Dictionar juridic

Alegerea de către părţi a legii aplicabile fondului litigiului

de

Alegerea de către părţi a legii aplicabile fondului litigiului

alegerea de către părţi a legii aplicabile fondului litigiului, expresie care desemnează facultatea (libertatea) părţilor de a-şi alege legea aplicabilă contractului (lex voluntatis). Reprezintă personificarea autonomiei derivate a voinţei părţilor, conferită de o ordine juridică determinată. în sistemul nostru de drept alegerea legii aplicabile contractului trebuie să fie expresă ori să rezulte din cuprinsul acestuia sau din circumstanţe. Astfel, atitudinea comună a părţilor, care se referă în apărările formulate la aceeaşi lege, este de natură a duce la concluzia că legea de referinţă este legea aleasă de părţi. Clauza de alegere a legii aplicabile (pactum de lege utenda) este ea însăşi un contract. Existenţa şi validitatea de fond a consimţământului părţilor referitor la legea aplicabilă contractului sunt determinate de însăşi legea pe care au ales-o. Dacă legea aleasă de părţi declară nevalabilă alegerea astfel convenită, contractul va fi cârmuit de legea care rezultă din localizarea obiectivă a acestuia, adică de locul încheierii contractului. Clauza de alegere se bucură de autonomie relativă faţă de contractul principal, regim care îi este conferit de faptul că atât clauza de alegere, cât şi contractul principal se examinează, sub aspectul validităţii, după legea aleasă de părţi, iar unele clauze de validitate a contractului principal afectează, în mod egal, şi clauza de alegere (de exemplu, viciile de consimţământ, incapacitatea părţilor de a încheia contractul principal etc.).

Pe de altă parte, clauza are totuşi regimul unui contract în contract, ceea ce îi conferă un anumit grad de autonomie, astfel încât cauzele de rezoluţiune şi reziliere şi unele cauze de nevalabilitate (de exemplu, necompetenţa organului instrumentator) nu afectează şi clauza de alegere. Alegerea tacită presupune interpretarea manifestărilor părţilor, localizarea contractului pe baza unor indicii subiective. Tribunalul arbitrai va aprecia voinţa tacită după elemente intrinseci ori extrinseci contractului, cum sunt: utilizarea unor termeni sau instituţii

cunoscute sau specifice unui anumit sistem de drept sau referirea la uzanţe proprii unei ţări, alegerea unui anumit organ de jurisdicţie sau folosirea unei anumite limbi, referirea părţii la legea, uzanţele etc. unui stat, invocarea ca temei juridic în cererile părţilor a legii unui stat etc. Singura condiţie cerută pentru determinarea legii pe baza criteriilor subiective este ca din aceasta să rezulte neîndoielnic voinţa părţilor cu privire la legea aleasă.

Alegere de domiciliu

de

Alegere de domiciliu

alegere de domiciliu, facultate acordată de lege părţilor spre a-şi determina adresa la care urmează să fie citate sau unde li se pot comunica anumite acte de procedură. în dreptul procesual civil funcţionează principiul potrivit căruia partea urmează să fie citată la domiciliul său real. Cu toate acestea, legea acordă părţii posibilitatea de a indica domiciliul altei persoane, spre a fi citată, întrucât scopul citării este încu-noştinţarea reclamantului sau a pârâtului despre data şi locul judecăţii. A.d. poate fi făcută de reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de pârât prin întâmpinare sau cerere reconvenţională. După declanşarea procesului, partea va fi citată, în tot cursul judecăţii, la domiciliul ales; dacă ea îşi schimbă domiciliul în cursul procesului, este obligată să depună la dosar o cerere prin care să indice locul (adresa) unde urmează să fie citată în continuare; în lipsa unei asemenea cereri, partea va fi citată legal la vechiul domiciliu.

Schimbarea de domiciliu trebuie să fie comunicată printr-o scrisoare recomandată şi părţii potrivnice; citarea la noul domiciliu va fi însă valabilă, chiar dacă modificarea intervenită nu a fost adusă la cunoştinţa instanţei şi a părţii potrivnice. Legea consacră şi un caz de alegere obligatorie de domiciliu: în cazul în care pârâtul locuieşte în străinătate. într-o atare circumstanţă, prin citaţie, pârâtul va fi informat că are obligaţia de a-şi alege domiciliul în România, unde urmează să i se facă toate comunicările în legătură cu procesul; în caz de neconformare, comunicările se vor face prin scrisoare recomandată; recipisa de predare la poşta română a scrisorii, în cuprinsul căreia vor fi menţionate actele ce se expediază, va ţine loc de dovadă de îndeplinire a procedurii.

Alcătuirea instanţei

de

Alcătuirea instanţei

alcătuirea instanţei, condiţie necesară pentru desfăşurarea activităţii procesuale în materie civilă şi care implică formarea completului de judecată cu numărul de judecători (şi alţi participanţi) prevăzuţi de lege. Instanţele judecătoreşti îşi pot îndeplini principalele funcţii ce le revin potrivit legii – de cercetare şi de soluţionare a litigiilor – doar cu respectarea prevederilor legale privitoare la alcătuirea lor. A.i. implică respectarea tuturor regulilor privitoare la colegialitatea, compunerea şi constituirea organului chemat să realizeze actul de justiţie.

Agent procedural

de

Agent procedural

agent procedural, funcţionar căruia legea îi impune obligaţia de a îndeplini anumite acte de procedură. A.p. are atribuţii îndeosebi în materia înmânării citaţiilor şi a comunicării actelor de procedură. Legea stabileşte în mod detaliat obligaţiile a.p. în privinţa înmânării şi a comunicării actelor de procedură. A.p. are următoarele atribuţii principale: a) comunică actele procedurale, cu respectarea termenelor prevăzute de lege, persoanelor din localitatea unde se află sediul instanţei, depunând cel mai târziu a doua zi dovezile de înmânare; în cazuri urgente şi când dotarea instanţei respective permite, comunicarea actelor de procedură se va putea efectua prin a.p. şi în alte localităţi; b) îndeplineşte sarcinile trasate de preşedintele instanţei, primind şi predând în aceeaşi zi corespondenţa destinată persoanelor din localitate.

agent procedural – persoană care are atribuţiuni privind înmânarea citaţiilor, precum şi comunicarea celorlalte acte de procedură.

agent, persoană fizică sau juridică care furnizează servicii de plată în numele şi pe seama unei instituţii de plată (art. 5 din O.U.G. nr. 113/2009).

agent procedural, persoană anume însărcinată cu înmînarea citaţiilor, precum şi cu comunicarea celorlalte acte de procedură. Aceste persoane pot să facă parte din personalul organelor de urmărire sau al instanţei de judecată, ori din cadrul serviciului poştal (art. 175, alin. 2, C.p.p.). A. p. poate să fie sancţionat, prin aplicarea unei amenzi judiciare, pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea greşită a îndatoririlor de înmlnare ori de comunicare a citaţiilor sau a celorlalte acte procedurale (art. 198, lit. b, C.p.p.).

Afişare (citare prin)

de

Afişare (citare prin)

afişare, expunerea unor acte de procedură în anumite locuri, indicate în mod expres de lege, pentru a încunoştinţa pe cei în cauză sau interesaţi de existenţa şi conţinutul lor. Legea procesuală prevede a. următoarelor acte: 1) a citaţiei: a) pe uşa locuinţei celui citat, în cazul în care acesta lipseşte sau refuză primirea ei; b) pe uşa principală a clădirii, dacă nu a fost indicat apartamentul sau camera în care locuieşte cel citat; c) la uşa instanţei, în cazul citării prin publicitate, încuviinţată de instanţă, atunci când reclamantul învederează că, deşi a făcut tot ce i-a stat în putinţă, nu a izbutit să afle domiciliul pârâtului; 2) a publicaţiei de vânzare emise de executorul judecătoresc, prin care se aduce la cunoştinţa celor interesaţi vânzarea la licitaţie publică a unui bun mobil sau imobil al cărui proprietar este debitorul urmărit (în primul caz, a. se face la locul licitaţiei, la sediul organului de executare, al primăriei de la locul vânzării bunurilor şi al instanţei de executare; când apreciază că este necesar, executorul va anunţa vânzarea şi într-un ziar de largă circulaţie; în al doilea caz, publicaţia de vânzare se va afişa la sediul organului de executare şi al instanţei de executare, la locul unde se află imobilul urmărit, la sediul primăriei în a cărei rază teritorială este situat imobilul, precum şi la locul unde se desfăşoară licitaţia, dacă acesta este altul decât locul unde este situat imobilul; la cererea celui interesat, executorul va anunţa vânzarea şi într-un ziar de largă circulaţie.

afişare, modalitate de comunicare, în anumite cazuri, a citaţiei precum şi a celorlalte acte de procedură. De ex., cînd în citaţie nu s-a indicat apartamentul ori camera în care persoana citată locuieşte, iar investigaţiile făcute de agent au rămas fără rezultat, citaţia se afişează pe uşa principală a clădirii, încheindu-se un proces-verbal, făcindu-se, totodată, menţiune despre împrejurările care au făcut imposibilă înmînarea citaţiei (art. 179, alin. 5, C.p.p.). Citaţia se afişează şi în cazul in care persoana citată şi-a schimbat adresa. în acest caz, agentul afişează citaţia la uşa locuinţei arătate în citaţie şi se informează pentru aflarea noii adrese, menţionînd în procesul-verbal datele obţinute (art. 180, C.p.p.).

Afirmarea unui drept subiectiv

de

Afirmarea unui drept subiectiv

afirmarea unui drept subiectiv, condiţie necesară pentru exercitarea acţiunii civile şi care constă într-o simplă susţinere, făcută de reclamant, în legătură cu existenţa unui raport juridic litigios. Dreptul afirmat în justiţie trebuie să izvorască dintr-un raport juridic recunoscut şi garantat de lege, conform ordinii publice; pentru exercitarea acţiunii civile nu este necesar ca dreptul afirmat să existe în realitate; existenţa dreptului subiectiv reprezintă doar una din condiţiile de admitere în fond ale acţiunii.

A.u.d.s. nu constituie o condiţie absolută, întrucât există acţiuni civile ce pot fi exercitate şi atunci când reclamantul invocă numai o situaţie juridică ocrotită de lege (ca, de exemplu, în cazul acţiunilor posesorii, acţiunilor în constatare negative).

Admiterea acţiunii

de

Admiterea acţiunii

admiterea acţiunii, soluţie prin care instanţa, apreciind asupra conţinutului raportului juridic litigios dedus judecăţii, îi dă câştig de cauză reclamantului. Soluţia a.a. – solicitată de reclamant şi adoptată cu ocazia deliberării de instanţa de judecată – corespunde nevoii de apărare pe cale judiciară a dreptului subiectiv încălcat sau nerecunoscut şi readucerii lui din nou în starea de a-i asigura titularului său avantajele materiale sau morale pe care i le recunoaşte legea.

Prin a.a., titularul obligaţiei este constrâns să dea, să facă sau să nu facă ceva, în raport de pretenţiile pe care titularul dreptului le-a dedus şi dovedit în faţa instanţei de judecată împotriva sa. A.a. poate fi: a) totală, adică aşa cum a fost formulată şi determinată prin obiectul ei, dacă reclamantul şi-a dovedit pretenţiile în întregime; b) în parte, atunci când reclamantul nu şi-a putut dovedi decât parţial pretenţiile sale. Soluţia a.a. poate fi pronunţată atât de prima instanţă, cât şi de instanţa care soluţionează o cale de atac.

Admisibilitatea probelor

de

Admisibilitatea probelor

admisibilitatea probelor, expresie prin care se desemnează suma condiţiilor în prezenţa cărora judecătorul poate încuviinţa administrarea dovezilor solicitate de către participanţii la proces. A.p. este condiţionată de îndeplinirea următoarelor cerinţe cumulative: a) proba să nu fie interzisă de lege: la înscrisurile autentice nu pot fi combătute constatările personale ale agentului instrumentator decât prin înscrierea în fals; este inadmisibilă proba prin care s-ar combate o prezumţie legală absolută irefra-gabilă, iar celelalte prezumţii legale absolute pot fi răsturnate doar prin mărturisire judiciară; în procesele de divorţ este interzisă folosirea interogatoriului pentru dovedirea motivelor de divorţ; de asemenea, motivele de recuzare nu pot fi dovedite prin interogatoriu;
în situaţiile în care legea nu îngăduie acţiunea în justiţie pentru valorificarea unui drept, proba devine inutilă (spre exemplu, acela care a pierdut proprietatea unui bun prin efectul uzucapiunii realizate de altul, nu mai poate revendica acel bun; tot aşa, titularul unui drept subiectiv ce s-a stins prin efectul prescripţiei extinctive nu mai poate valorifica acel drept în justiţie) etc.;

b) proba să fie verosimilă: obiectul probaţiunii nu trebuie să tindă la dovedirea unor fapte imposibile;

c) proba să fie pertinentă: ea trebuie să aibă legătură cu obiectul procesului; în caz contrar, va constitui un mijloc de tergiversare a judecăţii; d) proba să fie concludentă: ea trebuie să se refere la împrejurări care, dacă sunt cunoscute, pot ajuta instanţa la rezolvarea pricinii. Orice probă concludentă este şi pertinentă, dar este posibil ca o probă pertinentă să nu fie şi concludentă (de exemplu, într-un proces ce are ca obiect repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită, proba cu martori solicitată de către pârât pentru dovedirea existenţei şi a altor participanţi, deşi este pertinentă, nu este şi concludentă, deoarece răspunderea este solidară. Dacă însă pârâtul solicită încuviinţarea unei probe pentru a dovedi culpa concurentă a victimei, proba este pertinentă şi concludentă, întrucât răspunderea se împarte între autor şi victimă. Cel ce solicită încuviinţarea unei probe este obligat să arate instanţei ce anume doreşte să dovedească cu proba respectivă, pentru ca instanţa să poată aprecia seriozitatea şi concludenţa acesteia.

ADMISIBILITATE, faptul de a fi admisibil, care poate fi admis.

admisibilitatea probei, însuşire a probei de a putea fi admisă spre a contribui la aflarea adevărului. în principiu orice probă este admisibilă, deoarece Codul de procedură penală nu prevede condiţia admisibilităţii probei. O probă este inadmisibilă numai cînd contravine unei cerinţe pe care legea o prevede în. mod explicit (de ex., dispoziţia art. 207 C.p.)

Admisibilitatea mărturisirii

de

Admisibilitatea mărturisirii

admisibilitatea mărturisirii, expresie prin care se desemnează condiţiile în prezenţa cărora judecătorul poate încuviinţa administrarea mărturisirii, prin intermediul interogatoriului. în principiu, mărturisirea este admisibilă în toate materiile, cu excepţia cazurilor în care: a) este expres prohibită de lege; b) prin admiterea mărturisirii s-ar eluda dispoziţii legale imperative; c) prin admiterea mărturisirii s-ar putea ajunge la pierderea totală sau parţială a unui drept la care nu se poate renunţa sau care nu poate face obiectul unei tranzacţii; d) legea prevede ca unele fapte juridice să fie dovedite numai prin anumite mijloace de probă. Pentru a fi valabilă, mărturisirea poate fi făcută numai în legătură cu drepturile de care partea poate să dispună; voinţa celui care face recunoaşterea trebuie să fie conştientă şi liberă, iar cel care o face trebuie să aibă capacitatea necesară pentru încheierea actelor juridice de dispoziţie.

Mărturisirea, fiind un act juridic personal şi de dispoziţie, nu poate fi făcută decât de titularul dreptului sau de un mandatar cu procură specială; reprezentantul legal poate fi chemat personal la interogatoriu, dar numai pentru actele încheiate şi faptele săvârşite în calitatea sa de reprezentant legal; mărturisirea trebuie să fie expresă, neputând fi dedusă tacit din tăcerea părţii; cu titlu de excepţie, instanţa poate socoti refuzul nejustificat de a răspunde la interogatoriu sau neprezentarea la interogatoriu ca o mărturisire deplină. Ca mijloc de probă, mărturisirea nu se poate referi decât la împrejurări de fapt.

ADMISIBILITATE, faptul de a fi admisibil, care poate fi admis.

Admisibilitatea expertizei

de

Admisibilitatea expertizei

admisibilitatea expertizei, expresie prin care se desemnează condiţiile în prezenţa cărora judecătorul poate încuviinţa administrarea probei prin rapoartele de expertiză. Potrivit legii, dacă pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, instanţa consideră necesar să cunoască părerea unor specialişti, va numi, la cererea părţilor sau din oficiu, unul sau trei experţi, stabilind prin încheiere punctele asupra cărora urmează să se pronunţe şi termenul în care trebuie să se efectueze expertiza. Astfel, dacă pentru lămurirea unor împrejurări de fapt sunt necesare cunoştinţe de specialitate, instanţa poate să dispună efectuarea unei expertize. Obiectul expertizei îl constituie împrejurările de fapt asupra cărora expertul trebuie să îşi exprime părerea, să dea lămuriri sau să le constate ca specialist, împrejurări care au legătură cu obiectul pricinii şi ajută la soluţionarea acesteia. Expertiza nu poate avea ca obiect lămurirea unei probleme de drept; excepţie face situaţia când este necesară stabilirea conţinutului legii străine, caz în care legea face referire la „atestări obţinute de la organele statului care au edictat-o” şi la „avizul unui expert”. Instanţa va dispune efectuarea unei expertize dacă apreciază că aceasta este concludentă.

Sunt însă şi situaţii în care expertiza este obligatorie, sub sancţiunea anulării hotărârii, cum ar fi: expertiza psihiatrică în materia punerii sub interdicţie; avizul medicului legist, cu privire la vârsta şi sexul persoanei în cauză, în cazul înregistrării tardive a naşterii; expertiza preţuitoare a bunului gajat, în situaţia în care, în caz de neplată, creditorul doreşte să reţină bunul respectiv în contul creanţei; expertiza pentru stabilirea valorii aportului în natură, dacă se înfiinţează o societate cu răspundere limitată cu asociat unic. Cu privire la stabilirea sau tăgăduirea paternităţii, s-a decis că, deşi proba confruntării grupelor sangvine şi a altor date antropometrice nu este obligatorie, totuşi ea devine necesară atunci când probele sunt insuficiente sau contradictorii; de exemplu, atunci când se face dovada că, în perioada concepţiei copilului, mama acestuia a întreţinut relaţii intime cu mai mulţi bărbaţi, cererea de stabilire a paternităţii nu este inadmisibilă de plano, fiind necesară efectuarea expertizei medico-legale; de asemenea, în cazul în care se solicită anularea căsătoriei pentru alienaţie sau debilitate mintală, este necesară efectuarea unei expertize psihiatrice.

ADMISIBILITATE, faptul de a fi admisibil, care poate fi admis.

Admisibilitatea dovezii cu martori

de

Admisibilitatea dovezii cu martori

admisibilitatea dovezii cu martori, expresie prin care se desemnează condiţiile în prezenţa cărora judecătorul poate încuviinţa administrarea probei prin declaraţiile martorilor. în acest sens, trebuie distins între dovedirea faptelor juridice stricto sensu şi dovedirea actelor juridice. 1) Astfel, în principiu, dovedirea prin declaraţiile martorilor a faptelor juridice stricto sensu este admisă fără îngrădiri. Se pot dovedi prin declaraţiile martorilor: viciile de consimţământ, gestiunea de afaceri, plata nedatorată, îmbogăţirea fără justă cauză, faptul edificării unei construcţii pe terenul altuia, posesia şi tulburările ei, accidentarea unei persoane etc. Pentru unele fapte naturale nu se admite însă dovada prin declaraţiile martorilor, cum ar fi naşterea sau decesul, care se probează, în principiu, cu actele de stare civilă. Starea civilă se poate dovedi însă prin orice mijloace de probă, inclusiv proba testimonială, în faţa instanţei judecătoreşti, în cazul în care ofiţerul de stare civilă refuză să întocmească un act sau să înscrie o menţiune ce intră în atribuţiile sale, precum şi în faţa autorităţilor administraţiei publice, când se solicită reconstituirea actelor de stare civilă, în următoarele situaţii: a) nu au existat registre de stare civilă; b) registrele de stare civilă au fost pierdute ori distruse în totalitate sau în parte; c) nu este posibilă procurarea din străinătate a certificatelor de stare civilă sau a extraselor după actele de stare civilă; d) întocmirea actelor de stare civilă a fost omisă (art. 16 din Legea nr. 119/1996). Mărturia nu este admisibilă nici pentru dovedirea stărilor de fapt în care operează prezumţii legale absolute (ca, de exemplu, starea civilă a unei persoane, atunci când există concordanţă între certificatul de naştere şi folosirea stării civile, aşa-numita posesie de stat; astfel, conform art. 51 C. fam., copilul care ar reclama o altă stare civilă, precum şi o altă persoană care ar contesta starea civilă a copilului nu pot pune în discuţie starea civilă care rezultă din certificatul de naştere şi folosirea stării civile conforme cu acest certificat). 2) în privinţa admisibilităţii dovezii actelor juridice prin declaraţiile martorilor, legea prevede interdicţia de a dovedi cu martori actele juridice al căror obiect are o valoare mai mare de cea prevăzută de lege (0,025 lei) şi nici în contra sau peste cuprinsul unui înscris, indiferent de valoarea raportului juridic. Părţile pot conveni însă ca şi în aceste cazuri să se poată face dovada cu martori, dacă o atare dovadă priveşte drepturi de care ele pot să dispună; convenţia părţilor poate fi expresă sau tacită (de exemplu, reclamantul propune dovada cu martori, iar pârâtul nu se opune, solicitând şi el proba cu martori pentru dovedirea aceluiaşi act juridic). Restrângerea admisibilităţii probei testimoniale operează numai în materie civilă; în materie penală, ori de câte ori este vorba de infracţiuni constând în încălcarea unor obligaţii contractuale civile (cum este, bunăoară, abuzul de încredere), judecarea chestiunilor prealabile de natură civilă, de care este dependentă soluţionarea cauzei penale, deşi se face de instanţa penală, este supusă regulilor şi mijloacelor de proba-ţiune prevăzute de legea civilă, ceea ce înseamnă că restrângerea a.d.m. primeşte aplicare şi în situaţiile respective. în materie comercială, dovada cu martori este întotdeauna admisibilă. Articolul 55 C. com. prevede totuşi că, dacă legea comercială prevede necesitatea unui înscris pentru dovedirea actelor juridice comerciale, atunci mărturia nu poate fi admisă decât în condiţiile Codului civil. Dreptul de proprietate, fiind expresia unui raport juridic, nu poate fi dovedit cu martori; în schimb, faptul material al posesiunii prelungite a bunului pe durata prescripţiei achizitive este susceptibil de o asemenea dovadă. In materia dreptului familiei, dovada bunurilor proprii în raporturile patrimoniale dintre soţi se poate face prin orice mijloc de probă, inclusiv proba cu martori. Terţii pot folosi dovada cu martori pentru a combate cele conţinute într-un înscris. Chiar în raporturile dintre părţile actului juridic, inadmisibilitatea acestei probe pentru a se combate conţinutul unui înscris priveşte numai înscrisurile preconstituite, iar nu şi celelalte înscrisuri probatorii. Dovada cu martori poate fi utilizată pentru a se proba frauda, dolul, cauza ilicită a convenţiei, existenţa viciilor de consimţământ în momentul contractării, precum şi frauda la lege; toate aceste împrejurări determină, după caz, nulitatea relativă sau absolută a actului juridic, chiar şi atunci când el a fost constatat printr-un înscris (autentic sau sub semnătură privată). De asemenea, pot fi dovedite cu martori stingerea sau rezilierea obligaţiei, chiar dacă aceasta fusese constatată printr-un înscris; într-o atare ipoteză, nu se tinde a se proba nici conţinutul convenţiei părţilor şi nici modificarea contractului iniţial, ci doar un fapt ulterior convenţiei, care a făcut să înceteze raportul juridic astfel stabilit, cum este, de exemplu, remiterea de datorie sau plata (dacă, bineînţeles, aceste operaţii, ele însele acte juridice, ar fi, potrivit legii, susceptibile de proba cu martori). Dovada cu martori este admisibilă şi atunci când clauzele convenţiei scrise sunt obscure, echivoce, fiind necesară interpretarea lor pentru a se lămuri intenţia comună a părţilor. în următoarele situaţii proba testimonială este admisibilă, indiferent de valoarea obiectului actului juridic şi chiar în completarea sau împotriva conţinutului înscrisului probator încheiat de către părţi:

a) începutul de dovadă scrisă poate fi întregit cu depoziţii de martori;

b) când există imposibilitatea de a preconstitui sau păstra proba scrisă: la obligaţiile care se nasc din cvasi-contracte, din delicte sau cvaside-
licte; la depozitul necesar (în caz de ruină, incendiu, tumult sau naufragiu) şi la depozitele ce fac călătorii la hotelul unde se cazează (practica judiciară a extins aplicabilitatea dispoziţiilor legale şi la garderobele sălilor de spectacole, biblioteci, restaurante, cafenele etc.); la obligaţiile contractate în caz de accidente neprevăzute (când nu era cu putinţă părţilor să facă înscrisuri); când înscrisul a fost întocmit, dar creditorul l-a pierdut într-un eveniment de forţă majoră; cu privire la interpretarea noţiunii de „forţă majoră”, în practică s-a decis că se are în vedere şi cazul distrugerii, sustragerii sau reţinerii înscrisului de partea potrivnică sau de un terţ, care refuză să îl prezinte în instanţă, precum şi cazul pierderii dosarului, al sustragerii înscrisului din dosar, cu condiţia să nu existe o culpă a părţii interesate.

ADMISIBILITATE, faptul de a fi admisibil, care poate fi admis.

Administrator special

de

Administrator special

administrator special, reprezentantul, persoană fizică sau juridică, desemnat de adunarea generală a acţionarilor/asociaţilor debitorului, persoană juridică, să efectueze în numele şi pe seama acestuia actele de administrare necesare în perioadele de procedură când debitorului i se permite să-şi administreze activitatea şi să le reprezinte interesele în procedură pe perioada în care debitorului i s-a ridicat dreptul de administrare. Adunarea generală a acţionarilor, asociaţilor sau membrilor persoanei juridice va fi convocată de administratorul judiciar ori de lichidator, pentru desemnarea a.s., în termen de maximum 20 de zile de la deschiderea procedurii sau, după caz, de la ridicarea dreptului debitorului de a-şi administra averea. Adunarea generală va fi prezidată de administratorul judiciar sau de lichidator, după caz. A.s. are următoarele atribuţii: a) exprimă intenţia debitorului de a propune un plan, în condiţiile legii; b) participă, în calitate de reprezentant al debitorului, la judecarea acţiunilor pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor şi a acţiunilor pentru anularea constituirilor ori a transferurilor de drepturi patrimoniale către terţi şi pentru restituirea de către aceştia a bunurilor transmise şi a valorii altor prestaţii executate; c) formulează contestaţii în cadrul procedurii insolvenţei; d) propune un plan de reorganizare; e) administrează activitatea debitorului, sub supravegherea administratorului judiciar, după confirmarea planului; f) după intrarea în faliment, participă la inventar, semnând actul, primeşte raportul final şi bilanţul de închidere şi participă la şedinţa convocată pentru soluţionarea obiecţiunilor şi
aprobarea raportului; g) primeşte notificarea închiderii procedurii

administrator special în procedura insolvenţei, reprezentantul desemnat de adunarea generală a acţionarilor/asociaţilor debitorului, persoană juridică, împuternicit să efectueze în numele şi pe contul acestuia actele de administrare necesare în perioadele de procedură când debitorului i se permite să îşi administreze activitatea şi să le reprezinte interesele în procedură pe perioada în care debitorului i s-a ridicat dreptul de administrare. Adunarea generală a
acţionarilor, asociaţilor sau membrilor persoanei juridice va fi convocată de administratorul judiciar ori de lichidator pentru desemnarea a.s., în termen de maximum 10 zile de la deschiderea procedurii sau, după caz, de la ridicarea dreptului debitorului de a-şi administra averea. Adunarea generală va fi prezidată de administratorul judiciar sau de lichidator, după caz. Dacă adunarea asociaţilor/acţionarilor astfel convocată nu desemnează un a.s., debitorului i se va ridica dreptul de administrare, dacă acesta nu a fost ridicat, iar debitorul, respectiv asociaţii/acţionarii sunt decăzuţi din drepturile recunoscute de procedură şi care sunt exercitate prin a.s. Dacă un a.s. nu a fost desemnat, pentru soluţionarea acţiunilor în anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în ultimii trei ani anteriori deschiderii procedurii şi acţiunilor pentru anularea constituirilor sau transferurilor de drepturi patrimoniale către terţi prevăzute la art. 46, art. 79 şi art. 80, debitorul va fi reprezentat de un curator special desemnat dintre organele de conducere statutare aflate în exerciţiul funcţiunii la data deschiderii procedurii. Desemnarea se va face de către judecătorul-sindic în camera de consiliu şi fără citarea părţilor. în cazul în care ulterior adunarea asociaţilor/acţionarilor alege un a.s., acesta va lua procedura în stadiul în care se găseşte la data desemnării (art. 3 pct. 26 din Legea nr. 85/2006).

ADMINISTRATORUL SPECIAL, este un alt participant la procedura insolvenţei, instituit de legiuitor în scopul ocrotirii intereselor acţionarilor/asociaţilor debitorului – persoană juridică.

Administrator – sechestru

de

Administrator – sechestru

administrator-sechestru, 1. persoana căreia, în urma admiterii cererii de sechestru judiciar, i se încredinţează paza unui bun mobil sau imobil, ce face obiectul unei acţiuni reale, posesorii sau cu privire la folosinţa bunului proprietate comună, sau chiar fără a exista un proces. A.-s. este desemnat de părţi; de comun acord, iar în caz de neînţelegere, de instanţă; acesta poate fi chiar deţinătorul bunului. Persoana desemnată de instanţă nu trebuie să fie interesată în cauză. Desemnarea persoanei căreia i se încredinţează bunul pus sub sechestru este obligatorie pentru instanţă, şi nu o facultate, lăsată la aprecierea sa. Bunul pus sub sechestru este dat în primire a.-s. de către executorul judecătoresc, pe bază de proces-verbal. A-s. poate face toate actele de conservare şi administrare a bunului, poate încasa orice venituri sau sume datorate, poate plăti datorii cu caracter curent, precum şi cele constatate prin titlu executoriu, poate sta în judecată în numele părţilor litigante cu privire la bunul pus sub sechestru, dar numai cu autorizarea prealabilă a instanţei care l-a numit. Dacă a.-s. este o altă persoană decât deţinătorul, acesta va fi remunerat, pentru activitatea depusă, cu o sumă fixată de instanţă. în cazuri urgente, preşedintele instanţei va putea numi, prin încheiere irevocabilă, dată fără citarea părţilor, un administrator provizoriu până la soluţionarea cererii de sechestru judiciar.

După finalizarea judecăţii prin hotărâre executorie, a.-s. trebuie să predea bunul, împreună cu fructele acestuia, inclusiv veniturile încasate, părţii căreia i-a fost atribuit prin hotărâre, iar dacă a.-s. a fost parte în proces şi a avut câştig de cauză, va păstra el bunul şi fructele acestuia; 2. persoana fizică sau juridică căreia organul de executare îi încredinţează spre păstrare şi conservare, pe durata procedurii executării silite imobiliare, imobilul supus urmăririi. Potrivit legii, în vederea unei mai bune administrări a imobilului urmărit, executorul judecătoresc poate numi, după emiterea somaţiei şi în tot cursul executării silite, un a.-s.; acesta poate fi numit şi la cererea creditorului. Poate fi a.-s. creditorul, debitorul sau o altă persoană fizică ori persoană juridică. Sarcinile ce-i revin a.-s. sunt: încasarea veniturilor produse de imobil, efectuarea cheltuielilor necesare şi apărarea în litigiile privitoare la acest bun. Când a.-s. este numită o altă persoană decât debitorul, executorul îi va fixa drept remuneraţie o sumă, în funcţie de activitatea depusă, stabilind, totodată, şi modalitatea de plată, în cazul neîndeplinirii obligaţiilor stabilite în sarcina sa, la cererea oricărei persoane interesate, a.-s. poate fi revocat de către executorul judecătoresc; de asemenea, la cerere, instanţa de executare îl poate obliga la despăgubiri pentru repararea prejudiciilor cauzate părţilor prin măsuri necorespunzătoare luate în administrarea imobilului urmărit.

Administrator judiciar

de

Administrator judiciar

administrator judiciar (1), persoana fizică sau juridică, practician în insolvenţă, autorizat în condiţiile legii, desemnat să-şi exercite atribuţiile în perioada de observaţie şi pe durata procedurii de reorganizare. Principalele atribuţii ale a.j., prevăzute de lege, sunt: a) examinarea situaţiei economice a debitorului şi a documentelor depuse la dosarul cauzei şi întocmirea unui raport prin care să propună fie intrarea în procedura simplificată, fie continuarea perioadei de observaţie în cadrul procedurii generale şi supunerea acelui raport judecătorului-sindic, într-un termen stabilit de acesta, dar care nu va putea depăşi 30 de zile de la desemnarea administratorului judiciar; b) examinarea activităţii debitorului şi întocmirea unui raport amănunţit asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă, cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă, şi asupra existenţei premiselor angajării răspunderii acestora, precum şi asupra posibilităţii reale de reorganizare efectivă a activităţii debitorului ori a motivelor care nu permit reorganizarea şi supunerea acelui raport judecătorului-sindic, într-un termen stabilit de acesta, dar care nu va putea depăşi 60 de zile de la desemnarea administratorului judiciar; c) întocmirea actelor dosarului cauzei, în cazul în care debitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia respectivă înăuntrul termenelor legale, precum şi verificarea, corectarea şi completarea informaţiilor cuprinse în actele respective, când acestea au fost prezentate de debitor; d) elaborarea planului de reorganizare a activităţii debitorului; e) supravegherea operaţiunilor de gestionare a patrimoniului debitorului; f) conducerea integrală, respectiv în parte, a activităţii debitorului, în acest ultim caz cu respectarea precizărilor exprese ale judecătorului-sindic cu privire la atribuţiile sale şi la condiţiile de efectuare a plăţilor din contul averii debitorului; g) convocarea, prezidarea şi asigurarea secretariatului şedinţelor adunării creditorilor sau ale acţionarilor, asociaţilor ori membrilor debitorului persoană juridică; h) introducerea de acţiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor, precum şi a unor transferuri cu caracter patrimonial, a unor operaţiuni comerciale încheiate de debitor şi a constituirii unor garanţii acordate de acesta, susceptibile a prejudicia drepturile creditorilor; i) sesizarea de urgenţă a judecătorului-sindic în cazul în care constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative; j) menţinerea sau denunţarea unor contracte încheiate de debitor; k) verificarea creanţelor şi, atunci când este cazul, formularea de obiecţiuni la acestea, precum şi întocmirea tabelelor creanţelor; I) încasarea creanţelor; urmărirea încasării creanţelor referitoare la bunurile din averea debitorului sau la sumele de bani transferate de către debitor înainte de deschiderea procedurii; formularea şi susţinerea acţiunilor în pretenţii pentru încasarea creanţelor debitorului, pentru aceasta putând angaja avocaţi; m) cu condiţia confirmării de către judecătorul-sindic, încheierea de tranzacţii, descărcarea de datorii, descărcarea fideiusorilor, renunţarea la garanţii reale; n) sesizarea judecătorului-sindic în legătură cu orice problemă care ar cere o soluţionare de către acesta.

administrator judiciar în procedura insolvenţei (2), persoana fizică sau juridică, practician în insolvenţă, autorizat în condiţiile legii, desemnat să exercite atribuţiile expres prevăzute de lege în perioada de observaţie şi pe durata procedurii de reorganizare; reprezentantul societăţii profesionale cu răspundere limitată (S.P.R.L.) sau al întreprinderii unipersonale cu răspundere limitată (I.P.U.R.L.) va trebui să îndeplinească aceleaşi condiţii (art. 3 din Legea nr. 85/2006). Principalele atribuţii ale a.j. sunt: i) examinarea situaţiei economice a debitorului şi întocmirea unui raport prin care să propună fie intrarea în procedura simplificată, fie continuarea perioadei de observaţie în cadrul procedurii generale şi supunerea acelui raport judecătorului-sindic, într-un termen stabilit de acesta, dar care nu va putea depăşi 20 de zile de la desemnarea a.j.; ii) examinarea activităţii debitorului şi întocmirea unui raport amănunţit asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă, cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă, şi asupra existenţei premiselor angajării răspunderii acestora, precum şi asupra posibilităţii reale de reorganizare efectivă a activităţii debitorului ori a motivelor care nu permit reorganizarea şi supunerea acelui raport judecătorului-sindic, într-un termen stabilit de acesta, dar care nu va putea depăşi 40 de zile de la desemnarea a.j.; iii) întocmirea actelor ce trebuie să însoţească cererea debitorului de deschidere a procedurii, în cazul în care debitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia respectivă înăuntrul termenelor legale, precum şi verificarea, corectarea şi completarea informaţiilor cuprinse în actele respective, când acestea au fost prezentate de
debitor; iv) elaborarea planului de reorganizare a activităţii debitorului; v) supravegherea operaţiunilor de gestionare a patrimoniului debitorului; vi) conducerea integrală, respectiv în parte, a activităţii debitorului, în acest ultim caz cu respectarea precizărilor exprese ale judecătorului-sindic cu privire la atribuţiile sale şi la condiţiile de efectuare a plăţilor din contul averii debitorului; vii) convocarea, prezidarea şi asigurarea secretariatului şedinţelor adunării creditorilor sau ale acţionarilor, asociaţilor ori membrilor debitorului persoană juridică; viii) introducerea de acţiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor, precum şi a unor transferuri cu caracter patrimonial, a unor operaţiuni comerciale încheiate de debitor şi a constituirii unor garanţii acordate de acesta, susceptibile a prejudicia drepturile creditorilor; ix) sesizarea de urgenţă a judecătorului-sindic în cazul în care constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative; x) menţinerea sau denunţarea unor contracte încheiate de debitor; xi) verificarea creanţelor şi, atunci când este cazul, formularea de obiecţiuni la acestea, precum şi întocmirea tabelelor creanţelor; xii) încasarea creanţelor; urmărirea încasării creanţelor referitoare la bunurile din averea debitorului sau la sumele de bani transferate de către debitor înainte de deschiderea procedurii; formularea şi susţinerea acţiunilor în pretenţii pentru încasarea creanţelor debitorului, pentru aceasta putând angaja avocaţi; xiii) încheierea de tranzacţii, descărcarea de datorii, descărcarea fidejusorilor, renunţarea la garanţii reale, sub condiţia confirmării de către judecătorul-sindic; xiv) sesizarea judecătorului-sindic în legătură cu orice problemă care ar cere o soluţionare de către acesta. De asemenea, judecătorul-sindic poate stabili a.j., prin încheiere, orice alte atribuţii în afara celor mai sus menţionate cu excepţia celor prevăzute de lege în competenţa exclusivă a acestuia.

