elevă în vârstă de 10 ani, pentru a evita să fie violată s-a aruncat de pe motocicleta inculpatului pe partea carosabilă a drumului, suferind grave leziuni ce i-au pus viaţa în pericol şi i-au produs o invaliditate de gradul III pe timp de 12 luni, poate pretinde de la inculpat daune morale cauzate prin infracţiunea comisă.

Faţă de împrejurarea că inculpatul a lovit partea civilă cauzându-i leziuni corporale pentru care a avut nevoie de îngrijiri medicale de 14-16 zile, iar ca urmare a agresiunii şi-a pierdut un dinte, se impune să i se acorde daune morale care să-i ofere satisfacţie şi o uşurare pentru suferinţele îndurate.

Părinţii unui copil accidentat mortal de un autovehicul ce circula neregulamentar pe drumurile publice, au solicitat, pe lângă despăgubiri civile şi daune morale, ce au fost acordate, cu motivarea că acestea au, ca orice prejudiciu, un caracter păgubitor ce dă naştere la obligaţia de reparare

10. Despăgubirea soţiei casnice. Ceea ce trebuie să aibă relevanţă în cauză este faptul că partea civilă, prin decesul soţului ei, nu mai beneficiază de cota pe care acesta i-o aloca din veniturile sale, cotă ce trebuie stabilită şi acordată părţii civile. Faptul că partea civilă este capabilă de muncă şi după moartea soţului său s-a încadrat în muncă, această împrejurare nu înlătură dreptul său la asigurarea aceleaşi stări materiale cu aceea pe care ar fi avut-o dacă soţul ar fi trăit.

11. Determinarea valorii bunurilor sustrase. Instanţa trebuie să aibă rol activ în determinarea valorii bunurilor sustrase, ţinând seama de uzura acestora, scop în care poate fi dispusă efectuarea unei expertize tehnice.

12. Eroare judiciară. Daune morale. Este vorba de aplicarea art. 504 alin. 1 şi 2 din C. proc. pen., care nu distinge între prejudiciul material sau moral. De aceea, este normal să fie acordate daune materiale persoanelor ce au suferit daune morale, compensaţii care se vor stabilii prin apreciere şi care vor avea în vedere criterii, rezultând din cazul concret supus judecăţii.,

în aceste situaţii, statul răspunde pentru organele sale coercitive care au aplicat greşit legea, iar când se constată că legea s-a aplicat cu rea credinţă sau din gravă neglijenţă, statul are acţiune în regres împotriva persoanei vinovate, în baza art. 507, C. proc. pen.

Pentru stabilirea daunelor morale este necesar să se administreze probe care să contureze atât dimensiunea suferinţelor fizice şi întinderea prejudiciilor morale la care a fost supusă victima, cât şi echivalentul lor valoric.
Daunele morale se acordă numai persoanei vătămate direct prin infracţiune, celei care a fost supusă suferinţelor fizice şi traumei psihice, nu şi soţului victimei decedate sau altei persoane, care a suferit din cauza morţii acesteia, dar nu i s-au cauzat vătămări fizice din care să fi decurs şi situaţii traumatizante.

13. Furt de folosinţă. în cazul furtului unui tractor în scopul de a-1 folosi pe nedrept, prejudiciul constă numai din contravaloarea carburanţilor şi amortismentului pe durata folosirii sale pe nedrept, iar nu în contravaloarea tractorului.

14. Incapacitatea de muncă urmarea unei infracţiuni. Atâta vreme cât incapacitatea de muncă a părţii civile – mama victimei – a fost determinată cauzal de şocul psihic suferit în urma morţii fiului său, decedat în condiţiile unui accident de circulaţie provocat de inculpat, obligarea acestuia la plata unor despăgubiri civile apare legală şi temeinică/

Despăgubirile periodice lunare trebuie acordate până la încetarea stării de invaliditate, ci nu până la data când victima urma să fie supusă unei noi expertize medicale.

15. Inundarea unui apartament. Locatarul unui apartament care a provocat inundarea şi degradarea altui apartament, ca urmare a faptului că a lăsat deschis robinetul de apă, răspunde pentru cauzarea prejudiciului cauzat.

16. Iresponsabilitate. Achitarea făptuitorului pentru iresponsabilitatea acestuia nu constituie o cauză pentru nerezolvarea acţiunii civile, lipsa discernământului având urmări numai cu privire la răspunderea penală, nu şi la cea civilă. Deci, el trebuie obligat la repararea prejudiciului cauzat.

17. încredinţarea volanului unei persoane care nu are permis de conducere. Această persoană răspunde solidar cu coinculpatul ce a condus autoturismul fără să aibă permis de conducere, pentru prejudiciul cauzat.

18. însuşirea unei sume de bani. Dacă s-a însuşit o sumă de bani ce trebuia depusă la bancă, despăgubirile vor cuprinde pe lângă suma însuşită şi dobânda aferentă acestei sume, calculată de la data însuşirii sumei şi până la recuperarea ei.

