Pe data de 30 aprilie 2014, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) – Camera a şasea – s-a propunţat în cauza C-280/13 având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în cadrul unui litigiu între Barclays Bank SA (denumită în continuare „Barclays”), pe de o parte, şi doamna Sánchez García şi domnul Chacón Barrera (denumiţi în continuare „debitorii”), pe de altă parte, cu privire la recuperarea creanţelor neplătite care rezultă dintr-un contract de împrumut ipotecar încheiat între aceste părţi din litigiul principal.
Prin Decizia în cauza mai sus rubricată, CJUE a decis următoarele: “Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 05.04.1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii şi principiile dreptului Uniunii referitoare la protecţia consumatorilor şi la echilibrul contractual trebuie interpretate în sensul că sunt excluse din domeniul lor de aplicare acte cu putere de lege şi norme administrative ale unui stat membru, precum cele în discuţie în litigiul principal, în lipsa unei clauze contractuale de modificare a conţinutului sau a domeniului de aplicare al acestora”.
Cum s-a ajuns la pronunţarea de către CJUE a Deciziei din data de 30.04.2014?
În cauza C-280/13 s-a formulat o cerere de decizie preliminară privind interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 05.04.1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Care sunt prevederile Directivei 93/13/CEE ce prezintă interes în cauză şi care este conţinutul acestora?
Al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13/CEE prevede, în ceea ce priveşte actele cu putere de lege şi normele administrative naţionale, următoarele:
„întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii» din art. 1 alin. 2 se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri”.
Art. 1 din Directiva 93/13/CEE prevede:
„(1) Scopul prezentei directive este de apropiere a actelor cu putere de lege şi actelor administrative ale statelor membre privind clauzele abuzive în contractele încheiate între un vânzător sau furnizor şi un consumator.
(2) Dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii (…).”
Art. 3 din Directiva 93/13/CEE are următorul cuprins:
„(1) O clauză contractuală care nu s-a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.
(2) Se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influenţa conţinutul clauzei, în special în cazul unui contract de adeziune. (…)
(3) Anexa conţine o listă orientativă şi neexhaustivă a clauzelor care pot fi considerate abuzive.”
Potrivit art. 4 alin. 1 din Directiva 93/13/CEE:
„Fără să aducă atingere art. 7, caracterul abuziv al unei clauze contractuale se apreciază luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul şi raportându-se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanţele care însoţesc încheierea contractului şi la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde.”
Art. 6 alin.1 din Directiva 93/13/CEE are următorul cuprins:
„Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într-un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor, în conformitate cu legislaţia internă, nu creează obligaţii pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părţile prin aceste clauze (a se citi “potrivit dispoziţiilor sale”), în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive.”
Art. 7 alin. 1 din Directiva 93/13/CEE prevede:
„Statele membre se asigură că, în interesul consumatorilor şi al concurenţilor, există mijloace adecvate şi eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori.”
Punctul 1 din anexa la Directiva 93/13/CEE enumeră clauzele menţionate la art. 3 alin. 3 din aceasta. Anexa respectivă este redactată astfel:
„1. Clauzele care au ca obiect sau ca efect: (…)
(e)solicitarea de la orice consumator care nu şi-a îndeplinit obligaţia să plătească o sumă disproporţionat de mare drept compensaţie (…)”.
De ce s-a declanşat litigiul principal între Barclays şi debitori şi care a fost cursul acestuia?
La 30.08.2005, debitorii au încheiat un contract de împrumut cu Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Baleares pentru suma de 91.560 de euro. Pentru garantarea acestui împrumut, aceştia au constituit o ipotecă asupra locuinţei în care domiciliau.
Părţile au inclus în actul prin care s-a constituit ipoteca o clauză specifică prin care se stipula că, în cazul unei eventuale vânzări silite a bunului, valoarea de referinţă a locuinţei ar fi de 149.242,80 euro. Potrivit Barclays, părţile la contract au convenit, de asemenea, în sensul răspunderii personale nelimitate a debitorilor pentru restituirea împrumutului, fără a limita această răspundere doar la valoarea bunului ipotecat.