ADMINISTRATORUL JUDICIAR, persoană fizică sau juridică, inclusiv reprezentantul acesteia, care are calitatea de practician în reorganizarea şi lichidarea societăţilor comerciale, în condiţiile legii. Acesta trebuie să facă dovada că este asigurat pentru răspundere profesională, prin subscrierea unei poliţe de asigurare valabile care să acopere eventualele prejudicii cauzate în îndeplinirea atribuţiilor sale şi va avea ca atribuţii: a) examinează activitatea debitorului în raport cu situaţia de fapt şi întocmeşte un raport amănunţit asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă, cu menţionarea persoanelor cărora situaţia le-ar fi imputabilă, precum şi asupra posibilităţilor reale de reorganizare efectivă a activităţii debitorului ori a motivelor care nu permit reorganizarea. Raportul va fi supus judecătorului sindic într-un termen care nu va depăşi 30 de zile; b) elaborează planul de reorganizare a activităţii debitorului în funcţie de raportul întocmit; c) supraveghează operaţiunile de gestionare a patrimoniului debitorului; d) conduce în tot sau în parte activitatea debitorului; e) stabileşte datele şedinţelor adunării creditorilor; f) introduce acţiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor, a transferurilor cu caracter patrimonial sau a operaţiunilor comerciale încheiate de debitor, precum şi a constituirii unor garanţii acordate de debitor, care sunt susceptibile de a prejudicia drepturile creditorilor; g) menţine sau denunţă unele contracte încheiate de debitor; h) examinează creanţele şi, atunci când este cazul, formulează obiecţii la acestea; i) urmăreşte încasarea creanţelor referitoare la bunurile din averea debitorului sau la sumele de bani transferate de către debitor înainte de deschiderea procedurii; j) cu condiţia confirmării de către judecătorul sindic, încheie tranzacţii, descarcă de datorii, descarcă fidejusorii, renunţă la garanţiile reale; k) sesizează judecătorul sindic în legătură cu orice problemă care ar presupune intervenţia acestuia, în principal, în cazul în care constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru acoperirea cheltuielilor administrative; 1) aplică sigilii, inventariază bunuri şi ia măsuri pentru conservarea lor.

administrator judiciar provizoriu în procedura insolvenţei, persoană fizică sau juridică, practician în insolvenţă, aleasă în mod aleatoriu de judecătorul-sindic, desemnat provizoriu din Tabloul Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România (U.N.P.I.R.), până la prima adunare a creditorilor, în situaţia în care nu s-au depus oferte de preluare a poziţiei de administrator judiciar de către alţi practicieni în insolvenţă. Cu ocazia

primei adunări a creditorilor, aceştia pot decide să confirme administratorul judiciar sau lichidatorul desemnat provizoriu de către judecătorul-sindic. De asemenea, creditorul care deţine cel puţin 50% din valoarea totală a creanţelor poate să decidă, fară consultarea adunării creditorilor, confirmarea a.j.p. şi să îi stabilească remuneraţia. Creditorii pot contesta la judecătorul-sindic, pentru motive de nelegalitate, decizia de confirmare a a.j.p., în termen de 3 zile de la data publicării acesteia în Buletinul procedurilor de insolvenţă. Judecătorul va soluţiona, de urgenţă şi deodată, toate contestaţiile printr-o încheiere prin care va numi administratorul judiciar/lichidatorul desemnat sau, după caz, va solicita adunării creditorilor/creditorului desemnarea unui alt administrator judiciar/lichidator. Dacă decizia adunării creditorilor sau a creditorului ce deţine cel puţin 50% din valoarea creanţelor nu este contestată în termenul legal, judecătorul-sindic, prin încheiere, va numi administratorul judiciar propus de creditori sau de creditorul ce deţine cel puţin 50% din valoarea creanţelor, dispunând totodată încetarea atribuţiilor administratorului judiciar provizoriu pe care 1-a desemnat prin sentinţa de deschidere a procedurii (art. 19 din Legea nr. 85/2006)

Administrarea probelor

de

Administrarea probelor

administrarea probelor, activitate procesuală desfăşurată de către instanţă în strânsă colaborare cu părţile, constând în îndeplinirea drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de lege cu privire la procurarea, verificarea şi preluarea, ca piese ale dosarului pricinii, a dovezilor prin prisma cărora urmează să fie elucidate faptele şi, totodată, să fie soluţionat litigiul. Instanţa are dreptul şi obligaţia să ordone orice probă necesară aflării adevărului, chiar dacă părţile se împotrivesc; totodată, părţile, care cunosc faptele procesului şi mijloacele prin care pot fi dovedite, au drepturi şi obligaţii procedurale precise în legătură cu procurarea probelor. Legea consacră regula că a.p. se face în faţa instanţei de judecată, întreg completul de judecată trebuind să participe nemijlocit la această operaţiune (care poate consta în audiere de martori, cercetare la faţa locului, luare de interogatoriu oricăreia dintre părţi etc.). A.p. se va face în ordinea statornicită de instanţă, înainte de începerea dezbaterilor asupra fondului pretenţiilor deduse judecăţii. Dacă administrarea unei probe urmează a se face în altă localitate, ea va fi înfăptuită prin comisie rogatorie de o altă instanţă având acelaşi grad cu aceea care a fost învestită cu soluţionarea litigiului, sau chiar mai mică în grad, dacă în acea localitate nu există o instanţă de acelaşi grad. în împrejurări excepţionale, care legitimează punerea în mişcare a procedurii asigurării dovezilor, a.p. poate fi făcută înainte chiar ca procesul să fi fost declanşat şi de către o altă instanţă decât aceea care, potrivit legii, este competentă să soluţioneze un atare proces. Probele administrate de o instanţă necompetentă sau de o instanţă de la care pricina a fost strămutată ori într-o cerere perimată pot rămâne câştigate cauzei.

administrarea probelor de către avocaţi, procedură derogatorie de la dreptul comun în materie de probaţiune şi care le conferă avocaţilor, respectiv consilierilor juridici care reprezintă părţile posibilitatea ca, în anumite condiţii, să administreze ei înşişi dovezile necesare pentru soluţionarea cauzei civile. Folosirea acestei proceduri este posibilă numai în cazul litigiilor patrimoniale, cu excepţia celor care privesc drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacţie. Procedura a.p.a. este facultativă, de dată relativ recentă şi are ca scop soluţionarea cu celeritate a cauzelor civile. Ea poate avea loc numai în cazul în care toate părţile implicate în procedura judiciară convin în acest scop. Consimţământul poate fi dat numai de către părţi, personal sau prin mandatar cu procură specială; odată acordat, consimţământul nu mai poate fi revocat de către părţi. După constatarea consimţământului, instanţa de judecată poate: a) realiza unele activităţi destinate a pregăti judecata; b) rezolva excepţiilor invocate din oficiu sau de către părţi; c) hotărî asupra cererilor de intervenţie; d) examina fiecare pretenţie în parte, pe baza cererii de chemare în judecată, a întâmpinării şi a explicaţiilor părţilor; e) constata care dintre pretenţii sunt recunoscute şi care sunt contestate; 0 dispune, la cerere, măsuri asigurătorii, măsuri pentru asigurarea dovezilor; măsuri pentru constatarea unei stări de fapt; g) lua act de actele de dispoziţie ale părţilor; h) încuviinţa probele solicitate de părţi sau dispune din oficiu administrarea unor dovezi etc. A.p.a. trebuie să se facă într-un termen de cel mult 6 luni; termenul statornicit de instanţă poate fi prelungit numai în cazurile expres determinate lege; avocaţii părţilor au obligaţia de a prezenta instanţei programul de administrare a probelor în cel mult 15 zile de la data încuviinţării lor; programul trebuie să cuprindă precizări cu privire la locul şi data administrării fiecărei probe; el se încuviinţează de instanţă, în camera de consiliu şi este obligatoriu pentru părţi şi avocaţii lor; în cazul în care procurorul pune concluzii în procesul civil, programul încuviinţat va fi comunicat de îndată procurorului. Nerespectarea nejustificată a programului atrage decăderea părţii din dreptul de a mai administra proba respectivă. Probele se administrează în cabinetul unuia dintre avocaţi sau în orice alt loc convenit, dacă natura probei impune aceasta. Mai menţionăm şi obligaţia părţilor de a-şi comunica, prin avocaţi, înscrisurile şi orice alte acte, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire sau în mod direct, sub luare de semnătură. Dacă în cursul administrării probelor una dintre părţi formulează o cerere, invocă o excepţie, inadmi-sibilitatea vreunei probe sau orice alt incident privind administrarea probelor, ea va sesiza instanţa; odată sesizată, instanţa este obligată să se pronunţe de îndată, prin încheiere dată în camera de consiliu, sau cel mai târziu în 30 de zile de la data la care a fost învestită. Legea determină şi modul în care trebuie să procedeze avocaţii pentru administrarea probelor. După administrarea tuturor probelor urmează pregătirea judecăţii în faţa instanţei de judecată. Legea determină obligaţiile pe care le au părţile în această etapă procesuală; reclamantul are obligaţia de a redacta concluziile scrise privind susţinerea pretenţiilor sale, pe care le va trimite, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire sau le va înmâna în mod direct, sub luare de semnătură, celorlalte părţi din proces şi, când este cazul, Ministerului Public; în mod similar trebuie să procedeze şi avocatul părţii adverse. O obligaţie importantă a părţilor este aceea de întocmire, prin avocaţi, a unui dosar pentru fiecare parte şi unul pentru instanţă, în care vor depune câte un exemplar al tuturor înscrisurilor prin care, potrivit legii, se constată administrarea fiecărei probe. Dosarele vor fi numerotate, şnuruite şi vor purta semnătura avocaţilor părţilor pe fiecare pagină. La expirarea termenului prevăzut pentru administrarea probelor, avocaţii părţilor vor prezenta împreună instanţei dosarul cauzei. După primirea dosarului, instanţa va fixa termenul de judecată, pe care-l va da în cunoştinţă părţilor. Legea dispune că acest termen nu va fi mai lung de o lună de la data primirii dosarului; la termenul astfel stabilit, instanţa poate proceda la judecarea în fond a procesului, acordând părţilor cuvântul pentru a pune concluzii prin avocat. Legea consacră şi posibilitatea readministrării tuturor probelor sau numai a unora dintre ele direct în fata instanţei de judecată; într-o asemenea împrejurare martorii vor fi citaţi în termen scurt, cauzele fiind considerate urgente. Procedura a.p.a. este reglementată de art. 241-241 ind. 22 C. proc. civ.

ADMINISTRAREA PROBELOR, activitate procesuală desfăşurată de către instanţă în strânsă legătură cu părţile, constând în îndeplinirea drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de lege cu privire la procurarea, verificarea şi prelucrarea ca piese ale dosarului pricinii, a probelor prin prisma cărora urmează să fie elucidate faptele şi totodată să fie soluţionat litigiul. Instanţa are dreptul şi obligaţia să ordone orice probă necesară aflării adevărului; totodată, părţile care cunosc faptele procesului şi mijloacele prin care pot fi dovedite, au drepturi şi obligaţii procedurale precise în legătură cu procurarea dovezilor. Legea consacră regula că administrarea probelor se face în faţa instanţei, întreg completul de judecată trebuind să participe la această operaţiune care poate consta în: dovedirea cu înscrisuri, audierea martorilor, luarea interogatoriului, expertiza, cercetarea la faţa locului etc.. Partea care lipseşte neîntemeiat la termenul de încuviinţare a dovezilor va fi decăzută din dreptul de a mai propune şi administra orice dovadă, cu excepţia celei cu înscrisuri, dar va avea posibilitatea de a participa la administrarea dovezilor de către cealaltă parte şi va putea combate aceste dovezi.

administrarea probelor, activitate constînd dintr-un complex de acte procedurale prin care se strîng şi se deduc în faţa organului judiciar probele necesare aflării adevărului şi pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, în vederea justei soluţionări a acesteia (de ex., se efectuează, cînd este cazul, percheziţii, se ridică obiecte, se efectuează cercetări la laţa locului şi se procedează la reconstituiri, sint chemaţi şi ascultaţi martori, se dispune efectuarea de constatări tehnico-ştiinţifice şi expertize, se examinează mijloacele materiale de probă). Obligaţia de a.p. revine organelor de urmărire penală. Instanţele de judecată verifică probele administrate de organele de urmărire penală şi pot administra probe noi. A. p. noi poate avea loc şi cu ocazia rejudecării cauzei penale.

Adjudecare, adjudecatar

de

 Adjudecare, adjudecatar

adjudecare, mod de dobândire a dreptului de proprietate constând în atribuirea unui bun scos la licitaţie publică persoanei (numite adjudecatar) care oferă preţul cel mai mare.

ADJUDECARE 1. Noţiune specifică ce desemnează atribuirea printr-o hotărâre judiciară a unui bun scos la licitaţie publică, persoanei care oferă cel mai mare preţ. 2. Decizie prin care organizatorii unei licitaţii acceptă oferta cea mai avantajoasă din punct de vedere al preţului de plată (în condiţiile respectării condiţiilor de calitate, performanţe, termenul de livrare şi de executare etc.) anume prevăzute în caietul de sarcini sau în documente similare ce stau la baza licitaţiei.

adjudecatar, persoana care, participând la o licitaţie publică şi oferind preţul cel mai mare pentru bunul supus vânzării, dobândeşte dreptul de proprietate în privinţa acelui bun. La preţ egal, va fi preferată persoana care are un drept de preempţiune asupra bunului urmărit. Creditorii urmăritori sau intervenienţi nu pot să adjudece bunurile oferite spre vânzare la un preţ mai mic de 75% din cel la care imobilul a fost evaluat, respectiv din preţul de începere a licitaţiei bunurilor mobile. 1) în cazul vânzării la licitaţie publică a unui bun imobil, legea dispune că a. este obligat să depună întregul preţ la Trezoreria Statului, la Casa de Economii şi Consemnaţiuni C.E.C.-S.A. sau la orice altă instituţie bancară, la dispoziţia executorului judecătoresc, în termen de cel mult 30 de zile de la data vânzării, ţinându-se seama de cauţiunea depusă în contul preţului, ce reprezintă 10% din preţul la care a fost evaluat imobilul. Când a. este un creditor, el poate depune creanţa sa în contul preţului, fiind obligat, dacă este cazul, să depună diferenţa de preţ. Dacă există alţi creditori care au un drept de preferinţă, a. va depune până la concurenţa preţului de adjudecare şi suma necesară pentru plata creanţelor lor, în măsura în care acestea nu sunt acoperite prin diferenţa de preţ. Dacă a. nu depune preţul în termenul de 30 de zile, imobilul se va scoate din nou la vânzare în contul acestuia, el fiind obligat să plătească cheltuielile prilejuite de noua licitaţie şi eventuala diferenţă de preţ ce se va înregistra la această din urmă licitaţie, faţă de preţul obţinut la licitaţia anterioară. A. va putea totuşi să achite la termenul de licitaţie preţul oferit iniţial, caz în care va fi obligat numai la plata cheltuielilor cauzate de noua licitaţie. Dacă la noul termen de licitaţie imobilul nu a fost vândut, întrucât nu s-a făcut nicio ofertă, fostul a. este obligat să plătească toate cheltuielile prilejuite de urmărirea imobilului, cu titlu de daune-interese, dar aceasta numai în cazul în care el nu-şi exprimă dorinţa de a respecta angajamentul de a cumpăra imobilul. La cererea a., executorul judecătoresc, cu acordul creditorului, poate stabili plata preţului în rate, numărul acestora, cuantumul şi data scadenţei lor, precum şi suma care se plăteşte de îndată drept avans. După plata integrală a preţului sau a avansului, dacă imobilul a fost vândut cu plata în rate, executorul va întocmi actul de adjudecare, prin care proprietatea imobilului se transmite de la debitor la a.

2) în cazul vânzării la licitaţie publică a bunurilor mobile sechestrate, bunul se adjudecă aceluia care, după trei strigări succesive, făcute la intervale de timp care să permită opţiuni şi supralicitări, oferă preţul cel mai mare, chiar şi atunci când, în lipsă de alţi concurenţi, acesta a fost singurul ofertant. Dacă nu se obţine preţul de începere a licitaţiei, la acelaşi termen, bunul va fi vândut celui care oferă cel mai mare preţ. După adjudecarea bunului, a. este obligat să depună de îndată întregul preţ, în numerar ori cu ordin de plată sau orice alt instrument legal de plată; la cererea sa, încuviinţată de executorul judecătoresc, preţul se va putea depune în cel mult 5 zile. Dacă preţul nu se va depune, se va relua licitaţia sau, după caz, o altă modalitate de valorificare a bunului, iar primul a. este răspunzător atât de scăderea preţului obţinut la a doua vânzare, cât şi de cheltuielile făcute pentru aceasta. în cazul în care a. este însuşi creditorul urmăritor, iar la urmărire nu participă alţi creditori sau aceştia se află într-un rang de preferinţă inferior creditorului adjudecatar, el va putea depune în contul preţului creanţa sa, în tot sau în parte. După închiderea licitaţiei, executorul judecătoresc va elibera, sub semnătura sa, fiecărui a. în parte o dovadă care va cuprinde data şi locul licitaţiei, numele a., indicarea bunului adjudecat şi, după caz, a preţului plătit sau care urmează să fie plătit; dovada eliberată constituie titlu de proprietate asupra bunurilor vândute.

Adagii juridice procesuale

de

Adagii juridice procesuale

adagii juridice procesuale, formulări generale care, prin conciziunea lor, exprimă axiomatic anumite reguli de drept. A.j.p. rezumă un mare număr de idei particulare rezultate din experienţă şi tradiţie.

Cea mai mare parte a a.j.p. provine din dreptul roman; în dreptul nostru procesual civil, unele a.j.p. au dobândit forţă obligatorie, fiind inserate în cuprinsul diferitelor texte de lege, iar altele se impun prin tăria raţionamentului logic pe care îl conţin şi determină ca atare. Ca reguli generale de drept sau de gândire logică, a.j.p. devin inaplicabile în cazurile de excepţie.

Acţiuni succesorale

de

Acţiuni succesorale

acţiuni succesorale, sintagmă ce desemnează în mod generic întregul set de acţiuni în justiţie reglementate de lege pentru a fi utilizate în raporturile dintre moştenitori şi dintre aceştia şi terţi, în vederea punerii în valoare a unor drepturi succesorale ori a unor drepturi ce au o anumită legătură cu o moştenire sau cu calitatea de moştenitori a unor persoane. A.s. pot fi grupate după cum urmează: a) a.s. propriu-zise şi a.s. privitoare la moştenire; b) a.s. specifice şi a.s. nespecifice. Au caracter de a.s.: acţiunea în petiţie de ereditate; acţiunea de partaj succesoral; acţiunea în reducţiune succesorală; acţiunea de raport succesoral; acţiunea împotriva măsurilor de conservare a patrimoniului succesoral luate în cursul procedurii succesorale notariale; acţiunea în anulare (vizând certificatul de moştenitor, certificatul de vacanţă succesorală, renunţarea la succesiune, testamentul); acţiunea în contestare (având ca obiect validitatea unui testament, existenţa şi întinderea masei succesorale, apartenenţa sau neapartenenţa unor bunuri la masa succesorală, calitatea de legatar universal a reclamantului în baza unui testament olograf); acţiunea de repunere în termenul de acceptare a succesiunii; acţiunea întemeiată pe obligaţia de garanţie a împărţelii moştenirii; acţiunea fundamentată pe gestiunea de afaceri (având ca finalitate recuperarea de către reclamant de la ceilalţi moştenitori a datoriilor succesiunii plătite de el peste partea sa); acţiunea întemeiată pe ideea de subrogaţie personală (având aceeaşi finalitate); acţiunea referitoare la administrarea bunurilor în perioada indiviziunii succesorale; acţiunea vizând darea socotelilor; acţiunea pentru predarea legatului particular; acţiunea creditorilor (ipotecari sau chiro-grafari) ce formulează pretenţii asupra succesiunii etc. Competenţa soluţionării a.s. revine, prin derogare de la regulile de drept comun, instanţei de judecată în raza teritorială a căreia defunctul a avut ultimul domiciliu (dacă acest ultim domiciliu a fost în ţară) sau instanţei de judecată a locului unde se află principalele bunuri ereditare (dacă ultimul domiciliu al defunctului a fost în străinătate).

acţiuni succesorale nespecifice, varietate de acţiuni succesorale de specificul cărora este faptul că sunt susceptibile de utilizare şi în alte domenii decât acela al moştenirii. Fac parte din această grupă: acţiunea creditorilor (ipotecari sau chirografari) ce formulează pretenţii asupra succesiunii; acţiunea în contestare (vizând validitatea unui testament, calitatea de legatar universal a reclamantului în baza unui testament olograf); acţiunea în anulare (având ca obiect certificatul de moştenitor, certificatul de vacanţă succesorală, renunţarea la succesiune, testamentul); acţiunea în gestiune de afaceri (urmărind ca finalitate recuperarea de către reclamant de la ceilalţi moştenitori a datoriilor succesiunii plătite de el peste partea sa) etc.

acţiuni succesorale privitoare la moştenire, varietate de acţiuni succesorale care, fără a avea ca obiect recunoaşterea şi realizarea drepturilor succesorale, au totuşi o strânsă legătură cu o moştenire deschisă. Fac parte din această grupă: acţiunea în constatarea existenţei şi întinderii masei succesorale; acţiunea în constatarea apartenenţei şi neapartenenţei unor bunuri la masa succesorală; acţiunea întemeiată pe gestiunea de afaceri; acţiunea referitoare la administrarea bunurilor în perioada indiviziunii succesorale etc. [v. şi acţiuni succesorale]

acţiuni succesorale specifice, varietate de acţiuni succesorale care se disting prin aceea că sunt susceptibile a fi exercitate exclusiv în materie succesorală. Au acest caracter: acţiunea în petiţie de ereditate; acţiunea în reducţiune succesorală; acţiunea de raport succesoral; acţiunea de repunere în termenul de acceptare a succesiunii; acţiunea în predarea legatului particular etc.

Acţiune pentru ridicarea interdicţiei

de

Acţiune pentru ridicarea interdicţiei

acţiune pentru ridicarea interdicţiei, acţiune civilă prin care se tinde a se demonstra că nu mai subzistă temeiurile care au justificat luarea măsurii de ocrotire a interdicţiei judecătoreşti şi, implicit, inutilitatea acestei măsuri, asupra căreia instanţa trebuie să revină. Calitate procesuală activă are orice persoană interesată, respectiv cel pus sub interdicţie, prin tutorele acestuia, rudele sau persoanele apropiate interzisului, administratorii, locatarii imobilului în care acesta locuieşte, autoritatea tutelară de la domiciliul interzisului, precum şi procurorul, în temeiul art. 45 alin. (1) C. proc. civ.

Calitate procesuală pasivă are interzisul judecătoresc; în cazul în care acţiunea este pornită de interzis, nu există persoană cu calitate procesuală pasivă. în calitate de participant la proces (şi nu de parte) va fi citată autoritatea tutelară de la domiciliul interzisului, în afară de cazul în care chiar aceasta a solicitat ridicarea interdicţiei. Instanţa competentă este judecătoria de la domiciliul sau reşedinţa interzisului judecătoresc. Temeiul de drept îl reprezintă dispoziţiile art. 151 C. fam. coroborate cu dispoziţiile art. 30-35 din Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei şi a Decretului privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice.

Acţiune pentru rectificarea datei morţii

de

Acţiune pentru rectificarea datei morţii

acţiune pentru rectificarea datei morţii, mijloc procedural prin care se asigură posibilitatea modificării datei morţii stabilite prin hotărâre judecătorească declarativă de moarte, atunci când se dovedeşte că acea dată este inexactă. Este o acţiune personală. Calitate procesuală activă are orice persoană interesată, respectiv reclamantul din acţiunea finalizată cu pronunţarea hotărârii declarative de moarte.

Calitate procesuală pasivă are cealaltă parte din procesul în care s-a pronunţat hotărârea declarativă de moarte, alta decât titularul acţiunii. în calitate de participant la proces (şi nu de parte) se va cita autoritatea tutelară de la ultimul domiciliu al celui declarat mort, în afară de cazul în care aceasta a introdus acţiunea. Instanţa competentă este cea care a pronunţat hotărârea declarativă a morţii. Temeiul de drept îl reprezintă art. 18 alin. (4) din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice coroborat cu art. 43 raportat la art. 42 din Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei şi a Decretului privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice.

Acţiune pentru punerea sub interdicţie

de

Acţiune pentru punerea sub interdicţie

acţiune pentru punerea sub interdicţie, acţiune civilă prin care persoana interesată solicită instanţei judecătoreşti să ia faţă de persoana fizică lipsită de discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale datorită alienaţiei sau debilităţii mintale, măsura de ocrotire, de drept civil, a interdicţiei judecătoreşti, constând în lipsirea de capacitate de exerciţiu şi instituirea tutelei. A.p.i. este o acţiune personală. Calitate procesuală activă are orice persoană interesată, respectiv autoritatea tutelară, rudele sau persoanele apropiate celui lipsit de discernământ, administratorii, locatarii imobilului în care locuieşte acesta etc., precum şi procurorul, în baza art. 45 alin. (1) C. proc. civ. Calitate procesuală pasivă are persoana a cărei punere sub interdicţie s-a cerut, pretinzându-se că nu are discernământ; dacă această persoană are numit un curator, acesta o va reprezenta în proces, în caz contrar instanţa de judecată va putea solicita autorităţii tutelare numirea unui curator care să-l reprezinte pe pârât în tot cursul procesului, această măsură fiind lăsată la latitudinea instanţei.

în calitate de participant la proces (şi nu de parte) va fi citată autoritatea tutelară de la domiciliul celui a cărui punere sub interdicţie s-a solicitat. Instanţa competentă este judecătoria de la domiciliul pârâtului sau, după caz, reşedinţa pârâtului din ţară, dacă el are domiciliul în străinătate ori dacă domiciliul nu este cunoscut, iar dacă nici reşedinţa nu este cunoscută, judecătoria de la domiciliul sau reşedinţa reclamantului. Temeiul de drept al acţiunii este dat de dispoziţiile art. 142-150 C. fam., coroborate cu art. 30-35 din Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei şi a Decretului privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice.

Acţiunea pentru încălcarea dreptului comunitar de către statele membre

de

Acţiunea pentru încălcarea dreptului comunitar de către statele membre

acţiunea pentru încălcarea dreptului comunitar de către statele membre, acţiunea prin care Curtea Europeană de Justiţie constată nerespectarea de către statele membre a obligaţiilor ce le revin în virtutea dreptului comunitar. Sesizarea Curţii de Justiţie este precedată de o procedură prealabilă iniţiată de Comisie, prin care i se dă statului membru posibilitatea de a răspunde plângerii îndreptate împotriva sa. Dacă această procedură nu determină statul membru să îşi îndeplinească obligaţiile, poate fi introdusă în faţa Curţii de Justiţie o acţiune pentru încălcarea dreptului comunitar.

Această acţiune poate fi introdusă fie de către Comisie – cazul cel mai frecvent întâlnit în practică – fie de către un stat membru. în cazul în care Curtea de Justiţie constată neîndeplinirea obligaţiilor, statul este obligat să pună imediat capăt acestei situaţii. Dacă, în urma unei noi sesizări a Curţii de către Comisie, Curtea de Justiţie stabileşte că statul membru respectiv nu s-a conformat hotărârii sale, poate să îi aplice acestuia penalităţi cominatorii şi/sau o amendă sub formă de sumă globală.

Acţiune pentru interzicerea (denunţarea) lucrărilor noi

de

Acţiune pentru interzicerea (denunţarea) lucrărilor noi

acţiune pentru interzicerea (denunţarea) lucrărilor noi, acţiune exercitată de către posesor împotriva unui terţ care, prin începerea unor lucrări pe terenul vecin, ameninţă exercitarea liberă a posesiei; reprezintă un caz particular al acţiunii în complângere. Lucrările noi, care provoacă iniţial doar o tulburare eventuală, se execută pe terenul celui care tulbură pe posesor ori pe detentor, şi nu pe terenul celui tulburat în posesia sau în detenţia sa.

Acţiunea se introduce înainte ca tulburarea să se fi produs, dând posibilitatea posesorului să oprească lucrările fără a aştepta terminarea lor ori chiar fără a aştepta producerea unui prejudiciu real. Rezultă că acţiunea are ca scop înlăturarea sau oprirea unei tulburări viitoare, nu a unei tulburări deja realizate. Pentru introducerea acţiunii se cer îndeplinite aceleaşi condiţii ca şi pentru acţiunea posesorie generală (în complângere).

Acţiune pentru declararea judecătorească a morţii

de

Acţiune pentru declararea judecătorească a morţii

acţiune pentru declararea judecătorească a morţii, acţiune civilă prin care se solicită instanţei să declare, prin hotărâre judecătorească, că o persoană fizică a decedat la o anumită dată. Este o acţiune personală ce are ca scop constatarea încetării capacităţii de folosinţă a persoanei fizice. Regula o reprezintă declararea judecătorească a morţii precedată de declararea dispariţiei, iar excepţia o reprezintă declararea judecătorească a morţii neprecedată de declararea dispariţiei. Calitate procesuală activă are orice persoană interesată, de exemplu, rudele celui cu privire la care se cere declararea judecătorească a morţii, autoritatea tutelară de la ultimul domiciliu al acestuia etc., precum şi procurorul, în temeiul art. 45 alin. (1) C. proc. civ. Calitate procesuală pasivă are persoana a cărei moarte se urmăreşte a fi constatată pe cale judecătorească. în cazul declarării morţii precedate de declararea dispariţiei, reprezentarea acesteia în proces este asigurată prin mandatarul general lăsat de dispărut, iar în celelalte cazuri, prin curatorul desemnat de autoritatea tutelară. în calitate de participant la proces (şi nu de parte) va fi citată autoritatea tutelară de la ultimul domiciliu cunoscut al persoanei a cărei moarte se cere a fi constatată. Instanţa competentă este judecătoria în circumscripţia căreia şi-a avut ultimul domiciliu persoana ce se cere a fi declarată moartă.

Când obiectul acţiunii este declararea morţii ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti prin care a fost declarată dispariţia pârâtului, temeiul de drept îl constituie art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice coroborat cu art. 40 raportat la art. 36-38 din Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei şi a Decretului privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice; în cazul declarării morţii fără a fi precedată de declararea dispariţiei, temeiul de drept este dat de art. 16 alin. (3) din Decretul nr. 31/1954 coroborat cu art. 40 raportat la art. 36-38 din Decretul nr. 32/1954 [v. şi declararea judecătorească a morţii; procedura declarării judecătoreşti a morţii].

Acţiune pentru declararea judecătorească a dispariţiei unei persoane

de

Acţiune pentru declararea judecătorească a dispariţiei unei persoane

acţiune pentru declararea judecătorească a dispariţiei unei persoane, acţiune civilă prin care persoana interesată solicită instanţei judecătoreşti declararea dispariţiei unei persoane fizice care lipseşte de la domiciliul său vreme mai îndelungată, în situaţia în care a trecut cel puţin un an de la data ultimelor ştiri ce atestau că acea persoană era în viaţă. A.d.j.d.p. este o acţiune personală. Declararea dispariţiei este o condiţie de fond, necesară şi prealabilă declarării judecătoreşti a morţii în ipoteza prevăzută de art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954 (au trecut 4 ani de la data ultimelor ştiri din care rezultă că persoana declarată dispărută era în viaţă). Calitate procesuală activă are orice persoană interesată, de exemplu rudele celui dispărut, autoritatea tutelară de la ultimul domiciliu al acestuia etc., precum şi procurorul, în temeiul art. 45 alin. (1) C. proc. civ. Calitate procesuală pasivă are persoana cu privire la care se pretinde că a dispărut; dacă această persoană a lăsat un mandatar general sau are numit un curator, mandatarul sau, după caz, curatorul o va reprezenta în proces, în caz contrar instanţa de judecată va putea cere autorităţii tutelare desemnarea unui curator, care o va reprezenta în tot cursul procesului.

In calitate de participant la proces (şi nu de parte) va fi citată autoritatea tutelară de la ultimul domiciliu al celui dispărut. Instanţa competentă este judecătoria în circumscripţia căreia dispărutul şi-a avut ultimul domiciliu. Temeiul de drept îl reprezintă art. 16 alin. (1) şi art. 17 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice raportat la art. 36-39 din Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei şi a Decretului privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice.

Acţiune pauliană (revocatorie)

de

Acţiune pauliană (revocatorie)

acţiunea pauliană (revocatorie), Noţiune şi reglementare legală. Domeniul de aplicare. Condiţiile acţiunii pauliene. Efectele acţiunii pauliene. Prescripţia acţiunii pauliene. Natura juridică a acţiunii pauliene

Noţiune şi reglementare legală.

Acţiunea pauliană este acea acţiune prin care creditorul solicită să fie declarate inopozabile faţă de el actele juridice încheiate de către debitor în frauda intereselor sale, cum sunt cele prin care debitorul îşi creează sau îşi măreşte o stare de insolvabilitate (art. 1562 Noul Cod Civil). Rezultă că acţiunea pauliană este un instrument juridic prevăzut de lege pentru protecţia intereselor creditorilor împotriva fraudei debitorului. Ea este reglementată de art. 1562-1565 noul Cod Civil

Denumirea de acţiune pauliană vine din dreptul roman, de la creatorul său, pretorul Paulus. în dreptul roman, acţiunea pauliană avea un caracter colectiv, fiind exercitată în numele tuturor creditorilor de către un curator bonorum. în dreptul civil modem, aşa cum se va vedea, ea are un caracter individual şi profită numai creditorului care o exercită.

Acţiunea pauliană se deosebeşte esenţial de acţiunea oblică. Acţiunea oblică se exercită în numele debitorului, în timp ce acţiunea pauliană este exercitată de către creditor în numele său propriu. în timp ce acţiunea oblică sancţionează inacţiunea (pasivitatea) debitorului, acţiunea pauliană se declanşează ca urmare a acţiunilor frauduloase ale acestuia. Dacă acţiunea oblică profită tuturor creditorilor, acţiunea pauliană foloseşte numai creditorului care a promovat-o.

Domeniul de aplicare.

A. Regula. Acţiunea pauliană presupune cu necesitate existenţa fraudei. Frauda se poate manifesta numai prin acte de voinţă, de unde concluzia că acţiunea pauliană poate fi exercitată numai împotriva actelor juridice pe care le încheie debitorul. Aşadar, domeniul de aplicare a acţiunii pauliene se circumscrie doar sferei actelor juridice, cu excluderea faptelor juridice propriu-zise.

Domeniul de aplicare a acţiunii pauliene cuprinde, în principiu, toate actele juridinoul Cod Civille, indiferent de categoria din care fac parte: acte cu titlu oneros, acte cu titlu gratuit; acte unilaterale sau contracte; contracte sinalagmatice sau unilaterale; acte abdicative sau extinctive de drepturi şi acte translative sau constitutive de drepturi; acte individuale şi acte colective; acte creatoare de obligaţii şi acte de înstrăinare de drepturi existente etc.

Apartenenţa unor acte juridice domeniului de aplicare a acţiunii pauliene implică o atenţie specială. Asupra acestor acte vom insista în continuare.

a) Plata făcută în temeiul unui contract cu titlu oneros. Ea poate face obiectul acţiunii pauliene, aşa cum prevede art. 1562 alin. (2) noul cod civil Afirmaţia implică anumite nuanţări. De regulă, plata făcută de către debitor unuia dintre creditorii săi, chiar dacă debitorul este insolvabil, nu poate fi atacată pe cale pauliană. în susţinerea acestei reguli au fost invocate mai multe argumente. S-a menţionat că plata este un act neutru şi nu de însărăcire a debitorului, întrucât ieşirea unei valori active din patrimoniul său este compensată prin stingerea unei datorii care-i grevează pasivul. Totodată, s-a afirmat că plata este un act necesar, care, în principiu, este la adăpost de fraudă. Nimic nu i se poate reproşa debitorului care a plătit pe un creditor care s-a prezentat primul pentru a solicita plata, dovedindu-se mai diligent decât alţii. Aşa cum s-a spus, plata este „premiul cursei” dintre creditori. Acest raţionament este pe deplin aplicabil atunci când debitorul face o plată existentă, ce corespunde unei datorii exigibile. Ori de câte ori debitorul plăteşte din proprie iniţiativă o datorie de care nu este ţinut (cum ar fi: plata unei datorii sub condiţie suspensivă sau a unei obligaţii naturale), acţiunea pauliană devine admisibilă.

b) Contractul prin care debitorul îşi asumă noi datorii. în principiu, aceste acte se sustrag domeniului de aplicare a acţiunii pauliene. Două motive sunt, îndeobşte, invocate: debitorul, chiar insolvabil, nu este lipsit de dreptul de a-şi gestiona patrimoniul, inclusiv prin angajarea de noi datorii; actele prin care debitorul îşi asumă noi datorii nu reprezintă acte de însărăcire, neavând loc o diminuare a activului său patrimonial. Acţiunea pauliană devine admisibilă atunci când scopul angajării de noi datorii este de a diminua gajul general al celorlalţi    creditori  prin aducerea lor  în situaţia de a nu îşi mai putea realiza propriile creanţe.

c) Hotărârea judecătorească. Se poate solicita constatarea inopozabilităţii unei hotărâri judecătoreşti pronunţate pe baza înţelegerii frauduloase intervenite între debitor şi adversarul său. Astfel, se admite că o tranzacţie judiciară poate    să fie atacată

pe cale pauliană de către creditorul uneia dintre părţi.

B. Excepţii. Nu pot fi revocate pe cale pauliană următoarele acte:

a) actele care privesc drepturile nepatrimoniale ale debitorului. Ele nu pot fi atacate şi declarate inopozabile pe cale pauliană, deoarece încheierea lor implică o apreciere de ordin personal şi moral din partea debitorului. Sunt astfel de acte: actul căsătoriei, actul de recunoaştere a paternităţii unui copil din afara căsătoriei, actul adopţiei etc.;

b) actele juridice referitoare la drepturile patrimoniale exclusive ale debitorului. Este vorba de actele juridice ce privesc drepturi patrimoniale a căror exercitare implică o apreciere personală din partea debitorului. Este cazul, de pildă: al renunţării debitorului la repararea pe cale patrimonială a unui prejudiciu moral, al refuzului de a cere revocarea judiciară a unei donaţii pentru ingratitudinea donatarului etc.;

c) actele juridice privitoare la drepturile şi bunurile insesizabile ale debitorului. Se află în afara domeniului de aplicare a acţiunii pauliene şi actele juridice încheiate de către debitor, referitoare la bunurile sau drepturile sale insesizabile, precum: renunţarea la o bursă de studiu, renunţarea la dreptul de a cere majorarea pensiei de întreţinere datorate de un terţ debitorului în baza obligaţiei legale de întreţinere, renunţarea la dreptul la diurnă, renunţarea la dreptul de a primi alocaţii de stat etc.

Condiţiile acţiunii pauliene.

Reuşita acţiunii pauliene depinde de îndeplinirea următoarelor condiţii:

A) Creanţa creditorului trebuie să fie certă, lichidă şi exigibilă şi, de regulă, anterioară actului atacat

a) creanţa trebuie să fie certă, lichidă şi exigibilăArt. 1563 noul Cod Civil se rezumă să prevadă că dreptul de creanţă al creditorului trebuie să fie cert la momentul introducerii acţiunii. Aceasta nu înseamnă că exigibilitatea şi lichiditatea creanţei sunt indiferente pentru admisibilitatea acţiunii pauliene, ci doar că aceste cerinţe trebuie îndeplinite la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti de declarare pe cale pauliană a inopozabilităţii actului atacat şi nu la data introducerii acţiunii. Necesitatea unei creanţe certe, lichide şi exigibile este justificată de cel puţin următoarele raţiuni: acţiunea pauliană, chiar dacă nu este o măsură de executare, pregăteşte valorificarea silită a bunului ce constituie obiectul actului atacat, iar executarea silită presupune existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile; acţiunea pauliană nu poate fi primită decât dacă prin actul atacat se cauzează creditorului un prejudiciu. Or, nu poate fi vorba de un prejudiciu decât atunci când creditorul, deşi deţine o creanţă care are vocaţia de fi realizată, deci este certă, lichidă şi exigibilă, se află în imposibilitatea de a şi-o valorifica datorită, de regulă, stării de insolvabilitate provocate debitorului prin actul atacat; unul dintre efectele admiterii acţiunii pauliene îl reprezintă indisponibi-lizarea bunului dobândit de către terţ prin actul atacat până la finalizarea executării silite a creanţei pe care s-a întemeiat admiterea acţiunii pauliene. în aceste condiţii, este greu de acceptat că o măsură cu semnificative consecinţe asupra circuitului civil al bunului ce face obiectul actului atacat, precum indisponibilizarea sa temporară, ar putea avea loc pentru o creanţă care nu este în acelaşi timp certă, lichidă şi exigibilă.

Urmează că pot justifica admiterea acţiunii pauliene creanţele pure şi simple, precum şi cele afectate de o condiţie rezolutorie, ele întrunind condiţia de a fi certe, lichide şi exigibile. De asemenea, acţiunea este admisibilă şi dacă creanţa este afectată de un termen suspensiv al cărui beneficiar este creditorul. Chiar dacă termenul este instituit în favoarea debitorului, acţiunea pauliană poate fi primită, atunci când intervine decăderea acestuia din beneficiul termenului suspensiv (art. 1417

noul Cod Civil), ce are drept consecinţă exigibilitatea anticipată a dreptului de creanţă.

b) creanţa creditorului trebuie să fie, de regulă, anterioară încheierii de către debitor a actului a cărui inopozabilitate se solicită. Existenţa acestei cerinţe este uşor de explicat: doar creditorii anteriori pot fi prejudiciaţi prin actele frauduloase ulterioare ale debitorului. Totuşi, creditorul posterior va putea introduce acţiunea pauliană în două situaţii: atunci când creanţa sa există în principiu la data încheierii actului fraudulos, cum ar fi înstrăinările făcute de autorul unui accident înainte de a fi obligat prin hotărâre judecătorească să plătească despăgubiri victimei; dacă la momentul perfectării actului fraudulos exista perspectiva certă de a intra într-un raport juridic cu debitorul.

