reprezint

Jurisprudenţa europeană, o mână de ajutor pentru firmele româneşti

de

Pentru companiile din Europa este din ce în ce mai important să formuleze o strategie de taxe conform normelor UE pentru a administra riscurile şi a beneficia de oportunităţile pe care le oferă schimbările din legislaţia europeană. Cunoaşterea faptului că jurisprudenţa europeană poate oferi oportunităţi de reducere a taxelor, precum şi cunoaşterea principiilor UE privind ajutorul de stat sunt critice pentru o bună administrare a riscurilor cu care se confruntă companiile. În acest context, PricewaterhouseCoopers a organizat pentru prima oară în România o întâlnire a unui grup de specialişti în impozitarea directă în Uniunea Europeană, conferinţa intitulându-se ”Impozite directe cu paşaport european”. Obiectivul acestei reţele de consultanţi specializaţi în legislaţia fiscală comunitară ce provine din  toate statele membre UE este de a acorda asistenţă companiilor şi persoanelor fizice, pentru ca acestea să beneficieze pe deplin de drepturile lor conform legislaţiei comunitare.

Oportunităţi fiscale aduse de statutul de membru

Specialiştii au ţinut să puncteze atât importanţa fructificării oportunităţilor, cât şi a administrării riscurilor ce decurg din reglementările la nivelul UE pentru companiile care îşi desfăşoară activitatea în Europa. Astfel, Sjoerd Douma, manager în cadrul PricewaterhouseCoopers Olanda şi membru al Grupului de Specialişti ai PWC în Impozite Directe din UE, a făcut o trecere în revistă a principiilor din legislaţia UE, punând accent pe libertăţile fundamentale garantate de tratatul membru. El a menţionat câteva cazuri aduse de contribuabili din statele membre UE în faţa Curţii Europene de Justiţie, în care aceştia au contestat cu succes conformitatea legislaţiei din ţările respective cu principiile tratatului comunitar. ”Între statele membre UE nu trebuie să existe discriminare fiscală. Nu poţi să tratezi altfel o investiţie transfrontalieră decât una internă, trebuie să existe o liberă circulaţie a bunurilor, a serviciilor, a capitalului. Au fost cazuri de abuzuri în care s-au încălcat aceste drepturi doar pentru că investiţiile nu erau interne, ci străine (exemplu: companii care îşi deschid sucursale în alte ţări din UE şi care au fost tratate diferit, doar pentru că erau străine)”, a explicat Sjoerd Douma.

Impactul legii europene asupra companiilor româneşti

În acest context, Alina Răfăilă, senior manager în cadrul PricewaterhouseCoopers România, a precizat cum pot companiile dezavantajate fiscal de legislaţia românească să se apere prin intermediul instituţiilor europene şi să reducă impozitarea excesivă. ”Dacă ne sunt încălcate drepturile pe care ni le-am dobândit odată cu intrarea în UE, ne putem îndrepta noi înşine la Bruxelles şi să sesizăm Curtea. Câteva exemple concrete de prevederi din Codul Fiscal românesc care reprezintă potenţiale încălcări ale libertăţilor garantate de tratatul comunitar se referă la: regimul fiscal defavorabil al dividendelor primite de companii româneşti care realizează investiţii de portofoliu în afara ţării (dacă se aplică directiva companiei nu i se percepe impozit, dacă nu i se aplică această directivă atunci impozitarea este inevitabilă), tratamentul fiscal asimetric al pierderilor înregistrate de sucursale deschise de firme româneşti în UE şi impozitarea discriminatorie cu reţinere la sursă a redevenţelor şi dobânzi plătite către companii nerezidente din UE şi respectiv din Europa de Sud-Est”, a declarat Alina Răfăilă. Aceasta a mai menţionat că de la 1 ianuarie 2009 s-a extins perioada pierderilor de la 5 la 7 ani.

