Contract de vânzare-cumpărare încheiat în cadrul unei proceduri execuţionale demarate de organele fiscale. Nerespectarea dispoziţiilor speciale din Legea nr. 268/2001 aplicabile activelor supuse vânzării. Consecinţe – Jurisprudenta ICCJ 2014
Cuprins pe materii: Drept comercial. Contracte
Index alfabetic: acţiune în constatare
– nulitate absolută
– contract de vânzare-cumpărare active
– executare silită fiscală
Legea nr. 268/2001, art. 24
O.G. nr. 92/2003, art. 142 alin. (2), art. 160, art. 166
Din economia dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 268/2001 rezultă faptul că vânzarea activelor societăţii comerciale deţinătoare de terenuri cu destinaţie agricolă aparţinând domeniului statului, având ca unic acţionar Agenţia Domeniilor Statului, se face la propunerea consiliului de administraţie al acesteia, cu avizul A.D.S. şi aprobarea adunării generale, pe bază de licitaţie sau plic închis, la preţul cel mai bun oferit.
Astfel, împrejurarea că vânzarea s-a realizat în cadrul unei proceduri execuţionale demarate de organele fiscale, în condiţiile art. 160 şi art. 166 din O.G. nr. 92/2003, nu înlătură respectarea dispoziţiilor speciale din Legea nr. 268/2001 aplicabile activelor supuse vânzării, acordul organului de executare fiscală pentru vânzarea prin înţelegerea părţilor neputând conferi valabilitate actului încheiat cu încălcarea unor dispoziţii legale speciale de ordine publică cu privire la bunurile ce au făcut obiectul vânzării, în acest sens fiind şi prevederea cuprinsă în art. 142 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 637 din 19 februarie 2013
Notă: În decizie a fost avută în vedere forma Legii nr. 268/2001 în vigoare la data de 27 mai 2006
1. Obiectul cauzei şi hotărârea pronunţată de Tribunalul Buzău în primă instanţă.
Prin acţiunea introductivă de instanţă înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău reclamanta A.D.S. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele SC S. SA şi SC M.C. SA să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între cele două pârâte autentificat sub nr. 1225 din 15.09.2010 de BNP F.N. şi să se dispună rectificarea cărţii funciare nr. 1234 şi 12346 a localităţii Cislău privind titularul dreptului de proprietate.
În motivare reclamanta a arătat în temeiul Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă, pârâta SC S. SA a intrat în portofoliul A.D.S. care a devenit unic acţionar al societăţii cu statut de societate comercială pe acţiuni.
A susţinut reclamanta că prin contractul de vânzare–cumpărare încheiat la 15 septembrie 2010 între SC S. SA, în calitate de vânzător şi SC M.C. SA în calitate de cumpărător au fost înstrăinate activele fermei Cislău (construcţii şi terenuri) cu fraudarea legii şi a drepturilor acţionarului unic A.D.S.
Potrivit reclamantei valorificarea bunurilor s-a făcut direct de către directorul general, fără aprobarea AGA şi a consiliului de administraţie şi fără să se ţină seama de prevederile Legii nr. 268/2001.
Pârâta SC M.C. SA s-a apărat prin întâmpinare formulată în cauză susţinând că vânzarea activelor s-a făcut în baza unei proceduri de executare silită fiscală, cu acordul DGFP, bunurile fiind sub sechestru.
Astfel investit, Tribunalul Buzău, prin sentinţa nr. 3668 din 25 octombrie 2011, a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta reţinând în baza probelor administrate că vânzătoarea SC S. SA înregistra debite către AFP Sector 1 Bucureşti, motiv pentru care organele fiscale au aplicat sechestru asupra bunurilor debitoarei, respectiv imobile de la Ferma Cislău, care au fost valorificate în conformitate cu art. 160 şi 164 din O.G. nr. 92/2003 vânzarea încheindu-se prin acordul părţilor.
În acest context, tribunalul a apreciat că nu se impunea aprobarea adunării generale a acţionarilor sau a consiliului de administraţie, fiind suficient acordul DGFP pentru vânzarea bunurilor aflate sub sechestru, dispoziţiile Legii nr. 268/2001 nefiind aplicabile în procedura demarată de organele fiscale în vederea executării creanţelor bugetare.
2. Apelul. Decizia pronunţată de instanţa de control judiciar la 13 februarie 2012.
Împotriva sentinţei fondului a declarat apel reclamanta ADS pentru motive de netemeinicie şi nelegalitate în cadrul cărora a reiterat susţinerile şi argumentele formulate în primă instanţă.
Examinând criticile formulate, Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 13 din 13 februarie 2012, a admis apelul reclamantei ADS şi, în consecinţă, a schimbat în tot sentinţa nr. 3668 din 25 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Buzău în primă instanţă, în sensul anulării contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1225 din 15 septembrie 2010 de BNP F.N.; totodată, s-a dispus rectificarea cărţilor funciare ale localităţii Cislău, Jud. Buzău cu privire la imobilele ce au făcut obiectul contractului anulat.