Dovada anteriorităţii creanţei cade în sarcina creditorului care promovează acţiunea pauliană. în acest scop, el poate recurge la orice mijloc de probă, indiferent dacă izvorul creanţei este un act sau fapt juridic.

c) admisibilitatea acţiunii pauliene nu depinde de existenţa unui titlu executoriu. Legat de condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească dreptul de creanţă al creditorului, se pune întrebarea dacă el trebuie sau nu să fie încorporat într-un titlu executoriu. în perimetrul vechiului Cod civil, s-a susţinut că acţiunea pauliană nu este o măsură de executare silită, astfel că pentru exercitarea ei nu este necesar să se facă dovada unui titlu executoriu de către creditor. S-a exprimat şi opinia potrivit căreia titlul executoriu este o condiţie necesară a acţiunii pauliene, întrucât numai dacă a recurs la procedura executării silite, creditorul ar putea proba prejudiciul înregistrat care constă în imposibilitatea de realizare a creanţei sale datorită stării de insolvabilitate în care se găseşte debitorul.

Apreciem că titlul executoriu nu este o condiţie necesară pentru admisibilitatea acţiunii pauliene. în primul rând, aşa cum vom arăta, prejudiciul creditorului nu decurge întotdeauna din provocarea sau agravarea stării de insolvabilitate a debitorului. în aceste cazuri în care starea patrimonială a debitorului este indiferentă pentru admiterea acţiunii pauliene, declanşarea în prealabil a executării silite pentru a se constata starea de insolvabilitate a debitorului nu mai este necesară. Urmează că nu se mai impune nici invocarea unui titlu executoriu, ca o condiţie pentru declanşarea urmăririi silite.

Considerăm că titlul executoriu nu constituie o condiţie de admisibilitate a acţiunii pauliene nici atunci când prejudiciul creditorului decurge din agravarea sau provocarea unei stări de insolvabilitate debitorului. Chiar dacă procesul-verbal întocmit de către executorul judecătoresc prin care se constată inexistenţa unor bunuri urmăribile în patrimoniul acestuia reprezintă dovada de necontestat a stării sale de insolvabilitate, proba ei nu este indisolubil legată de declanşarea în prealabil a urmăririi silite de către creditor. Sub acest aspect, este de reţinut că, potrivit art. 1147 alin. (2) noul Cod Civil: starea de insolvabilitate „…se constată de instanţă, care, în acest scop, poate ţine seama de anumite împrejurări, precum dispariţia intempestivă a debitorului, neplata unor datorii devenite scadente, declanşarea împotriva sa a unei proceduri de executare silită şi altele asemenea”. Cu alte cuvinte, proba insolvabilităţii poate fi făcută prin orice mijloace de probă, inclusiv prezumţiile simple. Chiar dacă textul menţionat nu priveşte materia de noi analizată, credem că el poate fi avut în vedere şi pentru stabilirea stării de insolvabilitate, necesare pentru a justifica admisibilitatea acţiunii pauliene. în măsura în care stabilirea insolvabilităţii debitorului nu depinde de declanşarea în prealabil a urmăririi silite, rezultă că nici titlul executoriu, ca o condiţie pentru iniţierea ei, nu poate fi privit ca o cerinţă indeniabilă pentru admiterea acţiunii pauliene.

B. Actul încheiat de debitor cu terţul trebuie să fi cauzat un prejudiciu creditorului reclamant Creditorul poate solicita constatarea inopozabilităţii actelor juridice încheiate de către debitor în frauda intereselor sale, numai dacă face dovada unui prejudiciu [art. 1562 alin. (1) noul Cod Civil]. De regulă, prejudiciul creditorului constă în faptul că debitorul şi-a provocat sau şi-a mărit o stare de insolvabilitate existentă prin încheierea actului atacat [art. 1562 alin. (1) noul Cod Civil].

Nu doar actele prin care debitorul îşi provoacă sau îşi accentuează o stare de insolvabilitate pot fi atacate pe cale pauliană. Art. 1562 alin. (1) noul Cod Civil se referă la

aceste acte doar cu titlu exemplificativ. Rezultă că pot fi atacate pe cale pauliană şi alte acte încheiate de către debitor, sub condiţia ca ele să fi cauzat un prejudiciu creditorului. Este, spre exemplu, cazul acelora prin care debitorul încearcă să paralizeze un drept de creanţă specializat al creditorului, care are ca obiect un anumit bun al său. Un astfel de act este cel încheiat de către promitentul vânzător dintr-o promisiune unilaterală de a vinde, prin care el înstrăinează bunul promis unui terţ. Dacă beneficiarul promisiunii îşi valorifică opţiunea sa pentru cumpărarea bunului (ridică opţiunea), contractul de vânzare nu mai poate fi perfectat. Prin faptul că creditorul, beneficiarul promisiunii, nu îşi mai poate realiza dreptul său de a cumpăra bunul, el suferă un prejudiciu. De această dată, prejudiciul nu constă în accentuarea sau provocarea unei stări de insolvabilitate, ci în imposibilitatea creditorului de a-şi realiza dreptul său de opţiune în sensul cumpărării bunului.

Pentru a cauza un prejudiciu creditorului, constând în crearea sau accentuarea unei stări de insolvabilitate, actul atacat trebuie, mai întâi, să provoace o însărăcire debitorului. Sunt, în mod neîndoielnic, acte de însărăcire cele care au ca efect ieşirea unei valori active din patrimoniul debitorului, fară ca în locul acesteia el să primească ceva în schimb. Exemplul tipic este donaţia directă sau indirectă. Sunt acte de însărăcire şi cele cu titlu oneros în care valoarea prestaţiilor este dezechilibrată, cum ar fi vânzarea unui bun al debitorului la un preţ lezionar ori închirierea unui asemenea bun pe o perioadă îndelungată în schimbul unei chirii derizorii. De asemenea, sunt acte de însărăcire şi acelea în care prestaţiile părţilor sunt echilibrate, dacă s-au încheiat pentru a salva un bun al debitorului de la urmărirea iminentă a creditorului său şi, în acest scop, a primit în schimb bunuri care sunt uşor de ascuns, cum sunt sumele de bani sau titlurile la purtător.

Actele prin care debitorul refuză să se îmbogăţească nu sunt acte de însărăcire şi deci nu pot fi atacate pe cale pauliană. Exemplul la care se recurge în mod obişnuit este refuzul debitorului de a accepta oferta de donaţie care i-a fost făcută de o anumită persoană. De altfel, într-un asemenea caz, chiar dacă acţiunea pauliană ar fi exercitată, iar refuzul de acceptare ar fi revocat, el ar fi lipsit de finalitate, în condiţiile în care creditorul nu ar putea accepta donaţia făcută debitorului. Fiind vorba nu de un drept, ci de o facultate, acceptarea donaţiei nu poate fi realizată de către creditor pe cale oblică, în plus, acţiunea pauliană are ca finalitate să sancţioneze ieşirea frauduloasă a unei valori din patrimoniul debitorului şi nu să determine aducerea unei atare valori în gajul general al creditorilor.

în schimb, renunţarea debitorului la o moştenire solvabilă este considerată un act de însărăcire, în măsura în care transmiterea moştenirii operează de plin drept, de la data deschiderii succesiunii, de natură a justifica incidenţa acţiunii pauliene. în acest sens, art. 1122 alin. (1) noul Cod Civil prevede posibilitatea creditorilor de a cere revocarea renunţării făcute de către debitor în frauda drepturilor lor, în tennen de 3 luni de la data la care au cunoscut renunţarea. Dacă acţiunea în revocare este admisă, ea produce efectele acceptării moştenirii de către succesibilul debitor, însă numai în privinţa creanţei creditorului reclamant şi în limitele acesteia [art. 1122 alin. (2) noul Cod Civil].

C. Frauda debitorului (consilium fraudis). Noţiunea de fraudă este controversată’. într-o opinie, restrictivă, prin fraudă se înţelege intenţia (dolul) debitorului de a cauza un prejudiciu creditorului prin încheierea actului atacat. într-o altă opinie, extensivă, frauda desemnează simpla cunoaştere de către debitor a faptului că prin perfectarea actului contestat pe cale pauliană îi cauzează creditorului un prejudiciu.

Ne alăturăm opiniei ce oferă fraudei o interpretare extensivă. Adoptarea acestui punct de vedere nu trebuie să conducă la concluzia că între noţiunea de fraudă şi intenţie sau doi există incompatibilitate. Este posibil ca, în anumite situaţii, frauda debitorului să îmbrace forma intenţiei sau dolului.

Proba fraudei cade în sarcina creditorului, indiferent dacă actul atacat este cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. Fiind vorba de un fapt juridic, dovada fraudei se poate realiza prin orice mijloc de probă, inclusiv prin recurgerea la prezumţii simple. Uneori, chiar legiuitorul prezumă existenţa fraudei. Astfel, creditorii personali ai

moştenitorilor pot solicita revocarea partajului fară să fie obligaţi să dovedească frauda copartajanţilor dacă, „deşi au cerut să fie prezenţi, partajul s-a realizat în lipsa lor şi fară să fi fost convocaţi” [art. 1156 alin. (4) noul Cod Civil].

D. Complicitatea terţului la frauda debitorului Există complicitatea terţului atunci când el a cunoscut că prin actul atacat se cauzează un prejudiciu creditorului. Art. 1562 alin. (2) noul Cod Civil se referă explicit la această condiţie de admisibilitate a acţiunii pauliene, atunci când stabileşte că declararea inopozabilităţii actului atacat pe cale pauliană nu poate avea loc decât dacă terţul cunoaşte faptul că prin încheierea actului contestat pe cale pauliană se cauzează sau se măreşte starea de insolvabilitate a debitorului. Complicitatea terţului nu este cerută decât atunci când acţiunea pauliană este îndreptată împotriva unui contract cu titlu oneros sau o plată efectuată în temeiul unui atare act juridic [art. 1562 alin. (2) noul Cod Civil]. Rezultă că pentru atacarea pe cale pauliană a unui act juridic cu titlu gratuit, creditorul nu trebuie să dovedească complicitatea terţului.

Există posibilitatea ca terţul dobânditor să înstrăineze, la rândul său, bunul unei alte persoane. Acţiunea pauliană va putea fi îndreptată împotriva subdobânditorului, sub rezerva îndeplinirii şi în raport cu acesta a tuturor condiţiilor ei de admisibilitate, inclusiv a complicităţii sale la fraudă. Pe lângă aceste cerinţe, acţiunea pauliană va putea fi primită împotriva terţului subdobânditor doar dacă ea este admisibilă şi faţă de dobânditorul direct.

Efectele acţiunii pauliene.

Se impun a fi analizate în raporturile dintre: creditor şi terţul care a încheiat actul fraudulos cu debitorul (A), părţile actului fraudulos (B), creditorul reclamant şi ceilalţi creditori ai debitorului (C), creditorul urmăritor şi ceilalţi creditori ai terţului (D).

A. Raporturile dintre creditor şi terţul care a încheiat actul fraudulos cu debitorul. Prin admiterea acţiunii pauliene, actul atacat este declarat inopozabil faţă de creditorul care a avut iniţiativa declanşării demersului judiciar, dar şi faţă de creditorii care, putând introduce acţiunea, au intervenit în cauză [art. 1565 alin. (1) teza I noul Cod Civil]. In alţi termeni, actul atacat este considerat ca fiind lipsit de efectele sale în raporturile dintre creditorul reclamant şi cel care a intervenit în proces, pe de-o parte şi terţul pârât, pe de altă parte.

Astfel, dacă prin actul atacat a fost înstrăinat un bun, creditorul reclamant şi, eventual, cel care a intervenit în proces, îl vor putea urmări silit ca şi când acesta nu ar fi ieşit din patrimoniul debitorului, înstrăinarea nefiindu-le opozabilă. Preţul obţinut

din valorificarea bunului se va împărţi între ei, cu respectarea cauzelor de preferinţă ai căror beneficiari sunt, dacă este cazul (art. 1565 teza a il-a noul Cod Civil).

Hotărârea judecătorească de admitere a acţiunii pauliene va indisponibiliza bunul până la încetarea executării silite a creanţei care a justificat pronunţarea ei [art. 1565 alin. (2) teza finală noul Cod Civil]. Pentru a fi opozabilă, măsura indisponibilizării bunului trebuie supusă formalităţilor de publicitate mobiliară sau imobiliară, după caz [art. 1565 alin. (2) teza finală noul Cod Civil, corelat cu art. 628 alin. (2) noul Cod Civil]. în aceste condiţii, dacă, totuşi, bunul este înstrăinat de către terţul dobânditor, actul astfel încheiat este lovit de nulitate, la cererea creditorului [art. 1565 alin. (2) teza finală noul Cod Civil, corelat cu art. 629 alin. (2) noul Cod Civil].

Este de precizat că terţul dobânditor va putea păstra bunul, dacă va plăti creditorului o sumă de bani egală cu prejudiciul suferit de acesta prin încheierea actului atacat [art. 1565 alin. (2) teza I noul Cod Civil]. Terţul are, practic, un drept de opţiune între plata datoriei către creditorul urmăritor şi desesizarea sau abandonarea bunului dobândit în mâinile acestuia.

în doctrină, se consideră că terţul dobânditor poate fi obligat şi la plata de despăgubiri, pentru a se acoperi prejudiciul creditorului, în limita valorii actuale a bunului, dacă urmărirea şi valorificarea lui nu mai este posibilă. Aşa se întâmplă, atunci când bunul a fost înstrăinat de către terţ unui subdobânditor cu titlu oneros de bună-credinţă sau când bunul a pierit din culpa terţului.

B. Raporturile dintre părţile actului fraudulos. Admiterea acţiunii pauliene are ca efect inopozabilitatea actului fraudulos faţă de creditorul reclamant. Actul atacat îşi menţine valabilitatea şi continuă să producă efecte între părţile care au participat la încheierea lui. Este motivul pentru care valoarea înstrăinată de către debitor nu se mai întoarce în patrimoniul său. La fel, excedentul ce depăşeşte valoarea creanţei creditorului urmăritor rămâne în patrimoniul terţului dobânditor.

Terţul dobânditor cu titlu oneros care a fost evins de către creditor sau care, păstrând bunul l-a despăgubit pe acesta, are un drept de regres împotriva debitorului, întemeiat, de cele mai multe ori, pe garanţia de evicţiune ce cade în sarcina acestuia . întrucât obligaţia de garanţie este proprie numai contractelor cu titlu oneros, terţul dobânditor cu titlu gratuit nu are un drept de regres împotriva debitorului*.

C. Raporturile dintre creditorul reclamant şi ceilalţi creditori ai debitorului. Acţiunea pauliană are un efect relativ, numai cu privire la creditorul care a declanşat-o şi, dacă este cazul, faţă de creditorii care au intervenit în procesul declanşat de către reclamant. Doar faţă de aceşti creditori se produce efectul de inopozabilitate al actului atacat. în raport de ceilalţi creditori ai debitorului, actul îşi păstrează eficacitatea, valoarea înstrăinată rămânând din punctul lor de vedere în patrimoniul terţului. Este motivul pentru care ei nu o pot urmări pentru realizarea creanţei lor.

D. Raporturile dintre creditorul urmăritor şi creditorii proprii ai terţului. Este posibil ca creditorul urmăritor să intre în conflict cu creditorii proprii ai terţului dobânditor, în măsura în care şi ei doresc să îşi realizeze creanţele asupra valorilor intrate în patrimoniul acestuia prin actul fraudulos.

Rezolvarea diferă, după cum creditorul urmăritor intră în conflict cu creditorii chirografari sau cu cei ale căror creanţe sunt însoţite de garanţii reale.

în primul caz, atunci când creditorul urmăreşte în natură bunul înstrăinat prin actul fraudulos, el nu va intra în conflict cu creditorii chirografari. Aceasta pentru că, din punctul de vedere al creditorului urmăritor, bunul nu a ieşit din patrimoniul debitorului şi nu a intrat în cel al terţului. în aceste condiţii, nici creditorii terţului, care nu pot avea mai multe drepturi decât el, nu ar putea pretinde că valoarea bunului a intrat în gajul lor general. Creditorul urmăritor va intra în conflict cu creditorii chirografari, ori de câte ori el deţine un drept de creanţă împotriva terţului ce constă în plata unei sume de bani, cum se întâmplă atunci când, spre exemplu, nu este posibilă urmărirea în natură a bunului.

în cel de-al doilea caz, când asupra bunului înstrăinat terţul a constituit garanţii reale în favoarea unor creditori ai săi, aceştia au statutul juridic al subdobânditorului cu titlu oneros în raporturile cu creditorul urmăritor. Prin urmare, dacă creditorul nu dovedeşte complicitatea lor la frauda pauliană,. lui îi vor fi opozabile garanţiile reale

astfel constituite. Consecinţa practică este că aceşti creditori, în temeiul dreptului de preferinţă, vor fi plătiţi cu prioritate din preţul bunului ce a făcut obiectul actului atacat pe cale pauliană, inclusiv faţă de creditorul urmăritor. Dacă creditorul dovedeşte complicitatea acestora la fraudă, actele de constituire a acestor garanţii îi sunt inopozabile, astfel că el îşi va realiza creanţa cu întâietate. Eventualul excedent ce ar rămâne după acoperirea prejudiciului creditorului, va rămâne în patrimoniul terţului dobânditor şi va putea fi urmărit de creditorii cu garanţii reale în ordinea dată de rangul creanţei lor.

Prescripţia acţiunii pauliene.

Acţiunea pauliană se prescrie în termen de 1 an de la data la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul ce rezultă din actul atacat, dacă prin lege nu se prevede altfel (art. 1564 noul Cod Civil).

Natura juridică a acţiunii pauliene

A. Acţiunea pauliană este o acţiune în inopozabilitatea actului fraudulos. Din cele deja prezentate, se conturează cu claritate constatarea că acţiunea pauliană este o acţiune în inopozabilitatea actului fraudulos.

In aceste condiţii, este criticabilă opţiunea legiuitorului de a califica acţiunea pauliană ca fiind una „revocatorie” (prin chiar titlul secţiunii a 3-a dedicate acţiunii pauliene), dar şi de a considera, în anumite situaţii, că efectul său constă în revocarea actului atacat [aşa cum se întâmplă prin art. 1122 noul Cod Civil, art. 1156 alin. (4) noul Cod Civil şi art. 2260 noul Cod Civil, texte ce se constituie în aplicări ale acţiunii pauliene în diferite materii ale dreptului civil]. Pe lângă faptul că desemnarea în acest mod a acţiunii pauliene nu este în măsură să surprindă natura sa specifică, aceea de a fi o acţiune în inopozabilitatea unui act juridic, utilizarea termenului de „revocare” poate fi şi sursa unor confuzii, în condiţiile în care el este departe de a fi unul precis.

 

B. Acţiunea pauliană are configuraţia unei acţiuni personale şi nu reale. Acţiunea pauliană este una personală, întrucât ea este un atribut al gajului general, care nu asigură creditorului niciun drept real asupra bunurilor debitorului privite în individualitatea lor. Prin intermediul ei se asigură protecţia juridică a unui drept de creanţă, care nu poate fi apărat decât pe calea unei acţiuni personale. Fiind personală, acţiunea pauliană este prescriptibilă în termen de 1 an, potrivit celor arătate anterior.

acţiune pauliană, acţiune civilă prin care creditorul poate cere anularea actelor juridice făcute în frauda drepturilor sale de către debitor. Vizând existenţa acestor acte, a.p. este îndreptată atât împotriva debitorului, cât şi împotriva terţului care a beneficiat de pe urma lor. 1) Fundamentul ei juridic faţă de debitor rezidă, pe de-o parte, în dreptul de gaj general al creditorului, iar pe de altă parte, în ideea că prin actele sale frauduloase debitorul comite un delict civil împotriva creditorului, delict ale cărui consecinţe negative este obligat a le repara. Faţă de terţul beneficiar al actului, dacă acesta a fost complice la fraudă (deci de rea-credinţă), a.p. se fundamentează pe principiul responsabilităţii delictuale, iar dacă a fost de bună-credinţă, în măsura în care a tras foloase de pe urma actului ce a prejudiciat pe creditor, terţul este ţinut să suporte consecinţele desfiinţării acelui act pe baza principiului că nimeni nu se poate îmbogăţi pe nedrept în detrimentul altuia. 2) Pentru promovarea a.p. este necesară îndeplinirea următoarelor condiţii: a) să existe o fraudă din partea debitorului; b) să se fi cauzat o prejudiciere a drepturilor creditorului, care să constea în micşorarea gajului general, de natură să determine insolvabilitatea totală sau parţială a debitorului; c) actul atacat să nu constituie exerciţiul unui drept strict personal al debitorului; astfel, nu poate fi atacat actul prin care debitorul renunţă la revocarea unei donaţii pentru ingratitudine, nici actul de recunoaştere a unui copil din afara căsătoriei etc.; d) creanţa creditorului să fie anterioară actului atacat, întrucât dacă este posterioară, acel act nu poate fi nici prejudiciabil şi nici fraudulos pentru creditor; e) creanţa să fie certă, lichidă şi exigibilă; 0 în cazul actelor cu titlu oneros, terţul să fi participat, în complicitate cu debitorul, la fraudă. 3) în principiu, orice act încheiat de către debitor în aceste condiţii poate fi atacat prin a.p. Actele cu titlu gratuit sunt atacabile, chiar dacă terţul achizitor a fost de bună-credinţă. Prin excepţie, unele acte care întrunesc condiţiile necesare pentru promovarea a.p. nu pot fi, totuşi, atacate pe această cale. Astfel de acte sunt: plata unei datorii; contractarea unor noi obligaţii; exercitarea unei operaţiuni legale; partajul, dacă creditorul nu a intervenit la partaj şi nu s-a opus ca acesta să se facă în lipsa lui etc. 4) A.p. este o acţiune personală revocatorie; efectul ei revocator este relativ, limitat la raportul dintre creditor şi terţ. Faţă de terţul dobânditor, a.p. are ca efect revocarea actului, dar numai în măsura în care aceasta este necesară pentru repararea prejudiciului suferit de creditorul reclamant; terţul poate opri această acţiune şi să păstreze bunul, plătind creditorului datoria celui de la care a dobândit bunul. Actul revocat rămâne valabil în raporturile dintre debitor şi terţi; ca urmare, valoarea lucrului care excede plata creditorului nu aparţine debitorului, ci terţului dobân-ditor. Când terţul a dobândit cu titlu oneros, el are acţiune în regres împotriva debitorului pentru întreaga valoare de care a fost lipsit prin admiterea acţiunii creditorului urmăritor. Revocarea profită numai creditorilor care au cerut-o în instanţă; aceştia vor putea urmări pe cale silită bunul chiar în mâinile terţului, ca şi cum el n-ar fi ieşit din patrimoniul debitorului. Faţă de creditorii care n-au intervenit în acţiune, actul atacat rămâne valabil, iar bunul înstrăinat rămâne în patrimoniul dobânditorului, neputând fi urmărit de ei. 5) Temeiul de drept îl reprezintă dispoziţiile art. 975 C. civ. [sin. acţiune revocatorie].

acţiunea revocatorie, (numită şi acţiunea pauliană), reglementată de art. 1562-1565 C.civ., creditorii unei persoane urmăresc să obţină declararea ino-pozabilităţii actelor juridice frauduloase ale debitorului şi care au adus atingere dreptului lor de gaj general (este vorba nu de desfiinţarea actului juridic erga omnes, ci doar de înlăturarea opozabilităţii acelui act juridic faţă de creditorul care a introdus acţiunea sau care a intervenit pe parcursul unui astfel de proces). Ca exemplu de acţiune revocatorie, menţionăm cazul în care Primus, în calitate de creditor al lui Secundus, solicită înlăturarea opozabilităţii actului juridic prin care debitorul său i-a donat lui Tertius un imobil, creându-şi prin aceasta o stare de insolvabilitate, astfel încât Primus să nu mai aibă posibilitatea de a-şi satisface creanţa prin urmărirea bunurilor lui Secundus. Acţiunea revocatorie nu trebuie confundată cu acţiunea oblică (numită şi subrogatorie sau indirectă), care este reglementată de art. 1560-1561 C.civ. şi care poate fi exercitată, în numele debitorului, de către creditorii chirografari ai acestuia, urmărindu-se deci valorificarea unui drept ce aparţine debitorului. Spre exemplu, Primus are la îndemână o acţiune în revendicarea unui imobil împotriva lui Secundus şi, deşi acesta din urmă este pe cale să îi opună uzucapiunea, neglijează intentarea acţiunii respective; Tertius, creditor al lui Primus, în baza art. 563 C. civ., exercită el acţiunea în revendicare, având astfel posibilitatea ca, după readucerea imobilului în patrimoniul debitorului său, să treacă la executarea silită asupra imobilului respectiv.

acţiune pauliană, acţiune civilă prin care creditorii pot cere anularea actelor juridice frauduloase încheiate de debitor în dauna lor. (A se vedea Fraudarea creditorilor).

Acţiune oblică

de

Acţiune oblică

acţiunea oblică,  Noţiune. Reglementare. Natură juridică. Domeniul de aplicare. Condiţiile acţiunii oblice. Momentul în care trebuie îndeplinite condiţiile acţiunii oblice. Efectele acţiunii oblice.

Noţiune. Reglementare. Natură juridică.

Acţiunea oblică este mijlocul juridic prin care creditorul exercită drepturile şi acţiunile debitorului, atunci când acesta refuză sau neglijează să le exercite în prejudiciul creditorului [art. 1560 alin. (1) Noul Cod Civil]. Ea este reglementată în cuprinsul art. 1560-1561 noul Cod Civil

Acţiunea oblică mai este cunoscută în doctrină şi sub numele de acţiune indirectă sau subrogatorie, pentru motivul că se exercită de către creditor în locul

debitorului său’. Spre exemplu, dacă debitorul a suferit un prejudiciu cauzat de o altă persoană printr-o faptă ilicită şi nu cere repararea lui, creditorul va putea să acţioneze pe cel responsabil, în locul victimei, pe cale oblică.

Sub aspectul naturii juridice, legiuitorul o califică în mod expres ca fiind o măsură de conservare a gajului general al creditorilor (art. 1558 noul Cod Civil). întrucât promovarea acţiunii oblice nu conduce la realizarea creanţei creditorului, acţiunea oblică nu poate fi considerată ca o măsură de executare.

Domeniul de aplicare.

Potrivit art. 1560 alin. (1) noul Cod Civil, creditorul poate exercita pe cale oblică „drepturile şi acţiunile debitorului”. în ciuda acestei formulări generale, domeniul acţiunii oblice cunoaşte o serie de limitări. Astfel, dintr-un început, se impune precizarea că acţiunea oblică este un corolar al dreptului de gaj general, care poartă asupra patrimoniului debitorului. De aici decurge o importantă consecinţă: acţiunea oblică poate privi numai exercitarea drepturilor patrimoniale ale debitorului. Urmează că nu se pot exercita de către creditori drepturile şi acţiunile nepatrimoniale, cum sunt: drepturile părinteşti, acţiunea de divorţ, acţiunea în anularea căsătoriei etc.

în aceste condiţii, domeniul acţiunii oblice trebuie circumscris numai acţiunilor şi drepturilor patrimoniale. Pot fi exercitate pe cale oblică drepturile debitorului împotriva terţilor însoţite de dreptul la acţiune şi susceptibile de realizare în justiţie, cum sunt: dreptul la acţiunea în revendicarea unui bun proprietatea debitorului; dreptul de a cere plata unei creanţe aparţinând debitorului; dreptul de a cere restituirea unei plăţi nedatorate etc. De asemenea, intră în domeniul de aplicare a acţiunii oblice şi drepturi ale debitorului care sunt susceptibile de o exercitare extrajudiciară. Astfel, pot fi luate măsuri de conservare a unor drepturi aflate în patrimoniul debitorului, precum: efectuarea unei formalităţi de publicitate a unui drept al acestuia (spre exemplu înscrierea unui drept în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, intabularea unui drept în cartea funciară), declararea unei creanţe a debitorului în procedura colectivă, în cazul falimentului său etc.

Nu toate acţiunile şi drepturile patrimoniale pot fi exercitate pe cale oblică. Mai exact:

– creditorii nu au posibilitatea să se substituie debitorului pentru a încheia acte de administrare a patrimoniului acestuia (precum închirierea unui bun, arendarea unui fond, punerea unui teren în cultură) sau acte de dispoziţie juridică (precum vânzarea-cumpărarea, schimbul, publicarea unei lucrări literare). Pentru a înţelege raţiunea acestei limitări, se impune a se face o distincţie între drepturi şi simple facultăţi sau posibilităţi. Pe cale oblică, pot fi exercitate numai drepturile existente efectiv în patrimoniul debitorului. Simplele posibilităţi de a încheia acte juridice, prin care se dobândesc sau se modifică drepturi patrimoniale ori se asumă noi datorii, fac parte din conţinutul capacităţii juridice a persoanelor fizice şi juridice. A-l lipsi pe debitor de aceste posibilităţi sau facultăţi echivalează cu a-l transforma într-o persoană incapabilă, ceea ce nu este îngăduit.

– creditorii nu pot exercita drepturile şi acţiunile care sunt strâns legate de persoana debitorului [art. 1560 alin. (2) noul Cod Civil]. Este cazul acelor drepturi şi acţiuni a căror valorificare implică o apreciere personală de ordin moral sau familial din partea acestuia, cum ar fi: acţiunea în revocarea unei donaţii pentru ingratitudine; acţiunea în desfiinţarea sau micşorarea pensiei de întreţinere datorate de către debitor unei persoane. Are un caracter strict personal şi, deci, nu poate fi exercitat pe cale oblică nici dreptul debitorului de a solicita repararea patrimonială (prin compensaţii băneşti) a prejudiciilor morale înregistrate ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite a cărei victimă este.

– creditorii nu pot exercita drepturile patrimoniale insesizabile, precum: dreptul de uz, dreptul de abitaţie, dreptul de a primi o bursă de studiu, dreptul la diurnă, dreptul la alocaţiile de stat şi indemnizaţiile pentru copii, dreptul la ajutoare pentru îngrijirea

copiilor bolnavi etc. întrucât obiectul acestor drepturi este neunnăribil, exercitarea lor pe cale oblică nu prezintă nicio utilitate pentru creditor’, astfel că acţiunea oblică este lipsită de interes*. Recent, în doctrină, s-a exprimat o poziţie mai nuanţată, în sensul căreia numai drepturile care sunt în acelaşi timp insesizabile şi inalienabile (aşa este cazul dreptului de uz, al dreptului de abitaţie, al celui de a primi o bursă) sunt excluse domeniului de aplicare a acţiunii oblice. Cele care sunt numai insesizabile pot fi exercitate pe cale oblică. Raţiunea este următoarea: dacă debitorul nu îşi exercită drepturile patrimoniale insesizabile, el suferă o pierdere patrimonială, care îl va pune în situaţia de a o înlocui cu o altă valoare economică, ceea ce conduce la o diminuare a patrimoniului său. Exercitarea pe cale oblică a drepturilor insesizabile evită aşadar micşorarea patrimoniului debitorului şi, implicit, a gajului general al creditorilor, astfel că interesul în promovarea acţiunii oblice se conturează cu evidenţă.

Condiţiile acţiunii oblice. Momentul în care trebuie îndeplinite condiţiile acţiunii oblice.

A. Condiţiile acţiunii oblice. Exercitarea cu succes a acţiunii oblice depinde de întrunirea următoarelor condiţii:

– creanţa creditorului trebuie să fie certă şi exigibilă [art. 1560 alin. (1) noul Cod Civil]. Creanţa este certă atunci când are o existenţă sigură şi necontestată; ea este exigibilă în cazul în care creditorul poate să ceară plata ei de la debitor.

Nicio altă cerinţă nu este pretinsă. Este indiferent dacă izvorul creanţei este contractual sau extracontractual. Tot astfel, natura obiectului creanţei creditorului nu prezintă relevanţă, debitorul putând fi îndatorat să dea, să facă sau să nu facă ceva. Este indiferentă data la care se naşte dreptul de creanţă al creditorului. Ea poate fi anterioară sau ulterioară celei a dreptului debitorului care urmează să fie exercitat pe cale oblică. Gajul general se întinde asupra tuturor elementelor active din patrimoniul debitorului, prezente şi viitoare. Nu prezintă deci importanţă dacă ele au intrat în patrimoniul debitorului înainte sau după momentul naşterii creanţei creditorului”;

– debitorul să fie inactiv, adică să neglijeze sau să refuze exerciţiul dreptului său [art. 1560 alin. (1) noul Cod Civil]. Inactivitatea se poate datora relei-credinţe, neglijenţei sau chiar unei imposibilităţi obiective a debitorului de exercitare a dreptului sau a acţiunii. Dacă debitorul îşi schimbă atitudinea, devenind activ, continuarea exercitării acţiunii oblice nu mai este posibilă. In această situaţie, creditorului îi rămâne doar posibilitatea de a interveni în proces, în scopul apărării intereselor sale;

– creditorul să facă dovada unui interes serios şi legitim. Există un atare interes atunci când prin inactivitatea sa debitorul se află în situaţia de a-l prejudicia pe creditor [art. 1560 alin. (1) noul Cod Civil].

In cazul obligaţiilor pecuniare, creditorul justifică un interes în promovarea acţiunii oblice atunci când debitorul, datorită pasivităţii sale, este în pericol de a deveni insolvabil sau de a-şi accentua o stare de insolvabilitate deja existentă. în cazul celorlalte obligaţii, de a da, de a face (mai puţin remiterea unei sume de bani) sau de a nu face, interesul serios şi legitim nu mai poate fi identificat cu starea de insolvabilitate a debitorului. De această dată, se impune ca instanţele de judecată să verifice în ce măsură prin inactivitatea sa, debitorul aduce un prejudiciu creditorului şi, astfel, dacă se justifică interesul său în promovarea acţiunii oblice. Este motivul pentru care, cu titlu general, s-a afirmat că interesul serios şi legitim se verifică ori de câte ori creditorul dovedeşte că există pericolul de a nu îşi realiza creanţa datorită neexercitării de către debitor a unui drept sau a unei acţiuni pe care le deţine împotriva unui terţ.

B. Momentul în care trebuie îndeplinite condiţiile acţiunii oblice. Se impune o distincţie, după cum exercitarea de către creditor a drepturilor debitorului se realizează pe cale judiciară (printr-o acţiune injustiţie) sau pe cale extrajudiciară. în primul caz, condiţiile acţiunii oblice trebuie îndeplinite la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti. Ne aflăm în prezenţa unor condiţii de admisibilitate a acţiunii. în cel de-a doilea caz, ele trebuie întrunite la data exercitării drepturilor debitorului, de regulă, la data formulării cererii de către creditor (cum ar fi cererea pentru intabularea unui drept al debitorului în cartea funciară). în acest ultim caz suntem în faţa unor condiţii de exercitare a acţiunii oblice.

Efectele acţiunii oblice.

Ele se impun a fi analizate faţă de terţul pârât, debitorul pasiv şi faţă de creditorii debitorului pasiv.

A. Efectele faţă de terţul pârât acţionat în judecată. Creditorul, pe cale oblică, exercită în locul debitorului drepturile pe care el le are împotriva terţului. Pentru acest motiv, terţul acţionat în judecată va putea opune toate excepţiile şi mijloacele de apărare pe care le-ar fi putut invoca şi împotriva debitorului [art. 1560 alin. (3) noul Cod Civil]. Este indiferent dacă excepţiile sunt anterioare sau ulterioare introducerii acţiunii. Exercitarea acţiunii oblice nu indisponibilizează drepturile patrimoniale ale debitorului. Astfel, el poate dispune de aceste drepturi, iar actele încheiate cu privire la ele sunt opozabile creditorului, atunci când nu au un caracter fraudulos, chiar dacă ele au fost perfectate înainte sau după introducerea acţiunii. De pildă, terţul poate invoca compensaţia datoriei sale cu o creanţă pe care o are împotriva debitorului, chiar dacă dreptul de creanţă s-a născut după introducerea acţiunii oblice. De asemenea, terţul poate opune tranzacţia încheiată cu debitorul după această dată.

B. Efectele faţă de debitorul pasiv. Interesează în acest context dacă hotărârea judecătorească pronunţată ca urmare a exercitării acţiunii oblice îi este sau nu opozabilă debitorului pasiv. Răspunsul este diferit, după cum debitorul a fost sau nu introdus în proces. Dacă debitorul a fost introdus în proces, el fiind parte, fară îndoială că efectele hotărârii se vor răsfrânge şi asupra lui. în cazul în care nu a fost introdus în cauză, efectele hotărârii nu se produc şi faţă de debitor, el fiind un simplu terţ.

 

C. Efectele faţă de creditorii debitorului. Potrivit unei opinii consacrate, acţiunea oblică este individuală prin exerciţiul său şi colectivă prin efectele sale. Astfel, dacă acţiunea oblică este exercitată cu succes, se va evita micşorarea patrimoniului debitorului. Situaţia creată profită tuturor creditorilor în temeiul dreptului lor de gaj. în acest sens trebuie înţeles şi art. 1561 noul Cod Civil, potrivit căruia: „Hotărârea judecătorească de admitere a acţiunii oblice profită tuturor creditorilor, fără nicio preferinţă în favoarea creditorului care a exercitat acţiunea”.

acţiune oblică, acţiune civilă prin care creditorul chirografar exercită în numele debitorului său, substituindu-i-se, drepturile şi acţiunile patrimoniale neexercitate de către acesta.

1) A.o. se fondează pe dreptul de gaj general al creditorului, constituie un mijloc preventiv de apărare împotriva pericolului insolvabilităţii debitorului şi are ca scop conservarea patrimoniului acestuia.

2) Natura acţiunii diferă în funcţie de obiectul acesteia: reală, dacă se revendică un imobil sau se cere rezoluţiunea vânzării în numele debitorului vânzător; personală, dacă se pretind despăgubiri pentru prejudiciul cauzat printr-un fapt ilicit sau pentru neexecutarea ori executarea cu întârziere a unui contract; mixtă, dacă se cere rezoluţiunea unui contract prin care se transmite sau se constituie un drept real imobiliar, cu condiţia ca debitorul reclamantului să nu fie vânzătorul din contractul ce se cere a fi rezolvit.

3) Domeniul de aplicare a a.o. cuprinde numai drepturile şi acţiunile patrimoniale care sunt în pericol de a se pierde din cauza pasivităţii debitorului; creditorului nu-i este îngăduit să exercite drepturile şi acţiunile strict personale ale debitorului, cum sunt cele care se referă la starea şi capacitatea persoanei, cele care implică o apreciere subiectivă din partea titularului (de exemplu, revocarea unei donaţii) şi nici acţiunile ce privesc bunuri neurmăribile ale acestuia; de asemenea, creditorul nu este îndreptăţit să se substituie debitorului în administrarea patrimoniului acestuia, întrucât o astfel de imixtiune a creditorului ar răpi debitorului libertatea de acţiune, punându-l într-o situaţie asemănătoare cu aceea a incapabilului.

4) Pentru exercitarea a.o. se cer întrunite următoarele condiţii: a) debitorul să fi neglijat ori refuzat a-şi exercita el însuşi dreptul sau acţiunea în exercitarea căreia i se subrogă creditorul; b) să existe un pericol de insolvabilitate a debitorului prin pierderea dreptului neexercitat de el; c) creanţa creditorului să fie certă şi lichidă; nu se cere ca ea să fie exigibilă şi, cu atât mai puţin, să existe un titlu executoriu, deoarece a.o. constituie numai un mijloc de evitare a diminuării gajului general, şi nu un mijloc de executare silită. Exercitarea a.o. nu reclamă ca debitorul să fi fost pus în întârziere de a-şi valorifica dreptul şi nici ca creanţa să fie anterioară dreptului pe care creditorul vrea să-l valorifice în numele debitorului.

5) Creditorul promovează această acţiune direct împotriva terţului căruia îi este opozabil dreptul debitorului; nu este necesar ca acesta din urmă să fie introdus în proces, dar introducerea lui în cauză este totuşi utilă, pentru a-i face hotărârea judecătorească opozabilă şi pentru a-l împiedica să tranzacţioneze fraudulos cu pârâtul. Terţul pârât are dreptul să opună creditorului reclamant toate excepţiile pe care le-ar fi putut opune debitorului.

6) A.o. nu antrenează indisponibilizarea drepturilor debitorului; acesta poate dispune de ele chiar după intentarea acţiunii, actele sale fiind opozabile creditorului, dacă nu sunt frauduloase. A.o. este în profitul tuturor creditorilor, chiar şi atunci când a fost exercitată numai de către unul dintre ei, întrucât orice valoare care se adaugă patrimoniului debitorului sporeşte gajul general al tuturor creditorilor.