Ajutorul de stat poate distorsiona competiţia pe piaţa comună

Totodată, în cadrul conferinţei s-a discutat şi despre riscurile aduse de statutul de membru UE, punându-se accent pe ajutoarele de stat. Luiza Tomescu, expert în ajutor de stat în cadrul D&B David şi Baias, o societate de avocatură, s-a referit la punctul în care se intersectează consultanţa în materia ajutorului de stat cu planificarea generală a unei investiţii de tip greenfield sau extinderea/modernizarea unei investiţii existente. ”În cazul ajutorului de stat ilegal sau a ajutorului de stat utilizat abuziv, beneficiarul unui asemenea ajutor de stat este obligat să ramburseze suma reprezentând echivalentul ajutorului de stat către beneficiar până la data recuperării sau a rambursării ajutorului. Identificarea ajutoarelor de stat care se califică drept ilegale sau abuziv utilizate este un aspect de maximă importanţă care trebuie avut în vedere cu ocazia tranzacţiilor de tip M&A din perspectiva riscurilor pe care le generează în patrimoniul beneficiarului ajutorului. Astfel, un expert în ajutor de stat îşi exercită cu ocazia investiţiilor noi rolul său proactiv, în timp ce în cazul tranzacţiilor de tip M&A rolul său reactiv”, a subliniat Luiza Tomescu.

Ce este un ajutor de stat?

Obţinerea de facilităţi fiscale sau de granturi pentru investiţii reprezintă la prima vedere o oportunitate ideală. În fapt, în noul context, acestea reprezintă ajutoare de stat, care sunt atent monitorizate de autorităţile europene, întrucât sunt considerate factori ce pot distorsiona competiţia în piaţa comună. De asemenea, nu toate deciziile privind impozitarea reprezintă ajutor de stat, iar acest beneficiu se aplică numai anumitor grupuri de companii după ce trec un test de selectare. Dacă acest ajutor de stat este obţinut ilegal, Comisia are termen 10 ani de a recupera aceste beneficii.

T.V.A. Promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare imobiliară

de

Reclamanta Societatea comercială „T.T.” SRL a solicitat anularea procesului-verbal de control nr.752 din 7 noiembrie 2001 întocmit de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş Severin şi a deciziei nr.148 din 7 februarie 2002 emise de  Ministerul Finanţelor Publice cu privire la suma de 763.482.275 lei, reprezentând TVA colectată.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că a fost nelegal obligată să plătească TVA pentru suma de 4.781.810.039 lei primită cu titlul de garanţie în baza convenţiei de promisiune de vânzare a unui imobil, fără a se avea în vedere că nu este proprietara imobilului şi că, potrivit Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.17/2000, taxa pe valoarea adăugată se datorează pentru transferul proprietăţii imobilelor.

Prin sentinţa civilă nr.124 din 21 mai 2002, Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială şi de contencios administrativ a admis acţiunea, a anulat actele atacate, în partea privind obligaţia reclamantei de a plăti la bugetul statului suma de 763. 482.275, reprezentând TVA. Instanţa a reţinut că, reclamanta nu  datorează TVA pentru avansul încasat în baza promisiunii de vânzare a unui imobil, întrucât convenţia încheiată cu societatea N.H. nu reprezintă o vânzare şi nu este un fapt generator  al exigibilităţii taxei pe valoarea adăugată.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Caraş Severin.

În recursul declarat de Parchetul s-a susţinut că instanţa de fond a interpretat eronat dispoziţiile art.12  din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.17/2000, ale pct.7.9 lit.c din Hotărârea Guvernului nr.401/2000, precum şi convenţia de promisiune de vânzare din care rezultă că suma încasată de intimată reprezintă un avans din preţul vânzării, pentru care avea obligaţia să colecteze taxa pe valoare adăugată calculată de organele de control.

În recursul declarat de pârâţi s-a susţinut că, în mod greşit, instanţa de fond nu a avut în vedere că, intimata a încasat un avans care nu se încadrează în excepţiile prevăzute la pct.7.9 lit.c din Hotărârea Guvernului nr.401/2000 privind exigibilitatea anticipată a taxei pe valoarea adăugată. Sub acest aspect, recurenţii au arătat că, în cauză, este lipsit de relevanţă faptul că nu s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare a imobilului, cu atât mai mult cu cât, intimata nu este proprietara imobilului şi perfectarea vânzării reprezintă un eveniment incert.

Analizând, Curtea va admite recursurile pentru următoarele considerente:

Prin contractul preliminar de vânzare-cumpărare imobiliară şi de sublocaţie încheiat la 1 martie 2001, S.C. „T.T.” SRL, în calitate de promitent-vânzător şi firma N.H., în calitate de  promitent-cumpărător, au consimţit să încheie în viitor un contract de vânzare-cumpărare a spaţiului industrial în suprafaţa de 2.134 mp., şi aflat la acea dată în proprietatea S.C. „Cartex” SA. Preţul vânzării a fost fixat la suma de 330.000.000 LIT, urmând a fi plătit promitentului-vânzător în momentul în care acesta va emite în favoarea promitentului-cumpărător o garanţie bancară aferentă îndeplinirii propriilor obligaţii asumate şi restituirii preţului.