Prin actul din 24.07.2007, Barclays s-a subrogat în drepturile împrumutătorului. Barclays şi debitorii au convenit printr-un act încheiat în aceeaşi zi o majorare a sumei împrumutate până la valoarea de 153.049,08 euro. Estimarea valorii bunului ipotecat şi clauza referitoare la răspunderea debitorilor nu au fost modificate. Cu privire la aceste aspecte care nu au fost reluate în mod expres în noul act, trebuiau să se aplice dispoziţiile contractului de împrumut ipotecar iniţial.
Potrivit Barclays, întrucât debitorii au încetat să plătească ratele lunare la 24.10.2009, exigibilitatea împrumutului ipotecar a intervenit la 25.03.2010. La această dată, sumele datorate în temeiul respectivului împrumut se ridicau la o valoare totală de 150.011,52 euro.
La 10.12. 2010, Barclays a sesizat Juzgado de Primera Instancia nº 4 de Palma de Mallorca (Tribunalul de Primă Instanţă din Palma de Mallorca) cu o cerere de executare a garanţiei sale ipotecare împotriva debitorilor, invocând o creanţă de 148.142,83 euro reprezentând împrumutul, 1.689,95 euro reprezentând dobânzi scadente şi 45.003 euro reprezentând dobânzi şi cheltuieli. Juzgado de Primera Instancia nº 4 de Palma de Mallorca a dispus instituirea sechestrului asupra imobilului ipotecat prin decizia din 15.12. 2010.
La 2.05.2011 a avut loc vânzarea silită a acestui imobil fără ca vreun ofertant să se prezinte. Imobilul menţionat a fost adjudecat de creditor, Barclays, conform articolului 671 din LEC, pentru suma de 74.621,40 euro, reprezentând 50% din valoarea estimată pe care părţile o menţionaseră în actul de constituire a ipotecii.
La 18.10.2012, la cererea Barclays, s-a emis o ordonanţă de executare silită împotriva debitorilor. Această ordonanţă a încuviinţat continuarea recuperării silite a restului creanţei Barclays în valoare de 95.944,11 euro, şi anume 75.390,12 euro reprezentând împrumut restant datorat, 10.960,50 de euro reprezentând dobânzi stabilite la 25.05.2011 şi 9.593,49 euro reprezentând cheltuieli de sechestru ipotecar, precum şi o majorare provizorie de 22.617,03 euro, stabilită cu titlu de dobânzi şi cheltuieli aferente măsurilor de executare.
În termenul legal prevăzut în acest scop, debitorii au formulat contestaţie împotriva ordonanţei menţionate. Aceştia arată că, având în vedere că bunul imobil estimat la 182.700 de euro, potrivit unui certificat de evaluare solicitat de Barclays şi întocmit la 18.05.2007, a fost atribuit acesteia din urmă pentru suma de 74.621,40 euro, trebuie să se considere creditul ca fiind restituit prin adjudecare, iar fracţiunea din creanţa Barclays care nu a fost acoperită de acest cuantum ca fiind stinsă. Ei invocă, de asemenea, un abuz de drept şi o îmbogăţire fără justă cauză ale Barclays.
Barclays a răspuns la motivele acestei contestaţii susţinând că creanţa sa nu a fost plătită integral şi că Tribunal Supremo (Curtea Supremă) a statuat anterior, în cazuri similare celui care face obiectul procedurii principale, că nu exista nici abuz de drept, nici îmbogăţire fără justă cauză.
În aceste condiţii, Juzgado de Primera Instancia nº 4 de Palma de Mallorca a hotărât să suspende judecarea cauzei şi să adreseze Curţii un numar de patru întrebări preliminare.
Ce a solicitat instanţa de trimitere prin întrebările preliminarii formulate către CJUE?
Prin intermediul celor patru întrebări preliminare, care a fost necesar să fie analizate împreună, instanţa de trimitere -Juzgado de Primera Instancia nº 4 de Palma de Mallorca- a solicitat, în esenţă, să se stabilească dacă Directiva 93/13 şi principiile dreptului Uniunii referitoare la protecţia consumatorilor şi la echilibrul contractual trebuie interpretate în sensul că se opun actelor cu putere de lege şi normelor administrative ale unui stat membru, precum cele în discuţie în litigiul principal, care:
– pe de o parte, prevăd că, în pofida adjudecării unui imobil ipotecat, a cărui valoare estimată este superioară valorii totale a creanţei garantate, pentru o sumă egală cu 50% din această valoare creditorului ipotecar în lipsa unui terţ licitant, acest creditor poate să continue executarea silită a titlului pe care îşi întemeiază creanţa pentru o valoare corespunzătoare soldului restant din aceasta; şi
– pe de altă parte, permit extinderea garanţiilor creditorului menţionat, în ipoteza unei diminuări cu 20% a estimării valorii imobilului ipotecat, fără a prevedea posibilitatea unei reevaluări în creştere a acestei estimări în favoarea debitorului.