7) Temeiul de drept este dat de art. 974 C. civ., care se întregeşte cu dispoziţiile speciale din materia căreia i se circumscrie obiectul acţiunii, de exemplu, art. 480 C. civ. pentru acţiunea în revendicare imobiliară, art. 1020-1021 C. civ. pentru rezo-luţiune şi reziliere etc.

acțiune oblică, acţiune civilă la dispoziţia creditorului chirografar, pe care o poate exercita în numele debitorului său, dacă sunt întrunite următoarele condiţii: a) debitorul refuză ori neglijează să acţioneze el însuşi; b) creanţa este certă şi lichidă, c) există pericol de insolvabilitate. îndeplineşte o funcţie preventivă de conservare a patrimoniului debitorului şi se întemeiază pe principiul potrivit căruia debitorul răspunde de îndeplinirea obligaţiilor cu toate bunurile sale prezente şi viitoare, întregul său patrimoniu servind pentru garantarea comună şi proporţională a tuturor creditorilor săi chirografari.

Acţiune negatorie

de

Acţiune negatorie

acţiune negatorie, acţiune reală prin care reclamantul contestă că pârâtul ar avea un drept de superficie, un drept de uzufruct, de uz sau de abitaţie ori de servitute asupra unui bun aflat în proprietatea sa. In principiu, o atare acţiune poate fi intentată numai de către titularul dreptului de proprietate al bunului cu privire la care se exercită dreptul real principal contestat.

Dat fiind obiectul ei, respectiv apărarea dreptului de proprietate, sub aspectul prescrip-tibilităţii sau imprescriptibilităţii, a.n. se bucură de acelaşi regim juridic ca şi acţiunea în revendicare.

Acţiune mobiliară

de

Acţiune mobiliară

acţiune mobiliară, acţiune civilă care are ca obiect pretenţii privitoare la drepturi asupra unui bun mobil prin natura sa (spre exemplu, un bun corporal), prin determinarea legii (cum ar fi un drept de creanţă ori o obligaţie de a face sau de a nu face ceva) sau prin anticipaţie (de exemplu, o recoltă nedesprinsă de sol). Au un asemenea caracter, de pildă, acţiunea în revendicare mobiliară, acţiunea prin care cumpărătorul unui bun mobil solicită obligarea vânzătorului la predarea acelui bun etc. A.m. este de competenţa instanţei domiciliului pârâtului.

ACŢIUNE REALĂ MOBILIARĂ, acţiune prin care se urmăreşte apărarea unui drept real care are ca obiect un bun mobil (ex.: revendicarea bunurilor mobile pierdute de proprietar).

Acţiune mixtă

de

Acţiune mixtă

acţiune mixtă, acţiune civilă prin care se exercită, concomitent, un drept real şi un drept personal (de creanţă), care au luat naştere din aceeaşi operaţiune juridică. Poate fi utilizată în scopul obţinerii executării unui act juridic care a creat sau transferat un drept real asupra unui imobil, dând naştere, concomitent, şi unor obligaţii personale (este cazul acţiunii în predarea unui imobil, întemeiată pe vânzare, în sistemul actelor consensuale), precum şi pentru anularea sau rezoluţiunea unui contract prin care se transmite sau se constituie un drept real imobiliar (este cazul acţiunii în revocarea donaţiei pentru neîndeplinirea sarcinii etc.). Codul civil califică, însă, drept acţiune reală cererea vânzătorului pentru rezoluţiunea vânzării.

ACŢIUNE MIXTĂ, acţiune prin care se urmăreşte valorificarea în acelaşi timp, a unui drept real şi a unui drept de creanţă, dacă aceste drepturi sunt efectul aceleiaşi cauze sau se găsesc într-un raport de conexitate (ex.: acţiunea în anulare, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract prin care se transmite un drept real imobiliar; revocarea donaţiei pentru neîndeplinirea sarcinii).

Acţiune întemeiată pe gestiunea de afaceri

de

Acţiune întemeiată pe gestiunea de afaceri

acţiune întemeiată pe gestiunea de afaceri, acţiune personală, în realizare, prin care se urmăreşte fie recuperarea de către gerant a cheltuielilor făcute în interesul geratului, fie repararea prejudiciului cauzat geratului prin îndeplinirea necorespunzătoare a actelor de gestiune de către gerant. Calitate procesuală activă are, după caz, fie persoana care pretinde că a gerat interesele alteia (gerantul), fie cea care pretinde că interesele sale au fost gerate de o altă persoană (geratul), iar calitate procesuală pasivă are geratul sau gerantul, în funcţie de persoana care a introdus acţiunea. Obiectul acţiunii poate consta în orice obligaţii care să se circumscrie raporturilor juridice născute din gestiunea de afaceri, cum ar fi: obligarea geratului la plata cheltuielilor necesare şi utile făcute de gerant în legătură cu un imobil al geratului; obligarea deponentului, în calitate de gerat, la restituirea cheltuielilor necesare şi utile efectuate de către depozitar, în calitate de gerant, asupra bunului dat în depozit; obligarea gerantului la repararea prejudiciului cauzat geratului prin îndeplinirea necorespunzătoare a actelor de gestiune etc.

Temeiul de drept diferă în funcţie de obiectul a.î.g.a.; astfel, dacă gerantul, fie el şi un depozitar, cere obligarea geratului la plata unei indemnizaţii pentru cheltuielile necesare şi utile efectuate în legătură cu un bun al acestuia, temeiul de drept îl constituie dispoziţiile art. 991 teza a ll-a C. civ.; dacă geratul cere obligarea gerantului la repararea prejudiciului ce i l-a cauzat prin îndeplinirea necorespunzătoare a actelor de gestiune, temeiul de drept îl constituie art. 989 şi art. 990 C. civ. etc.

Acţiune în tăgăduirea paternităţii

de

Acţiune în tăgăduirea paternităţii

acţiune în tăgăduirea paternităţii, mijloc juridic de negare sau de dezavuare a paternităţii prin răsturnarea prezumţiilor legale de paternitate, pe cale judecătorească. 1) Potrivit legii, paternitatea poate fi tăgăduită atunci când este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului. 2) A.t.p. poate fi promovată numai de soţul mamei; moştenitorii acestuia pot continua acţiunea pornită de el. Dacă soţul este pus sub interdicţie, acţiunea va putea fi pornită de tutore, însă numai cu încuviinţarea autorităţii tutelare. Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 349/2001, a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale [art. 54 alin. (2) C. fam.] care nu recunosc decât tatălui, iar nu şi mamei şi copilului născut în timpul căsătoriei, dreptul de a porni a.t.p., apreciindu-se că excluderea acestora din urmă de la exercitarea respectivului drept constituie o încălcare a principiului egalităţii în drepturi prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţie,
deoarece şi aceştia sunt, în egală măsură, titulari ai unui interes legitim în promovarea acestei acţiuni. 3) Această acţiune se îndreaptă împotriva copilului, care, dacă este minor, va fi reprezentat sau asistat de mamă. 4) Ea se prescrie în termen de 6 luni de la data când tatăl copilului a luat la cunoştinţă faptul naşterii acestuia. 5) Imposibilitatea paternităţii soţului mamei poate exista în mai multe situaţii, precum: mama copilului era însărcinată înainte de a cunoaşte pe viitorul ei soţ; dacă copilul care se naşte este de altă rasă de cât aceea a soţilor; existenţa unor împrejurări de fapt care i-au împiedicat pe soţi, în perioada legală de concepţie, să se întâlnească şi să întreţină raporturi intime (cum este cazul când unul din soţi se afla în străinătate, în detenţie sau era dispărut); impotenţa sau sterilitatea soţului mamei în perioada legală de concepţie; separaţia în fapt a soţilor în perioada legală de concepţie din cauza unor grave neînţelegeri între ei, care au făcut imposibilă coabitarea lor; încălcarea gravă de către soţie a obligaţiei de fidelitate etc. 6) Temeiul de drept al acţiunii este dat de dispoziţiile art. 54 şi art. 55 C. fam

ACŢIUNE ÎN TĂGADA PATERNITĂŢII, acţiune care are ca obiect răsturnarea prezumţiei de paternitate, dacă este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului. Această acţiune se poate introduce în termen de 6 luni de la data când tatăl a cunoscut naşterea copilului, acesta fiind un termen de prescripţie, nu de decădere.

Acţiune în stabilirea paternităţii

de

Acţiune în stabilirea paternităţii

Acţiune în stabilirea paternităţii, mijlocul procesual prin care copilul născut în afara căsătoriei, în nume propriu sau prin reprezentantul său legal, urmăreşte să-şi stabilească paternitatea faţă de pretinsul său tată, pe cale judecătorească. 1) Poate cere să i se stabilească paternitatea pe cale judecătorească copilul care, în mod legal, nu se bucură de o asemenea situaţie faţă de un anumit bărbat care este – presupus sau în mod firesc – tatăl său. Se află în această situaţie: copilul născut în afara căsătoriei şi nerecunoscut, copilul recunoscut, care şi-a pierdut paternitatea în urma contestării recunoaşterii prin hotărâre judecătorească definitivă, copilul din căsătorie a cărui paternitate i-a fost tăgăduită şi acţiunea în tăgăduire admisă prin hotărâre definitivă etc. Spre deosebire de recunoaşterea de paternitate, care poate avea loc şi în privinţa copilului doar conceput şi a celui decedat – condiţionat -numai dacă a lăsat descendenţi fireşti, stabilirea paternităţii pe cale judecătorească priveşte numai pe copilul născut şi aflat în viaţă, deoarece acţiunea aparţine acestuia în exclusivitate şi, ca atare, ea poate fi pornită numai după naşterea sa şi numai atâta timp cât el se află în viaţă. Dreptul de a porni a.s.p. nu trece asupra moştenitorilor copilului; ei pot să continue acţiunea începută, în afară de cazul când autorul lor nu s-a desistat sau cererea introdusă nu s-a perimat. A.s.p. se introduce împotriva pretinsului tată, iar dacă acesta a decedat, ea poate fi introdusă împotriva moştenitorilor acestuia. 2) Pentru admiterea a.s.p. este necesar să se dovedească: a) naşterea copilului; b) legăturile intime dintre mama copilului şi pretinsul tată în perioada concepţiei; c) stabilirea în mod cert că bărbatul cu care a avut asemenea legături este tatăl copilului. în dovedirea acestor situaţii pot fi folosite orice mijloace de probă. Judecătorul trebuie să-şi formeze convingerea asupra stabilirii paternităţii copilului din ansamblul probelor ce trebuie să fie administrate. Astfel, dovada că un bărbat a convieţuit cu mama copilului în perioada legală a concepţiei acestuia, chiar dacă rezultă şi din recunoaşterea bărbatului, nu este suficientă pentru determinarea paternităţii. Indiciul de paternitate probabilă ce rezultă dintr-o asemenea recunoaştere trebuie completat şi cu alte probe (în principal, expertiza medico-legală: serolo-gică, genetică etc.) din care să rezulte că respectiva concepţie este consecinţa acelei convieţuiri. Dacă pretinsul tată a recunoscut pe copil prin interogatoriul ce i s-a luat, a.s.p. nu mai este necesar să se judece; în acest caz, instanţa urmează să constate recunoaşterea. Ca şi în cazul contestării prezumţiei de paternitate a copilului născut în timpul căsătoriei, a pari ratione, pretinsul tată în a.s.p. se poate apăra si cere respingerea ei, prin aceleaşi mijloace de probă, dacă este cu neputinţă ca el să fie tatăl copilului.

3) Termenul pentru introducerea a.s.p. este de un an. în ceea ce priveşte data de la care acest termen începe să curgă (dies a quo), legea face distincţie între cazul regulă şi cazurile de excepţie. în cazul regulă, termenul începe să curgă de la data naşterii copilului. în cazurile de excepţie, termenul începe să curgă după cum urmează: a) când copilul a fost născut în timpul căsătoriei şi paternitatea i-a fost tăgăduită, de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care acţiunea în tăgăduirea paternităţii a fost admisă; b) când mama a convieţuit – în concubinaj – cu pretinsul tată, de la data încetării convieţuirii; c) când pretinsul tată a prestat întreţinere copilului – ceea ce în fapt echivalează cu o recunoaştere – de la data încetării întreţinerii. în baza rolului ei activ, instanţa de judecată este obligată – ca şi în cazul acţiunii în tăgăduirea paternităţii – să invoce din oficiu împlinirea termenului de prescripţie a a.s.t., precum tot astfel, dacă este cazul, să dispună repunerea în termen, în cazuri temeinic motivate. 4) Dacă a.s.p. este admisă, hotărârea are efect declarativ, astfel că persoana faţă de care s-a stabilit paternitatea este considerată tată al copilului chiar de la naşterea acestuia.

Acţiune în stabilirea maternităţii

de

Acţiune în stabilirea maternităţii

acţiune în stabilirea maternităţii, acţiune în reclamaţie de stare civilă al cărei obiect este limitat la stabilirea filiaţiei faţă de mamă, atunci când aceasta nu se poate dovedi prin actul de naştere. Potrivit legii, a.s.m. se poate introduce:

a) în cazul în care, din orice împrejurări, dovada filiaţiei faţă de mamă nu se poate face prin certificatul constatator al naşterii; ori

b) în cazul în care se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul constatator al naşterii. Dreptul la acţiune aparţine numai copilului; ea poate fi pornită de reprezentantul legal, în cazul în care copilul este minor sau pus sub interdicţie. Dreptul de a porni acţiunea pentru stabilirea filiaţiei faţă de mamă nu trece asupra moştenitorilor copilului decedat; ei pot continua însă acţiunea pornită de acesta. în condiţiile art. 45 C. proc. civ., poate introduce acţiunea şi procurorul.

A.s.m. este introdusă împotriva pretinsei mame, iar după moartea acesteia, împotriva moştenitorilor pretinsei mame. Dovada filiaţiei faţă de mamă se poate face în faţa instanţei judecătoreşti prin orice mijloc de probă. Acţiunea nu se prescrie în timpul vieţii copilului. Pe baza hotărârii judecătoreşti rămase definitivă se face menţiune pe marginea actului de naştere al persoanei respective. Temeiul de drept îl constituie dispoziţiile art. 50-52 C. fam. [sin. acţiune în stabilirea filiaţiei faţă de mamă

Acţiune în rezoluţiune

de

Acţiune în rezoluţiune

acţiune în rezoluţiune, mijloc procedural prin care partea contractantă care şi-a executat prestaţia asumată printr-un contract sinalagmatic cu executare uno ictu se poate adresa justiţiei pentru a solicita desfiinţarea cu efect retroactiv a contractului respectiv, atunci când cealaltă parte contractantă nu şi-a executat culpabil propria sa prestaţie. I) Ca natură juridică, a.r. este o acţiune în constatare în cazul contractelor prin care părţile au stipulat un pact comisoriu de gradul II sau III, iar în toate celelalte cazuri ea se înfăţişează ca fiind o acţiune în realizarea dreptului; de asemenea, este o acţiune personală, cu excepţia cazului în care se cere rezoluţiunea unui act juridic prin care se transmite sau se constituie un drept real imobiliar, situaţie în care acţiunea este mixtă; dacă se cere rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare de către vânzător, acţiunea este reală, potrivit art. 1368 C. civ. 2) Rezoluţiunea se poate cere în cazul oricărui contract sinalagmatic cu execuţie instantanee, cu privire la care se pretinde neexecutarea obligaţiei reciproce de către una dintre părţi, cum ar fi contractul de vânzare-cumpărare, contractul de schimb, depozitul remunerat etc.; prin excepţie, sunt supuse acestei sancţiuni şi contractele de rentă viageră şi de întreţinere, care sunt cu execuţie succesivă. 3) Cauza rezoluţiunii, respectiv obligaţia neexecutată de către pârât, poate fi, de exemplu: nepre-darea bunului vândut sau dat în schimb; neplata preţului vânzării; alte motive de rezoluţiune prevăzute de lege, cum ar fi existenţa unor vicii ascunse ale lucrului vândut, producerea evicţiunii parţiale (prin pierderea de către reclamantul cumpărător a unei fracţiuni materiale din bun sau a unei cote indivize din dreptul de proprietate asupra acestuia într-o acţiune în revendicare, în anularea parţială a contractului de vânzare-cumpărare sau de partajare a bunului vândut) etc. 4) Rezoluţiunea poate fi pronunţată de instanţa de judecată dacă sunt întrunite următoarele condiţii: a) una din părţi să nu-şi fi executat obligaţiile sale; Codul civil nu distinge între neexecutarea totală şi executarea parţială, motiv pentru care a.r. este admisibilă chiar şi în cazul neexe-cutării parţiale, dacă partea din obligaţie care nu a fost executată a fost considerată esenţială la încheierea contractului; b) în principiu, neexecutarea trebuie să fie imputabilă debitorului obligaţiei respective; dacă neexecutarea este consecinţa unor împrejurări neimputabile debitorului, se pune problema încetării contractului pentru imposibilitate fortuită de executare, deci se trece din domeniul răspunderii contractuale în domeniul riscurilor contractualei debitorul obligaţiei neexecutate să fi fost pus în întârziere, în condiţiile prevăzute de lege; prin punerea în întârziere, creditorul dovedeşte refuzul de executare al debitorului. 5) Constatând îndeplinirea acestor condiţii, instanţa va pronunţa rezoluţiunea contractului; aceasta va produce însă efecte numai dacă hotărârea judecătorească respectivă va rămâne defi nitivă. In tot cursul procesului, inclusiv în faza recursului, partea în culpă are posibilitatea să execute prestaţiile datorate, evitând astfel rezoluţiunea contractului. Legea conferă instanţei de judecată libertatea să aprecieze, în funcţie de împrejurările concrete ale cauzei, dacă nu este cazul să acorde pârâtului un termen de graţie în vederea îndeplinirii de către acesta a obligaţiilor neexecutate; în ipoteza neexecutării parţiale, ea are libertatea să aprecieze că nu este cazul să pronunţe rezoluţiunea contractului, obligând pe pârât la executarea acestuia într-un anumit termen. 6) Efectul esenţial al hotărârii judecătoreşti prin care a fost pronunţată rezoluţiunea este desfiinţarea retroactivă a contractului. El se concretizează în următoarele aspecte: a) părţile sunt repuse în situaţia anterioară încheierii contractului şi obligate să-şi restituie una alteia tot ceea ce şi-au prestat în temeiul acestuia;

b) în virtutea principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, se desfiinţează, ca o consecinţă a desfiinţării titlului autorului lor, şi titlul prin care terţii au dobândit bunul în cauză, dar ei se pot opune la restituire, invocând un drept propriu pe care, eventual, l-ar fi dobândit prin uzucapiune (în cazul imobilelor) sau prin posesie de bună-credinţă (în cazul mobilelor);

c) partea care şi-a executat ori s-a declarat gata să-şi execute obligaţiile are dreptul la despăgubiri pentru repararea prejudiciilor suferite ca urmare a neexecutării prestaţiei de către partea în culpă. 7) Temeiul de drept al rezoluţiunii îl constituie, ca regulă, art. 1020 şi art. 1021 C. civ. Pentru anumite cauze de rezoluţiune, temeiul este distinct; de exemplu: pentru viciile ascunse ale lucrului vândut – art. 1352, art. 1354 şi urm. C. civ.; pentru evicţiunea parţială – art. 1347 C. civ.

Acţiune în reziliere

de

Acţiune în reziliere

acţiune în reziliere, mijloc procedural prin care partea contractantă ce şi-a executat prestaţia asumată printr-un contract sinalagmatic cu executare succesivă poate solicita justiţiei desfacerea pentru viitor a acelui contract, atunci când cealaltă parte nu şi-a executat culpabil obligaţiile asumate contractual. 1) Ca natură juridică, a.r. este o acţiune personală, în realizare. 2) Domeniul de aplicare a acestei acţiuni este restrâns la contractele sinalagmatice cu execuţie succesivă în timp, cum ar fi contractul de locaţiune, contractul de închiriere a unui spaţiu locativ, contractul de arendă, contractele de asigurare etc., cu excepţia contractelor de rentă viageră şi de întreţinere, care sunt supuse rezoluţiunii. 3) Cauza rezilierii poate consta, de exemplu, în: neplata locaţiunii, a chiriei, a preţului arenzii; pricinuirea de însemnate stricăciuni locuinţei închiriate, clădirii în care este situată aceasta, instalaţiilor sau altor bunuri aferente ori înstrăinarea fără drept a unor părţi din acestea; imposibila convieţuire sau împiedicarea folosinţei normale a locuinţei; neplata cheltuielilor comune aferente locuinţei închiriate; abuzul de folosinţă sau schimbarea destinaţiei lucrului arendat etc. 4) Promovarea a.r. este subordonată aceloraşi condiţii ca şi acţiunea în rezoluţiune. în prezenţa acestor condiţii, instanţa va pronunţa rezilierea contractului, care devine însă operantă numai ca urmare a rămânerii definitive a hotărârii respective. 5) Prin admiterea a.r. de către instanţa judecătorească se pronunţă desfiinţarea numai pentru viitor a contractului respectiv. Prestaţiile executate în trecut, fiind, de regulă, ireversibile, rămân definitiv executate, neputând fi cerută înapoierea lor. Aşa, spre exemplu, în cazul contractului de închiriere – prin natura sa, sinalagmatic şi cu executare succesivă în timp – dacă chiriaşul nu achită chiria cel puţin 3 luni consecutiv, locatorul este îndreptăţit să ceară în justiţie rezilierea contractului; tot ce s-a executat până la introducerea a.r. rămâne valabil executat, urmând ca numai efectele pentru viitor ale contractului să înceteze. 6) Temeiul de drept diferă în funcţie de cauza rezilierii; de exemplu, pentru neplata chiriei unui spaţiu locativ, temeiul este art. 24 lit. b) teza I din Legea locuinţei nr. 1 14/1996; pentru pricinuirea de însemnate stricăciuni locuinţei, clădirii în care este situată aceasta, instalaţiilor sau altor bunuri aferente ori înstrăinarea fără drept a unor părţi din acestea – art. 24 lit. b) teza a ll-a din Legea nr. 114/1996 etc. [v. şi acţiune în rezoluţiune].

acţiune în reziliere, acţiune civilă prin care se valorifică în justiţie, în caz de neînţelegere între părţile contractului sinalagmatic cu executare succesivă în timp, dreptul părţii care a executat contractul, de a obţine desfiinţarea acestuia pentru viitor invocând neexecutarea culpabilă a obligaţiilor celeilalte părţi. Domeniul de aplicare al acestei acţiuni este restrâns la contractele sinalagmatice cu executare succesivă în timp. în temeiul hotărârii judecătoreşti prin care se admite o atare acţiune, încetează efectele contractului numai pentru viitor, rămânând neatinse prestaţiile succesive care au fost făcute anterior rezilierii. Spre exemplu, în cazul contractului de închiriere – prin natura sa sinalagmatic şi cu executare succesivă în timp – dacă la un moment dat chiriaşul refuză să plătească chiria, locatorul este îndreptăţit să ceară în justiţie rezilierea contractului, tot ce s-a executat până la introducerea acţiunii în reziliere rămâne valabil executat, urmând ca numai efectele pentru viitor ale contractului să înceteze. Pentru admiterea acţiunii în reziliere se cer îndeplinite următoarele condiţii: a) una dintre părţi să nu-şi fi executat obligaţiile ce-i revin: neexecutarea poate să fie integrală sau parţială. în cazul neexecutării parţiale, partea din obligaţie rămasă neexecutată trebuie să fi fost considerată esenţială la încheierea contractului; b) neexecutarea să fie imputabilă părţii care nu şi-a îndeplinit obligaţia contractuală; c) debitorul obligaţiei neexecutate să fi fost pus în întârziere, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege (notificare).

Rezilierea reprezintă desfacerea pentru viitor, a unui contract bilateral, (sinalagmatic) cu execuţie succesivă în timp, ca urmare a neexecutării obligaţiei uneia dintre părţi, din cauze imputabile acesteia. Rezilierea se pronunţă de către instanţa judecătorească, în aceleaşi condiţii ca şi rezoluţia unui contract sinalagmatic cu execuţie imediată. Spre deosebire de rezoluţie însă, efectele rezilierii nu sunt retroactive, ci se produc numai pentru viitor, din momentul rămânerii definitive a hotărârii care o pronunţă (ex nune); aşa fiind, contractul reziliat va înceta să mai producă efecte în viitor, dar efectele produse până la data rezilierii rămân neatinse; părţile nu vor trebui să fie repuse în situaţia anterioară, ci vor păstra fiecare prestaţiile ce li s-au efectuat în temeiul contractului, încetând doar pe viitor săvârşirea ori primirea unor asemenea prestaţii.

Acţiune în revocarea legatelor

de

Acţiune în revocarea legatelor

acţiune în revocarea legatelor, acţiune personală prin care se urmăreşte readucerea în patrimoniul succesoral a bunului care a făcut obiectul legatului, în cazurile în care legatarul săvârşeşte, în mod culpabil, una din faptele limitativ prevăzute de lege, în prezenţa cărora este permisă o astfel de revocare. 1) Fapta ce justifică revocarea poate fi săvârşită anterior sau ulterior deschiderii moştenirii, după caz, dar indiferent de această împrejurare, revocarea poate fi pronunţată de către instanţă numai după moartea testatorului. 2) Revocarea judecătorească a legatelor are corespondent în instituţia nedemnităţii succesorale din materia devoluţiunii legale a moştenirii, iar cazurile în care poate avea loc sunt, în principiu, cele care legitimează revocarea donaţiilor. Aceste cazuri sunt: neîndeplinirea sarcinilor instituite de testator şi ingratitudinea legatarului. A) Cât priveşte revocarea pentru neîndeplinirea sarcinii de care este afectat legatul, aceasta presupune promovarea unei acţiuni în justiţie de către persoanele care, în caz de admitere, urmează să beneficieze de efectele revocării. Pot justifica un interes în acest sens: moştenitorii legali, legatarii universali sau cu titlu universal, chiar şi cei cu titlu particular, şi chiar creditorii acestora. Terţul beneficiar al sarcinii nu poate cere revocarea, neavând niciun interes în acest sens, cu excepţia cazului când are şi calitatea de succesibil al defunctului, iar în această din urmă calitate, revocarea îi profită, legatul ce-i revine fiind mai valoros decât sarcina stipulată în favoarea sa. Acţiunea în revocare pentru neîndeplinirea sarcinii se prescrie în termenul general de prescripţie de 3 ani. Prescripţia începe să curgă de la data stabilită pentru executarea sarcinii, iar dacă o astfel de dată nu este stabilită, momentul iniţial al prescripţiei va coincide cu data naşterii raportului de drept care, în acest caz, este data deschiderii moştenirii. In toate cazurile, instanţa va verifica dacă neexecu-tarea sarcinii este suficient de gravă pentru a legitima revocarea. Atunci când sarcina a fost executată parţial, instanţa poate hotărî revocarea parţială, iar dacă sarcina a fost executată cu întârziere, poate acorda un termen de graţie. Revocarea, întemeindu-se pe culpa legatarului, în principiu, nu va putea fi decisă dacă legatarul probează că neexecutarea sarcinii nu îi este imputabilă, ci se datorează cazului fortuit sau de forţă majoră. Testatorul are însă libertatea să înlăture printr-o dispoziţie expresă a testamentului, posibilitatea promovării acţiunii în revocare pentru neîndeplinirea sarcinii, păstrând pentru persoana interesată numai calea acţiunii în executare. Temeiul de drept îl constituie dispoziţiile art. 930 C. civ. coroborat cu art. 830 C. civ. B) Revocarea pentru ingratitudinea legatarului poate fi pronunţată ca urmare a săvârşirii de către legatar a următoarelor fapte: a) în timpul vieţii testatorului, legatarul a săvârşit atentat la viaţa testatorului, delicte, cruzimi sau injurii grave la adresa lui; b) după moartea testatorului, legatarul aduce injurie gravă memoriei acestuia. Revocarea pentru ingratitudine este guvernată, în principiu, de regulile aplicabile revocării donaţiilor. Acţiunea în revocarea legatului poate fi promovată după deschiderea moştenirii, de persoanele interesate, care, în caz de admitere a ei, urmează să profite de efectele revocării.

Termenul pentru exercitarea dreptului la acţiune pentru injuria gravă adusă memoriei testatorului este de un an de la săvârşirea faptei. Acest termen de un an este aplicabil şi în celelalte cazuri de ingratitudine. Termenul de un an este un termen de decădere, iar nu de prescripţie, nefiind supus cauzelor de întrerupere şi suspendare prevăzute în materie de prescripţie. Atunci când faptele de ingratitudine au fost săvârşite în timpul vieţii testatorului, acesta din urmă poate revoca oricând legatul până la încetarea sa în viaţă, indiferent de timpul care a trecut de la săvârşirea faptei şi fără a fi nevoit să promoveze o acţiune în justiţie într-un atare scop. Dacă a trecut un an de la săvârşirea faptei de ingratitudine şi, fiind în cunoştinţă de cauză, testatorul nu a revocat voluntar legatul sau, dimpotrivă, şi-a manifestat (direct sau indirect) voinţa de a-l ierta pe legatar, revocarea nu va putea avea loc după moartea testatorului. Temeiul de drept îl constituie, în acest caz, dispoziţiile art. 930 C. civ. coroborat cu pct. 1 sau 2 al art. 831 C. civ., respectiv dispoziţiile art. 931 C. civ. 3) A.r.l. poate fi formulată atât pe cale principală, cât şi pe cale incidentală, în cadrul partajului succesoral. Acţiunea poate fi formulată de către reclamant, în cuprinsul cererii de partaj, ca un capăt de cerere distinct, respectiv de către pârât, ca o cerere reconvenţională, sau poate fi opusă pe cale de excepţie.

Acţiune în revocarea donaţiei

de

Acţiune în revocarea donaţiei

acţiune în revocarea donaţiei, mijloc juridic prin care donatorul are posibilitatea de a revoca, prin voinţa sa unilaterală, contractul de donaţie în cazurile şi în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de lege. Legea prevede trei cauze de revocare a donaţiilor, care operează fără a fi prevăzute în contract, şi anume: ingratitudinea donatarului; neîndeplinirea sarcinii; sur-venienţa unui copil. V Revocarea donaţiei pentru ingratitudine presupune promovarea de către donator a unei acţiuni în justiţie în revocarea donaţiei. Această acţiune se caracterizează prin următoarele: este o acţiune strict personală, dreptul de a promova o asemenea acţiune aparţinând exclusiv donatorului; are caracter de pedeapsă civilă şi, ca urmare, titularul acţiunii îl poate ierta pe donatar, dar nu poate renunţa la acţiunea în revocare cu anticipaţie, iertarea prezumându-se în ipoteza în care a trecut un an din ziua săvârşirii faptului, fără ca donatorul să fi cerut în respectiva perioadă de timp revocarea donaţiei; poate fi intentată numai împotriva autorului faptei de ingratitudine, ceea ce înseamnă că, dacă acesta moare, dreptul de a exercita o asemenea acţiune se stinge, neputând fi exercitată împotriva moştenitorilor acestuia; este o acţiune în restituire cu caracter de pedeapsă, ea neputând produce efecte retroactive faţă de terţi. 2) Revocarea donaţiei pentru rieîndeplinirea sarcinii se poate face numai prin hotărâre judecătorească, la cererea donatorului sau a moştenitorilor acestuia, ori la cererea creditorilor săi, dacă donatarul nu a îndeplinit sarcina ce i-a fost impusă prin contractul de donaţie. Este irelevant dacă sarcina fusese stipulată în folosul donatorului, al donatarului ori al unui terţ. R.d. pentru neîndeplinirea sarcinii este însă facultativă, donatorul putând opta pentru a cere obligarea donatarului la executare. Donatorul poate renunţa la dreptul de a cere r.d. pentru neîndeplinirea sarcinii (păstrând dreptul de a cere r.d. pentru alte cauze prevăzute de lege). Prin efectul revocării, donaţia

se desfiinţează retroactiv, donatarul fiind obligat a restitui donatorului bunul donat, liber de orice sarcini; el păstrează însă fructele percepute până la data introducerii acţiunii pentru revocare. 3) Donaţia se revocă de drept atunci când ulterior perfectării ei, donatorului, care la momentul încheierii contractului de donaţie nu avea niciun copil sau alt descendent, i se naşte un copil din căsătorie sau din afara căsătoriei. Deoarece revocarea operează de drept, în caz de litigiu, instanţa nu pronunţă, ci numai constată revocarea, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege. Datorită revocării de drept, acţiunea în restituire a bunului donat poate fi introdusă nu numai de către donator, dar şi de către succesorii săi în drepturi, inclusiv creditorii pe calea acţiunii oblice. Acţiunea în restituire se prescrie în termen de 30 de ani de la naşterea copilului.

Acţiune în revendicarea dreptului de administrare

de

Acţiune în revendicarea dreptului de administrare

acţiune în revendicarea dreptului de administrare, cerere de restituire a unui bun proprietate publică, pe temeiul dreptului de administrare pe care reclamantul pretinde că îl are. Se are în vedere sensul larg al acestei noţiuni – rei vindicatio. în condiţiile în care dreptul de administrare este un drept real principal, trebuie admisă apărarea lui printr-o acţiune reală, asemănătoare, dar nu identică cu acţiunea în revendicare. în acest proces, părţile sunt subiecte din sfera dreptului de proprietate
publică: instituţii publice, organe centrale sau locale ale administraţiei de stat etc.; atât reclamantul, cât şi pârâtul nu sunt persoane juridice de drept privat.

Având în vedere caracterele juridice ale dreptului de administrare, respectiv inalienabilitatea, imprescriptibilitatea şi insesiza-bilitatea lui, aceleaşi pe care le are dreptul de proprietate publică, dreptul pe baza căruia s-a format, regulile aplicabile acestei acţiuni sunt următoarele: a) este o acţiune imprescriptibilă extinctiv; b) într-o astfel de acţiune pârâtul nu se va putea apăra prin invocarea uzuca-piunii sau a dobândirii proprietăţii bunurilor mobile corporale prin posesia de bună-credinţă; c) reclamantul va trebui să facă dovada dreptului său de administrare, ceea ce, în general, se poate face cu actul administrativ de constituire sau de transfer al dreptului de administrare.

Acţiune în revendicare privitoare la dreptul de proprietate publică

de

Acţiune în revendicare privitoare la dreptul de proprietate publică

acţiune în revendicare privitoare la dreptul de proprietate publică, acţiune în revendicare având ca obiect bunurile proprietate publică. Regimul juridic al a.r.d.p.p. rezultă din prevederile constituţionale (art. 136 din Constituţie, republicată) şi legale care reglementează dreptul de proprietate publică (art. 1844 C. civ., Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia). în condiţiile în care bunurile proprietate publică nu sunt în circuitul civil general, fiind inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile, a.r.d.p.p. prezintă trăsături proprii; astfel: a) a.r.d.p.p. este imprescriptibilă extinctiv, chiar şi în ipotezele prevăzute de art. 520 C. proc. civ. (imobile supuse executării silite, vândute la licitaţie publică) şi art. 498 C. civ. (avul-siunea terenurilor);

b) a.r.d.p.p. este imprescriptibilă nu numai extinctiv, dar şi achizitiv; într-o astfel de acţiune pârâtul nu se va putea apăra prin invocarea uzuca-piunii sau a dobândirii proprietăţii bunurilor mobile corporale prin posesia de bună-credinţă; c) statul sau unitatea administrativ-terito-rială va trebui să facă dovada dreptului de proprietate, potrivit principiilor dreptului comun.

Acţiune în revendicare mobiliară

de

Acţiune în revendicare mobiliară

acţiune în revendicare mobiliară, acţiune în revendicare având ca obiect bunuri mobile. Domeniul ei de aplicare este limitat de regula consacrată prin lege, potrivit căreia la bunurile mobile posesiunea de bună-credinţă valorează titlu de proprietate, ceea ce face ca, în cele mai multe cazuri, revendicarea unor asemenea bunuri să fie imposibilă. A.r.m. poate avea ca obiect numai acele bunuri mobile în privinţa cărora regula menţionată nu primeşte aplicare. Astfel de bunuri sunt: bunurile mobile proprietate publică a statului sau a unităţilor administrativ-terito-riale; bunurile mobile care formează o universalitate; bunurile mobile considerate accesorii ale unui imobil (ca, de exemplu, mobilierul dintr-un apartament); bunurile pierdute de către proprietar sau acelea care au fost furate de la acesta. Legea înlătură aplicarea regulii potrivit căreia posesia de bună-credinţă a bunului mobil valorează titlu de proprietate în ipoteza în care lucrul a fost pierdut de către proprietar sau i-a fost furat, deci când bunul a ieşit din patrimoniul proprietarului fără voia sa, iar bunul se află în posesia unui terţ de bună-credinţă, care a dobândit bunul de la hoţ sau găsitor. în aceste situaţii reclamantul revendicant va trebui să dovedească următoarele împrejurări: a) el a fost posesor al bunului revendicat; b) acel lucru a ieşit din patrimoniul lui, fără voia sa; c) bunul respectiv este identic cu acela aflat în detenţia ilegală a pârâtului.

Pentru bunurile mobile care au fost furate sau pierdute, proprietarul decade din dreptul de a le revendica dacă nu introduce acţiunea în justiţie în termenul de 3 ani prevăzut de lege, calculat din momentul sustragerii sau al pierderii. în principiu, proprietarul nu este obligat să plătească posesorului decât contravaloarea bunului revendicat, chiar dacă acel posesor dovedeşte că a cumpărat bunul în litigiu şi a plătit preţul în întregime pentru el; posesorul nelegitim se poate despăgubi pe calea unei acţiuni personale în restituirea preţului de la vânzător. Prin excepţie, adevăratul proprietar are obligaţia să plătească preţul plătit de posesorul pârât pentru bunul revendicat, numai dacă acesta a fost de bună-credinţă când l-a dobândit, cumpărarea realizându-se într-un loc public, unde astfel de operaţiuni se fac în mod obişnuit. în privinţa hoţului, a găsitorului sau a oricărui dobânditor de rea-credinţă, posesia lucrului mobil nu valorează titlu de proprietate; ca urmare, de la aceştia bunul poate fi revendicat în termenul general de prescripţie al acţiunilor reale. în cazul admiterii acţiunii proprietarului, posesorul pârât va fi obligat să-i restituie lucrul revendicat, liber de orice sarcină; restituirea se face în natură, iar dacă aceasta nu mai este cu putinţă (fie pentru că lucrul a fost dobândit de un terţ de bună-credinţă, fie pentru că a pierit fortuit, fie pentru că în timpul posesiei bunul a fost expropriat pentru cauză de utilitate publică), restituirea se va face prin echivalent (prin dezdăunare); dacă bunul pierdut a fost asigurat, posesorul va restitui indemnizaţia de asigurare primită, iar dacă bunul a fost expropriat, va restitui indemnizaţia de expropriere. Posesorul pârât are dreptul să pretindă de la proprietarul revendicant restituirea cheltuielilor necesare pentru conservarea bunului, precum şi a cheltuielilor utile, în măsura în care acestea au determinat o sporire a valorii bunului, considerată la momentul înapoierii lui proprietarului; el nu este îndreptăţit să pretindă restituirea cheltuielilor voluptuarii. Temeiul de drept îl reprezintă art. 480 C. civ. (dreptul comun) sau, după caz, art. 1909 alin. (2) C. civ., când sunt îndeplinite condiţiile speciale ale acestui text, respectiv când bunul se revendică de la hoţ ori de la persoana care l-a găsit.

