Copilul conceput şi născut în afara căsătoriei poate fi recunoscut de către tatăl său, potrivit Codului civil, și recunoașterea poate fi făcută oricând, chiar și după moartea copilului, dacă acesta a lăsat urmași (mai exact, descendenți firești). Recunoașterea implică însă o voință din partea tatălui, adică el face acest lucru de bunăvoie, chiar și în ipoteza în care mama copilului s-ar opune – este irelevant însă acest aspect, pentru că recunoașterea este un fapt personal al tatălui copilului și nu un acord de voințe între el și mamă.

După cum ne indică actul normativ, tatăl are la dispoziție trei opțiuni ca să-și exprime intenția de a recunoaște copilul ca al său:

• prin declarație la serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor;
• prin act autentic, la notar;
• prin testament.

„Recunoaşterea, chiar dacă a fost făcută prin testament, este irevocabilă„, stabilește Codul civil. Asta înseamnă că tatăl nu poate să se răzgândească mai apoi și să-și ia recunoașterea înapoi, pentru că s-a gândit că nu-l avantajează. De asemenea, cel sub 18 ani îl poate recunoaşte singur pe copilul său, dacă are discernământ la momentul recunoaşterii.

Recunoașterea nu este valabilă și poate fi contestată oricând și de către orice persoană interesată dacă s-a făcut după decesul copilului care nu a lăsat descendenți firești, dacă a fost făcută altfel decât într-una dintre acele trei forme, ori dacă s-a făcut cu privire la un copil care avea deja un tată în acte (dar în acest caz poate să fie valabilă dacă tatăl din acte se dovedește că nu este de fapt tatăl copilului, în urma unei hotărâri judecătorești).

„Recunoaşterea care nu corespunde adevărului poate fi contestată oricând şi de orice persoană interesată”, potrivit actului.

Ce soluții avem când tatăl nu vrea să recunoască copilul?

Când tatăl nu are intenția de a recunoaște copilul, singura opțiune valabilă pentru a stabili paternitatea copilului este să apelăm la instanța de judecată. „Acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei aparţine copilului şi se porneşte în numele lui de către mamă, chiar dacă este minoră, sau de către reprezentantul lui legal. Ea poate fi pornită sau, după caz, continuată şi de moştenitorii copilului, în condiţiile legii”, potrivit Codului civil.

Practic, acțiunea poate fi introdusă în instanță oricând: pe parcursul vieții copilului, precum și după moartea sa, când e introdusă de moștenitorii săi. De asemenea, ea poate fi introdusă și dacă tatăl nu mai trăiește, cei chemați în instanță fiind moștenitorii pretinsului tată, după cum ne indică legea.

În instanță ne putem folosi de orice mijloace de probă, pentru că ceea ce avem de dovedit este un fapt și anume că bărbatul X este tatăl copilului (faptele juridice se pot proba, potrivit procedurii civile, prin orice mijloace de probă). În acest sens (al probelor), Codul civil ne aduce chiar un plus: o prezumție cum că dacă pretinsul tată a trăit cu mama copilului în perioada când el ar fi putut fi conceput, atunci ar rezulta că el este într-adevăr tatăl.

„Paternitatea se prezumă dacă se dovedeşte că pretinsul tată a convieţuit cu mama copilului în perioada timpului legal al concepţiunii. Prezumţia este înlăturată dacă pretinsul tată dovedeşte că este exclus ca el să îl fi conceput pe copil„, conform Codului.

În ipoteza foarte probabilă ca pretinsul tată să nu vrea să apară la proces (deși a fost citat în mod legal), judecata nu va sta în loc din această cauză. „Dacă la orice termen fixat pentru judecată se înfăţişează numai una dintre părţi, instanţa, după ce va cerceta toate lucrările din dosar şi va asculta susţinerile părţii prezente, se va pronunţa pe temeiul dovezilor administrate, examinând şi excepţiile şi apărările părţii care lipseşte”, se menționează în Codul de procedură civilă