În luna septembrie 2001, societatea intimată a încasat de la firma N.H. suma de 4.781.810.039 lei, reprezentând avans promisiune de vânzare imobil, pentru care nu a achitat la bugetul statului TVA colectată în sumă de 763.482.275 lei.

Deşi a calificat corect convenţia părţilor ca fiind o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare, instanţa de fond a interpretat şi a aplicat greşit prevederile legale care au constituit temeiul  actelor de control şi al obligaţiei intimatei de a plăti TVA colectată, aferentă avansului primit.

În art.12 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.17/2000 şi pct.7.9 lit.c din Hotărârea Guvernului nr.401/2000 se prevede că exigibilitatea taxei pe valoarea adăugată este anticipată faptului generator atunci când se încasează avansuri, cu excepţia avansurilor acordate pentru plata importurilor şi a datoriei vamale, pentru realizarea producţiei destinate exportului sau pentru efectuarea de plăţi în contul clientului.

Faţă de aceste dispoziţii legale, instanţa de fond a apreciat eronat ca fiind relevant în cauză faptul că nu s-a transmis dreptul de proprietate asupra  imobilului, fără a avea în vedere că în cazul avansurilor încasate, exigibilitatea TVA este anticipată transferului proprietăţii, ca fapt generator al obligaţiei de plată.

Apărarea intimatei că avansul  primit este exceptat de la plata anticipată a TVA aferente, pentru că este  destinat efectuării de plăţi în contul clientului, nu poate fi reţinută în condiţiile în care nu a  fost dovedită o asemenea convenţie, iar achiziţionarea imobilului şi înstrăinarea lui către promitentul-cumpărător reprezintă obligaţiile pe care intimata şi le-a asumat în nume propriu. Această apărare este infirmată şi de temeiul plăţii afectuate de promitentul-cumpărător, ca reprezentând avans promisiune vânzare imobil, astfel încât nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la pct.7.9 lit.c/3 pentru exceptarea sumei respective de la plata anticipată a TVA.

De asemenea, este nefondată apărarea intimatei că suma primită de la promitentul-cumpărător reprezintă o garanţie şi nu un avans din preţul stabilit.

Din clauzele contractului încheiat la 1 martie 2001 rezultă dimpotrivă, că pentru garantarea executării obligaţiei asumate, şi anume aceea de a  transmite proprietatea imobilului, intimata este cea care s-a obligat să constituie o garanţie în favoarea promitentului-cumpărător, ca o condiţie pentru achitarea preţului. În consecinţă, suma primită de intimată nu a reprezentat un preţ al promisiunii de vânzare la care s-a obligat şi nici o garanţie pentru executarea de către promitentul-cumpărător a propriilor obligaţii.

Faţă de considerentele expuse, Curtea a admis recursurile, a casat hotărârea atacată şi a respins acţiunea.

Act administrativ. Refuzul emiterii actului. Cauza refuzului

de

Reclamantul Z.E. a chemat în judecată atât Primăria Municipiului Bucureşti, cât şi Primăria Sectorului 2 Bucureşti, susţinând că s-a adresat cu cerere la data de 11 iulie 1996, făcând ulterior numeroase demersuri pentru obţinerea certificatului de urbanism şi autorizaţiei de construcţie a unor garaje, dar cererea sa a fost soluţionată nefavorabil, iar adresele nr.260/ 25 iulie 2000 şi, respectiv, nr.32663/ 18 august 2000 reprezintă un refuz nejustificat de rezolvare a cererii sale.

La data de 13 martie 2001, la cererea Primăriei Sectorului 2, Curtea de apel Bucureşti a admis excepţia ridicată şi a constatat că această autoritate publică nu are calitate procesuală pasivă în raport cu prevederile art.4 din Legea nr.50/1991, dispunând scoaterea acesteia din cauză.