Acţiune în revendicare imobiliară

de

Acţiune în revendicare imobiliară

acţiune în revendicare imobiliară, acţiune în revendicare având ca obiect bunuri imobile. în ceea ce priveşte proba dreptului de proprietate, reclamantul trebuie să probeze că este titularul dreptului de proprietate asupra bunului revendicat, în favoarea pârâtului operând o prezumţie relativă de proprietate, desprinsă din faptul posesiunii bunului; proba se face prin titlul de proprietate, care poate să fie un act translativ sau declarativ (hotărâre judecătorească, act de partaj, o tranzacţie etc.). Dacă reclamantul nu face dovada dreptului său de proprietate, acţiunea în revendicare va fi respinsă. Dacă reclamantul aduce dovezi în sprijinul existenţei dreptului său de proprietate, pârâtul va fi obligat să iasă din pasivitate şi să încerce, la rândul său, să-şi probeze titlul. în acest caz instanţa va compara titlurile de proprietate înfăţişate de părţi şi va da câştig de cauză părţii al cărei titlu este preferabil. în practică, dovada dreptului de proprietate este problema cea mai dificilă de rezolvat pentru reclamantul din acţiunea în revendicare, întrucât acesta trebuie să dovedească nu numai că este în posesia unui titlu de proprietate, dar şi faptul că persoana de la care a dobândit bunul era proprietară, aceasta, la rândul său, dobândind de la un proprietar ş.a.m.d. Aşadar, ar trebui ca înscrisul prezentat să fie completat cu dovezi că toţi autorii care anterior au înstrăinat bunul au fost ei înşişi adevăraţi proprietari, numai aşa ultimul act de dobândire putând fi considerat pe deplin valabil. O asemenea dovadă, denumită probatio diabolica, este dificilă, uneori imposibil de făcut. Dificultatea probei dreptului de proprietate este dată şi de imprecizia unora dintre actele juridice care servesc drept titluri de proprietate, precum şi de faptul că pârâtul poate invoca faptul că actul translativ de proprietate, care face dovada dreptului de proprietate al reclamantului, nu-i este opozabil, fiind un res inter alios acta. Situaţiile în care se poate vorbi de o probă certă a dreptului de proprietate sunt acelea în care se face dovada că dreptul a fost dobândit prin uzucapiune sau prin ocupaţiune. Aceste dificultăţi de probă au determinat în practică stabilirea unor reguli pentru cazurile în care ambele părţi prezintă titluri de proprietate sau numai una din părţi are un asemenea titlu. Astfel: a) dacă ambele părţi au titluri de proprietate, care provin de la acelaşi autor, va avea câştig de cauză partea care a îndeplinit prima formalităţile de publicitate imobiliară, pentru opozabilitatea dreptului său faţă de terţi; dacă nici una dintre părţi nu şi-a înscris titlul, va câştiga partea al cărei titlu are data cea mai veche; b) dacă ambele părţi prezintă titluri de proprietate, dar acestea provin de la autori diferiţi, instanţa va compara drepturile autorilor de la care provin cele două titluri şi va da câştig de cauză părţii care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil; sarcina probei că autorul său a avut un drept preferabil revine reclamantului; c) atunci când reclamantul este cel care are titlul,
va câştiga dacă sunt îndeplinite două condiţii: titlul emană de la un terţ, şi nu de la reclamantul însuşi; titlul are dată certă anterioară posesiei pârâtului; d) dacă pârâtul are titlu, acţiunea reclamantului va fi respinsă, întrucât pârâtul a dovedit legitimitatea posesiei sale. A.r.i. este imprescriptibilă sub aspect extinctiv; imprescriptibilitatea ei decurge din caracterul perpetuu al dreptului de proprietate, drept ce nu se stinge prin neuz, oricât de îndelungată ar fi starea de pasivitate a titularului său. Ea poate fi paralizată totuşi, prin invocarea de către pârât a excepţiei că a dobândit bunul revendicat prin uzucapiune.

De la principiul imprescriptibilităţii acţiunii în revendicare a imobilelor există două excepţii, şi anume: a) în cazul vânzării la licitaţie publică a unui imobil supus urmăririi silite, nu poate fi revendicat imobilul adjudecat, înscris în cartea funciară, dacă de la data înregistrării cererii de înscriere formulate de dobânditorul anterior al dreptului înscris în folosul terţului adjudecatar au trecut cel puţin 3 ani, precum şi imobilele înscrise pentru prima dată în cartea funciară, în temeiul actului de adjudecare, dacă au trecut 3 ani de la data înscrierii actului de adjudecare în cartea funciară; b) în cazul avulsiunii, legea prevede un termen de 1 an pentru revendicarea porţiunii de pământ smulse, prin forţa apelor, din terenul unui proprietar şi alipite la terenul ce aparţine altui proprietar. în cazul admiterii acţiunii proprietarului, posesorul pârât (fie de bună-credinţă sau de rea-credinţă) va fi obligat să-i restituie bunul respectiv, liber de orice sarcină; restituirea trebuie să se facă în natură, iar dacă aceasta nu mai este cu putinţă (fie pentru că lucrul a pierit din cauza unui eveniment de forţă majoră, fie pentru că a fost expropriat în timpul posesiei, pentru cauză de utilitate publică), restituirea se va face prin echivalent; dacă bunul pierit era asigurat, posesorul pârât va restitui indemnizaţia de asigurare primită, iar dacă bunul a fost expropriat, el va restitui indemnizaţia de expropriere pe care a încasat-o. Posesorul de bună-cre-dinţă este îndreptăţit să păstreze fructele primite sau culese până la data acţionării lui în justiţie de către adevăratul proprietar; el are însă obligaţia să restituie fructele percepute ulterior chemării lui în judecată, considerându-se că buna sa credinţă încetează din acel moment. Posesorul de rea-credinţă este obligat să restituie valoarea tuturor fructelor bunului revendicat (percepute, consumate sau nepercepute de el); are însă dreptul să reţină cheltuielile făcute cu perceperea fructelor, deoarece acele cheltuieli trebuiau făcute şi de către adevăratul proprietar. Atât posesorul de bună-credinţă, cât şi cel de rea-credinţă au dreptul să primească de la adevăratul proprietar cheltuielile necesare pentru conservarea bunului, precum şi cheltuielile utile, în măsura în care acestea au determinat o sporire a valorii bunului, considerată la momentul înapoierii lui adevăratului proprietar. Niciunul dintre ei nu are însă dreptul să pretindă restituirea cheltuielilor voluptuarii. Temeiul de drept este dat de dispoziţiile art. 480 C. civ., care reprezintă dreptul comun în materie. Există însă şi dispoziţii speciale, derogatorii de la dreptul comun, în materia revendicării anumitor categorii de imobile.

Acţiune în revendicare

de

 Acţiune în revendicare

acţiune în revendicare, acţiune civilă reală prin care proprietarul, care a pierdut posesia bunului său, cere restituirea acestuia de la posesorul neproprietar. A.r. constituie, astfel, un mijloc juridic specific de apărare a dreptului de proprietate; ea are caracter petitoriu, deoarece tinde să stabilească direct existenţa dreptului de proprietate al reclamantului şi, totodată, caracter real, deoarece poate fi introdusă împotriva oricărei persoane care încalcă dreptul de proprietate. A.r. poate fi exercitată de către titularul dreptului de proprietate asupra bunului revendicat. Practica judecătorească a stabilit că reclamantul într-o asemenea acţiune trebuie să fie proprietarul exclusiv al acestui bun; astfel, a.r. nu poate fi intentată de proprietarul aflat în indiviziune. S-a decis că: a)\n cazul coindivizarilor, care au numai cote-părţi ideale asupra bunului, a.r. a unuia asupra celorlalţi nu poate fi primită; b) nici unul dintre coindivizari, nefiind proprietarul exclusiv al bunului, nu va putea revendica singur bunul, acţiunea sa urmând a fi respinsă ca inadmisibilă; c) un copărtaş va putea revendica singur bunul numai dacă acesta i-a fost atribuit în lot, prin partaj. în literatura juridică s-a exprimat şi punctul de vedere conform căruia acţiunea în revendicare este un act de conservare, întrucât tinde la readucerea bunului revendicat în posesia proprietarului şi întrerupe prescripţia. Ca urmare, dacă bunul face obiectul proprietăţii comune pe cote-părţi, ea ar putea fi formulată şi de unul dintre coproprietari. A.r. este: a) imobiliară, ori de câte ori are ca obiect un bun imobil; b) mobiliară, atunci când are ca obiect un bun mobil. Ea prezintă particularităţi diferite în aceste ipostaze, particularităţi care decurg din deosebirile dintre regimul juridic aplicabil celor două categorii de bunuri; de asemenea, a.r. are particularităţi specifice şi în funcţie de forma de proprietate căreia îi aparţine bunul revendicat [v. şi acţiune în revendicare imobiliară; acţiune în revendicare mobiliară].

acțiune în revendicare, acţiune civilă prin care o persoană, invocând dreptul de proprietate asupra unui bun mobil sau imobil, cere recunoaşterea acestui drept şi obligarea posesorului nelegitim la restituirea bunului. (A se vedea acţiunea petitorie).

acţiunea în revendicare sub regimul Legii nr. 10/2001, prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial, nr. 108 din 23 februarie 2009, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite a stabilit că potrivit principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială iar, în cazul în care sunt neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prioritară este Convenţia.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun numai în măsura în care s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.

Din considerentele acestei decizii rezultă că Secţiile Unite, în vederea aplicării unitare a legii, au reţinut că:

– Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel încât, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea imobilelor aflate în această situaţie.

– Persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută în acest act normativ şi acţiunea în revendicare întrucât s-ar încălca principiul specialia generalibus derogant.

– Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie atunci când calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului este efectivă.

– Existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate situaţiile, posibilitatea recurgerii la acţiunea în revendicare dacă reclamantul se poate prevala de un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie. Acţiunea în revendicare însă nu trebuie să aducă atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.

într-un studiu recent, care analizează exhaustiv problema admisibilităţii acţiunii în revendicare a imobilelor preluate fără titlu supuse restituirii în condiţiile Legii nr. 10/2001, se concluzionează că, în sistemul acestei legi, acţiunea în revendicare de drept comun este, în principiu, inadmisibilă, făcând excepţie cazurile în care la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare era în curs de soluţionare (art. 46) şi situaţiile în care imobilele nu mai erau susceptibile de restituire în natură întrucât fuseseră înstrăinate către terţe persoane fizice sau juridice, care nu erau ţinute de obligaţia de restituire.

Dar şi în cazurile în care la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 imobilele erau înstrăinate către terti, admisibilitatea acţiunii este condiţionată de excepţiile pe care le poate ridica terţul dobânditor, excepţii fundamentate pe buna sa credinţă la data dobândirii (art. 45 alin. (2)) sau pe prescripţia acţiunii în nulitate absolută a titlului terţului dobânditor (art. 45 alin. (5)), ceea ce înseamnă că suntem în prezenţa unei acţiuni în revendicare speciale.

Aceiaşi autori afirmă că nu poate fi vorba de încălcarea dreptului de acces la un tribunal, de încălcarea art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană prin simplul fapt că Legea nr. 10/2001 a instituit o cale specială de restituire în natură a imobilelor preluate fără titlu, iar măsurile sancţionatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 constând în pierderea dreptului de proprietate de către persoanele îndreptăţite care nu au respectat termenele prevăzute de această lege pentru formularea notificării ori de atacare a actelor de înstrăinare lovite de nulitate, sunt convenţionale, în deplin acord cu cerinţele prevăzute de art.l din Protocolul nr.l

Jurisprudenţa ulterioară pronunţării deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, dar anterioară publicării acesteia în Monitorul Oficial nr. 108/23.02.2009, a considerat admisibilă acţiunea în revendicare de drept comun împotriva unităţilor deţinătoare prevăzute de Legea nr. 10/2009 cu motivarea că negarea unei asemenea posibilităţi de revenire a bunurilor în proprietatea legitimă a celui care le-a deţinut sau a moştenitorilor săi, câtă vreme acestea nu au fost înstrăinate în mod legal actualilor deţinători, ar constitui o încălcare a dreptului reclamanţilor la un proces echitabil prevăzut de art. 21 din Constituţia României şi de art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană.

De asemenea este admisibilă acţiunea de drept comun prin care se solicită constatarea nevalabilităţii preluării unui imobil de către stat şi rectificarea cărţii funciare în sensul înscrierii dreptului de proprietate al moştenitorilor foştilor proprietari tabulari întrucât pe de o parte, având caracter special, dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu pot fi extinse şi la alte cereri cum sunt cele de rectificare tabulară exercitate în condiţiile art. 36 din Legea nr. 7/1996, iar pe de altă parte dacă reclamantul contestă modul în care statul a dobândit şi a înscris în cartea funciară dreptul de proprietate, iar la data sesizării instanţei statul era proprietar tabular, nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.

Neurmarea procedurilor instituite de Legea nr. 10/2001 nu poate conduce la pierderea dreptului subiectiv de proprietate, în raport cu caracterele acestui drept, consacrat în legislaţia comună şi art. 1 din Protocolul nr. 1.

Avantajele vizate de Legea nr. 10/2001 nu se pot transforma în dezavantaje, impedimente insurmontabile pentru persoanele în favoarea cărora au fost recunoscute drepturile subiective civile care sunt aceleaşi, independent de raportarea la codul civil sau la legea specială

Inadmisibilitatea acţiunii în revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 a fost argumentată în esenţă prin trimitere la dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 şi prin invocarea principiului specialia generalibus derogant.

Art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 stabileşte că bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.

De asemenea, art. 6 alin. (3) din aceeaşi lege stabileşte că instanţele sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.

Din aceste dispoziţii rezultă că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, putând

exercita acţiunea în revendicare.

Jurisprudenţa constituţională a afirmat că în toate cazurile în care titlul nu este valabil, Statul nu a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului şi, pe cale de consecinţă, dreptul de proprietate al persoanei deposedate nu s-a stins niciodată, nefiind desfiinţat legal.

O dispoziţie similară celei din art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 se regăsea şi în Legea nr. 10/2001, anterior modificării acesteia prin Legea nr.1/2009, art. 2 alin. (2) stabilind că „persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire”.

Potrivit art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 imobilele preluate în mod abuziv în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989 se restituie în natură, iar în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.

Din dispoziţiile legale susmenţionate rezultă că poate fi exercitată acţiunea în revendicare chiar şi în cazul în care există legi speciale dacă prin aceste legi nu este asigurată restituirea integrală a bunurilor preluate fără titlu ori există limitări care fac irealizabil dreptul la restituirea în natură.

De altfel, în jurisprudenţa anterioară a înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie -Secţiile Unite, prin decizia nr. V din 20.11.2000 s-a afirmat că nu se poate refuza judecarea de către instanţele judecătoreşti a unor acţiuni în revendicare prin care se reclamă încălcarea dreptul de proprietate imobiliară pe considerentul existenţei unor proceduri şi legi speciale

Din considerentele acestei decizii trebuie reţinut şi faptul că instanţa supremă caracterizează acţiunea în revendicare ca fiind cel mai puternic mijloc procedural prin care o persoană cere în justiţie să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun de care a fost deposedat, solicitând restituirea acestuia.

Prin acţiunea în revendicare de drept comun foştii proprietari pot să reclame încălcarea în orice mod a dreptului lor de proprietate şi pot deduce judecăţii nevalabilitatea titlului pretins de proprietate al statului.
Nici o prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice contestarea de către persoana interesată şi verificarea de către instanţă a valabilităţii constituirii titlului statului ci, dimpotrivă art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 prevede expres plenitudinea de jurisdicţie a instanţelor cu privire la stabilirea valabilităţii titlului.

Nici o dispoziţie a Legii nr. 10/2001 nu suprimă acţiunea în revendicare. Suprimarea unui drept şi a acţiunii corespunzătoare nu poate fi decât expresă.

Doctrina interbelică a stabilit că atunci când pentru realizarea unui drept avem o procedură specială şi alta de drept comun, putem întrebuinţa pe oricare dintre ele, cu condiţia de a nu le întrebuinţa pe amândouă în acelaşi timp şi de a nu fi intervenit o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.

Procedura specială rămâne facultativă când legea o pune la dispoziţia celor interesaţi fără a le ridica dreptul de a uza de dreptul comun.

Concursul acţiunilor crează în favoarea celui interesat un drept de opţiune, căile deschise fiind alternative.

Dreptul părţii de a alege între mai multe căi procedurale, nu poate fi considerat închis decât în ipoteza în care partea care s-a pronunţat pentru o cale, recurge la alta, fără ca cea dintâi să fi fost închisă şi când prima cale a dat loc unei hotărâri cu irevocabilă autoritate în fondul cauzei1.

Un drept poate fi exercitat prin mai multe mijloace procedurale sau la diferite jurisdicţii. Alegerea căilor procedurale este însă lăsată la libera iniţiativa a celui interesat, exerciţiul acţiunii fiind liber.

Când legea nouă creează noi acţiuni sau extinde acţiunile existente, titularii drepturilor preexistente pot beneficia de legea nouă.13 Legea nr. 1/2001 creează un nou tip de acţiune reală imobiliară, însă proprietarii imobilelor preluate fără titlu ori cu titlu nevalabil, ale căror titluri de proprietate nu au fost desfiinţate, sunt liberi în exerciţiul dreptului la acţiune, putând alege fie acţiunea în revendicare de drept comun, fie procedura de restituire instituită prin noua lege.

Acţiunea e un drept autonom de o natură proprie şi distinctă de cea a dreptului pe care-1 serveşte.

Acţiunea în justiţie, ca element activ al dreptului, rămâne supusă legii la care este supus dreptul însuşi.

Anterioritatea titlului persoanei deposedate în raport cu Legea nr.10/2001, conferă acesteia un drept câştigat sub aspectul exerciţiului acţiunii în revendicare. Titlul de proprietate nefiind desfiinţat legal, exerciţiul acţiunii în revendicare rămâne pe deplin câştigat, legea nouă neputând suprima acest drept fără a retroactiva.

A considera, printr-o dispoziţie a legii, că imobilele preluate de stat fără titlu fac obiectul dreptului său de proprietate înseamnă a recunoaşte acestei legi un efect constitutiv de drept de proprietate al statului, ceea ce ar presupune fie un efect retroactiv al legii, fie recurgerea la un mod de transformare a proprietăţii persoanelor fizice în proprietate de stat, pe care Constituţia din 1991 nu îl cunoaşte şi care nu poate fi acceptat.

Refuzul dreptului de opţiune, între acţiunea în revendicare de drept comun şi procedura prevăzută de legea specială – Legea nr. 10/2001 – constituie o încălcare a dreptului de acces la o instanţă, astfel cum acesta este prevăzut de art. 6 alin. (1) din Convenţie, atunci când calea specială oferită pentru valorificarea dreptului pretins nu este efectivă şi nu asigură realizarea dreptului.

Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a statuat că excluderea acţiunii în revendicare de la competenţa instanţelor şi neexaminarea fondului validităţii titlului este contrară dreptului de acces la o instanţă.

Curtea Europeană, considerând că nu trebuie să tranşeze problema consecinţelor în dreptul român a alegerii unei anumite căi de recurs în detrimentul alteia, a estimat însă că respingerea acţiunii în revendicare pe considerentul că, alegând calea prevăzută de legea specială, reclamantul nu ar mai avea acces la procedura comună, reprezintă un refuz faţă de reclamant pentru accesul în faţa unei instanţe, astfel încât există o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenţie.

Din această hotărâre rezultă şi dreptul de opţiune al reclamantului între acţiunea în revendicare şi cea în restituire prevăzut de legea specială ceea ce confirmă justeţea opiniilor exprimate în doctrina interbelică românească şi infirmă opinia exprimată în considerentele deciziei nr. 33/09.06.2008 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -Secţiile Unite.

Recent, prin hotărârea din 13.01.2009 pronunţată în cauza Faimblat împotriva României, Curtea reaminteşte că art. 6 alin. (1) garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanţă judecătorească să poată fi sesizată cu privire la orice contestaţie privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil, însă că acest drept de acces la o instanţă nu este absolut, fiind supus unor limitări.

Totuşi aceste limitări nu îi pot restricţiona unui justiţiabil accesul liber într-un asemenea mod sau într-o asemenea măsură încât dreptul său de a se adresa unei instanţe judecătoreşti să fie afectat în însăşi esenţa sa.

Simplul fapt că partea a avut la dispoziţie căi de recurs interne nu satisface exigenţele art. 6 alin. (1) ci se impune respectarea cerinţei ca gradul de acces asigurat de legislaţia naţională să fie suficient pentru a se asigura părţilor „dreptul la o instantă”.

Exercitarea căilor de atac interne numai pentru a se consta inadmisibilitatea unor acţiuni judiciare prin efectul legii nu este de natură să corespundă exigenţelor art. 6 alin. (1), legislaţia naţională trebuind să asigure oricărei persoane o posibilitate clară şi concretă de a contesta un act ce constituie o ingerinţă în drepturile sale.

Curtea Europeană a stabilit că respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în constatarea nevalabilităţii titlului statului pe motiv că reclamanţii trebuiau să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, reprezintă o ingerinţă la dreptul de acces la o instanţă judecătorească.

Curtea a apreciat că nu este necesar să analizeze dacă ingerinţa suferită de reclamanţi urmărea un scop legitim, deoarece ea nu era proporţională, având în vedere diferitele interese care trebuiesc puse în balanţă.

Se conchide că deşi Legea nr. 10/2001 oferă părţilor interesate atât accesul la o procedură administrativă cât şi ulterior, dacă este necesar, la o procedură contencioasă, acest acces rămâne teoretic şi iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.

Prin urmare calea specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu este una efectivă, fiind lipsită de eficienţă.

Cu atât mai mult această cale este ineficientă în cazul în care, prin jocul combinat al art. 18 şi art. 46 din Legea nr. 10/2001, reclamantul este în imposibilitate de a redobândi imobilul preluat fără titlu, astfel încât realizarea dreptului nu ar fi posibilă decât pe calea acţiunii în revendicare.

Respingerea ca inadmisibilă a acţiunilor în revendicare a imobilelor preluate fără titlu, constituie şi o încălcare a art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1.

Potrivit jurisprudenţei constante a organismelor Convenţiei noţiunea de „bunuri” include atât „bunuri actuale” cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora reclamantul poate pretinde să aibă cel puţin o „speranţă legitimă” de a obţine exercitarea efectivă a unui drept de proprietate, speranţă care trebuie să aibă o bază suficientă în dreptul intern.

Curtea2 consideră că interesul patrimonial are o bază suficientă în dreptul intern din moment ce este recunoscut în mod expres de către stat prin art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care prevede că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul şi le-a însuşit fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar. Prin urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de recunoaşterea explicită şi retroactivă a supravieţuirii vechiului drept, legea nefăcând nici o distincţie între imobilele vândute şi cele rămase în proprietatea statului.

In opinia Curţii aceasta dovedeşte că reclamantul este titularul unui interes patrimonial recunoscut în dreptul român şi care este protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Abrogarea art. 2 alin. (2) din Legea 10/2001 prin Legea 1/2009 nu este de natură a schimba această opinie din moment ce recunoaşterea expresă şi retroactivă a supravieţuirii vechiului drept rezultă şi din dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea 213/1998, iar intervenţia legiuitorului din 2009 s-a făcut în scopul soluţionării unor divergenţe jurisprudenţiale privind admisibilitatea acţiunilor în revendicare sub regimul Legii nr. 10/2001, creându-se astfel un obstacol de drept în exercitarea unei asemenea acţiuni ceea ce constituie o încălcare a dreptului de acces la un tribunal.

Acţiune în retragerea asociatului

de

Acţiune în retragerea asociatului

acţiune în retragerea asociatului, mijloc procedural reglementat de lege în favoarea acţionarului care doreşte să se retragă din societate, în condiţiile în care lipsesc din actul constitutiv dispoziţiile cu privire la instituţia retragerii sau nu s-a realizat acordul tuturor celorlalţi asociaţi cu privire la aceasta. Este o acţiune personală, în reziliere parţială, pe cale judecătorească, a contractului de societate. Are un caracter excepţional şi subsidiar faţă de cazurile de retragere (pe cale convenţională) reglementate de art. 226 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 31/1990, republicată. Se aplică în cazul societăţilor în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată, precum şi grupurilor de interes economic. Competenţa aparţine tribunalului locului unde societatea îşi are sediul principal. Calitate procesuală activă are asociatul care doreşte să se retragă din societate şi nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege. Calitate procesuală pasivă are societatea din cadrul căreia reclamantul asociat îşi manifestă dorinţa de a se retrage.

Reprezintă motiv temeinic care justifică dorinţa asociatului de a se retrage, de exemplu, simplul fapt că societatea este constituită pe durată nedeterminată; s-a mai arătat că un temei suficient pentru o retragere judiciară este, în condiţiile imposibilităţii de a cesiona terţilor părţile de interes deţinute din cauza lipsei unor clauze în acest sens în actul constitutiv, respingerea de către ceilalţi asociaţi a ofertei rezonabile de vânzare a părţilor de interes. în cazul admiterii cererii, retragerea asociatului va avea ca efect dizolvarea societăţii, dacă numărul asociaţilor s-a redus la unul singur, cu excepţia cazului când asociatul rămas hotărăşte continuarea existenţei societăţii sub forma societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic. Instanţa judecătorească va dispune, prin aceeaşi hotărâre, şi cu privire la structura participării la capitalul social a celorlalţi asociaţi. Drepturile asociatului retras, cuvenite pentru părţile sale sociale, se stabilesc prin acordul asociaţilor ori de un expert desemnat de aceştia sau, în caz de neînţelegere, de tribunal. Temeiul de drept este dat de art. 226 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) şi (3) din Legea nr. 31/1990, republicată.

Acţiune în restituirea plăţii nedatorate

de

Acţiune în restituirea plăţii nedatorate

acţiunea în restituirea plătii nedatorate, este o acţiune, de regulă, personală. Ea se prescrie în termenul general de prescripţie extinctivă de 3 ani (prevăzut de art. 2517 Noul Cod Civil)1. Termenul de prescripţie începe să curgă din momentul când solvens a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască faptul plăţii nedatorate şi persoana obligată la restituire (în condiţiile prevăzute de art. 2523 C. civ.). Astfel, dacă de exemplu, acţiunea în restituire întemeiată pe plata nedatorată priveşte o sumă de bani, acţiunea în restituire se prescrie în termen de 3 ani calculaţi de la data la care solvens a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască faptul că plata era nedatorată precum şi persoana accipiens-ului. Dacă însă restituirea este subsecventă unei cauze de încetare cum sunt anularea sau rezoluţiunea sau pentru altă cauză de încetare a contractului, prescripţia „începe să curgă de la data rămânerii definitivă a hotărârii prin care s-a desfiinţat actul ori, după caz, de la data la care declaraţia de rezoluţiune sau reziliere a devenit irevocabilă.”

Totuşi, în cazul când obiectul plăţii nedatorate a fost un lucru individual determinat, acţiunea în restituire are caracterul unei acţiuni în revendicare, cu regimul său juridic. Astfel, dacă revendicarea este bazată pe dreptul de proprietate asupra unui bun, acţiunea are un caracter imprescriptibil.

Acţiunea în repetiţiunea plăţii nedatorate va fi respinsă în situaţia când accipiens, fiind creditorul unei alte persoane şi primind plata nedatorată de la solvens, a crezut că a primit plata de la sau pentru adevăratul debitor şi în această credinţă „a lăsat să se împlinească termenul de prescripţie ori s-a lipsit în orice mod, de titlul său de creanţă sau a renunţat la garanţiile creanţei [art. 1342 alin. (1) noul Cod Civil]. Aşadar, dacă urmare a primirii cu bună-credinţă a plăţii, accipiens a distrus titlul (distrugere materială) sau a pierdut posibilitatea de a-şi mai vedea recuperată creanţa (distrugerea juridică), el nu mai poate fi obligat la restituire. Cu toate acestea, solvens însă nu poate să rămână păgubit. De aceea, acelaşi text legal, prevede că el are drept de recurs împotriva adevăratului debitor şi că, de asemenea, se subrogă în drepturile creditorului [art. 1342 alin. (2) noul Cod Civil]. Acţiunea va avea ca temei principiul îmbogăţirii fară justă cauză, fiind o ac tio de in rem verso. De reţinut însă că, dacă prescripţia a operat, ea este de presupus că a operat şi în privinţa unei asemenea acţiuni subsecvente. Ipoteza se referă mai ales la distrugerea materială a titlului şi la pierderea garanţiilor (când prescripţia nu trebuie să fie împlinită) şi la situaţia în care au rămas garanţii ipotecare în vigoare (caz în care creanţa poate fi urmărită ipotecar fară să fie prescrisă confonn art. 2504 alin. (1) noul cod civil care prevede că: „Prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa principală nu atrage şi stingerea dreptului la acţiunea ipotecară. In acest din urmă caz, creditorul ipotecar va putea urmări, în condiţiile legii, doar bunurile mobile sau imobile ipotecate, însă numai în limita valorii acestor bunuri.”).

acţiune în restituirea plăţii nedatorate, mijloc procedural prin care cel care a efectuat o plată nedatorată (solvens) poate reclama în justiţie restituirea acelei plăţi de la cel care a primit-o fără drept (accipiens). Ca natură juridică, a.r.p.n. este o acţiune personală prescriptibilă în termenul general de prescripţie, care, în ce o priveşte, începe să curgă din momentul când solvens a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască atât faptul plăţii nedatorate, cât şi persoana obligată la restituire. Totuşi, atunci când obiectul plăţii a fost un lucru cert, a.r.p.n. dobândeşte caracterul de acţiune reală, fiind o veritabilă acţiune în revendicare, ce poate fi promovată, deopotrivă, împotriva lui accipiens, ca şi împotriva terţului subdo-bânditor al acelui lucru. Acesta din urmă o va putea însă paraliza, invocând dobândirea bunului revendicat prin posesie de bună-credinţă. într-o atare ipoteză, acţiunea intentată de solvens redobândeşte caracterul de acţiune personală, urmând ca, prin intermediul ei, reclamantul să se îndrepte împotriva lui accipiens spre a cere obligarea lui la restituirea prin echivalent: solvens va putea cere preţul încasat de accipiens, atunci când acesta a primit plata nedatorată cu bună-credinţă, sau contravaloarea reală a bunului, atunci când pârâtul a fost de rea-credinţă. A.r.p.n. este inadmisibilă atunci când accipiens, fiind creditorul unei alte persoane şi primind plata nedatorată de la solvens, credea că primeşte plata de la sau pentru adevăratul debitor şi, în această credinţă, şi-a distrus titlul constatator al creanţei sale. într-o atare situaţie, solvens are drept de recurs împotriva adevăratului debitor. Temeiul acestui recurs rezidă în principiul inadmisibilităţii îmbogăţirii fără justă cauză, iar acţiunea promovată de solvens va avea caracterul unei veritabile actio de in rem verso. Regula menţionată primeşte aplicare şi în cazul când, primind plata nedatorată, accipiens îşi distruge titlul său juridic împotriva adevăratului debitor. Astfel, dacă accipiens renunţă la întreruperea prescripţiei dreptului său de creanţă ca urmare a plăţii făcute de solvens din propria sa eroare, acţiunea în repetiţiune a plăţii, promovată de acesta din urmă, va fi respinsă, deoarece, în caz contrar, accipiens ar suferi un prejudiciu. Respectivul prejudiciu ar trebui reparat, iar cea mai bună repara-ţiune a lui se realizează prin lipsirea lui solvens de dreptul la restituirea plăţii nedatorate, plată pe care a făcut-o din propria sa culpă. în fine, a.r.p.n. urmează a fi respinsă şi atunci când solvens a făcut plata nedatorată unui incapabil care nu putea primi nici chiar o plată datorată. Codul civil prevede că plata făcută unui incapabil (minor sau interzis judecătoresc) este nulă. în acest caz, a.r.p.n. este admisibilă numai dacă şi în măsura în care solvens probează că plata nedatorată a profitat incapabilului de bună-credinţă. Accipiensul incapabil de rea-credinţă, dovedită de solvens, este însă supus restituirii plăţii nedatorate, indiferent dacă o atare plată i-a profitat sau nu. Temeiul de drept este reprezentat de art. 1092 C. civ. [v. şi acţiune în restituirea îmbogăţirii fără justă cauza].

Acţiune în restituirea îmbogăţirii fără justă cauză, actio de in rem verso

de

Acţiune în restituirea îmbogăţirii fără justă cauză, actio de in rem verso

acţiune în restituirea îmbogăţirii fără justă cauză, acţiunea civilă prin care persoana care a suferit o diminuare a patrimoniului său, ca urmare a îmbogăţirii fără justă cauză a patrimoniului altei persoane, se adresează justiţiei, solicitând obligarea acesteia din urmă la restituirea valorii îmbogăţirii realizate în detrimentul său. Promovarea a.r.î.j.c. este subordonată îndeplinirii a două grupe de condiţii cumulative, şi anume: I) condiţii materiale: a) să existe o mărire a patrimoniului pârâtului şi o scădere a patrimoniului reclamantului; b) între sporirea patrimoniului pârâtului şi diminuarea patrimoniului reclamantului să existe o legătură (să fie efectul unei cauze unice); şi 2) condiţii juridice: a) îmbogăţirea şi sărăcirea corespunzătoare să fie lipsite de o cauză justă, adică de un temei juridic care să le justifice; b) îmbogăţitul să fie de bună-credinţă; buna lui credinţă fiind prezumată, nu trebuie dovedită; c) sărăcitul să nu aibă la dispoziţie o altă acţiune în justiţie pentru realizarea dreptului său de creanţă împotriva pârâtului. A.r.î.j.c. are caracter subsidiar şi, în consecinţă, poate fi exercitată numai în absenţa oricărui alt mijloc juridic de recuperare a pierderii suferite. în cazul în care sărăcitul reclamant are la dispoziţie acţiunea bazată pe contract, delict sau alt izvor de obligaţii, nu poate fi promovată a.r.î.j.c. Tot astfel, a.r.î.j.c. este inadmisibilă şi atunci când reclamantul urmăreşte, în realitate, să obţină o reparaţie pe care este îndreptăţit să o pretindă pe calea unei acţiuni prescrise sau care este susceptibilă de a fi paralizată de către pârât prin invocarea unei excepţii având acest efect. Dreptul sărăcitului de a promova a.r.î.j.c. nu este dependent de capacitatea de exerciţiu a acestuia, după cum exercitarea acestui drept nu este dependentă nici de capacitatea civilă a îmbogăţitului pârât, deoarece atât dreptul la restituire, cât şi obligaţia de restituire a îmbogăţirii fără justă cauză nu au ca sursă un act juridic, ci izvorăsc din faptul juridic licit al îmbogăţirii fără justă cauză. în ipoteza când îmbogăţitul este un incapabil, întinderea obligaţiei sale de restituire se limitează la valoarea îmbogăţirii aflată încă în patrimoniul său. într-o atare ipoteză, urmează a se lua în considerare şi ideea subrogaţiei reale cu titlu particular. în toate cazurile, regula privind întinderea obligaţiei de restituire este că pentru a stabili sau evalua măsura îmbogăţirii pârâtului şi, deci, dimensiunile obligaţiei de restituire, instanţa de judecată urmează a se raporta la data introducerii acţiunii.

Ca urmare, dacă îmbogăţirea pârâtului a încetat, din motive independente de voinţa sa, până la acea dată, raportul obligaţional se stinge. Pentru a se evita prejudicierea intereselor sărăcitului, se impune însă reevaluarea sărăcirii şi îmbogăţirii corelative, în funcţie de întinderea lor în momentul judecăţii. Se creează, astfel, o excepţie justificată de la principiul nominalismului monetar. Cât priveşte proba într-o a.r.î.j.c., se vor aplica regulile de drept comun în materie, în principiu, fiind vorba de fapte juridice, dovada lor se poate face prin orice mijloc de probă. Dacă se va invoca un act juridic, se vor aplica regulile cu privire la proba actelor juridice (art. 1191 C. civ.). A.r.î.j.c. se prescrie în termenul general de prescripţie de 3 ani. Potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, acest termen începe să curgă din momentul când sărăcitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât îmbogăţirea altuia în detrimentul său, cât şi persoana care a realizat acea îmbogăţire [sin. actio de in rem verso].

Acţiune în responsabilitate civilă sau răspundere civila

de

Acţiune în responsabilitate civilă sau răspundere civila

acţiune în responsabilitate civilă, mijloc juridic prin care cel ce a suferit, în persoana sau bunurile sale, un prejudiciu ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite de către o altă persoană poate pretinde organului de jurisdicţie competent (după caz: instanţa judecătorească, organul de arbitraj) obligarea la reparare a celui sau a celor chemaţi să răspundă pentru consecinţele negative ale faptei respective. A.r.c. se poate prezenta sub două forme, şi anume: a) a.r.c. contractuală, prin care se urmăreşte repararea daunelor suferite de creditorul unei obligaţii contractuale ca urmare a neexecutării, executării necorespunzătoare sau executării cu întârziere a acelei obligaţii de către debitorul ei. Posibilitatea promovării acestei acţiuni este condiţionată de prealabila punere în întârziere a debitorului, întrucât, în lipsa acestei formalităţi, operează prezumţia potrivit căreia creditorul n-a fost păgubit prin încălcarea obligaţiilor contractuale ale debitorului; b) a.r.c. delictuală, prin care se urmăreşte repararea prejudiciilor cauzate prin încălcarea obligaţiilor izvorâte direct din lege. Poate fi promovată de către acela care a
fost nemijlocit prejudiciat printr-un delict civil, ca de exemplu: victima unei agresiuni; soţia, descendenţii sau ascendenţii celui omorât etc. Când prin fapta ilicită s-a cauzat un prejudiciu colectiv, dreptul de a promova a.r.c. delictuală aparţine persoanei juridice în care s-a organizat colectivul de persoane fizice lezate (de exemplu, sindicate). Dreptul la a.r.c. delictuală, nefăcând parte din categoria drepturilor intim legate de persoană (chiar dacă se naşte ca urmare a vătămării persoanei), poate fi exercitat şi de către creditorii celui prejudiciat, în numele acestuia, prin acţiune oblică; dacă însă prejudiciul patrimonial reprezintă consecinţa vătămării personalităţii morale a celui păgubit, exercitarea dreptului la a.r.c. delictuală, implicând o apreciere strict personală din partea victimei, aparţine în exclusivitate acesteia şi, sub nicio formă şi în nicio împrejurare, nu poate aparţine creditorilor ei. Dreptul la a.r.c. delictuală constituie un element activ al patrimoniului victimei, care poate fi cesionat prin act juridic, dacă prejudiciul patrimonial nu provine din vătămarea personalităţii morale a acesteia; în această ipoteză, exercitarea a.r.c. delictuală va aparţine cesionarului, iar debitorul obligaţiei de responsabilitate va fi ţinut faţă de acesta la plata repa-raţiunii integrale, şi nu doar la restituirea preţului cesiunii; el poate paraliza însă acţiunea cesionarului, prevalându-se de retractul litigios în condiţiile stabilite de lege.

Dreptul la a.r.c. delictuală este transmisibil şi prin moştenire legală sau prin act juridic pentru cauză de moarte, putând fi dobândit de moştenitorii, legatarii ori donatarii de bunuri viitoare universali sau cu titlu universal. în cazul în care soţul, copiii, părinţii, bunicii, fraţii şi surorile sau alte persoane apropiate victimei suferă un prejudiciu direct în propriul lor patrimoniu, ca urmare a decesului acesteia, devin ei înşişi victime ale faptei ilicite şi dobândesc, pe lângă dreptul la a.r.c. delictuală moştenit, şi un drept similar propriu. Paguba încercată de succesor având caracter de pagubă „prin ricoşeu”, culpa victimei decedate va putea fi opusă acestuia, indiferent dacă el exercită dreptul la acţiune moştenit sau dreptul propriu la acţiune. A.r.c. delictuală poate fi exercitată şi din oficiu, în cazul în care cel păgubit este o persoană lipsită în tot sau în parte de capacitate de exerciţiu. A.r.c. delictuală se îndreaptă împotriva autorului faptei păgubitoare, împotriva persoanei care, potrivit legii, răspunde pentru acesta (comitent, părinte, institutor sau artizan) ori împotriva succesorilor în drepturi (universali sau cu titlu universal) ai acestuia. Regimul juridic al a.r.c. prezintă unele particularităţi, după cum ea tinde la realizarea unei obligaţii în responsabilitate contractuală sau delictuală. Astfel: a) pe planul răspunderii delictuale, făptuitorul este de drept pus în întârziere, din chiar momentul săvârşirii faptei ilicite, în timp ce pe planul răspunderii contractuale, cel puţin în privinţa daunelor-interese moratorii, este necesară punerea prealabilă în întârziere a debitorului; b) sarcina probei culpei făptuitorului, în cazul răspunderii pentru fapta proprie, revine întotdeauna victimei, în timp ce, pe planul răspunderii contractuale, această sarcină incumbă creditorului păgubit, numai când este vorba de obligaţii de mijloace; c) momentul începerii prescripţiei extinctive în materie delictuală este diferit faţă de acela din materia contractuală [sin. acţiune în răspundere civila].

Acţiune în resciziune

de

Acţiune în resciziune

acţiune în resciziune, varietate a acţiunii civile în anulare, prin care cel îndreptăţit să invoce leziunea ca viciu de consimţământ poate cere instanţei judecătoreşti desfiinţarea cu efect retroactiv a actului juridic lezionar. în dreptul nostru, a.r. poate fi intentată numai de minorul între 14 şi 18 ani care a încheiat, fără încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau tutorelui, actul juridic lezionar (pentru a cărui validitate nu era necesară şi încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare). Rezultă că promovarea a.r. este subordonată următoarelor condiţii cumulative: a) să existe un act juridic lezionar pentru una dintre părţi; b) partea care a suferit leziunea prin efectul acelui act să fie minor între 14 şi 18 ani (cu capacitate de exerciţiu restrânsă); c) încheierea actului lezionar de către minor să se fi făcut fără încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui; d) pentru valabilitatea actului juridic respectiv să nu fi fost necesară, potrivit legii, încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare (să fie un act juridic civil de administrare). Dacă actul juridic a fost încheiat de minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă fără încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, deşi o asemenea încuviinţare ar fi fost necesară potrivit legii, acesta este anulabil, fără a mai trebui să se dovedească leziunea. Codul civil nu recunoaşte majorului dreptul de a intenta a.r. (art. 1165 C. civ.), dar uneori acesta poate obţine anularea actului lezionar, invocând, ca temei, caracterul ilicit sau imoral al cauzei lui.