Ce a răspuns CJUE prin Decizia din data de 30.04.2014 la cele patru întrebări preliminare ce i-au fost adresate?
Având în vedere motivele expuse pe larg în Decizia din data de 30.04.2014, CJUE a răspuns -în esenţă- în sensul următor:
“În cauza principală, instanţa de trimitere nu invocă nicio clauză contractuală care poate fi calificată drept abuzivă. Cele patru întrebări au ca obiect compatibilitatea actelor cu putere de lege şi a normelor administrative naţionale cu Directiva 93/13. Niciuna dintre dispoziţiile naţionale în discuţie în litigiul principal nu este de natură contractuală. Pe de altă parte, spre deosebire de cauzele în care s-au pronunţat Hotărârile Banco Español de Crédito (EU:C:2012:349) şi Aziz (EU:C:2013:164), niciuna dintre aceste dispoziţii nu se referă la întinderea competenţelor instanţei naţionale de a aprecia caracterul abuziv al unei clauze contractuale.
Astfel, dispoziţiile naţionale care fac obiectul trimiterii preliminare sunt acte cu putere de lege sau norme administrative şi nu sunt reluate în contractul în discuţie în litigiul principal. Or, astfel de dispoziţii nu intră în domeniul de aplicare al directivei menţionate, care urmăreşte să interzică clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Spre deosebire de cauza în care s-a pronunţat Hotărârea RWE Vertrieb (C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 25), în care, potrivit punctelor 29-38 din această hotărâre, părţile au convenit cu privire la extinderea domeniului de aplicare al unui regim prevăzut de legiuitorul naţional, actele cu putere de lege şi normele administrative naţionale care fac obiectul întrebărilor sunt aplicabile fără să fi intervenit vreo modificare a domeniului lor de aplicare sau a conţinutului lor prin intermediul unei clauze contractuale. Se poate prezuma, aşadar, în mod legitim că echilibrul contractual stabilit de legiuitorul naţional este respectat (a se vedea în acest sens Hotărârea RWE Vertrieb, EU:C:2013:180, punctul 28). Legiuitorul Uniunii a decis în mod explicit să menţină acest echilibru, astfel cum reiese din formularea celui de al treisprezecelea considerent şi din art. 1 alin. 2 din Directiva 93/13.
În plus, actele cu putere de lege şi normele administrative naţionale în discuţie în litigiul principal se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri. Prin urmare, în conformitate cu al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, ele intră sub incidenţa art. 1 alin. 2 din această directivă, potrivit căruia „dispoziţiile prezentei directive nu [li] se aplică”. Astfel, directiva amintită nu are, în orice caz, vocaţie de a se aplica.
În ceea ce priveşte principiile dreptului Uniunii referitoare la protecţia consumatorilor şi la echilibrul contractual, este necesar să se constate că Directiva 93/13 urmăreşte să asigure respectarea lor prin eliminarea din contractele încheiate cu consumatorii a clauzelor abuzive ca manifestare a unui dezechilibru între părţile contractante.
Or, astfel cum s-a subliniat deja, actele cu putere de lege şi normele administrative naţionale în discuţie în litigiul principal nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, având în vedere că nu a fost invocată existenţa unei clauze contractuale abuzive. Prin urmare, în prezenţa unei lex specialis, precum Directiva 93/13, care exclude din domeniul său de aplicare o situaţie precum cea în discuţie în litigiul principal, principiile generale pe care se întemeiază aceasta nu îşi pot găsi aplicarea.
Având în vedere toate aceste consideraţii, trebuie să se răspundă la întrebările adresate de instanţa de trimitere că Directiva 93/13 şi principiile din dreptul Uniunii referitoare la protecţia consumatorilor şi la echilibrul contractual trebuie interpretate în sensul că sunt excluse din domeniul lor de aplicare acte cu putere de lege şi norme administrative ale unui stat membru, precum cele în discuţie în litigiul principal, în lipsa unei clauze contractuale de modificare a conţinutului sau a domeniului de aplicare al acestora”.