Curtea de apel, Secţia de contencios administrativ a respins acţiunea formulată de reclamant şi a reţinut, în esenţă, că din moment ce Consiliul General al Municipiului Bucureşti, prin  hotărârea nr.160/2000, a dispus suspendarea pe o perioadă de un an a aprobării construcţiilor provizorii amplasate pe domeniul public al municipiului, răspunsul trimis reclamantului cu adresele nr.260/ 25 iulie 2000 şi nr.32663/ 18 august 2000 de către Primăria Municipiului Bucureşti, nu reprezintă un refuz nejustificat în sensul prevederilor art.1 din Legea nr. 29/1990.

Reclamantul a declarat recurs, susţinând, în esenţă, că instanţa a procedat în mod greşit acceptând punctul de vedere al Primăriei Municipiului Bucureşti.

Recursul este nefondat.

Este adevărat că, potrivit prevederilor art.1 din Legea nr.29/1990 privind contenciosul administrativ, orice persoană care se consideră vătămată prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanţei judecătoreşti competente pentru recunoaşterea dreptului pretins.

Deci, din interpretarea prevederilor legale de mai sus, rezultă că trebuie să existe un refuz nejustificat, abuziv, al autorităţii administrative căreia persoana i-a adresat o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege.

Or, în cauză, instanţa de fond a reţinut în mod judicios că, din adresele nr.32663/ 18.08.2000 a Primăriei Sectorului 2 Bucureşti şi, respectiv, nr.260/ 25.07.2000 şi nr.76386/2000 ale Primăriei Municipiului Bucureşti rezultă că cererea reclamantului nu a putut fi rezolvată favorabil ca urmare a faptului că pe terenurile care formează domeniul public al municipiului nu se mai aprobă construcţii provizorii.

Astfel fiind, în mod corect a reţinut Curtea de apel că rezolvarea nefavorabilă a unei cereri nu poate fi echivalată cu un refuz nejustificat, din moment ce soluţia dată cererii a avut ca temei o hotărâre a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, organul deliberativ al administraţiei publice a municipiului Bucureşti.

Având în vedere aceste considerente, recursul a fost respins ca nefondat.

Act al ministrului apărării naţionale în legătură cu impozitarea drepturilor cuvenite la trecerea în rezervă

de

Prin acţiunea în contencios administrativ, reclamantul a solicitat obligarea Ministerului Apărării Naţionale la plata sumei de 59.864.306 lei, cu dobânda legală de 28% pe an începând cu data introducerii acţiunii şi până la achitarea efectivă.

In motivarea acţiunii, reclamantul a susţinut că: a fost angajatul Ministerului Apărării Naţionale, de unde a fost pensionat şi trecut în rezervă; în conformitate cu prevederile art.31 alin.1 şi 2 din Legea nr.138/1999 avea dreptul la un ajutor neimpozabil stabilit în raport cu solda lunară brută (echivalentul a 26 solde) respectiv la suma de 149.013.748 lei; din această sumă a primit numai suma de 89.149.442 lei, diferenţa de 59.864.306 lei fiind reţinută în mod nelegal cu titlu de impozit pe venit, conform O.G.nr.73/1999.

Curtea de Apel Cluj, Secţia comercială şi de contencios administrativ a respins acţiunea reclamantului.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a considerat că suma acordată reclamantului reprezintă o formă de retribuire a muncii, supusă impozitării în condiţiile O.G.nr.73/1999.

Impotriva acestei sentinţei, reclamantul a declarat recurs, susţinând că nelegal s-au asimilat ajutoarele acordate personalului militar cu ocazia pensionării cu drepturile salariale.

Recursul este nefondat.

Potrivit art.31 din Legea nr.138/1999 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului militar, militarii trecuţi în rezervă au dreptul la un ajutor neimpozabil stabilit în raport cu solda lunară brută; acestea trebuie însă corelate cu dispoziţiile O.G.nr.73/1999 privind impozitul pe venit precum şi H.G.nr.1066/1999 care precizează veniturile care fac parte din categoria celor neimpozabile, excluzându-le pe  cele salariale.

Ajutorul stabilit prin reglementările legale în vigoare este cel despre care se face referire în dispoziţiile art.31 alin(2) din Legea nr.138/1999 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului militar din instituţiile publice de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă  naţională precum şi acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituţii.

Solda lunară reprezintă o formă de retribuire a muncii personalului militar, deci venituri de natură salarială, care cad sub incidenţa Ordonanţei Guvernului nr.73/1999.

Sentinţa instanţei de fond fiind legală şi temeinică, recursul a fost respins ca nefondat.