ACŢIUNE ÎN RESCIZIUNE, varietate a acţiunii în anulare prin care cel îndreptăţit să invoce leziunea ca viciu de consimţământ poate cere instanţei judecătoreşti desfiinţarea cu efect retroactiv a actului juridic lezionar. în dreptul nostru, acţiunea în resciziune poate fi intentată numai de minorul între 14 şi 18 ani care a încheiat, fără încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau tutorelui, actul juridic lezionar (pentru a cărui validitate nu era necesară şi încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare). în situaţia când actul lezionar a fost încheiat de o persoană majoră, aceasta nu este îndreptăţită să promoveze acţiunea în resciziune, ci va putea intenta eventual o acţiune în anularea acelui act, invocând caracterul ilicit sau imoral al cauzei acestuia.

Acţiune în regularizare

de

Acţiune în regularizare

acţiune în regularizare, mijloc juridic prin care orice persoană interesată poate solicita tribunalului să oblige organele unei societăţi comerciale înfiinţate cu încălcarea unor cerinţe legale, care a fost constatată ulterior înmatriculării şi neremediată de organele de conducere ale acesteia în termenul legal, să remedieze neregulile existente, sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii. în cazul unor neregularităţi constatate după înmatriculare, societatea este obligată să ia măsuri pentru înlăturarea lor, în cel mult 8 zile de la data constatării acelor neregularităţi.

Dreptul de a promova a.r. se prescrie prin trecerea unui termen de un an de la data înmatriculării societăţii. Fondatorii, reprezentanţii societăţii, precum şi primii membri ai organelor de conducere, de administrare şi de control ale societăţii răspund nelimitat şi solidar pentru prejudiciul cauzat prin neregularităţile care nu au fost remediate în timp util.

Acţiune în regres sau recursorie

de

Acţiune în regres sau recursorie

acţiune în regres, acţiune civilă prin care cel obligat împreună cu alţii sau pentru alţii printr-o hotărâre judecătorească definitivă poate cere în justiţie obligarea aceluia sau a acelora pentru care a plătit, la înapoierea plăţii făcute pe seama lor, fie subrogându-se în drepturile creditorului plătit (pentru a putea beneficia de garanţiile acestuia), fie întemeindu-se pe raporturi juridice directe (rezultate din mandat, îmbogăţire fără justă cauză, gestiune de afaceri etc.), pentru a putea obţine atât suma plătită creditorului, cât şi dobânzi, cheltuieli sau alte daune-interese. A.r. primeşte utilizare în raporturile dintre codebitorii solidari, în acelea dintre fideiusor şi debitorul garantat, precum şi în raporturile dintre cei care răspund pentru fapta altuia, pe de o parte, şi autorul faptei ilicite, pe de altă parte. în acest ultim domeniu trebuie distinse următoarele situaţii: 1) regresul împotriva copilului: părintele sau părinţii care au plătit victimei se pot întoarce împotriva copilului; situaţia este deosebit de rară, pe de o parte, pentru că, în mod obişnuit, copilul este insolvabil, iar pe de altă parte, datorită dificultăţii morale a părinţilor de a-l acţiona în justiţie pe propriul copil. Părinţii care promovează a.r. împotriva copilului lor trebuie să dovedească culpa acestuia; copilul datorează părinţilor înapoierea despăgubirii plătite de aceştia numai dacă, la data săvârşirii faptei ilicite, el avea capacitatea delictuală. Dovada culpei implică proba că minorul a acţionat cu discernământ; pârâtul se poate apăra invocând lipsa discernământului în momentul săvârşirii faptei ilicite, împrejurare care îl exonerează de răspundere, precum şi culpa părinţilor în supravegherea sa, împrejurare care-i atenuează răspunderea, deoarece în această situaţie, el şi părinţii răspund împreună pentru culpă comună. Sarcina responsabilităţii se împarte între părinţi şi copil şi în eventualitatea că însăşi victima ar fi dovedit anterior culpa părinţilor; în toate cazurile de culpă comună, obligaţia de despăgubire se distribuie între cei vizaţi după criteriul gravităţii culpei fiecăruia dintre ei; 2) în cazul în care ambii părinţi sunt obligaţi solidar să despăgubească victima, iar aceasta urmăreşte pentru întreaga despăgubire numai pe unul dintre ei, care plăteşte din bunurile sale proprii, cel ce a plătit singur se va putea întoarce împotriva celuilalt părinte pentru jumătate din despăgubirea achitată, fiind necesar în acest scop să facă dovada plăţii; el poate pretinde şi mai mult, dacă probează gravitatea mai mare a culpei pârâtului; 3) o altă situaţie în care poate fi promovată a.r. este fondată pe dreptul copilului de a se întoarce împotriva părinţilor, în eventualitatea că victima l-ar fi acţionat pe el însuşi pentru întreaga despăgubire, pe care a şi plătit-o.

Părinţii, împotriva cărora s-a întors copilul obligat la despăgubire faţă de victimă, trebuie să-i restituie acestuia parţial suma pe care el a plătit-o victimei cu titlu de reparaţiune; copilul trebuie să dovedească însă culpa părinţilor în supravegherea sa; 4) atunci când minorul a cauzat prejudiciul împreună cu alţii, iar părinţii acestuia au plătit victimei întreaga despăgubire, ei vor putea, pe calea a.r., să pretindă fiecărui coautor al faptei ilicite partea sa contributivă; în acest scop, părinţilor le revine sarcina probei culpei tuturor coparticipanţilor la producerea pagubei. Soluţia este identică şi în ce priveşte regresul împotriva părinţilor coautorului minor; 5) institutorii şi artizanii pot promova a.r. împotriva elevului, respectiv a ucenicului pentru care au fost obligaţi să plătească despăgubiri victimei prejudiciate prin fapta lui ilicită, în aceleaşi condiţii ca şi părinţii; 6) comitentul are dreptul să promoveze a.r. împotriva prepusului, pentru a recupera despăgubirea plătită victimei faptei ilicite săvârşite de către acesta. El este îndreptăţit să recupereze integral suma plătită cu titlu de despăgubire; împrejurarea că faţă de victimă comitentul şi prepusul au fost solidar responsabili nu este de natură să ducă la o divizare a a.r. a comitentului în raporturile cu acest prepus, corespunzător regulilor privind recursul contra code-bitorilor solidari instituite de lege; comitentului nu-i sunt aplicabile aceste reguli, poziţia lui nefiind aceea a unui codebitor solidar pur şi simplu. Solidaritatea comitentului apare numai în raporturile cu victima şi decurge dintr-o răspundere pentru prepus, iar nu dintr-o răspundere împreună cu prepusul; el este un garant al prepusului şi, în această calitate, poziţia sa este întru totul similară cu aceea a fide-iusorului, adică în poziţia codebi-torului solidar care plăteşte o datorie făcută în interesul exclusiv al unui alt debitor solidar. împotriva regresului comitentului, prepusul nu se poate apăra invocând prezumţia de responsabilitate a acestuia prevăzută de lege; el se poate apăra numai dovedind fapta proprie a comitentului, care prin natura ei ar fi determinat, integral sau parţial, producerea prejudiciului (spre exemplu, prepusul ar putea dovedi că fapta ilicită pe care a săvârşit-o a fost determinată, total sau parţial, de ordinele sau instrucţiunile primite de la comitent). Dacă sunt mai mulţi prepuşi ai aceluiaşi comitent, care au cauzat împreună prejudiciul, în cazul promovării de către comitent a a.r., aceştia sunt ţinuţi solidar la restituirea despăgubirii plătite de reclamant [sin. acţiune recursorie; (rar) acţiune de recurs].

ACŢIUNE ÎN REGRES, acţiune civilă la dispoziţia celui care a fost obligat la plată ori a efectuat-o pentru o altă persoană, urmărind înapoierea de către aceasta a sumei care potrivit legii este în sarcina ei (de ex.: acţiune în regres a debitorului solidar împotriva codebitorilor pentru partea de datorie, a garantului împotriva debitorului principal etc.).

Acţiune în reducţiunea liberalităţilor excesive

de

Acţiune în reducţiunea liberalităţilor excesive

acţiune în reducţiunea liberalităţilor excesive, acţiune civilă prin care se urmăreşte reducerea liberalităţilor făcute de de cuius care depăşesc rezerva succesorală şi, în consecinţă, lipsirea acestora de eficacitate în măsura necesară întregirii rezervei, fără a atrage nulitatea lor. 1) Este o acţiune personală, cu caracter patrimonial şi divizibilă, în sensul că poate fi promovată numai în limitele cotei de rezervă cuvenite reclamantului. 2) Pot formula a.r.l.e.: a) moştenitorii rezervatari; b) succesorii universali sau cu titlu universal ai moştenitorilor rezervatari; c) creditorii moştenitorilor rezervatari, pe calea acţiunii oblice. Nu pot cere reducţiunea creditorii defunctului şi nici legatarii sau donatarii, întrucât reducţiunea operează împotriva acestora. Reclamantul trebuie să fi acceptat moştenirea, în caz contrar neputând invoca depăşirea rezervei succesorale prin liberalităţile făcute de defunct. Calitate procesuală pasivă au persoanele beneficiare ale donaţiei sau legatelor a căror reducţiune se cere. 3) A.r.l.e. poate fi formulată pe cale principală, dar şi pe cale incidentală în cadrul partajului succesoral.

Acţiunea poate fi formulată de reclamant, în cuprinsul cererii de partaj, figurând ca un capăt de cerere distinct, dar poate fi formulată şi de către pârât, pe calea cererii reconvenţionale. De asemenea, reducţiunea poate fi invocată şi pe cale de excepţie de către moştenitorul rezervatar care deţine bunul ce face obiectul liberalităţii, în acţiunea de predare a legatului formulată de beneficiarul liberalităţii. 4) Efectul admiterii acţiunii constă în întregirea rezervei cu partea redusă din liberalitatea făcută de testator, respectiv donator. 5) Temeiul de drept al acţiunii îl reprezintă art. 847 C. civ.

Acţiune în rectificarea cărţii funciare

de

Acţiune în rectificarea cărţii funciare

acţiune în rectificarea cărţii funciare, acţiune civilă prin care se urmăreşte înlăturarea înscrierilor neîntemeiate efectuate în cartea funciară. Acţiunea poate avea ca obiect rectificarea intabulării şi a înscrierii provizorii sau rectificarea notării, în cazul în care cuprinsul cărţii funciare nu corespunde, în privinţa înscrierii, cu situaţia juridică reală a unui imobil. Potrivit legii, prin „rectificare” se înţelege radierea, îndreptarea sau menţionarea înscrierii oricărei operaţiuni, susceptibilă a face obiectul unei înscrieri în cartea funciară. Rectificarea înscrierilor în cartea funciară se poate face fie pe cale amiabilă, prin declaraţie autentică, fie în caz de litigiu, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă. Persoana vătămată printr-o înscriere inexactă în cartea funciară poate cere rectificarea dacă printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă s-a constatat că: a) înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valabil; b) dreptul înscris a fost greşit calificat; c) nu mai sunt întrunite condiţiile de existenţă a dreptului înscris sau au încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea; d) înscrierea din cartea funciară nu mai este în concordanţă cu situaţia reală actuală a imobilului. Pârât va fi beneficiarul înscrierii inexacte din cartea funciară; acţiunea poate fi intentată şi împotriva succesorilor beneficiarului. Acţiunea în rectificare, sub rezerva prescripţiei dreptului material la acţiunea în fond, este imprescriptibilă faţă de dobânditorul nemijlocit, precum şi faţă de terţul care a dobândit cu rea-credinţă dreptul înscris în folosul său. Faţă de terţele persoane care au dobândit cu bună-credinţă un drept real prin donaţie sau legat, acţiunea în rectificare este prescriptibilă în termen de 10 ani, socotiţi din ziua când s-a înregistrat cererea lor de înscriere, cu excepţia cazului în care dreptul material la acţiunea în fond nu s-a prescris mai înainte.

Acţiunea în rectificare, întemeiată pe nevalabilitatea înscrierii, a titlului ce a stat la baza acesteia sau pe greşita calificare a dreptului înscris, se poate îndrepta şi împotriva terţelor persoane care au dobândit cu bună-credinţă şi prin act juridic cu titlu oneros un drept real, bazându-se pe cuprinsul cărţii funciare, caz în care termenul este de trei ani de la data înregistrării cererii de înscriere formulate de dobânditorul nemijlocit al dreptului a cărui rectificare se cere. Hotărârea prin care s-a admis rectificarea unei înscrieri nu va fi opozabilă persoanelor împotriva cărora acţiunea nu a fost admisă. Dacă acţiunea în rectificare a fost înscrisă în cartea funciară, hotărârea judecătorească va fi opozabilă şi terţelor persoane care au dobândit dreptul după înscriere. Temeiul de drept îl reprezintă art. 34-37 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare, republicată [sin. acţiunea în rectificarea înscrierilor în cartea funciară].

Acţiune în realizarea dreptului

de

Acţiune în realizarea dreptului

acţiune în realizarea dreptului, acţiunea civilă prin care reclamantul pretinde obligarea pârâtului la respectarea dreptului subiectiv ce i-a fost încălcat, iar dacă aceasta nu mai este posibil, obligarea lui la despăgubiri pentru prejudiciul suferit. Sunt a.r.: acţiunea în revendicare, acţiunea în pretenţii băneşti, acţiunea pentru predarea unui legat etc. în ceea ce priveşte acţiunea în nulitatea unui act juridic, uneori, în doctrină şi în jurisprudenţă se afirmă că nulitatea absolută a unui act juridic se constată, întrucât nulitatea absolută ar opera în puterea legii, din chiar momentul încheierii actului juridic, iar instanţa doar o constată, fără să facă o apreciere proprie, pe când nulitatea relativă este supusă aprecierii instanţei, care o pronunţă; într-o altă opinie, acţiunea prin care se solicită declararea nulităţii absolute a unui act juridic (ca şi cererea în declararea nulităţii relative) este o a.r., iar nu în constatare, întrucât, neexistând nulităţi de drept, indiferent de felul nulităţii, instanţa verifică existenţa sau inexistenţa cauzei de nulitate absolută sau relativă şi, dacă este cazul, va pronunţa nulitatea, deci va anula actul juridic. în legătură cu această problemă, prin decizia nr. 101/1970, fostul Tribunal Suprem a statuat: „Acţiunea în nulitatea unui act juridic este o a.r. deoarece prin constatarea sau pronunţarea nulităţii actului se produce în fapt o modificare a raporturilor juridice dintre părţi, acestea fiind puse într-o altă situaţie juridică decât aceea pe care o aveau înainte de anularea acestuia; ea nu este, deci, o acţiune în constatare a existenţei sau inexistenţei unui drept, adică o acţiune în confirmare”.

A.r. este şi cererea prin care se solicită instanţei pronunţarea rezoluţiunii sau rezilierii unui contract sina-iagmatic; dacă însă părţile au prevăzut în contract un pact comisoriu de gradul II, III sau IV, atunci nu ar mai fi vorba de o a.r., ci în constatare, întrucât instanţa va constata existenţa unei neexecutări culpabile, validitatea pactului comisoriu şi corecta sa aplicare de către partea îndreptăţită, respectiv instanţa va constata că a operat rezoiuţiunea sau, după caz, rezilierea, în baza pactului comisoriu. Specific a.r. este că hotărârea judecătorească poate fi pusă în executare pe cale silită [sin. acţiune în adjudecare; acţiune în condamnare; acţiune în executare]

ACŢIUNE ÎN REALIZARE, este dreptul comun în materie; prin această acţiune, reclamantul solicită ca pârâtul să fie obligat să-i recunoască un drept subiectiv civil sau să fie obligat la plata unei despăgubiri. în practica judiciară, sunt cele mai frecvente (De ex.: revendicare, cereri prin care se solicită plata unor sume de bani, cereri prin care se solicită îndeplinirea unor obligaţii contractuale, cereri pentru anularea unor contracte etc.).

Acţiune în prestaţie tabulară

de

 Acţiune în prestaţie tabulară

acţiune în prestaţie tabulară, acţiunea prin care cel îndreptăţit să-şi intabuleze în cartea funciară un drept real imobiliar poate cere instanţei judecătoreşti să dispună înscrierea dreptului în cartea funciară, dacă cel care s-a obligat să strămute sau să constituie dreptul respectiv în favoarea sa refuză să predea înscrisul necesar pentru a-l intabula. 1) A.p.t. este o acţiune personală, în realizare de drepturi şi, în principiu, imprescriptibilă extinctiv. A.p.t. are ca scop obţinerea unei hotărâri judecătoreşti care să suplinească înscrisul de constituire sau de strămutare a dreptului real imobiliar şi să servească la intabularea acestuia. în sistemul de carte funciară o asemenea hotărâre judecătorească nu este un titlu de proprietate, deoarece ea nu consfinţeşte o obligaţie de a da şi nici nu sancţionează o obligaţie de a face, a cărei executare să marcheze momentul transferului dreptului real; în esenţă, printr-o asemenea hotărâre se dispune numai înscrierea în cartea funciară a unui drept real în favoarea reclamantului.

Potrivit legii, dreptul la a.p.t. este imprescriptibil. 2) A.p.t. este admisibilă dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii generale: a) există o convenţie valabil încheiată, prin care antecesorul tabular s-a obligat să transmită sau să constituie un drept real imobiliar în folosul altuia; b) antecesorul tabular refuză să predea înscrisurile necesare pentru înscrierea dreptului în cartea funciară în folosul dobânditorului. în cazul în care, între timp, antecesorul a înstrăinat imobilul unei alte persoane, iar aceasta s-a înscris în cartea funciară, este necesară îndeplinirea şi a unei a treia condiţii de admisibilitate: terţul dobânditor trebuie să fi dobândit imobilul cu titlu gratuit sau să fi fost de rea-credinţă la data încheierii actului. 3) Temeiul de drept îl reprezintă art. 27 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare, republicată

Acţiune în predarea legatelor

de

Acţiune în predarea legatelor

acţiune în predarea legatelor, acţiune cu caracter patrimonial, prin care reclamantul urmăreşte obligarea pârâtului la predarea obiectului legatului lăsat acestuia de de cuius. Dacă obiectul legatului este un drept de creanţă, a.p.1. este o acţiune personală întemeiată pe testament (ex testamento); dacă este vorba despre dreptul de proprietate asupra unui bun individual determinat, a.p.l. este o acţiune în revendicare, iar în cazul în care legatarului i s-a testat un alt drept real, a.p.l. este o acţiune confesorie. Alături de predarea bunului testat, legatarul poate să solicite şi fructele acestuia, legatarul cu titlu particular având dreptul la fructele bunului legat din ziua cererii de executare a legatului sau din ziua în care s-a predat de bunăvoie, iar dacă legatul are ca obiect o rentă viageră ori o pensie alimentară, legatarul are dreptul la fructe de la data deschiderii moştenirii.

Calitate procesuală activă are: a) beneficiarul legatului, dacă a acceptat succesiunea; b) succesorii în drepturi ai acestuia; c) creditorii săi chirografari, pe calea acţiunii oblice. Calitate procesuală pasivă au: a) moştenitorii legali; b) moştenitorii testamentari universali sau cu titlu universal; c) în mod excepţional, moştenitorul cu titlu particular ce are sarcina de a plăti legatul; d) terţul debitor, dacă legatul are ca obiect o creanţă a testatorului împotriva acestuia. Temeiul de drept este dat de dispoziţiile art. 899 C. civ., iar în cazul în care se solicită şi fructele obiectului legatului, şi dispoziţiile art. 900 C. civ.

Acţiune în obligare la încheierea contractului autentic de vânzare-cumpărare

de

Acţiune în obligare la încheierea contractului autentic de vânzare-cumpărare

acţiune în obligare la încheierea contractului autentic de vânzare-cumpărare, acţiune prin exercitarea căreia una din părţile semnatare ale unui antecontract de vânzare-cumpărare imobiliară poate cere instanţei judecătoreşti competente să dea o hotărâre care să ţină loc de act autentic de înstrăinare, în cazul în care cealaltă parte refuză să se prezinte la notarul public în vederea autentificării vânzării. I) Pentru exercitarea a.o.î.c.a.v.-c. se cer a fi întrunite, alături de elementele constitutive ale oricărei acţiuni civile, următoarele condiţii specifice: a) existenţa unui înscris sub semnătură privată din care să rezulte acordul de voinţă intervenit între părţi cu privire la înstrăinarea unui imobil – cu sau fără construcţii – şi preţul convenit; b) respectarea condiţiilor de înstrăinare, în special plata integrală a preţului şi, eventual, predarea imobilului către cumpărător; c) respectarea termenului de prescripţie în care instanţa trebuie sesizată, respectiv trei ani de la data încheierii antecontrac-tului; posesia exercitată de promi-tentul-cumpărător întrerupe prescripţia. 2) Judecata a.o.î.c.a.v.-c. se face după normele dreptului comun. Fiind vorba de o acţiune personală, competenţa va reveni instanţei în a cărei rază teritorială domiciliază pârâtul. Proba condiţiilor ce se cer a fi îndeplinite trebuie făcută, în general, numai pe bază de acte scrise.

Astfel, în final, pe baza înscrisului sub semnătură privată din care rezultă acordul de voinţă al părţilor şi pe baza constatării că, deşi reclamantul şi-a îndeplinit obligaţiile, partea pârâtă refuză să se prezinte la notarul public în vederea autentificării vânzării, instanţa va pronunţa o hotărâre care să ţină loc de act autentic notarial de înstrăinare. 3) Recurgerea la a.o.î.c.a.v.-c. este opţională. Aceasta în sensul că nimic nu o împiedică pe partea îndreptăţită să renunţe Ia folosirea acestei acţiuni şi să ceară rezolu-ţiunea antecontractului, caz în care urmează a se restabili situaţia anterioară încheierii sale.

Acţiune în nulitatea hotărârii adunării generale a acţionarilor/asociaţilor societăţii comerciale

de

Acţiune în nulitatea hotărârii adunării generale a acţionarilor/asociaţilor societăţii comerciale

acţiune în nulitatea hotărârii adunării generale a acţionarilor/asociaţilor (AGA) societăţii comerciale, contrară legii ori actului constitutiv, acţiune exercitată în folosul societăţii comerciale, ce vizează desfiinţarea unor acte juridice întrucât nu s-au respectat cerinţele imperative prevăzute de lege ori de actul constitutiv, cu prilejul organizării şi desfăşurării adunării generale în care s-au emis astfel de acte. Cererea de anulare a hotărârii adunării generale se poate formula în termen de 15 zile de la publicarea hotărârii în Monitorul Oficial, Partea a IV-a, sau chiar înainte de publicarea acesteia, dacă este cunoscut conţinutul său; în cazul în care se invocă motive de nulitate absolută, dreptul la acţiune este imprescriptibil. Calitate procesuală activă au-, acţionarii/asociaţii care nu au luat parte la adunarea generală; acţionarii/ asociaţii care au luat parte la adunarea generală, însă au votat împotrivă şi au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal al şedinţei; membrii consiliului de administraţie, respectiv ai consiliului de supraveghere (cu excepţia cazului când prin hotărârea atacată aceştia au fost revocaţi din funcţie); orice persoană interesată, atunci când se invocă motive de nulitate absolută. Calitate procesuală pasivă are societatea, prin reprezentanţii săi legali, respectiv membrii organelor de gestiune cărora li s-a conferit dreptul de reprezentare faţă de terţi. Dacă hotărârea este atacată de toţi membrii consiliului de administraţie, societatea va fi reprezentată în justiţie de către persoana desemnată de preşedintele instanţei dintre acţionarii ei, care va îndeplini mandatul cu care a fost însărcinată, până ce adunarea generală, convocată în acest scop, va numi un reprezentant. Dacă hotărârea este atacată de toţi membrii directoratului, societatea va fi reprezentată în justiţie de către consiliul de supraveghere. Nulitatea absolută a hotărârii adunării generale poate fi invocată, de exemplu, pentru următoarele motive: nerespectarea prevederilor referitoare la convocarea adunării generale; adunarea generală a avut loc în alt loc şi la o altă dată decât cele arătate în convocare; hotărârea atacată a fost luată cu un cvorum şi majorităţi mai

mici decât cele prevăzute în lege, nu au fost respectate termenele de ţinere a adunării, în raport de data convocărilor; hotărârea este contrară ordinii publice sau bunelor moravuri etc. Motive de nulitate relativă sunt, spre exemplu, următoarele: hotărârile au fost luate cu participarea şi votul unor persoane lipsite de capacitate deplină de exerciţiu; hotărârile au fost luate cu participarea şi votul unor persoane al căror consimţământ a fost viciat; hotărârile au fost adoptate cu încălcarea dispoziţiilor actului constitutiv etc. Dacă au fost introduse mai multe acţiuni în anulare, ele pot fi conexate. Cererea se va judeca în camera de consiliu. Hotărârea irevocabilă de anulare va fi menţionată în registrul comerţului şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a. De la data publicării, ea este opozabilă tuturor acţionarilor. A.n.h.a.g. este reglementată de art. 132 din Legea nr. 31/1990, republicată.

Acţiune în nulitate

de

Acţiune în nulitate

acţiune în nulitate, acţiunea civilă prin care cel ce are interes în desfiinţarea unui act juridic neregulat întocmit cere instanţei de judecată să constate nulitatea acelui act. Promovarea a.n. devine necesară atunci când părţile nu vor sau nu pot, conform legii, să desfiinţeze pe cale amiabilă actul lovit de nulitate. Se recurge la această acţiune ori de câte ori în temeiul actului (nul sau anulabil) părţile – sau cel puţin una dintre ele – au executat prestaţii; în asemenea cazuri, restituirea prestaţiilor respective se poate obţine numai în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive, deoarece, oricât de evident ar îi vic\u\ actu\u\ respectiv, nu este îngăduit nimănui să-şi facă dreptate singur.

Intentarea unei asemenea acţiuni se impune şi atunci când, prin natura sa, actul juridic lovit de nulitate – deşi nu generează obligaţii cu caracter patrimonial – statorniceşte pentru părţi o anumită condiţie juridică (în virtutea căreia se nasc drepturi şi obligaţii pentru o perioadă de timp) susceptibilă să-şi extindă efectele şi asupra unor terţe persoane (este vorba de căsătorie şi adopţie). A.n. prezintă unele particularităţi, după cum nulitatea care loveşte actul este absolută sau relativă.

Acţiune în justificare tabulară

de

Acţiune în justificare tabulară

acţiune în justificare tabulară, acţiunea prin care dobânditorul unui drept tabular înscris provizoriu în cartea funciară solicită instanţei obligarea pârâtului să consimtă la justificarea înscrierii provizorii în folosul reclamantului, iar în caz contrar, să dispună intabularea în cartea funciară. Astfel, în cazul în care cel împotriva căruia s-a încuviinţat înscrierea provizorie refuză să consimtă pentru justificarea acesteia, respectiv să predea declaraţia unilaterală necesară pentru intabulare, partea care a obţinut înscrierea provizorie are dreptul să intenteze o a.j.t. prin care debitorul obligaţiei de a preda înscrisul necesar intabulării să fie condamnat la aceasta, iar în caz contrar, hotărârea judecătorească să suplinească consimţământul la intabulare. Potrivit legii, înscrierea provizorie poate fi cerută în următoarele situaţii: a) când dreptul real ce se cere a fi înscris este afectat de o condiţie suspensivă; b) când se solicită intabularea unui drept real în temeiul unei hotărâri judecătoreşti ce nu a rămas irevocabilă; c) dacă se dobândeşte un drept tabular care, anterior, a fost înscris provizoriu; d) dacă debitorul a consemnat sumele pentru care a fost înscrisă ipoteca ori privilegiul imobiliar; e) dacă pentru soluţionarea cererii sunt necesare înscrisuri suplimentare, care nu aduc însă atingere fondului dreptului ce se cere a fi înscris şi nu fundamentează noi capete de cerere.

Justificarea înscrierii provizorii se va face în temeiul consimţământului celui în contra căruia s-a efectuat înscrierea provizorie, a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile ori a încheierii registratorului de carte funciară, în situaţia ultimului caz de înscriere provizorie menţionat (dacă pentru soluţionarea cererii de înscriere erau necesare înscrisuri suplimentare). Dintre cele cinci cazuri de înscriere provizorie, doar într-un singur caz poate fi nevoie de o a.j.t., şi anume când dreptul real înscris provizoriu este afectat de o condiţie suspensivă; în celelalte situaţii justificarea se va face fie în temeiul hotărârii judecătoreşti rămase irevocabile, obţinute în procedurile deja deschise, în baza unor acţiuni de drept comun, iar nu a unei a.j., fie în baza înscrisurilor suplimentare depuse de partea interesată în termenul fixat de registratorul de carte funciară. A.j.t. este o acţiune personală (are ca obiect obligarea pârâtului să consimtă la intabularea dreptului real dobândit de reclamant), în realizare de drepturi, prescriptibilă extinctiv în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune (data îndeplinirii condiţiei suspensive); prescripţia nu începe să curgă însă cât timp titularul dreptului la acţiune – cel înscris provizoriu – este înscris în cartea funciară, iar dreptul nu a fost contestat (în sensul că antecesorul tabular n-a cerut radierea lui pe motiv că dreptul real s-a stins prin neîndeplinirea condiţiei suspensive), deoarece înscrierea necontestată de proprietarul tabular echivalează cu o recunoaştere a dreptului de către cel în favoarea căreia prescripţia ar fi trebuit să curgă. Calitatea procesuală activă aparţine celui în favoarea căruia s-a înscris provizoriu dreptul real imobiliar, în temeiul unui act juridic încheiat cu antecesorul tabular, precum şi succesorilor săi în drepturi: succesorul universal şi cu titlu universal, succesorul cu titlu particular, înscris tot provizoriu, creditorul chirografar al celui înscris provizoriu, pe calea acţiunii oblice. A.j.t. se îndreaptă împotriva celor obligaţi să transmită sau să constituie dreptul real. Acţiunea se va înregistra în registrul general de intrare în cartea funciară şi se va nota în acea parte a cărţii funciare în care s-a făcut această înscriere. Temeiul de drept îl constituie dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare, republicată.

Acţiune în împărţeală succesorală

de

Acţiune în împărţeală succesorală

acţiune în împărţeală succesorală, acţiunea civilă prin care coindivizarii (moştenitorii legali şi legatarii universali sau cu titlu universal) solicită împărţeala moştenirii, atunci când ea nu s-a putut realiza prin bună învoială (la notar) sau când, potrivit legii, împărţeala moştenirii pe cale judecătorească este obligatorie. Competenţa soluţionării acestei acţiuni revine instanţei de la locul deschiderii succesiunii. A.Î.S., fiind imprescriptibilă, poate fi intentată oricând de către: a) moştenitorii universali sau cu titlu universal; b) succesorii lor în drepturi; c) creditorii personali ai acestora sau de creditorii succesiunii, pe calea acţiunii oblice; d) procuror, ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege.

Acţiunea nu poate fi însă introdusă de legatarii sau donatorii de bunuri viitoare cu titlu particular. Persoanele care cer împărţeala pe cale judecătorească trebuie să aibă capacitatea de a înstrăina. Procedând la judecarea acţiunii, instanţa are obligaţia de a soluţiona toate pretenţiile şi neînţelegerile dintre moştenitori cu privire la succesiune.

Acţiune în grăniţuire

de

Acţiune în grăniţuire

acţiune în grăniţuire, acţiunea prin care se urmăreşte determinarea, prin hotărâre judecătorească, a limitelor dintre două proprietăţi vecine; prin această acţiune reclamantul pretinde ca, în contradictoriu cu pârâtul, instanţa să determine, prin semne exterioare, întinderea celor două fonduri învecinate. A.g. este o acţiune reală, petitorie, imobiliară, declarativă de drepturi şi imprescriptibilă. A.g. poate fi exercitată, în primul rând, de titularul dreptului de proprietate asupra fondului, precum şi de orice persoană care are un drept real asupra acestuia, cum ar fi superfi-ciarul, uzufructuarul sau titularul dreptului real de folosinţă asupra terenurilor proprietate de stat, care pretinde delimitarea fondului său de cel învecinat; în cazul în care această acţiune implică şi revendicarea unei porţiuni din teren, calitate procesuală activă are doar proprietarul. A.g. este inadmisibilă între coproprietari, iar dacă fondul este bun comun, acţiunea trebuie formulată de ambii soţi.

Obiectul a.g. îl constituie delimitarea fondurilor învecinate sau, după caz, mutarea liniei de hotar, cu obligarea pârâtului la restituirea suprafeţei deţinute fără drept din terenul limitrof al reclamantului; în primul caz, prin probele administrate trebuie să se dovedească numai traseul hotarului real, care urmează a fi marcat prin semne exterioare, fără a fi necesară şi dovedirea dreptului de proprietate al reclamantului; sarcina probei revine ambelor părţi, întrucât fiecare dintre ele are atât rolul de reclamant, cât şi de pârât; fiind o chestiune de fapt, pentru stabilirea liniei hotarului poate fi folosit orice mijloc de probă. A.g. produce efecte numai cu privire la delimitarea fondurilor ce aparţin părţilor, nu şi cu privire la însuşi dreptul real, ceea ce înseamnă că, ulterior, oricare dintre acestea poate introduce o acţiune în revendicare cu privire la suprafaţa determinată a fondului, fără să i se poată opune autoritatea de lucru judecat a hotărârii pronunţate în a.g. Cheltuielile de grăniţuire, respectiv cele necesare pentru trasarea şi marcarea hotarului stabilit de instanţă, se suportă în mod egal de ambele părţi. Dacă grăniţuirea s-a făcut prin convenţia părţilor, ele o pot contesta printr-o acţiune în anulare.

Acţiune în excluderea asociatului

de

Acţiune în excluderea asociatului

acţiune în excluderea asociatului, mijloc procedural prin care societatea sau oricare dintre asociaţi poate cere instanţei judecătoreşti excluderea asociatului care nu îşi îndeplineşte obligaţiile asumate faţă de societate ori săvârşeşte anumite fapte potrivnice intereselor societăţii. în majoritatea cazurilor, a.e.a. are natura juridică a unei sancţiuni societare; în doctrină s-a considerat că are valoarea juridică a unei rezilieri parţiale a contractului de societate. Se aplică societăţii în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată, asociaţilor comanditaţi în societatea în comandită pe acţiuni, precum şi grupurilor de interes economic. Calitate procesuală activă are societatea sau oricare dintre asociaţi. Calitate procesuală pasivă are asociatul a cărui excludere se solicită; dacă excluderea se cere de un asociat, se va cita şi societatea, pentru opozabilitatea hotărârii. Legea prevede următoarele cazuri de excludere a asociatului din societate: a) neefectuarea aportului de către asociat, deşi a fost notificat în acest sens; b) starea de faliment sau incapacitatea legală a asociatului cu răspundere nelimitată (pentru asociaţii din societatea în nume colectiv şi comanditaţii din societatea în comandită); c) amestecul, fără drept, al asociatului cu răspundere nelimitată în administrarea societăţii, folosirea bunurilor societăţii, săvârşirea unor acte de concurenţă (pentru asociaţii obligaţi nelimitat); d) comiterea de către asociatul administrator a unei fraude în dauna societăţii ori întrebuinţarea semnăturii sociale sau a capitalului social în folosul său ori al altora; e) exercitarea de către creditorul personal al asociatului a opoziţiei împotriva hotărârii de prelungire a duratei societăţii; când opoziţia a fost admisă, asociaţii trebuie să decidă, în termen de o lună de la data la care hotărârea a devenit irevocabilă, dacă înţeleg să renunţe la prelungire sau să excludă din societate pe asociatul debitor al oponentului. Ca urmare a excluderii, instanţa judecătorească va

dispune, prin aceeaşi hotărâre, şi cu privire la structura participării la capitalul social a celorlalţi asociaţi.

Hotărârea irevocabilă de excludere se va depune, în termen de 15 zile, la oficiul registrului comerţului pentru a fi înscrisă, iar dispozitivul hotărârii se va publica, la cererea societăţii, în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a. Excluderea asociatului va avea ca efect dizolvarea societăţii dacă numărul asociaţilor s-a redus la unul singur, cu excepţia cazului când asociatul rămas hotărăşte continuarea existenţei societăţii sub forma societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic. Temeiul de drept îl constituie dispoziţiile art. 222 şi ale art. 223 din Legea nr. 31/1990, republicată.

Acţiune în evacuare

de

Acţiune în evacuare

acţiune în evacuare, acţiune personală, în realizare, prin care se urmăreşte sancţionarea locatarului principal şi a membrilor familiei sale, în cazul neîndeplinirii unor obligaţii legale sau contractuale referitoare la modul de exercitare a drepturilor locative, prin obligarea chiriaşului la încetarea actelor de folosinţă a suprafeţei locative pe care o deţine în baza contractului reziliat sau pe care a ocupat-o abuziv, fără a poseda un titlu locativ valabil. A.e. presupune rezilierea prealabilă a contractului de închiriere a locuinţei; legea reglementează cazurile de reziliere a contractului de închiriere: (la cererea proprietarului) a) când chiriaşul nu a achitat chiria cel puţin trei luni consecutiv; b) când chiriaşul a pricinuit însemnate stricăciuni locuinţei, clădirii în care este situată aceasta, instalaţiilor, precum şi oricăror alte bunuri aferente lor, sau dacă înstrăinează fără drept părţi ale acestora; c) în situaţia în care chiriaşul are un comportament care face imposibilă convieţuirea sau împiedică folosirea normală a locuinţei; d) când chiriaşul nu a respectat clauzele contractuale; (la cererea asociaţiei de proprietari); e) când chiriaşul nu şi-a achitat obligaţiile ce-i revin din cheltuielile comune pe o perioadă de trei luni, dacă au fost stabilite prin contractul de închiriere în sarcina chiriaşului. Toate aceste situaţii legitimează nu numai rezilierea contractului de închiriere, ci şi evacuarea chiriaşului. Evacuarea chiriaşului se face numai pe baza unei hotărâri judecătoreşti definitive, acesta rămânând obligat la plata chiriei prevăzute în contract până la data executării efective a hotărârii. 1) Evacuarea chiriaşului pe motivul cauzării de stricăciuni importante este posibilă numai dacă în speţă sunt întrunite condiţiile generale ale răspunderii civile: prejudiciul, fapta ilicită, culpa chiriaşului şi raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu. Chiriaşul nu poate fi evacuat atunci când stricăciunile nu îi sunt imputabile, fie că ele au fost făcute cu consimţământul locatorului, fie că se datorează unui eveniment de forţă majoră, uzurii fizice a imobilului, explicabile prin vechimea lui, sau faptei unui terţ. Evacuarea pentru stricăciuni importante poate fi solicitată în justiţie de către locator în termenul general de prescripţie de trei ani, care începe să curgă de la data când locatorul a luat cunoştinţă de producerea stricăciunilor. 2) în ipoteza în care chiriaşul are un comportament care face imposibilă convieţuirea sau împiedică folosirea normală a locuinţei, evacuarea chiriaşului va putea fi pronunţată de instanţă numai dacă acesta ăvârşeşte fapte grave şi repetate, şicane permanente, incidentele ocazionale fiind irelevante sub acest aspect. Este necesar ca respectivele fapte să fie săvârşite din culpă şi să aibă caracter unilateral, întrucât dacă sunt reciproce, evacuarea nu se justifică. Membrii de familie ai chiriaşului, precum şi celelalte persoane care locuiesc cu el sunt supuse evacuării numai dacă tolerează comportamentul turbulent al acestuia şi nu iau toate măsurile care le stau în putinţă pentru a înceta acel comportament. Când faptele de tulburare sunt săvârşite numai de un soţ, evacuarea acestuia este inadmisibilă, pentru că ar determina în fapt o separare judecătorească a soţilor de natură să afecteze căsătoria. Au dreptul să intenteze a.e., după caz, locatorul, asociaţia de proprietari, precum şi colocatarii lezaţi.

