Decizia nr. 13/2019 a I.C.C.J. stabileste ca “Lipsa autorizatiei de construire sau nerespectarea prevederilor acesteia, precum si lipsa procesului-verbal de receptie la terminarea lucrarilor constituie impedimente pentru recunoasterea pe cale judiciara, in cadrul actiunii in constatare, a dreptului de proprietate asupra unei constructii realizate de catre proprietarul terenului, cu materiale proprii.”

Totodata, prin decizia luata, I.C.C.J. identifica doua solutii remediu in legislatia in vigoare (ambele straine de procedura judiciara) cu privire la constructiile edificate fara autorizatie, in functie de momentul edificarii acestora, dupa cum urmeaza:

– Dreptul de proprietate al constructiilor realizate inainte de data de 01.08.2001 (data intrarii in vigoare a Legii nr. 453/2001 pentru modificarea si completarea Legii nr. 50/1991) se poate intabula in Cartea Funciara de catre proprietarul terenului si in lipsa autorizatiei de construire, doar in baza certificatului de atestare fiscala si a documentatiei cadastrale.

– Pentru constructiile edificate dupa data de 01.08.2001 fara autorizatie de construire sau cu nerespectarea acesteia si pentru care nu a fost efectuata receptia lucrarilor, se poate intabula dreptul de proprietate al acestora in Cartea Funciara (practic, pentru ca o constructie sa intre in circuitul civil si pentru ca proprietarul sa-si poata exercita si dreptul de dispozitie) doar dupa parcurgerea procedurii administrative de intrare in legalitate cu privire la constructia realizata pe terenul sau, permisa de Legea nr. 50/1991.

Practic, constructorul urmeaza sa solicite un certificat de urbanism, sa verifice in ce masura constructia edificata deja indeplineste conditiile urbanistice actuale, sa obtina o expertiza tehnica a intregii constructii pentru a verifica daca lucrarea indeplineste conditiile de siguranta in constructii, si eventual, sa ia masuri (sa modifice) pentru a le indeplini, iar ulterior, sa obtina autorizatia de construire si actele subsecvente (proces verbal care constata finalizarea).

In concluzie, Decizia nr. 13/2019 a I.C.C.J. prin interpretarea coroborata a normelor care reglementeaza acest sector, pare sa fi acordat prevalenta normelor speciale, de natura tehnica (cerintelor de autorizare ale constructiei), in detrimentul normei generale, care reglementeaza doar aspectele legate de patrimoniu (Codul Civil).

Rezulta de aici ca, chiar daca pana la aceasta data a fost uzitata pe scara larga solutia judiciara a proceselor de accesiune imobiliara atificiala si pentru ipotezele in care proprietarul constructiei era si proprietarul terenului, dupa aceasta decizie, probabil ca practica se va ralia, si pe cale de consecinta, vor inceta astfel de demersuri judiciare ale caror solutii sunt previzibile.

In atare conditii, este necesar totusi sa se identifice fie si solutii tranzitorii (pana la obtinerea autorizatiilor de construire si a actelor administrative subsecvente), pentru rezolvarea incertitudii aspectelor patrimoniale ale bunului.

Astfel, indiferent de calificarea juridica a bunului in discutie, adica daca este o constructie edificata cu sau fara autorizatie emisa in temeiul Legii nr. 50/1991, aceasta are o existenta materiala (fizica) de necontestat (in multe cazuri fiind inregistrata in contabilitatea societatilor potrivit reglementarilor legale, de expemplu, ca investitii in curs de realizare), si implicit are o valoare economica, astfel incat este necesar a se stabili printr-un titlu (de orice natura) in patrimoniul cui se afla bunul respectiv.

Interesul in obtinerea unui titlu care sa constate existenta unui drept de proprietate asupra unui bun in patrimoniul constructorului este evident ca se mentine, chiar daca suntem in prezenta unui transfer de proprietate de la un bun la altul (de expemplu de la materialele de constructie la constructia realizata), si nu dintr-un patrimoniu in altul (deoarece patrimoniul in care se afla bunul apartine unei singure persoane).

Astfel, dincolo de faptul ca orice demers judiciar devine inutil, cata vreme reclamantul ar avea o autorizatie de constructie, aspect retinut chiar in Decizia nr. 13/2019 a I.C.C.J., urmeaza ca practica judiciara sa stabileasca care mai este aplicabilitatea de aici inainte (de la data de 03.09.2019) a accesiunii imobiliare artificiale (art. 493 din Codul civil din 1864, art. 580 din actualul Cod civil), chiar daca se va aplica doar pentru ipoteza in care cele doua bunuri (terenul si constructia) apartin unor proprietari diferiti, nu si ipotezei in care ambele bunuri apartin aceluiasi proprietar.

Potrivit argumentelor retinute in Decizia nr. 13/2019 a I.C.C.J. ar trebui aplicata in mod similar indeplinirea conditiei de a obtine autorizatia de construire si procesul verbal care confirma finalizarea constructiei cu respectarea conditiei de autorizare, si ipotezelor in care bunurile apartin unor proprietari diferiti, intrucat aceasta obligatie legala subzista si in cazul acelora, normele tehnice neputand fi aplicate in mod discriminatoriu (in functie de cine este proprietarul constructiei).

Totodata, ca efect al interpretarii date prin aceasta decizie, practic se constata existenta unor noi sanctiuni la cele stabilite prin Legea nr. 50/1991, adica la sanctiunea amenzii si a masurii prin care se dispune intrarea in legalitate a constructiei edificate fara autorizatie, se mai adauga si imposibilitatea proprietarului constructiei de a-si face opozabil dreptul de proprietate asupra bunului (chiar daca existenta sa este de necontestat) si implicit, lipsirea de dreptul de dispozitie al proprietarului asupra constructiei, cel putin tranzitoriu, pana la indeplinirea conditiilor prevazute de Legea nr. 50/1991.

Asadar, probabil ca accesiunea imobiliara artificiala, ca mod de dobandire a proprietatii, chiar daca este prevazuta in Codul Civil actual- 2009 (art. 579) va deveni o norma desueta.

In concluzie, aspectele retinute in Decizia nr. 13/2019 a I.C.C.J. aduc efecte importante in piata imobiliara, atat in ceea ce priveste constructiile deja edificate sau a celor ce se vor edifica fara autorizatie de constructie, precum si in privinta celor pentru care, din motive diverse, nu se finalizeaza procedura de receptie finala.