Curtea de apel a apreciat că vânzarea –cumpărarea activelor fermei Cislău în cadrul procedurii speciale prevăzute de O.G. nr. 92/2003, respectiv art. 160 şi 164 alin. (5), s-a făcut prin acordul părţilor, cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 31/1990 republicată, privind societăţile comerciale, deoarece contractul de vânzare-cumpărare a fost semnat de directorul societăţii fără aprobarea adunării generale şi fără înştiinţarea consiliului de administraţie cu privire la vânzare şi preţul oferit de cumpărător.
A reţinut instanţa că dispoziţiile art. 142 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 prevăd expres că bunurile supuse unui regim de circulaţie special, în categoria cărora se încadrează şi activele Fermei Cislău, pot fi urmărite cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege, condiţii care au fost încălcate, ceea ce impune anularea contractului de vânzare-cumpărare, astfel încheiat.
3. Recursul. Motivele de recurs.
Împotriva deciziei pronunţate în apel a declarat recurs, în termen legal, pârâta SC M.C. SA, solicitând în principal admiterea recursului şi casarea deciziei atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, iar în subsidiar modificarea deciziei în sensul respingerii apelului reclamantei şi menţinerii hotărârii fondului.
3.1. Recurenta şi-a întemeiat criticile formulate pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5,7,9 şi 10 C. proc. civ., aducând, în esenţă, următoarele argumente, în sprijinul motivelor invocate.
Sub un prim aspect recurenta a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată pentru neîndeplinirea procedurii concilierii directe prevăzute de art. 7201 C. proc. civ.
Potrivit recurentei, natura comercială a litigiului şi caracterul său evaluabil în bani impuneau îndeplinirea procedurii concilierii prealabile, condiţie neîndeplinită de reclamanta anterior introducerii acţiunii, aşa încât, dat fiind caracterul de ordine publică al încălcării, ce nu necesită verificări de fapt, soluţia respingerii acţiunii ca inadmisibilă în temeiul acestei excepţii poate fi dispusă şi în recurs.
Din perspectiva soluţiei pronunţate pe fondul cauzei, recurenta a susţinut că instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia pe dispoziţiile Legii nr. 31/1990 (art. 111, 113 şi 142) care nu au fost puse în discuţia contradictorie a părţilor nefiind invocate de reclamanta ADS prin cererea de chemare în judecată întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 268/2001.
Potrivit recurentei, nerespectarea principiului contradictorialităţii şi al dreptului la apărare atrag incidenţa motivului prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., sancţiunea fiind nulitatea hotărârii.
Procedând astfel, a susţinut recurenta, instanţa a pronunţat o hotărâre întemeiată pe motive străine de natura pricinii, sancţionată de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Cu privire la motivul vizând aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) recurenta a arătat că dispoziţiile Legii nr. 31/1990 nu îi sunt aplicabile reclamantei care a fost înfiinţată prin H.G. nr. 199/1991 ca societate comercială pe acţiuni în domeniul sericiculturii şi îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu legile şi statutul propriu, care stabileşte în art. 20 alin. (8) şi (9) că preşedintele Consiliului de Administraţie îndeplineşte funcţia de director general al societăţii pe care o reprezintă în relaţiile cu terţii.
A arătat recurenta că şi în ipoteza în care s-ar avea în vedere dispoziţiile Legii nr. 31/1990 ele trebuiau coroborate cu dispoziţiile art. 15322 din Legea Societăţilor Comerciale, care permit directorilor să dobândească sau să înstrăineze bunuri aflate în patrimoniu societăţii a căror valoare nu depăşeşte jumătate din valoarea contabilă a activelor la data încheierii actului, aspecte neverificate de instanţă.
Cu privire la motivul întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ. recurenta a susţinut că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra faptului esenţial rezultând din probele administrate, respectiv încheierea contractului în scopul acoperirii unor creanţe bugetare în cadrul unei proceduri de executare silită prevăzute de O.G. nr. 92/2003, cu acordul organului de executare şi al părţilor semnatare ale actului neputându-se reţine vreo vătămare a ADS-ului.
Prin întâmpinarea formulată în această fază procesuală, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Potrivit intimatei, vânzarea s-a făcut fără aprobarea AGA şi înştiinţarea Consiliului de Administraţie, cu nerespectarea metodelor legale de valorificare prevăzute de legea specială care guvernează administrarea SC S. SA, vânzarea având o cauză ilicită aşa cum a constatat şi corpul de control al MADR în nota de constatare nr. 206181 din 1 noiembrie 2010 ataşată cererii de chemare în judecată.