3) Cât priveşte situaţiile în care chiriaşul nu achită chiria timp de trei luni consecutiv sau nu-şi achită obligaţiile ce îi revin din cheltuielile comune pe o perioadă de trei luni (dacă au fost stabilite prin contractul de închiriere în sarcina chiriaşului), posibilitatea promovării a.e. nu este condiţionată de reaua-credinţă a chiriaşului. Ceea ce prezintă relevanţă sub acest aspect este neplata în sine, iar nu buna sau reaua-credinţă a chiriaşului. Nu este admis refuzul de plată al chiriaşului sub pretextul necesităţii efectuării de către chiriaş a unor reparaţii la imobil, în viitor. Neplata cu intermitenţă a chiriei nu poate duce la evacuarea chiriaşului. Chiriaşul poate păstra locuinţa dacă plăteşte chiria restantă, plata putându-se face m orice stadiu al procesului de evacuare, chiar în faţa instanţei de recurs. Plata chiriei restante nu este însă de natură să ducă la respingerea a.e. în cazul în care împotriva chiriaşului a mai fost pronunţată anterior o hotărâre judecătorească rămasă definitivă privind obligarea lui la plata chiriei. A.e. pentru neplata chiriei poate fi promovată numai de către locator. 4) Când se întemeiază pe neplata cotei-părţi din cheltuielile comune ale imobilului, a.e. poate fi intentată de către asociaţia de proprietari, precum şi de către locator, ori de câte ori neplata cheltuielilor de întreţinere i-au cauzat o vătămare directă.

Acţiune în dizolvarea judiciară a societăţii comerciale

de

 Acţiune în dizolvarea judiciară a societăţii comerciale

acţiune în dizolvarea judiciară a societăţii comerciale ca sancţiune, mijloc procedural prin care orice persoană interesată sau Oficiul Naţional al Registrului Comerţului poate solicita instanţei judecătoreşti competente (tribunalului), în cazurile prevăzute de lege, dizolvarea societăţii. Acţiunea reprezintă un caz de dizolvare judiciară a unei societăţi comerciale, ce intervine ca o măsură sancţionatorie contra societăţilor neoperaţionale; se aplică şi grupurilor de interes economic. Calitate procesuală activă are orice persoană interesată, precum şi Oficiul Naţional al Registrului Comerţului. Calitate procesuală pasivă are societatea a cărei dizolvare se solicită. Cauzele expres şi limitativ prevăzute de lege pentru acest caz de dizolvare sunt: a) societatea nu mai are organe statutare sau acestea nu se mai pot întruni; b) societatea nu a depus, în cel mult 6 luni de la expirarea termenelor legale, situaţiile financiare anuale sau alte acte care, potrivit legii, se depun la oficiul registrului comerţului;

c) societatea şi-a încetat activitatea, nu are sediul social cunoscut ori nu îndeplineşte condiţiile referitoare la sediul social sau asociaţii au dispărut ori nu au domiciliul cunoscut sau reşedinţa cunoscută; aceste dispoziţii nu sunt aplicabile în cazul în care societatea a fost în inactivitate temporară, anunţată organelor fiscale şi înscrisă în registrul comerţului; durata inactivităţii nu poate depăşi 3 ani;

d) societatea nu şi-a completat capitalul social, în condiţiile legii. Hotărârea tribunalului prin care s-a pronunţat dizolvarea se înregistrează în registrul comerţului, se comunică direcţiei generale a finanţelor publice judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, pe cheltuiala titularului cererii de dizolvare, acesta putând să se îndrepte împotriva societăţii. Orice persoană interesată poate face recurs împotriva hotărârii de dizolvare, în termen de 30 de zile de la efectuarea publicităţii. Recurentul va depune o copie a recursului la oficiul registrului comerţului în care este înregistrată societatea a cărei dizolvare a fost pronunţată. La data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de dizolvare, persoana juridică intră în lichidare. Temeiul de drept al acţiunii îl reprezintă dispoziţiile art. 237 din Legea nr. 31/1990, republicată.

acţiune în dizolvarea judiciară a societăţii comerciale la cererea oricărui asociat, mijloc procedural prin care oricare asociat poate cere instanţei judecătoreşti competente (tribunalului), pentru motive temeinice, dizolvarea societăţii. Reprezintă un caz general de dizolvare judiciară a societăţii comerciale; acest caz se aplică şi grupurilor economice, la cererea oricărui membru al grupului, precum şi la cererea oricărei autorităţi publice competente. Calitate procesuală activă are oricare asociat/acţionar. Calitate procesuală pasivă are societatea a cărei dizolvare se solicită. Legea prezumă drept motive temeinice neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedică funcţionarea societăţii; divergenţele apar sub forma lipsei sau dispariţiei elementului affectio societatis sau sub forma abuzului de majoritate sau minoritate; aceste neînţelegeri se referă la: proiectele de activitate ale societăţii, prestaţiile administratorilor, suspectarea reciprocă în privinţa săvârşirii unor fapte contrare interesului social sau frauduloase, blocarea activităţii organelor sociale, situaţie financiară dezastruoasă etc. Hotărârea judecătorească privind dizolvarea societăţii comerciale trebuie să fie înscrisă în registrul comerţului şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a; înscrierea şi publicarea se vor face în termen de 15 zile de la data la care hotărârea judecătorească a devenit irevocabilă. Dizolvarea societăţii are ca efect deschiderea procedurii lichidării. Temeiul de drept al acţiunii este dat de dispoziţiile art. 227 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990, republicată.

Acţiune în declararea simulaţiei

de

Acţiune în declararea simulaţiei

acţiune în declararea simulaţiei, acţiunea civilă prin care persoana interesată (parte sau terţ) cere instanţei de judecată să stabilească existenţa şi conţinutul actului real, secret şi, totodată, să înlăture un act aparent, simulat, care nu exprimă adevărata voinţă juridică a părţilor. Reclamantul, la fel ca în orice altă acţiune, trebuie să justifice un interes legitim; are un atare interes partea care doreşte să beneficieze de efectele actului secret (spre exemplu, în cazul unei
înstrăinări fictive, vânzătorul este interesat să dezvăluie existenţa şi conţinutul actului ocult, pentru ca astfel să demonstreze că a rămas proprietarul lucrului înstrăinat), precum şi orice terţ pentru amăgirea căruia s-a recurs la simulaţie (de exemplu, cumpărătorul unui imobil închiriat are interesul să ceară să se constate că prin actul secret încheiat de vânzător şi chiriaş s-a convenit o chirie mai mare decât aceea precizată prin actul aparent şi că, deci, este vorba de o simulaţie ce priveşte un element al locaţiunii). A.d.s. se aseamănă cu acţiunea oblică şi cu cea pauliană prin faptul că reprezintă şi ea un mijloc juridic pus la dispoziţia creditorilor pentru apărarea gajului general. Se deosebeşte însă de ambele aceste acţiuni sub următoarele aspecte: creditorul reclamant în a.d.s. exercită un drept propriu, iar reuşita sa în justiţie îi profită numai lui, spre deosebire de acţiunea oblică, prin care reclamantul exercită drepturile debitorului său, iar rezultatul acţiunii profită tuturor creditorilor; a.d.s. se deosebeşte de acţiunea pauliană prin aceea că nu este condiţionată în toate cazurile de existenţa unei fraude: prin ea se atacă actul pentru că este nereal, chiar dacă nu este şi fraudulos, în vreme ce prin acţiunea pauliană se atacă un act real, care a fost săvârşit în frauda drepturilor creditorilor; a.d.s. şi acţiunea pauliană se deosebesc şi sub aspectul condiţiilor de admisibilitate: pentru admisibilitatea celei dintâi este suficient să se probeze existenţa actului secret şi interesul legitim de a pomi acţiunea, chiar dacă naşterea dreptului de creanţă al reclamantului s-a produs ulterior simulaţiei, în vreme ce pentru intentarea celei de a doua este necesar să se probeze frauda, anterioritatea creanţei faţă de actul fraudulos şi crearea ori sporirea insolvabilităţii debitorului ca rezultat al acelui act; a.d.s. fiind supusă unor condiţii mai puţin riguroase decât acţiunea pauliană, poate fi intentată şi în situaţii în care aceasta din urmă este inadmisibilă. A.d.s. este o acţiune în constatare: ea tinde să stabilească, pe de o parte, existenţa actului real, secret, iar pe de altă parte, inexistenţa (sub aspect juridic) actului public, aparent. Această acţiune are caracter imprescriptibil.

A.d.s. constituie numai rareori un scop în sine; în mod frecvent ea se asociază cu o acţiune în restituirea unei prestaţii ori pentru schimbarea situaţiei de fapt create în virtutea simulaţiei. în asemenea situaţii, acţiunile cu care se asociază fiind cereri în realizare, primeşte aplicare prescripţia extinctivă; totodată, acţiunile respective pot fi paralizate şi prin invocarea de către pârât a prescripţiei achizitive (care a operat în beneficiul său), ceea ce face ca, finalmente, şi sub acest aspect a.d.s. să se vădească lipsită de interes practic. Consecinţa directă a admiterii a.d.s. se concretizează în restabilirea situaţiei juridice reale, prin înlăturarea clandestinităţii actului juridic real; această acţiune duce la nulitate numai dacă legea prevede expres această sancţiune pentru simulaţie în sine (cum este, spre exemplu, cazul donaţiei deghizate între soţi) sau dacă actul este fictiv (caz în care lipseşte consimţământul părţilor), întrucât adeseori actul aparent este menit să servească la ascunderea ilicităţii sau neregularităţii întocmirii actului secret, a.d.s. se asociază frecvent cu o acţiune în nulitate, în reducţiune, în executarea raportului etc., care pune în evidenţă finalitatea urmărită de reclamant. Temeiul de drept îl constituie dispoziţiile art. 1175 C. civ.

ACŢIUNE ÎN SIMULAŢIE, acţiune civilă având ca obiect înlăturarea unui act aparent şi stabilirea de către instanţă a conţinutului real al acordului de voinţă intervenit între părţi (de ex.: se cere constatarea încheierii unui contract de vânzare-cumpărare). Constituind un mijloc prin care se asigură respectul pentru adevăr, ca normă etică fundamentală în relaţiile sociale, acţiunea în simulaţie poate fi introdusă de oricare din părţi, precum şi de orice persoană care are un interes legitim de a invoca actul secret. Este inadmisibilă împotriva terţilor de bună-credinţă care necunoscând existenţa actului secret, s-au bazat pe actul aparent.

Acţiune în declararea nulităţii societăţii comerciale

de

Acţiune în declararea nulităţii societăţii comerciale

acţiune în declararea nulităţii societăţii comerciale, mijloc juridic prin care persoana interesată poate solicita tribunalului pronunţarea unei sentinţe prin care să se constate nulitatea unei societăţi comerciale, atunci când, în cazul dat, se regăseşte una din ipotezele limitativ prevăzute de lege în acest scop. Nulitatea unei societăţi înmatriculate în registrul comerţului poate fi declarată de tribunal numai atunci când: a) lipseşte actul constitutiv sau nu a fost încheiat în formă autentică. Forma autentică a actului constitutiv este obligatorie atunci când: printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un teren; când se constituie o societate în nume colectiv sau în comandită simplă; când societatea pe acţiuni se constituie prin subscripţie publică; b) toţi fondatorii au fost, potrivit legii, incapabili, la data constituirii societăţii; c) obiectul de activitate al societăţii este ilicit sau contrar ordinii publice; d) lipseşte încheierea judecătorului delegat de înmatriculare a societăţii; e) lipseşte autorizarea legală administrativă de constituire a societăţii; 0 actul constitutiv nu prevede denumirea societăţii, obiectul său de activitate, aporturile asociaţilor sau capitalul social subscris; g) s-au încălcat dispoziţiile legale privind capitalul social minim, subscris şi vărsat; h) nu s-a respectat numărul minim de asociaţi, prevăzut de lege.

Nulitatea nu poate fi declarată în cazul în care cauza ei, invocată în cererea de anulare, a fost înlăturată înainte de a se pune concluzii în fond la tribunal. Pe data la care hotărârea judecătorească de declarare a nulităţii a devenit irevocabilă, societatea încetează fără efect retroactiv şi intră în lichidare. Prin hotărârea judecătorească de declarare a nulităţii se vor numi şi lichidatorii societăţii. Tribunalul va comunica hotărârea judecătorească oficiului registrului comerţului, care, după menţionare, o va trimite Monitorului Oficial al României spre publicare în Partea a IV-a, în extras. Declararea nulităţii societăţii nu aduce atingere actelor încheiate în numele său. Nici societatea şi nici asociaţii nu pot opune terţilor de bună-credinţă nulitatea societăţii. Temeiul de drept îl reprezintă art. 56 şi următoarele din Legea nr. 31/1990, republicată.

Acţiune în declararea nulităţii adopţiei

de

 Acţiune în declararea nulităţii adopţiei

acţiune în declararea nulităţii adopţiei, varietate a acţiunii în nulitate prin care se cere în justiţie desfiinţarea retroactivă a unei adopţii lovite de nulitate. Potrivit legii, adopţia este nulă, dacă a fost încheiată în alt scop decât cel al ocrotirii interesului superior al copilului sau cu încălcarea oricăror condiţii de fond sau de formă prevăzute de lege. A.d.n.a., care este imprescriptibilă, poate fi introdusă la instanţa judecătorească (tribunalul) în raza căreia îşi are domiciliul copilul, de orice persoană interesată; după dobândirea de către adoptat a capacităţii depline de exerciţiu, acţiunea îi aparţine numai acestuia. Cauzele privind declararea nulităţii adopţiei se judecă cu citarea: a) adoptatorului sau, după caz, a familiei adoptatoare; b) adoptatului care a dobândit capacitate deplină de exerciţiu; c) direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului, în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului sau, în cazul adopţiilor internaţionale, a Oficiului.

Copilul care a împlinit vârsta de 10 ani va fi întotdeauna ascultat. A.d.n.a. este admisibilă dacă adopţia a fost încheiată în alt scop decât cel al ocrotirii interesului superior al copilului sau cu încălcarea condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de lege. în situaţia încetării adopţiei ca urmare a declarării nulităţii acesteia, adoptatul redobândeşte numele de familie avut înainte de încuviinţarea adopţiei, iar părinţii fireşti ai copilului redobândesc drepturile şi îndatoririle părinteşti, dacă instanţa nu decide – potrivit legii – instituirea tutelei sau a altor măsuri de protecţie specială a copilului.
Instanţa va putea respinge a.d.n.a. dacă va constata că menţinerea adopţiei este în interesul celui adoptat.

Acţiune în declararea nulităţii absolute a căsătoriei

de

Acţiune în declararea nulităţii absolute a căsătoriei

acţiune în declararea nulităţii absolute a căsătoriei, acţiune personală prin care persoana interesată solicită instanţei judecătoreşti competente desfiinţarea căsătoriei ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale privind încheierea căsătoriei cu privire la cerinţe de ordine publică ce ţin de esenţa căsătoriei. Sunt considerate cazuri de nulitate absolută a căsătoriei:

a) nediferenţierea sexuală între persoanele care se căsătoresc;

b) încălcarea dispoziţiilor legale cu privire la vârsta matrimonială;

c) lipsa totală a consimţământului, împrejurare care vizează atât inexistenţa consimţământului întrucât acesta nu a fost exteriorizat, cât şi situaţia în care consimţământul nu putea fi format din cauza lipsei de discernământ datorită unei maladii psihice sau a vârstei;

d) bigamia; e) incestul; legea reglementează ca impediment la căsătorie rudenia de sânge în linie dreaptă sau colaterală până la gradul IV inclusiv; căsătoria încheiată cu nesocotirea acestei interdicţii este incestuoasă şi, în principiu, este lovită de nulitate absolută; excepţie face ipoteza în care a fost acordată dispensa prealabilă de rudenie între veri şi verişoare primare; f) rudenia în linie dreaptă rezultată din adopţie; de asemenea, se interzice încheierea căsătoriei între cei adoptaţi de aceeaşi persoană; g) starea de alienaţie mintală sau de debilitate mintală; h) lipsa discernământului; i) lipsa de solemnitate la încheierea căsătoriei; j) incompetenţa ofiţerului de stare civilă; k) căsătoria fictivă; are acest caracter căsătoria încheiată în alte scopuri decât cele prevăzute de Codul familiei. Acţiunea poate fi introdusă de către orice persoană interesată, cum ar fi: soţii, rudele soţilor, creditorii soţilor, procurorul, în timpul vieţii soţilor. Acţiunea este imprescriptibilă. în anumite cazuri nulitatea absolută se poate acoperi. Temeiul de drept diferă în funcţie de motivul de nulitate invocat. Codul familiei prevede expres, în art. 19, motivele de nulitate absolută a căsătoriei, însă doctrina a recunoscut existenţa şi a unor nulităţi virtuale, cum este cazul căsătoriei fictive sau al căsătoriei între persoane al căror sex nu este diferenţiat.

Acţiune în declararea nulităţii absolute a actului juridic

de

Acţiune în declararea nulităţii absolute a actului juridic

acţiune în declararea nulităţii absolute a actului juridic, varietate a acţiunii în nulitate servind ca mijloc procesual celui interesat de a cere în justiţie desfiinţarea retroactivă a unui act juridic lovit de nulitate absolută. Sunt cauze de nulitate absolută: încălcarea regulilor privind capacitatea civilă a persoanelor (neres-pectarea unei incapacităţi speciale de folosinţă a persoanei fizice, impusă pentru ocrotirea unui interes obştesc sau lipsa capacităţii de folosinţă a persoanei juridice şi nerespectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a acesteia); lipsa totală a consimţământului (de exemplu, eroarea obstacol – error in negotium şi error in corpore); nevalabilitatea obiectului actului juridic; nevalabilitatea cauzei (lipsa acesteia sau cauza ilicită sau imorală); nerespectarea formei cerute ad validitatem; încălcarea ordinii publice; fraudarea legii etc.

A.d.n.a. poate fi intentată de oricare dintre părţi, de către procuror, precum şi de către orice persoană interesată; însăşi instanţa de judecată, ca şi organul arbitrai pot constata chiar din oficiu nulitatea absolută a unui act juridic, cu prilejul soluţionării unor acţiuni având alt obiect. A.d.n.a. este imprescriptibilă; ea poate fi intentată oricând, nulitatea absolută operând de plin drept, în puterea legii. Cu toate acestea, atunci când constatarea nulităţii absolute se face ulterior executării actului, acţiunea civilă având ca obiect restituirea prestaţiilor executate în temeiul actului nul poate fi promovată numai înăuntrul termenului de prescripţie; o asemenea acţiune se prescrie în termenul general prevăzut de lege pentru prescripţia extinctivă.

Acţiune în daune-interese

de

Acţiune în daune-interese

acţiune în daune-interese, acţiune personală întemeiată pe răspunderea civilă contractuală, prin care se urmăreşte recuperarea echivalentului prejudiciului încercat de una dintre părţile contractante ca urmare a executării cu întârziere a obligaţiei celeilalte părţi din contract (daune-interese moratorii) sau, după caz, ca urmare a neexecutării totale sau parţiale a obligaţiei de către cealaltă parte (daune-interese compensatorii). Condiţiile răspunderii civile contractuale sunt: a) săvârşirea unei fapte ilicite de către pârât, constând în executarea cu întârziere, respectiv neexecutarea obligaţiei asumate prin contract; b) producerea unui prejudiciu în patrimoniul reclamantului, adică a unei pagube ce se poate cuantifica băneşte; evaluarea prejudiciului se poate face pe cale judecătorească (evaluarea judiciară), prin lege (evaluarea legală) sau prin convenţia părţilor (evaluarea convenţională); c) existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită a pârâtului şi prejudiciul pretins de reclamant, în sensul că fapta ilicită săvârşită de pârât este cauza prejudiciului pretins de reclamant; d) existenţa vinovăţiei pârâtului în săvârşirea faptei ilicite, sub forma intenţiei sau a culpei, pârâtul urmând a răspunde pentru culpa cea mai uşoară; este prezu-mată în cazul obligaţiilor de rezultat; această prezumţie este însă relativă, putând fi răsturnată de debitor prin proba contrară a existenţei unei cauze străine; prezumţia de culpă operează de îndată ce creditorul face dovada că debitorul nu a realizat sau nu a obţinut rezultatul la care s-a obligat; e) punerea în întârziere a debitorului în una din formele prevăzute de lege: notificarea prin intermediul executorilor judecătoreşti sau cererea de chemare în judecată a debitorului prin care s-a cerut executarea obligaţiei de către pârât.

Condiţia punerii în întârziere nu se cere în situaţia în care debitorul este de drept în întârziere, respectiv: în cazurile expres prevăzute de lege, ca, de exemplu, în materia vânzării de produse şi lucruri mobile; când părţile au convenit expres că debitorul este de drept în întârziere la împlinirea termenului la care trebuia să-şi execute obligaţia, fără îndeplinirea vreunei formalităţi; când obligaţia, prin natura sa, nu putea fi îndeplinită decât într-un termen determinat, pe care debitorul l-a lăsat să treacă fără a-şi executa obligaţia; în cazul obligaţiilor continue, cum sunt cele având ca obiect furnizarea energiei electrice, a apei sau aceea de întreţinere a unui anumit bun; în cazul încălcării obligaţiilor de a nu face; f) inexistenţa unei clauze de nerespon-sabilitate. Temeiul de drept îl reprezintă dispoziţiile art. 1073-1090 C. civ.

Acţiune în contestarea paternităţii

de

Acţiune în contestarea paternităţii

acţiune în contestarea paternităţii, mijloc juridic prin care se neagă paternitatea unui copil, pe motiv că nu sunt îndeplinite condiţiile necesare pentru existenţa vreuneia dintre prezumţiile legale de paternitate sau pe motiv că recunoaşterea făcută de tată nu este concordantă cu realitatea. V A.c.p. are două variante, şi anume: a) a.c.p. a copilului aparent rezultat din căsătorie. Este utilizată în ipoteza în care paternitatea copilului este atribuită unui bărbat ce nu a fost niciodată căsătorit cu mama acestuia, ca şi atunci când faţă de respectivul bărbat, deşi a fost sau este căsătorit cu mama copilului, nu sunt îndeplinite condiţiile în prezenţa cărora ar fi operantă vreuna din prezumţiile legale de paternitate. Dacă se admite a.c.p., copilul pierde calitatea de copil din căsătorie. într-o atare ipoteză, dacă naşterea copilului a fost declarată la serviciul stării civile de către bărbatul în cauză, împrejurarea având valoarea şi semnificaţia unei recunoaşteri de paternitate, respectivul copil păstrează în viitor calitatea de copil din afara căsătoriei a respectivului bărbat; b) a.c.p. a copilului din afara căsătoriei. Se utilizează exclusiv atunci când stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei s-a făcut prin recunoaşterea acestuia de către tată.

Temeiul de drept îl constituie dispoziţiile art. 58 C. fam. coroborat cu art. 64 alin. (1) C. fam. 2) Ambele acţiuni prin care se poate realiza c.p. sunt acţiuni personale, imprescriptibile şi pot fi promovate de orice persoană care ar avea un interes legitim în această privinţă, precum: bărbatul în cauză; mama copilului; moştenitorii lui, precum şi autoritatea tutelară sau procurorul. 3) Proba ambelor acţiuni se poate face prin orice mijloace de dovadă. Atunci când a.c.p. vizează paternitatea stabilită prin recunoaşterea de către tată şi este promovată de către mamă, de către copil ori de către descendenţii lui, autorul recunoaşterii sau, după caz, descendenţii lui au sarcina să facă proba paternităţii. 4) Cât priveşte hotărârea judecătorească de admitere a a.c.p., aceasta are caracter declarativ.

Acţiune în contestarea maternităţii

de

Acţiune în contestarea maternităţii

acţiune în contestarea maternităţii, mijloc juridic de înlăturare a maternităţii ca legătură juridică dintre mamă şi copil, în situaţia în care maternitatea, indiferent de modul cum a fost stabilită, nu concordă cu realitatea. Legea face distincţie între două ipoteze de c.m., stabilind un regim juridic deosebit pentru fiecare dintre ele, şi anume: a) situaţia când maternitatea a fost stabilită prin recunoaştere; în acest caz c.m. poate fi făcută pe calea acţiunii în justiţie de către orice persoană interesată, precum: copilul recunoscut, femeia în cauză, moştenitorii celui recunoscut etc.; de asemenea, ea poate fi făcută şi de către procuror ori de câte ori recunoaşterea nu corespunde adevărului;

o astfel de acţiune are caracter imprescriptibil şi este compatibilă cu orice mijloc de probaţiune; b) situaţia când maternitatea a fost stabilită prin certificatul de naştere; în această ipoteză, c.m. poate fi făcută, deopotrivă, prin promovarea unei acţiuni în justiţie având ca finalitate stabilirea adevăratei maternităţi, ca şi printr-o acţiune distinctă, având drept scop numai înlăturarea maternităţii rezultate din certificatul de naştere. în primul caz, acţiunea în justiţie poate fi promovată numai de către copil, personal sau prin reprezentare; în cel de-al doilea caz, poate promova a.c.m. orice persoană interesată, precum şi procurorul. Admisibilitatea a.c.m. este condiţionată de faptul ca persoana în cauză să aibă folosinţa unei alte stări civile decât aceea care rezultă din certificatul său de naştere. A.c.m. este o acţiune personală, are caracter imprescriptibil şi poate fi dovedită prin orice mijloc de probă. Cât priveşte hotărârea judecătorească prin care se admite a.c.m., aceasta are caracter declarativ.

Acţiune în contencios administrativ, recurs jurisdictional

de

Acţiune în contencios administrativ, recurs jurisdictional

acţiune în contencios administrativ, varietate a acţiunii civile, reprezentând însă o cale de atac, care se particularizează prin elementele sale esenţiale: subiecte, obiect şi cauză. 1) Poate avea calitate de subiect activ al a.c.a.: persoana (fizică sau juridică) care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ ilegal; persoana vătămată în drepturile sau în interesele sale legitime prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe ale Guvernului neconstituţionale; Avocatul Poporului; Ministerul Public; prefectul; Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici; autoritatea emitentă a unui act administrativ unilateral ilegal.

2) Pot face obiectul a.c.a.: actele administrative unilaterale tipice; actele administrative asimilate actului administrativ unilateral (refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege sau un interes legitim, nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri corect îndreptate etc.); contractele administrative; actele administrativ-juris-dicţionale; actele administrative fiscale. 3) Cauza a.c.a. o reprezintă scopul către care se îndreaptă voinţa celui care reclamă ori se apără, respectiv protejarea sau valorificarea dreptului subiectiv ori a interesului legitim. 4) A.c.a. trebuie introdusă înăuntrul termenului prevăzut de lege (stabilit diferit, în funcţie de titularul acţiunii şi de felul actului administrativ atacat) la instanţa de contencios administrativ competentă. 5) Instanţa de contencios administrativ, sesizată cu o a.c.a., poate pronunţa una din următoarele soluţii: a) anularea în totalitate sau în parte a actului administrativ şi obligarea autorităţii publice la emiterea altui act administrativ; b) anularea actului şi obligarea autorităţii emitente la plata unor daune materiale şi/sau morale. 6) împotriva hotărârilor pronunţate în fond de către instanţele de contencios administrativ se poate face recurs, în termenul general de 15 zile de la comunicare [sin. recurs jurisdictional].

Acţiune în constituire de drepturi, acţiune în transformare

de

Acţiune în constituire de drepturi, acţiune în transformare

Acţiune în constituire de drepturi, acţiune civilă prin care se cere instanţei de judecată ca prin aplicarea legii la anumite fapte invocate să creeze situaţii noi, cu implicaţii juridice noi, între părţile litigante. Hotărârea judecătorească prin care se soluţionează o astfel de acţiune are efect constitutiv ex nune, creând un raport juridic nou. Sunt a.c.d., spre exemplu: acţiunile prin care se cere punerea sub interdicţie sau ridicarea acesteia, cele de divorţ. Sunt cazuri în care, deşi se creează o situaţie juridică nouă, hotărârea produce efecte retroactive, cum ar fi: cererile de declarare a morţii, de anulare a căsătoriei, de stabilire a filiaţiei faţă de mamă sau faţă de tată, de tăgăduire a paternităţii etc. [sin. acţiune în transformare].

ACŢIUNE ÎN CONSTITUIRE SAU FORMARE DE DREPTURI, acţiune prin care reclamantul solicită aplicarea legii la o situaţie de fapt nouă, în vederea stabilirii între părţi a unui nou raport juridic. Ca regulă generală, hotărârile pronunţate în aceste cazuri produc efecte pentru viitor, însă excepţional, unele produc efecte şi pentru trecut (de ex.: anularea căsătoriei, anularea adopţiei). Exemple de asemenea acţiuni: cererea de punere sub interdicţie, cererea de divorţ, declararea judecătorească a morţii, tăgada paternităţii, încuviinţarea adopţiei etc.

Acţiune în constatarea dizolvării de drept a societăţii comerciale

de

Acţiune în constatarea dizolvării de drept a societăţii comerciale

acţiune în constatarea dizolvării de drept a societăţii comerciale, mijloc procedural prin care orice persoană interesată poate solicita instanţei judecătoreşti competente (tribunalului) să constate că a operat în puterea legii dizolvarea societăţii comerciale, întrucât durata stabilită pentru funcţionarea societăţii a expirat, iar asociaţii nu au decis prelungirea duratei acesteia.

Expirarea termenului stabilit pentru durata societăţii este un caz general de dizolvare, aplicabil oricărei forme de societate, precum şi grupurilor de interes economic. întrucât durata stabilită pentru funcţionarea societăţii a expirat, iar asociaţii nu au hotărât prelungirea duratei acesteia, dizolvarea se produce de drept, nefiind necesară nicio manifestare de voinţă a asociaţilor şi nicio formalitate de publicitate. Calitate procesuală activă are orice persoană interesată, precum asociaţii sau creditorii sociali. Calitate procesuală pasivă are societatea a cărei dizolvare se solicită. Temeiul de drept al acţiunii îl reprezintă dispoziţiile art. 227 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/1990, republicată, raportat la art. 111 C. proc. civ.

Acţiune în constatarea aprobării tacite

de

Acţiune în constatarea aprobării tacite

acţiune în constatarea aprobării tacite, varietate a acţiunii în contencios administrativ ce constituie mijlocul juridic prin care cel care a solicitat organului administrativ competent eliberarea unei autorizaţii se poate adresa instanţei de contencios administrativ, solicitând ca aceasta să constate că, de vreme ce acel organ nu a dat un răspuns cererii sale în termenul stabilit de lege, el a aprobat tacit respectiva cerere şi, totodată, să dispună obligarea respectivului organ la emiterea autorizaţiei solicitate. Legea prevede că autorizaţia se consideră acordată sau, după caz, reînnoită dacă autoritatea administraţiei publice nu răspunde solicitantului în termenul prevăzut de lege pentru emiterea sau reînnoirea respectivei autorizaţii. Dacă legea nu prevede un termen pentru soluţionarea cererii de autorizare, autorităţile administraţiei publice sunt obligate să soluţioneze cererea de autorizare în termen de 30 de zile de la depunerea acesteia. Solicitantul autorizaţiei depune, odată cu cererea, documentaţia completă, întocmită potrivit prevederilor legale care reglementează procedura de autorizare respectivă şi potrivit informaţiilor furnizate de autoritatea administraţiei publice. După expirarea termenului stabilit de lege pentru emiterea autorizaţiei şi în lipsa unei comunicări scrise din partea autorităţii administraţiei publice, solicitantul poate desfăşura activitatea, presta serviciul sau exercita profesia pentru care s-a solicitat autorizarea.

Cererea de chemare în judecată a autorităţii administraţiei publice având ca obiect constatarea aprobării tacite se introduce la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă. Instanţa va soluţiona cererea în termen de cel mult 30 de zile de la primirea acesteia, cu citarea părţilor. Participarea procurorului este obligatorie. Cererea este scutită de taxă de timbru. Reclamantul depune la instanţă, anexată la cererea de chemare în judecată, copia cererii de autorizare purtând numărul şi data înregistrării la autoritatea administraţiei publice pârâte, însoţită de întreaga documentaţie depusă la aceasta. Autoritatea administraţiei publice poate invoca, în apărarea sa, existenţa unui răspuns adresat solicitantului autorizaţiei în termenul prevăzut de lege sau, după caz, a notificării făcute de autoritatea administrativă sesizată privind neregularitatea constatată în documentaţia depusă anexă la cererea de autorizare.

 

Acţiune în constatarea abţinerii (omisiunii) instituţiilor comunitare de a acţiona

de

Acţiune în constatarea abţinerii (omisiunii) instituţiilor comunitare de a acţiona

acţiune în constatarea abţinerii (omisiunii) instituţiilor comunitare de a acţiona, acţiunea ce are ca scop constatarea pe cale jurisdicţională a ilegalităţii abţinerii sau omisiunii instituţiilor comunitare relativ la o anumită problemă adusă în atenţia lor. Această acţiune permite Curţii să controleze legalitatea inacţiunii instituţiilor comunitare. Ea poate fi introdusă totuşi numai după ce instituţiei respective i s-a solicitat să acţioneze. Atunci când s-a constatat ilegalitatea omisiunii, instituţia vizată trebuie să pună capăt abţinerii de a acţiona, luând măsurile adecvate. Competenţa de a judeca acţiunea în constatarea abţinerii de a acţiona este împărţită între Curte şi Tribunal după aceleaşi criterii precum acţiunea în anulare. Legitimare procesuală pasivă au instituţiile comunitare expres prevăzute în tratate: Parlamentul, Consiliul de Miniştri şi Comisia Europeană, pe când reclamanţi pot fi persoanele fizice şi juridice, statele membre, precum şi orice instituţie comunitară. în caz de admitere a acţiunii, Curtea Europeană de Justiţie declară ilegală inacţiunea instituţiei comunitare şi, în consecinţă, o obligă să emită actul impus de normele comunitare. Nu se face distincţie între actele obligatorii a fi emise şi actele neobligatorii, prin urmare opinia dominantă este în sensul că acţiunea poate avea ca obiect şi emiterea unei recomandări sau a unui aviz.

După efectuarea procedurii administrative prealabile obligatorii şi numai în cazul în care aceasta nu se finalizează cu exprimarea unei poziţii de către instituţia comunitară – caz în care este deschisă calea unei acţiuni în anulare – reclamantul are la dispoziţie un termen de 2 luni în care să sesizeze Curtea Europeană de Justiţie. Termenul începe să curgă de la expirarea unui alt termen de 2 luni, în care instituţia comunitară trebuia să răspundă la recursul administrativ prealabil [sin. acţiune în carenţă; acţiunea pentru obligaţia de a face, determinată de abţinerea instituţiilor comunitare de a acţiona/legifera],

Acţiune în constatare, în confirmare sau în recunoaşterea dreptului

de

Acţiune în constatare, în confirmare sau în recunoaşterea dreptului

acţiunea în constatare, este acea acţiune în justiţie prin care reclamantul solicită instanţei doar să constate existenţa unui drept subiectiv al său faţă de pârât ori, după caz, inexistenţa unui drept subiectiv al pârâtului împotriva sa.

Prescripţia extinctivă şi acţiunea în constatare

Atât jurisprudenţa, cât şi doctrina corespunzătoare reglementării anterioare au adoptat soluţia imprescriptibilităţii acţiunii în constatare, ară-tându-se că această soluţie decurge din imprescriptibilitatea aşa-numitului drept la acţiune în sens procesual, cât şi din împrejurarea că dreptul subiectiv există sau nu există ca atare, iar, întrucât partea nu are la îndemână calea unei acţiuni în realizare, trebuie să i se recunoască posibilitatea de a obţine constatarea existenţei sau inexistenţei dreptului subiectiv civil oricând are interes.

Noul cod civil prevede în mod expres, în art. 2502 alin. (2) pct. 2, imprescriptibilitatea acţiunii în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept.

acţiune în constatare, acţiune civilă prin care se cere ca instanţa de judecată să constate, prin hotărârea sa, fie existenţa unui drept (atunci când nu este posibilă promovarea unei acţiuni în realizarea acelui drept), fie inexistenţa unui pretins drept al pârâtului. A.c. este pozitivă când urmăreşte constatarea existenţei unui drept sau a unui raport juridic şi este negativă când se cere constatarea inexistenţei unui drept sau a unui raport juridic. în ambele cazuri, ea este imprescriptibilă. Hotărârea judecătorească pronunţată în cazul unei a.c. nu este susceptibilă de executare silită; de îndată ce a rămas definitivă, ea consfinţeşte cu puterea lucrului judecat existenţa sau inexistenţa dreptului ori al raportului juridic; însă, dacă prin hotărâre s-au acordat şi cheltuieli de judecată, această dispoziţie a instanţei poate fi pusă în executare silită; de asemenea, din faptul că hotărârea pronunţată într-o a.c. nu constituie titlu executoriu nu trebuie trasă concluzia că judecata a.c. s-ar face după procedura necontencioasă, iar nu după cea contencioasă. în raport cu acţiunea în realizare, a.c. are, în dreptul nostru, un caracter subsidiar: cât timp reclamantul are la dispoziţie un alt mijloc procedural pentru realizarea dreptului – acţiune în realizare, contestaţie la executare etc. – el nu poate utiliza a.c., aceasta urmând a fi respinsă ca inadmisibilă. Instituind această regulă, legiuitorul a urmărit ca, în măsura în care este posibil, atunci când s-a încălcat un drept să se restabilească ordinea de drept ştirbită prin încălcarea respectivă, finalitate ce poate fi atinsă prin acţiunea în realizare. în practică, problema de a stabili dacă partea are sau nu posibilitatea formulării unei acţiuni în realizarea dreptului ridică unele dificultăţi.

Situaţii în care ar fi admisibilă cererea în constatare sunt, de exemplu, următoarele: dacă debitorul, înainte de declanşarea executării silite, solicită să se constate că a intervenit prescripţia dreptului creditorului de a cere şi de a obţine executarea silită (contestaţia la executare ar fi respinsă ca prematură, aşadar debitorul nu are la îndemână o cerere în realizare decât după ce s-ar declanşa executarea silită); când constructorul pe terenul altuia solicită instanţei să constate calitatea în care a construit (în intervalul de timp cuprins între momentul edificării construcţiei şi momentul invocării accesiunii imobiliare artificiale, constructorul nu are la îndemână o cerere în realizare a drepturilor sale potrivit art. 494 C. civ. sau născute în temeiul convenţiei încheiate cu proprietarul terenului); dacă unul dintre soţi solicită să se constate că un bun dobândit în timpul căsătoriei este bun comun ori, dimpotrivă, bun propriu (partajarea bunurilor în timpul căsătoriei nu se poate face decât pentru motive temeinice). Nu se poate solicita constatarea unei situaţii de fapt, în temeiul art. 111 C. proc. civ., întrucât acest text de lege face referire la cererea pentru constatarea existenţei sau neexis-tenţei unui drept; o astfel de cerere se respinge ca inadmisibilă; de exemplu, este inadmisibilă acţiunea prin care se solicită instanţei să constate că un înscris s-a pierdut în anumite împrejurări, că există identitate de persoană între reclamant şi cel care figurează cu un alt nume într-un act juridic. în schimb, a.c. este admisibilă, fiind vorba despre un raport juridic, şi nu despre o situaţie de fapt, dacă s-ar solicita constatarea: existenţei consimţământului pârâtului la efectuarea unor lucrări de îmbunătăţire a imobilului; inexistenţei unui raport de rudenie între reclamant şi pârât; calităţii în care o persoană a construit pe terenul altei persoane (constructor de bună-credinţă sau de rea-credinţă ori constructor în temeiul unei convenţii cu proprietarul). Pe baza criteriului obiectului lor, a.c. se împart în: acţiuni declaratorii, acţiuni interogatorii şi acţiuni provocatorii [sin. acţiune în confirmare, acţiune în recunoaşterea dreptului;)

acţiunea în constatare, este reglementată de art. 111 c.pr.civ. şi prin intermediul acesteia, reclamantul urmăreşte un obiectiv limitat, respectiv să se constate existenţa unui drept al său împotriva pârâtului sau inexistenţa unui drept al pârâtului împotriva sa. Hotărârile pronunţate în cazul acţiunilor în constatare nu sunt susceptibile de executare silită şi nu pot constitui titluri executorii, deoarece prin intermediul acestor acţiuni nu se poate solicita constatarea unei situaţii de fapt, ci numai un drept (ex.: constatarea calităţii de moştenitor, a compunerii masei succesorale, acţiunea în declararea simulaţiei etc.).