19. Majorarea ulterioară a despăgubirilor. Având în vedere principiul reparaţiei integrale a prejudiciului dacă ulterior pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive de obligare la despăgubiri civile, au apărut noi consecinţe ale aceleiaşi fapte prejudiciabile, cel prejudiciat are dreptul să promoveze o nouă acţiune pentru majorarea daunelor. în acest proces nu i se poate invoca autoritatea de lucru judecat, deoarece în primul proces s-a avut în vedere numai prejudiciul existent la aceea dată.
20. Obligarea şi la beneficiul nerealizat. Inculpatul condamnat pentru distrugerea unui autobuz, trebuie obligat la echivalentul costului reparaţiilor acelui autobuz, cât şi la beneficiul nerealizat prin indisponibilizarea autobuzului în perioada în care a fost supus reparaţiilor.

21. Parte responsabilă civilmente. Fiind dovedit că inculpata a folosit banii din gestiunea unităţii, printre altele, pentru întreţinerea familiei, a soţului bolnav cu care gospodărea împreună, introducerea în cauză a acestuia ca parte responsabil civilmente, este legală2.

22. Prejudiciu. Revizuire. Prin decizia penală nr. 344 din 7 august 1997, a fost obligat să plătească reclamantului, cu titlu de despăgubiri o rentă lunară de 400.000 lei, începând cu data producerii accidentului, 5 februarie 1996, şi până la încetarea stării de nevoie.

Potrivit art. 998 C. civ., repararea prejudiciului se face integral, iar hotărârea pronunţată în această materie se bucură de autoritate de lucru judecat relativă, în sensul că soluţia se impune numai cât timp se menţin împrejurările de fapt ce au impus pronunţarea ei.

In speţă, revizuirea despăgubirilor se impune, având în vedere că renta s-a stabilit în raport de starea de nevoie a reclamantului, suma stabilită reprezentând costul celor necesare traiului, al medicamentelor şi al tratamentului medical.

Conform certificatului de la dosar, eliberat de Comisia de Expertiză Medicală a persoanelor cu handicap, reclamantul prezintă un handicap permanent, astfel încât nu se mai impune revizuirea stării sale de sănătate.

Prin urmare, starea de nevoie a reclamantului nu a încetat, ci se impune ca suma pe care i-o datorează pârâtul să acopere prejudiciul ce i-a fost cauzat, reprezentând salariul de care a fost lipsit şi din care ar fi putut să-şi procure cele necesare traiului, inclusiv medicamentele şi tratamentul medical.

în lipsa altor probe, Curtea a apreciat că potrivit art. 998 C. civ., suma reprezentând venitul minim pe economie garantat reprezintă despăgubirea cuvenită reclamantului până la încetarea stării de nevoie a acestuia. în acest mod asigurându-se permanent repararea prejudiciului resimţit de reclamant, această valoare fiind indexată prin hotărâre de guvern.

23. Proces inflaţionist. în condiţiile evoluţiei procesului inflaţionist trebuie stabilită suma datorată drept despăgubiri, ţinându-se cont de rata de inflaţie, prejudiciu ce trebuie apoi majorat cu dobânda legală datorată pe toată perioada până la punerea în execuţie a hotărârii definitive.

24. Provocare. Dacă se reţine existenţa provocării, despăgubirile civile pretinse trebuie reduse ca urmare a reţinerii culpei comune/

25. Răspunderea pentru paza bunului. Potrivit art. 1000 alin. 1, C. civ., cel ce are sub paza sa un lucru răspunde de prejudiciile cauzate de el. Cazul fortuit nu exonerează de răspundere.

26. Răspundere subsidiară. Repararea daunelor suferite trebuie să cuprindă atât pierderea survenită prin diminuarea produsă patrimoniului ei ca urmare a infracţiunii de delapidare, cât şi beneficiul nerealizat. Dauna efectivă şi dobânda legală, constituie componente ale pagubei suferite de partea civilă. De aceea părţile responsabil civilmente trebuie obligate atât la plata despăgubirilor, pentru daunele efectiv rămase neacoperite, cât şi la dobânzile legale aferente, din moment ce acestea nu se mai pot recupera de la autorul direct, ca urmare a constatării insolvabilităţii acestuia.

27. Solidaritate. Potrivit art. 1003 C. civ., dacă delictul este imputabil mai multor persoane, acestea sunt ţinute solidar pentru despăgubire. Acest text devine aplicabil când se stabileşte că paguba rezultă din unul şi acelaşi fapt, săvârşit de mai multe persoane, care au acţionat în baza unei înţelegeri comune (unicitate de rezoluţie delictuală).

28. Uciderea din culpă. Inculpatul trebuie obligat la repararea integrală a prejudiciului, în cuantumul sumei pe care tatăl ucis din culpa inculpatului a destinat-o fiecăruia din copiii săi minori, iar nu în raport cu nevoile celor prejudiciaţi şi de posibilităţile de plată ale inculpatului.

La stabilirea veniturilor victimei, se vor lua în calcul veniturile realizate din salariu, cât şi alte venituri pe care aceasta le realiza, inclusiv prin munca depusă în gospodărie. Totodată, la calculul prejudiciului se va ţine seama şi de majorările de salarii şi de indemnizaţiile survenite până la rămânerea definitivă a hotărârii.

29. Victima în stare de ebrietate aflată pe marcajul pietonal. Dacă victima se află în zona marcajului pietonal, în zona în care conducătorul auto are obligaţia să reducă viteza până la limita evitării oricărui pericol, nu prezintă importanţă că era în stare de ebrietate, deci nu are culpă, trebuie despăgubită pentru prejudiciul cauzat, fiind încadrată în gradul II de invaliditate.