3.2. Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de criticile formulate, a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:
Excepţia inadmisibilităţii acţiunii introductive, pentru neîndeplinirea procedurii prealabile a concilierii directe prevăzute de dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ., excepţie invocată pentru prima dată în această fază procesuală, nu se susţine.
Regula înscrisă în art. 7201 din Capitolul XIV din Codul de procedură civilă intitulat Dispoziţii privind soluţionarea litigiilor în materie comercială are ca scop declarat încercarea de soluţionare pe cale amiabilă a litigiilor înainte de introducerea cererii de chemare în judecată şi, totodată, prevenirea introducerii unor cereri intempestive care să pună în dificultate cealaltă parte, şi nu în ultimul rând soluţionarea cu celeritate a litigiilor comerciale.
Aşa fiind, nerespectarea acestei proceduri prealabile poate constitui un fine de neprimire cu consecinţa respingerii cererii ca inadmisibilă sau prematură, numai în măsura în care a fost invocată în faţa primei instanţe până la prima zi de înfăţişare, faţă de raţiunea reglementării.
Invocarea acestei proceduri prealabile pentru prima dată în faţa instanţei de recurs, după parcurgerea a două grade de jurisdicţie şi în condiţiile în care partea, pârâta în cauză, care se prevalează de nerespectarea acestor dispoziţii şi-a formulat apărări pe fondul cauzei, are un caracter pur formal, fiind de domeniul evidenţei că o soluţionare amiabilă nu mai este posibilă şi în egală măsură, că pârâta, valorificându-şi apărările pe fondul cauzei, nu a suferit nicio vătămare prin necomunicarea prealabilă a pretenţiilor reclamantei.
Astfel spus, din argumentele recurentei în sprijinul acestei excepţii nu rezultă nici expres, nici implicit vătămarea drepturilor sale procesuale deduse din nerespectarea procedurii prealabile, ceea ce conferă excepţiei astfel invocate un caracter formal, contrar scopului reglementării, de soluţionare cu celeritate a litigiilor comerciale.
3.3. Cu privire la motivele de nelegalitate întemeiate pe ipoteza reglementată de art. 304 pct. 5 şi pct. 7 C. proc. civ. care vor fi analizate împreună, deoarece argumentele invocate se întrepătrund, Curtea a constatat următoarele:
În esenţă, recurenta a susţinut că dispoziţiile Legii nr. 31/1990 pe care se întemeiază instanţa de apel nu au fost invocate de reclamantă prin acţiune şi nu au fost avute în vedere de prima instanţă, context în care trebuiau puse în discuţia contradictorie a părţilor.
Or, un examen obiectiv al actelor şi lucrărilor din dosar infirmă susţinerile recurentei.
Reclamanta şi-a întemeiat întregul demers judiciar pe lipsa aprobării adunării generale cu privire la înstrăinarea consimţită numai de directorul general al societăţii vânzătoare fără acordul AGA şi al Consiliului de administraţie cu încălcarea dispoziţiilor speciale sub incidenţa căreia funcţionează societatea, dar şi a celor din actul constitutiv.
Aceste aspecte au fost analizate şi de prima instanţă, care a apreciat că nu se impunea acordul organelor statutare, fiind suficient acordul D.G.F.P. pentru vânzarea activelor în procedura execuţională demarată pentru recuperarea unor creanţe bugetare împotriva societăţii vânzătoare.
Instanţa de apel, cu respectarea dispoziţiilor privitoare la judecarea apelului (art. 294 şi urm. C. proc. civ.) şi în raport de motivele invocate prin cererea de apel le-a reexaminat, apreciind că procedura specială pentru recuperarea creanţelor statului trebuia coroborată cu dispoziţiile Legii nr. 31/1990, invocând şi prevederile art. 142 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003.
Prin urmare, Înalta Curte a constatat că în cauză instanţa de apel nu a încălcat principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, judecata apelului derulându-se potrivit dispoziţiilor legale susmenţionate, dezlegarea dată fiind argumentată în fapt şi în drept pe chestiunile deduse judecăţii prin susţinerile şi apărările părţilor, astfel încât criticile întemeiate pe motivele prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 7 C. proc. civ. se vădesc nefondate.
3.4. Aspectele de nelegalitate puse în discuţie de recurentă prin prisma motivului de recurs prevăzut în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează statutul juridic al societăţii vânzătoare SC S. SA şi dispoziţiile legale care reglementează funcţionarea sa.
Sub un prim aspect, Curtea observă o anumită inconsecvenţă a raţionamentului juridic expus de recurenta-pârâtă pe parcursul derulării fazelor procesuale, în condiţiile în care în primă instanţă şi în apel a susţinut că dispoziţiile Legii nr. 268/2001 nu sunt incidente în cauză, iar în prezentul recurs susţine că în egală măsură nu sunt aplicabile nici dispoziţiile Legii nr. 31/1990 republicată care au în vedere societăţile pe acţiuni al căror număr de acţiuni nu poate fi mai mic de doi acţionari, fără a conchide însă asupra statutului juridic al societăţii pârâte pe care îl pune în discuţie.
Actele dosarului atestă că SC S. SA a fost înfiinţată prin H.G. nr. 199/1991 ca societate comercială pe acţiuni în domeniul sericiculturii având ca acţionar Statul român.
Potrivit art. 3 din hotărârea de înfiinţare, societăţile comerciale din domeniul sericiculturii (menţionate in anexa 2 pct. 20) îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu legile române şi cu statutul propriu din anexa 2.1 la hotărâre, anexe care fac parte integrantă din actul de înfiinţare. Totodată, în art. 35 din statutul aprobat se menţionează expres că dispoziţiile sale se completează cu dispoziţiile legale referitoare la societăţile comerciale.
În temeiul Legii nr. 268/2001 societatea a intrat în portofoliul ADS care a devenit unic acţionar, în numele statului, fiind menţionată în Anexa 1 la lege poziţia 572 din lista societăţilor comerciale pe acţiuni deţinătoare de terenuri cu destinaţie agricolă preluate de ADS.
Potrivit dispoziţiilor cuprinse în Secţiunea 1 din Legea nr. 268/2001, ADS exercită în numele statului prerogativele dreptului de proprietate asupra terenurilor cu destinaţie agricolă aparţinând domeniului privat al statului şi asigură gestionarea şi exploatarea eficientă a patrimoniului de stat, al cărui proprietar mandatat este precum şi privatizarea societăţilor comerciale deţin terenuri agricole.
Prin urmare, societatea vânzătoare este constituită şi funcţionează ca o societate pe acţiuni, cu unic acţionar ADS, în numele statului, fiind supusă dispoziţiilor generale din Legea nr. 31/1990 L.S.C. transpuse în statutul său şi dispoziţiilor speciale din Legea nr. 268/2001, fiind o societate comercială care deţine terenuri cu destinaţie agricolă aparţinând domeniului statului.
Cu privire la vânzarea de acţiuni aparţinând societăţilor comerciale care fac obiectul Legii nr. 268/2001, în capitolul IV din lege secţiunea a II-a art. 24 se prevede expres că vânzarea se va face la propunerea consiliului de administraţie al societăţii, cu avizul ADS şi aprobarea adunării generale, pe bază de licitaţie sau plic închis, la preţul cel mai bun oferit.
Aplicarea acestor dispoziţii legale incidente la circumstanţele cauzei impune concluzia că vânzarea-cumpărarea activelor societăţii, respectiv Ferma Cislău (clădiri şi 26.302 mp teren extravilan) s-a făcut cu încălcarea flagrantă a acestor prevederi obligatorii, fără aprobare AGA şi avizul ADS.
Împrejurarea că vânzarea s-a realizat în cadrul unei proceduri execuţionale demarate de organele fiscale în condiţiile art. 160 şi 166 din O.G. nr. 92/2003, respectiv prin acordul părţilor, nu înlătură respectarea dispoziţiilor speciale din Legea nr. 267/2001 aplicabile activelor supuse vânzării, aşa cum se prevede expres şi în cuprinsul O.G. nr. 92/2003 art. 142 alin. (2) după care ,,bunurile supuse unui regim special de circulaţie pot fi urmărite numai cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege.
În sfârşit, în egală măsură, acordul organului de executare fiscală pentru vânzare prin înţelegerea părţilor, de care se prevalează recurenta, nu poate conferi valabilitate actului încheiat cu încălcarea unor dispoziţii legale speciale de ordine publică cu privire la bunurile ce au făcut obiectul vânzării, în condiţiile în care cumpărătorul a contractat cunoscând statutul juridic al societăţii vânzătoare şi natura activelor ce au făcut obiectul vânzării, respectiv calitatea de unic acţionar al ADS al cărui acord exprimat în cadrul unei adunări generale convocată pentru vânzare nu a existat la data încheierii actului.
3.5. În ceea ce priveşte critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ., Curtea aminteşte că pct. 10 al art. 304 a fost abrogat prin art. 1 pct. 11 din O.U.G. nr. 138/2000 şi ca atare, aspectele de netemeinicie subsumate acestui motiv nu mai pot fi examinate în actuala reglementare a recursului.
Distinct de acesta, Curtea apreciind că unele chestiuni puse în discuţie prin acest ultim motiv se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 le-a examinat în cadrul considerentelor de la pct. 3.4.
Pentru raţiunile mai sus înfăţişate Înalta Curte, constatând că motivele invocate nu relevă aspecte de nelegalitate de natură să atragă casarea sau modificarea deciziei atacate, a respins recursul ca nefondat.