Acţiune în anularea unui act comunitar

de

Acţiune în anularea unui act comunitar

acţiune în anularea unui act comunitar, acţiunea prin care se contestă legalitatea unui act comunitar (regulament, directivă, decizie). Pentru a fi anulat pe această cale, actul comunitar trebuie să îndeplinească mai multe condiţii: a) să fie emis de o instituţie comunitară; b) să se încadreze în categoria actelor susceptibile a fi atacate cu acţiune directă în anulare: actele adoptate în comun de Parlamentul European şi de Consiliul U.E., actele proprii ale Consiliului, Comisiei, Băncii Central Europene, altele decât recomandările şi avizele, precum şi actele Parlamentului European destinate a produce efecte faţă de terţi (sunt exceptate actele emise de statele membre, ca subiecte de drept de sine stătătoare); c) să producă efecte juridice, prin el însuşi. Curtea de Justiţie este competentă să soluţioneze acţiunile introduse de către un stat membru împotriva Parlamentului European şi/sau împotriva Consiliului (cu excepţia actelor acestuia din urmă referitoare la ajutoarele de stat, la dumping sau a competenţelor de executare) sau pe cele introduse de către o instituţie comunitară împotriva alteia. Tribunalul de Primă Instanţă este competent pentru a judeca, în primă instanţă, toate celelalte acţiuni de acest tip şi îndeosebi acţiunile introduse de către persoanele private. Reclamant poate fi orice persoană fizică sau juridică din statele membre ale Uniunii Europene, dacă actul comunitar atacat are caracter individual şi îl priveşte în mod direct pe reclamant, indiferent dacă îi este adresat sau nu. Actele comunitare nor-madve sau „cu caracter general”, pentru a fi contestate de persoanele private, trebuie să fi fost emise cu exces de putere faţă de reclamant. De asemenea, acţiunea poate fi promovată de un stat membru sau de o altă instituţie comunitară; aceste subiecte de drept nu trebuie să demonstreze existenţa unui interes, care se prezumă.

Termenul de contestare a actelor comunitare în faţa Curţii Europene de Justiţie este de 2 luni de la publicarea actului, notificarea lui către reclamant, respectiv de la efectiva luare la cunoştinţă a actului (atunci când beneficiar este un alt subiect de drept). în cazul admiterii acţiunii, se declarară nulitatea deciziei atacate, cu efecte pentru trecut şi pentru viitor. Excepţie fac efectele actelor normative deja produse, faţă de care nulitatea se acoperă. Curtea trebuie însă să precizeze de fiecare dată, când efectele unui regulament se definitivează, care sunt aceste efecte. Anularea actului poate fi şi parţială, însă în niciun caz Curtea nu poate recurge la injoncţiuni la adresa instituţiei comunitare emitente, la modificarea sau înlocuirea directă a actului acesteia. Doctrina apreciază că suntem tot în prezenţa unei acţiuni în anulare în cazul în care funcţionarii publici comunitari se plâng împotriva sancţiunilor disciplinare ce le-au fost aplicate sau împotriva modului de rezolvare a unei petiţii pe care au înaintat-o „autorităţii învestite cu puterea de numire”, această legitimare procesuală activă specială rezultând nu din tratatele constitutive, ci din Statutul funcţionarilor comunitari.

Acţiune în anularea hotărârii declarative de moarte

de

Acţiune în anularea hotărârii declarative de moarte

acţiune în anularea hotărârii declarative de moarte, mijloc procedural prin care se asigură desfiinţarea hotărârii judecătoreşti declarative de moarte, fie atunci când cel astfel declarat mort este în viaţă, fie atunci când după darea acestei hotărâri, se constată că există o înregistrare a morţii persoanei, pe baza morţii fizic constatate. Este o acţiune personală. Calitate procesuală activă are orice persoană interesată, respectiv cel declarat mort, reclamantul din acţiunea în declararea judecătorească a morţii etc., precum şi procurorul, în temeiul art. 45 alin. (1) C. proc. civ. Calitate procesuală pasivă are, după caz, cel declarat mort sau, dacă acesta este titularul acţiunii, părţile din procesul finalizat cu pronunţarea hotărârii declarative de moarte.

Acţiunea vizează în principal anularea hotărârii judecătoreşti declarative de moarte, iar în subsidiar, efectuarea cuvenitelor rectificări în registrul de stare civilă, în cazul în care titularul acţiunii este persoana declarată moartă, acesta poate cere, ca un capăt de cerere subsidiar, şi restituirea bunurilor sale, cu excepţia cazului în care acestea au fost dobândite cu titlu oneros de un terţ de bună-credinţă. Instanţa competentă este cea care a pronunţat hotărârea declarativă de moarte ce se cere a fi anulată. Temeiul de drept este dat de dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice şi ale art. 42 din Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei şi a Decretului privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice.

Acţiune în anularea hotărârii arbitrale

de

Acţiune în anularea hotărârii arbitrale

acţiune în anularea hotărârii arbitrale (1), mijloc de învestire a instanţei pentru exercitarea controlului judecătoresc în scopul desfiinţării unei hotărâri arbitrale. în legătură cu natura juridică a a.a.h.a. în doctrină s-au exprimat opinii diferite: pe de o parte, s-a susţinut că ar fi o cale de atac civilă, autonomă şi extraordinară, de control judecătoresc şi de reformare, iar pe de altă parte, o judecată în prima instanţă, sau acţiunea ar avea o natură juridică mixtă: jurisdicţională şi contractuală. Potrivit prevederilor Codului de procedură civilă, hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată numai prin acţiune în anulare pentru unul din următoarele motive: a) litigiul nu era susceptibil de soluţionare pe calea arbitrajului; b) tribunalul arbitrai a soluţionat litigiul fără să existe o convenţie arbitrală sau în temeiul unei convenţii nule sau inoperante; c) tribunalul arbitrai nu a fost constituit în conformitate cu convenţia arbitrală; d) partea a lipsit la termenul când au avut loc dezbaterile şi procedura de citare nu a fost legal îndeplinită; e) hotărârea a fost pronunţată după expirarea termenului stabilit de părţi sau prevăzut de lege (5 luni de la data constituirii tribunalului arbitrai) pentru pronunţare; 0 tribunalul arbitrai s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut; g) hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul şi motivele, nu arată data şi locul pronunţării, nu este semnată de arbitri; h) dispozitivul hotărârii arbitrale cuprinde dispoziţii care nu se pot aduce la îndeplinire; i) hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative ale legii. în ceea ce priveşte exercitarea acţiunii, pentru desfiinţarea hotărârii arbitrale, partea sau părţile trebuie să introducă acţiunea în anulare; instanţa nu se poate sesiza din oficiu. Părţile nu pot renunţa prin convenţia arbitrală la dreptul de a introduce acţiunea în anulare împotriva hotărârii arbitrale. Renunţarea la acest drept se poate face, însă, după pronunţarea hotărârii arbitrale. Acţiunea poate fi introdusă în termen de o lună de la data comunicării hotărârii arbitrale. Competenţa de a soluţiona acţiunea în anulare revine instanţei judecătoreşti imediat superioare instanţei care, în lipsa convenţiei arbitrale, ar fi fost competentă să judece litigiul în fond, în primă instanţă, în circumscripţia căreia a avut loc arbitrajul. Suspendarea executării hotărârii arbitrale atacate cu acţiune în anulare poate fi dispusă de instanţă numai după depunerea unei cauţiuni fixate de ea. Dacă instanţa judecătorească admite acţiunea, va anula hotărârea arbitrală, iar, dacă litigiul este în stare de judecată, se va pronunţa şi în fond, în limitele convenţiei arbitrale. Dacă, însă, pentru a hotărî în fond este nevoie de noi probe, instanţa judecătorească se va pronunţa în fond după administrarea lor. în acest din urmă caz, hotărârea de anulare nu se va putea ataca decât odată cu hotărârea asupra fondului. Hotărârea instanţei judecătoreşti cu privire la acţiunea în anulare poate fi atacată numai cu recurs.

acţiune în anularea hotărârii arbitrale (2), cererea formulată de unul sau mai mulţi semnatari ai unei convenţii arbitrale prin care este învestită instanţa de judecată competentă să desfiinţeze o hotărâre arbitrală pronunţată de tribunalul arbitrai. Motivele pentru care poate fi desfiinţată hotărârea arbitrală sunt limitativ prevăzute de lege: litigiul nu era susceptibil de soluţionare pe calea arbitrajului; tribunalul arbitrai a soluţionat litigiul fără să existe o convenţie arbitrală sau în temeiul unei convenţii nule sau inoperante; tribunalul arbitrai nu a fost constituit în conformitate cu convenţia arbitrală; partea a lipsit la termenul când au avut loc dezbaterile şi procedura de citare nu a fost legal îndeplinită; hotărârea a fost pronunţată după expirarea termenului de cel mult 5 luni de la data constituirii tribunalului arbitrai; tribunalul arbitrai s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut; hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul şi motivele, nu arată dala şi locul pronunţării, nu este semnată de arbitri; dispozitivul hotărârii arbitrale cuprinde dispoziţii care nu se pot aduce la îndeplinire; hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative ale legii.

Părţile nu pot renunţa prin convenţia arbitrală la dreptul de a introduce a. în a. împotriva h.a. Renunţarea la acest drept se poate face, însă, după pronunţarea hotărârii arbitrale.

Instanţa competentă să soluţioneze în primă instanţă a. în a. este instanţa imediat superioară celei care ar fi fost competentă să judece litigiul în fond, în circumscripţia căreia a avut loc arbitrajul. A. în a. poate fi introdusă în termen de o lună de la data comunicării hotărârii arbitrale.

Instanţa de judecată competentă poate dispune prin încheiere, care poate fi atacată cu recurs, în mod separat, suspendarea executării hotărârii arbitrale împotriva căreia a fost introdusă a. în a., numai după depunerea unei cauţiuni
fixate de ea. în cazuri urgente, dacă s-a plătit cauţiunea, preşedintele instanţei poate dispune, prin încheiere şi fără citarea părţilor, suspendarea provizorie a executării până la soluţionarea cererii de suspendare de către instanţă. încheierea nu este supusă niciunei căi de atac. Cauţiunea care trebuie depusă este în cuantum de 10% din valoarea obiectului cererii sau de 500 lei pentru cererile neevaluabile în bani. Cauţiunea depusă este deductibilă din cauţiunea stabilită de instanţă, dacă este cazul. Instanţa judecătorească, în situaţia în care admite acţiunea, dispune anularea hotărârii arbitrale, iar dacă litigiul este în stare de judecată, se pronunţă şi în fond, în limitele convenţiei arbitrale. Dacă, însă, pentru a hotărî în fond este nevoie de noi probe, instanţa judecătorească se pronunţă în fond după administrarea lor. în acest din urmă caz, hotărârea de anulare nu se va putea ataca decât odată cu hotărârea asupra fondului. Hotărârea instanţei judecătoreşti cu privire la a. în a. poate fi atacată numai cu recurs. A. în a. se judecă în completul prevăzut pentru judecata în primă instanţă, iar recursul se judecă în completul prevăzut pentru această cale de atac (art. 364-3661 C.proc.civ., art. 403 C.proc.civ.).

Acţiune în anularea certificatului de moştenitor

de

Acţiune în anularea certificatului de moştenitor

acţiune în anularea certificatului de moştenitor, varietate a acţiunii în nulitate prin care cei care se consideră vătămaţi în drepturile lor prin emiterea certificatului de moştenitor pot cere instanţei judecătoreşti anularea acestuia şi stabilirea drepturilor lor, conform legii. Este o acţiune personală, patrimonială, în constatarea nulităţii relative sau absolute a unui act emis de notarul public. Au calitate procesuală activă atât moştenitorii care au participat la procedura
succesorală notarială, cât şi terţii care justifică un interes în formularea acţiunii, iar calitate procesuală pasivă toţi cei care au figurat ca părţi în certificatul de moştenitor; chiar dacă motivul de nulitate invocat priveşte numai pe unul dintre moştenitorii consemnaţi în certificatul emis de notar, toţi moştenitorii trebuie chemaţi în judecată pentru ca hotărârea de anulare a actului să le fie opozabilă. Reclamantul poate solicita anularea certificatului de moştenitor, care constată, în baza încheierii finale întocmite de notar, masa succesorală, numărul şi calitatea moştenitorilor, precum şi cotele ce le revin acestora din patrimoniul defunctului, sau a certificatului de calitate de moştenitor, care cuprinde numai menţiunea cu privire la calitatea de moştenitor. în ceea ce priveşte cauza de nulitate a certificatului de moştenitor, dacă partea care formulează acţiunea a participat la procedura succesorală notarială, certificatul de moştenitor are valoarea unei convenţii, astfel motivele de nulitate relativă invocate vor privi incapacitatea sau viciile de consimţământ, iar motivele de nulitate absolută invocate vor fi cele prevăzute de dreptul comun.

Dacă reclamantul este un terţ faţă de certificatul de moştenitor, menţiunile certificatului sunt opozabile până la dovada contrară, acesta putând cere anularea certificatului pentru lipsa calităţii de moştenitor a titularului ori greşita stabilire a întinderii drepturilor sale succesorale, sau constatarea nulităţii pentru motivele de nulitate absolută, potrivit dreptului comun. Acţiunea poate fi formulată şi pe cale incidentală de către reclamant, în cadrul partajului succesoral, sau prin cerere recon-venţională, de către pârât. Până la anularea sa prin hotărâre judecătorească, certificatul de moştenitor face dovada deplină în privinţa calităţii de moştenitor şi a cotei sau bunurilor care se cuvin fiecărui moştenitor în parte. în cazul anulării certificatului de moştenitor, notarul public va elibera un nou certificat, pe baza hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile. In acest scop, instanţelor judecătoreşti le revine obligaţia de a trimite la biroul notarului public competent în soluţionarea cauzei copie de pe hotărârea rămasă definitivă şi irevocabilă, împreună cu dosarul notarial, dacă a fost cerut în timpul judecăţii. Temeiul de drept îl constituie art. 88 din Legea nr. 36/1995, raportat la alte dispoziţii de drept comun cu privire la cauzele de nulitate relativă sau absolută.

Acţiune în anularea căsătoriei

de

Acţiune în anularea căsătoriei

acţiune în anularea căsătoriei, acţiune personală prin care soţul al cărui consimţământ a fost viciat la încheierea căsătoriei solicită instanţei judecătoreşti competente desfiinţarea acesteia. Potrivit legii, se poate anula căsătoria, la cererea soţului al cărui consimţământ a fost viciat prin eroare cu privire la identitatea fizică a celuilalt soţ, prin viclenie sau prin violenţă. De aici consecinţa că singurele cazuri de nulitate relativă a căsătoriei sunt viciile de consimţământ: eroarea, dolul şi violenţa. Ea poate fi introdusă numai de soţul al cărui consimţământ a fost viciat. Moştenitorii acestuia nu pot continua acţiunea în nulitate relativă, deoarece este o acţiune personală şi legea nu acordă moştenitorilor dreptul de a o continua, având în vedere faptul că ori de câte ori legiuitorul a dorit ca o acţiune privitoare la starea civilă să fie continuată de moştenitori a prevăzut aceasta în mod expres, cum este cazul, de exemplu, cu acţiunea în stabilirea filiaţiei faţă de mamă, cu cea în stabilirea paternităţii şi cu acţiunea în tăgăduirea paternităţii. S-a exprimat şi opinia că moştenitorii pot continua acţiunea în nulitate relativă a căsătoriei, întrucât Codul familiei nu conţine dispoziţii prohibitive în acest sens. Procurorul poate introduce această acţiune ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor.

Nulitatea relativă a căsătoriei poate fi confirmată. Acţiunea se poate introduce în termen de 6 luni de la încetarea violenţei ori de la descoperirea erorii sau a dolului. Instanţa competentă se determină potrivit dreptului comun, neaplicându-se dispoziţiile speciale din materia divorţului. Temeiul de drept al acţiunii este dat de dispoziţiile art. 21 C. fam.

Acţiune în anularea actelor săvârşite de către debitor în perioada suspectă

de

Acţiune în anularea actelor săvârşite de către debitor în perioada suspectă

acţiune în anularea actelor săvârşite de către debitor în perioada suspectă, mijloc juridic prin care administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul poate solicita judecătorului-sindic, în cadrul procedurii insolvenţei, anularea actelor frauduloase încheiate de debitorul aflat în respectiva procedură, în dauna drepturilor creditorilor, în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii. Administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul poate introduce la judecătorul-sindic acţiuni pentru anularea constituirilor ori a transferurilor de drepturi patrimoniale către terţi şi pentru restituirea de către aceştia a bunurilor transmise şi a valorii altor prestaţii executate, realizate de debitor prin următoarele acte: a) acte de transfer cu titlu gratuit, efectuate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii; sunt exceptate sponsorizările în scop umanitar; b) operaţiuni comerciale în care prestaţia debitorului depăşeşte vădit pe cea primită, efectuate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii; c) acte încheiate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii, cu intenţia tuturor părţilor implicate în acestea de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori sau de a le leza în orice alt fel drepturile; d) acte de transfer de proprietate către un creditor pentru stingerea unei datorii anterioare sau în folosul acestuia, efectuate în cele 120 de zile anterioare deschiderii procedurii, dacă suma pe care creditorul ar putea să o obţină în caz de faliment al debitorului este mai mică decât valoarea actului de transfer; e) constituirea ori perfectarea unei garanţii reale pentru o creanţă care era chirografară, în cele 120 de zile anterioare deschiderii procedurii; 0 plăţile anticipate ale datoriilor, efectuate în cele 120 de zile anterioare deschiderii procedurii, dacă scadenţa lor fusese stabilită pentru o dată ulterioară deschiderii procedurii; g) actele de transfer sau asumarea de obligaţii efectuate de debitor într-o perioadă de 2 ani anteriori datei deschiderii procedurii, cu intenţia de a ascundeAntârzia starea de insolvenţă ori de a frauda o persoană fizică sau juridică faţă de care era debitor, la data efectuării transferului unor operaţiuni cu instrumente financiare derivate, inclusiv ducerea la îndeplinire a unui acord de compensare bilaterală (netting), realizate în baza unui contract financiar calificat, ori a devenit ulterior debitor, în sensul legii insolvenţei.

Următoarele operaţiuni, încheiate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii insolvenţei cu persoanele aflate în raporturi juridice cu debitorul, vor putea, de asemenea, să fie anulate şi prestaţiile recuperate, dacă sunt în dauna creditorilor: a) cu un asociat comanditat sau cu un asociat deţinând cel puţin 20% din capitalul societăţii comerciale ori, după caz, din drepturile de vot în adunarea generală a asociaţilor, atunci când debitorul este respectiva societate în comandită, respectiv o societate agricolă, în nume colectiv sau cu răspundere limitată; b) cu un membru sau administrator, atunci când debitorul este un grup de interes economici cu un acţionar deţinând cel puţin 20% din acţiunile debitorului ori, după caz, din drepturile de vot în adunarea generală a acţionarilor, atunci când debitorul este respectiva societate pe acţiuni; d) cu un administrator, director sau un membru al organelor de supraveghere a debitorului, societate cooperativă, societate pe acţiuni cu răspundere limitată sau, după caz, societate agricolă; e) cu orice altă persoana fizică ori juridică, deţinând o poziţie dominantă asupra debitorului sau a activităţii sale; f) cu un coindivizar asupra unui bun comun. Acţiunea pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna creditorilor, precum şi pentru anularea constituirilor sau transferurilor de drepturi patrimoniale poate fi introdusă de administratorul judiciar sau de către lichidator în termen de un an de la data expirării termenului stabilit pentru întocmirea raportului, dar nu mai târziu de 18 luni de la data deschiderii procedurii. Dacă administratorul judiciar sau lichidatorul nu o face, Comitetul creditorilor este organul care poate introduce la judecătorul-sindic o astfel de acţiune. Nu se va putea cere anularea unui transfer cu caracter patrimonial, făcut de către debitor în cursul desfăşurării normale a activităţii sale curente.

Acţiune în anularea actelor notariale

de

Acţiune în anularea actelor notariale

acţiune în anularea actelor notariale, varietate a acţiunii în nulitate prin care actele notariale pot fi atacate de părţi sau de orice persoană interesată la instanţa judecătorească, în conformitate cu prevederile Codului de procedură civilă. A.a.a.n. se înaintează judecătoriei competente, potrivit regulilor de competenţă teritorială privind introducerea oricărei acţiuni civile.

Până la anularea prin hotărâre judecătorească a actului atacat, acesta se socoteşte valabil îndeplinit. în temeiul a.a.a.n. introduse de debitor, instanţa va putea suspenda executarea silită a actului notarial. înscrisurile notariale îndeplinite de secretarii consiliilor locale pot fi anulate prin hotărâre judecătorească, dar, până la anulare, acestea se socotesc valabil îndeplinite.

Acţiune în anularea actului juridic de opţiune succesorală

de

Acţiune în anularea actului juridic de opţiune succesorală

acţiune în anularea actului juridic de opţiune succesorală, acţiune civilă prin care se solicită instanţei declararea nulităţii absolute sau relative a actului de opţiune succesorală efectuat de către moştenitor, respectiv acceptarea sau renunţarea la succesiunea lui de cuius. 1) Este o acţiune personală, nepatrimonială. 2) Calitate procesuală activă au moştenitorii acceptanţi, respectiv moştenitorii legali şi cei testamentari universali sau cu titlu universal, precum şi cei cu titlu particular. De asemenea, potrivit art. 699 C. civ., creditorii succesibilului au la îndeamnă acţiunea pauliană pentru retractarea renunţării la moştenire făcute de succesibil în dauna lor. Calitate procesuală pasivă are moştenitorul legal sau testamentar universal sau cu titlu universal care a exercitat actul de opţiune succesorală lovit de nulitate. Vor fi chemaţi în judecată şi ceilalţi moştenitori, pentru a le fi opozabilă hotărârea pronunţată în cauză. 3) Motive de nulitate absolută a actului de opţiune succesorală sunt: a) nerespectarea formei solemne, cerută ad validitatem, a acceptării sub beneficiu de inventar sau a renunţării la succesiune;

b) nerespectarea condiţiilor legale privind obiectul şi cauza; fiind un act juridic, opţiunea succesorală trebuie să aibă un obiect şi o cauză licite; astfel, opţiunea referitoare la o succesiune nedeschisă are un obiect ilicit. Motive de nulitate relativă sunt: a) nerespectarea condiţiilor de capacitate (de exemplu, lipsa încuviinţării autorităţii tutelare în cazul persoanelor incapabile sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă); b) viciile de consimţământ, respectiv dolul, eroarea sau violenţa. 4) Acţiunea poate fi formulată şi pe cale incidentală, de către reclamant în cadrul partajului succesoral sau de către pârât prin cerere reconvenţională. 5) Temeiul de drept diferă după cum este vorba de un motiv de nulitate absolută sau de nulitate relativă; de exemplu, dacă se invocă lipsa cauzei sau cauza ilicită, temeiul de drept îl constituie art. 948 C. civ.; pentru nerespectarea formei solemne a acceptării sub beneficiu de inventar sau a renunţării la succesiune – art. 76 alin. (3) şi (4) din Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, precum şi art. 45 şi art. 80-81 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995.

Acţiune în anularea actului juridic

de

Acţiune în anularea actului juridic

acţiune în anularea actului juridic, varietate a acţiunii în nulitate servind ca mijloc procedural părţii interesate de a cere în justiţie desfiinţarea retroactivă a unui act juridic lovit de nulitate relativă. Sunt cauze de nulitate relativă: viciile de consimţământ (eroarea, dolul, violenţa şi leziunea); lipsa discernământului în momentul încheierii actului juridic; nerespec-tarea regulilor privind capacitatea de exerciţiu a persoanei (încheierea actului de persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu: minorul sub 14 ani şi interzisul judecătoresc; încheierea actului fără încuviinţarea ocrotitorului legal, dacă actul este lezionar pentru minorul între 14-18 ani; încheierea actului fără încuviinţarea autorităţii tutelare); încheierea actului, pentru persoana juridică, în lipsa ori cu depăşirea puterilor conferite; nerespectarea unor incapacităţi instituite pentru protecţia unor interese individuale, personale, cum este cea prevăzută de art. 1307 C. civ., constând în interdicţia vânzării-cumpărării între soţi. Poate intenta a.a. numai partea ocrotită prin dispoziţia legală care a fost nesocotită cu prilejul încheierii actului respectiv; legea acordă această îndreptăţire persoanei care a încheiat un act juridic având consimţământul viciat, fiind lipsită la acea dată de capacitatea necesară pentru încheierea actului, precum şi persoanei care a încheiat actul juridic nesocotind prohibiţia legală de a contracta, instituită de legiuitor în scopul ocrotirii ei; de asemenea, nulitatea relativă poate fi invocată de reprezentantul legal al celui lipsit de capacitate de exerciţiu, care, de altfel, este cel care încheie actul juridic pentru incapabil; de succesorii părţii ocrotite prin norma juridică încălcată la încheierea actului juridic, cu excepţia acţiunilor intuitu personae; de creditorii chirografari ai părţii ocrotite, pe calea acţiunii oblice, afară de cazul în care ar fi vorba de drepturi strict personale (art. 974 C. civ.); se admite că şi autoritatea tutelară poate invoca nulitatea relativă a actului juridic încheiat de sau pentru incapabil, deşi nu există un text de lege expres în acest sens. în condiţiile prevăzute de art. 45 C. proc. civ., a.a. poate fi intentată şi de către procuror. Cu privire la problema de a şti dacă nulitatea relativă poate fi invocată şi de către ocrotitorul legal al minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă, în cazul în care acesta din urmă nu acţionează din neglijenţă, în doctrină soluţia dominantă este în sensul că, întrucât dispoziţiile legale în vigoare nu prevăd un asemenea drept pentru ocrotitorul legal, acţiunea în justiţie se exercită de către cel cu capacitate procesuală de exerciţiu restrânsă, asistat de ocrotitorul legal. De regulă, persoana interesată să invoce nulitatea relativă este una din părţile actului juridic. Sunt însă cazuri în care norma juridică nerespectată la încheierea actului juridic ocroteşte interesele unei terţe persoane, astfel încât nulitatea relativă nu va putea fi invocată de vreuna din părţile actului juridic, ci de către terţul respectiv; spre exemplu, interesul de a invoca nulitatea relativă a unui legat pentru vicierea consimţământului testatorului aparţine moştenitorilor legali, care, prin ipoteză, nu sunt părţi în actul juridic a cărui nulitate o invocă. A.a. este supusă prescripţiei extinctive; ea trebuie să fie introdusă în limita termenului general al prescripţiei extinctive. în ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă prescripţia extinctivă a acţiunii în anulare, acesta diferă în funcţie de cauza de nulitate relativă.

Astfel, prescripţia dreptului la acţiune în anularea unui act juridic pentru violenţă începe să curgă de la data când aceasta a încetat. Pentru celelalte cazuri de anulare, prescripţia începe să curgă de la data când cel îndreptăţit, reprezentantul său legal sau persoana chemată de lege să-i încuviinţeze actele a cunoscut cauza anulării, însă cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului; termenul de 18 luni marchează momentul de la care începe să curgă prescripţia extinctivă pentru ipoteza în care cauza de nulitate relativă nu a fost cunoscută în acest interval. Regula nu se aplică în două situaţii: a) în cazul cererii de anulare a căsătoriei pentru eroare sau viclenie (conform art. 21 C. fam., anularea căsătoriei pentru eroare, viclenie sau violenţă poate fi cerută de cel al cărui consimţământ a fost viciat, în termen de 6 luni de la încetarea violenţei ori de la descoperirea erorii sau a vicleniei); b) în cazul cererii de anulare a unui legat, când, în principiu, prescripţia începe să curgă de la data deschiderii succesiunii; dacă însă reclamantul, din cauze neimputabile, nu a putut lua cunoştinţă de existenţa testamentului, termenul începe să curgă de la data la care a cunoscut testamentul. Acţiunea în anulare nu mai poate fi introdusă după ce partea îndreptăţită a confirmat (expres sau tacit) ca fiind valabil actul lovit de nulitate relativă.

Acţiune în acordarea rangului preferenţial

de

Acţiune în acordarea rangului preferenţial

acţiune în acordarea rangului preferenţial, acţiunea prin care dobânditorul anterior al unui drept real solicită acordarea rangului preferenţial faţă de înscrierea efectuată în cartea funciară de un terţ care a dobândit ulterior un drept real imobiliar cu titlu gratuit, prin donaţie sau legat, ori care a fost de rea-credinţă la data când a încheiat actul. Este o acţiune personală, fiind o aplicaţie particulară a acţiunii revocatorii (pauliene) în sistemul de carte funciară, în realizare de drepturi, prescriptibilă extinctiv în termenul general de 3 ani, cu caracter conservator, întrucât tinde la păstrarea dreptului anterior dobândit şi la transformarea lui, prin consolidare, în urma înscrierii preferenţiale în cartea funciară, într-un veritabil drept real, opozabil erga omnes, motiv pentru care poate fi promovată şi de o persoană incapabilă.

A.a.r.p. poate fi introdusă dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii: a) cel care cere prestaţia tabulară să fi dobândit, în mod valabil, prin act juridic cu titlu particular un drept real imobiliar principal; b) actul juridic în baza căruia se solicită prestaţia tabulară să fie încheiat anterior celui în baza căruia a fost înscris dreptul terţului în cartea funciară; c) terţul să fi dobândit imobilul cu titlu gratuit sau, dacă l-a dobândit cu titlu oneros, să fi fost de rea-credinţă. Temeiul de drept îl reprezintă art. 28 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare, republicată [sin. acţiune în prestaţie tabulară specială; acţiune revocatorie a titlului terţului achizitor cu titlu gratuit sau de rea-credinţă].

Acţiune ipotecară

de

Acţiune ipotecară

acţiune ipotecară, acţiune reală ce se naşte din ipotecă şi care serveşte creditorului ipotecar la recuperarea creanţei sale ajunse la scadenţă, prin urmărirea bunului ipotecat. O atare acţiune se promovează de către creditorul ipotecar.

Acţiune interogatorie

de

Acţiune interogatorie

Acţiune interogatorie, varietate a acţiunii în constatare prin care titularul dreptului cheamă în judecată, în mod preventiv, o persoană care ar putea eventual să-i conteste dreptul, pentru ca aceasta să se pronunţe dacă îi recunoaşte sau nu dreptul, iar instanţa de judecată să ia act de răspunsul dat de pârât în această problemă.

Are un atare caracter, bunăoară, cererea moştenitorilor legali care cheamă în judecată pe cel ce se pretinde legatar universal spre a-şi justifica, pe baza testamentului pe care îl invocă, această calitate

Acţiune imobiliară

de

Acţiune imobiliară

acţiune imobiliară, acţiune civilă ce are ca obiect pretenţii privitoare la drepturi asupra unui bun imobil (prin natura lui, prin destinaţie sau prin obiectul la care se aplică). A.i. este de competenţa instanţei locului unde este situat imobilul. Are caracter de a„i., spre exemplu: acţiunea în revendicare imobiliară, acţiunea posesorie generală, acţiunea posesorie specială etc.

ACŢIUNE IMOBILIARĂ, acţiune civilă care are ca obiect pretenţii privitoare la drepturi asupra unui bun imobil (prin natura lui, prin destinaţie, sau prin obiectul la care se aplică). Acţiunea imobiliară este de competenţa instanţei locului unde este situat imobilul. Are caracter de acţiune imobiliară, spre exemplu: acţiunea în revendicare imobiliară, acţiunea posesorie generală, acţiunea posesorie specială etc.

ACŢIUNE REALĂ IMOBILIARĂ PETITORIE, acţiune prin care se urmăreşte apărarea unui drept real imobiliar (ex.: acţiunea în revendicare imobiliară, acţiunea negatorie, acţiunea reală prin care reclamantul contestă că pârâtul ar avea un drept de superficie, uz, uzufruct, abitaţie sau servitute asupra unui imobil).

ACŢIUNE REALĂ IMOBILIARĂ POSESORIE, acţiune prin care se urmăreşte apărarea posesiunii imobilului, indiferent dacă este sau nu proprietarul acelui imobil.

Acţiune imprescriptibilă extinctiv

de

Acţiune imprescriptibilă extinctiv

acţiune imprescriptibilă extinctiv, acţiunea civilă pentru care legea nu prevede un termen de prescripţie, existând posibilitatea exercitării ei oricând. In domeniul drepturilor de creanţă, sunt a.i.e.: a) acţiunea în restituirea depunerilor la Casa de Economii şi Consemnaţiuni C.E.C.-S.A.; în acest sens, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 66/1996 prevede că sumele depuse de persoanele fizice la Casa de Economii şi Consemnaţiuni C.E.C.-S.A. cu orice titlu, precum şi dobânzile şi câştigurile cuvenite pentru acestea sunt garantate de stat; acestea se restituie la cererea titularilor sau a reprezentanţilor legali ai acestora; drepturile de creanţă asupra sumelor depuse, dobânzilor şi câştigurilor sunt imprescriptibile; b) acţiunea având ca obiect sumele rezultând din rezervele tehnice constituite la asigurările de viaţă; potrivit art. 40 din Legea nr. 136/1995, drepturile asiguraţilor asupra sumelor rezultând din rezervele tehnice ce se constituie la asigurările de viaţă pentru obligaţii de plată scadente în viitor nu sunt supuse prescripţiei, în ceea ce priveşte drepturile reale principale, se apreciază că regula o reprezintă imprescriptibilitatea, iar prescriptibilitatea constituie excepţia; de asemenea, în lipsa unor texte de lege exprese, în doctrină şi în jurisprudenţă nu există un punct de vedere unanim în privinţa incidenţei prescripţiei extinctive asupra anumitor acţiuni reale.

Astfel, se consideră că sunt imprescriptibile extinctiv următoarele acţiuni reale: a) acţiunea în revendicare imobiliară sau mobiliară întemeiată pe dreptul de proprietate publică, indiferent că titularul dreptului de proprietate publică este statul sau o unitate administrativ-teritorială; b) acţiunea în revendicare imobiliară întemeiată pe dreptul de proprietate privată; acţiunea poate fi însă paralizată prin invocarea uzuca-piunii; c) acţiunea în revendicarea unui bun mobil proprietate privată de la posesorul de rea-credinţă sau de la detentor; d) acţiunea de partaj; e) acţiunea negatorie; f) acţiunea confesorie prin care se urmăreşte apărarea unui drept de superficie; g) acţiunea în grăniţuire. în domeniul drepturilor nepatrimoniale, protecţia acestor drepturi pe calea acţiunii în justiţie este nelimitată în timp, fiind admisă regula imprescriptibilităţii drepturilor nepatrimoniale. Sunt a.i.e., de exemplu, acţiunea în nulitatea absolută a unui act juridic civil; acţiunea în nulitatea absolută a căsătoriei; acţiunea în contestarea filiaţiei din căsătorie.

Acţiune extracambială

de

Acţiune extracambială

acţiune extracambială (1), mijloc extracambial reglementat de lege pentru valorificarea de către posesorul cambiei a drepturilor sale. Mijloacele extracambiale sunt în realitate acţiuni de drept comun, care pot fi folosite de către posesorul cambiei pentru satisfacerea drepturilor sale cambiale. Sunt a.e. acţiunea cauzală şi acţiunea de îmbogăţire fără cauză. 1) Acţiunea cauzală este acţiunea pe care posesorul cambiei o poate intenta împotriva debitorului în temeiul raportului fundamental (raportului juridic preexistent); de exemplu, posesorul cambiei a dobândit cambia prin gir, în scopul restituirii unui împrumut pe care îl acordase girantului; dacă trasul a refuzat plata cambiei, posesorul cambiei (giratarul) are împotriva girantului o acţiune bazată pe contractul de împrumut. Pentru exercitarea acţiunii cauzale trebuie îndeplinite două condiţii: a) posesorul cambiei trebuie să facă dovada că trasul a refuzat plata; dovada se face cu protestul de neacceptare sau de neplată, întocmit în condiţiile legii; b) posesorul cambiei trebuie să ofere debitorului restituirea cambiei, prin depunerea ei la grefa instanţei sesizate cu acţiunea cauzală şi cu dovedirea îndeplinirii formalităţilor necesare pentru conservarea faţă de debitor a acţiunilor de regres ce aparţin posesorului cambiei. Prescripţia acţiunii cauzale este legată de natura comercială sau civilă a raportului fundamental care a dat naştere emisiunii sau transmisiunii cambiei. Termenul general de prescripţie este de 3 ani, atât în materie civilă, cât şi în materie comercială şi curge de la data naşterii dreptului la acţiune, care este data protestului de neacceptare sau de neplată. 2) Acţiunea de îmbogăţire fără cauză poate fi folosită când posesorul cambiei a pierdut acţiunile cambiale şi împotriva debitorilor cambiali nu are o acţiune cauzală. Pentru exercitarea acţiunii trebuie îndeplinite mai multe condiţii: a) existenţa unei cambii valabile; b) dovedirea de către posesorul cambiei, reclamant în acţiunea de îmbogăţire fără cauză, a îndeplinirii condiţiilor legale pentru respingerea acţiunilor cambiale, din cauza expirării termenului de prescripţie sau a decăderii din acţiunile de regres; c) inexistenţa posibilităţii exercitării unei acţiuni cauzale; dacă posesorul cambiei a avut o acţiune cauzală, dar s-a prescris ori a fost respinsă de instanţă, acţiunea de îmbogăţire fără cauză nu poate fi exercitată; d) existenţa unei îmbogăţiri a debitorilor cambiali; legea are în vedere o îmbogăţire efectivă; e) existenţa unui prejudiciu suferit de posesorul cambiei. Acţiunea aparţine posesorului titlului, adică beneficiarului cambiei, ultimului giratar legitimat printr-un şir neîntrerupt de giruri şi debitorului de regres care a plătit cambia, fără să fi putut opune posesorului cambiei decăderea din acţiunile cambiale sau prescripţia. Acţiunea se poate exercita împotriva debitorilor care se pot îmbogăţi fără cauză, în dauna posesorului cambiei, respectiv trăgătorul, acceptantul şi giranţii. Obiectul acţiunii este reprezentat de suma cu care debitorul cambial s-a
îmbogăţit fără cauză, în dauna posesorului cambiei. Acţiunea se prescrie în termen de un an de la data pierderii acţiunilor cambiale.

acţiune extracambială (2), acţiune de drept comun, ce poate fi formulată de posesorul cambiei în vederea realizării dreptului său cambial. A.e. pot fi acţiuni cauzale sau acţiuni de îmbogăţire fără cauză. Acţiunea cauzală este formulată împotriva debitorului în temeiul raportului juridic preexistent. Dacă din raportul care a dat naştere emisiunii sau transmisiunii cambiei, derivă o acţiune cauzală, aceasta rămâne în fiinţă cu toată emiterea sau transmisiunea cambiei, afară de cazul când se dovedeşte nova-ţiunea. O asemenea acţiune nu poate fi însă exercitată decât după ce se dovedeşte cu protestul lipsa de acceptare sau de plată. Posesorul cambiei nu poate exercita acţiunea cauzală decât oferind debitorului restituirea cambiei, depunând-o la grefa instanţei competente, justificând în acelaşi timp îndeplinirea formalităţilor necesare pentru conservarea faţă de debitor a acţiunilor de regres ce-i pot aparţine. Prescripţia acţiunii cauzale este legată de raportul fundamental, de natura comercială sau civilă a acestuia, care a dat naştere emisiunii sau transmisiunii cambiei. Termenul de prescripţie curge de la data naşterii dreptului la acţiune, respectiv data protestului de neacceptare sau neplată. Acţiunea de îmbogăţire fără cauză are caracter subsidiar şi se exercită de către posesorul cambiei împotriva trăgătorului, acceptantului sau girantului în vederea obţinerii sumei cu care aceştia s-au îmbogăţit fără cauză în dauna sa. Această acţiune poate fi formulată atunci când posesorul a pierdut acţiunea cambială în contra tuturor obligaţilor şi nu are contra acestora acţiune cauzală. Acţiunea de îmbogăţire fără cauză se prescrie într-un an din ziua rămânerii definitive a hotărârii pronunţate asupra acţiunii cambiale (art. 64, art. 65 din Legea nr. 58/1934).

Acţiune disciplinară

de

Acţiune disciplinară

acţiune disciplinară, v. abatere disciplinară, acţiune estimatorie, varietate a acţiunii civile prin care cumpărătorul poate reclama în justiţie de la vânzător, în cazul constatării unui viciu ascuns al lucrului cumpărat, o reducere a preţului proporţională cu reducerea valorii acelui lucru datorată respectivului viciu. Se numeşte estimatorie deoarece deprecierea valorii lucrului se constată şi se estimează printr-o expertiză. Codul civil reglementează în favoarea cumpărătorului un drept de opţiune între a promova a.e. şi a promova o acţiune redhi-bitorie, lăsându-i acestuia libertatea să aleagă dintre cele două mijloace juridice procedurale pe acela pe care îl consideră mai eficient şi mai adecvat pentru protejarea intereselor sale. Doctrina şi jurisprudenţa au evidenţiat însă şi o altă soluţie, şi anume remedierea defecţiunilor (adică înlăturarea viciilor ascunse) de către vânzător sau în contul acestuia de către cumpărător, când o atare reparare este posibilă şi cu condiţia ca ea să nu ocazioneze cheltuieli disproporţionate cu remedierea defecţiunii lucrului. O asemenea soluţie nu contravine intereselor cumpărătorului, dar nu trebuie considerată ca prioritară faţă de opţiunea reglementată de lege pe seama cumpărătorului între promovarea a.e. şi intentarea acţiunii redhibitorii.

Soluţia menţionată trebuie considerată ca fiind un al treilea element al domeniului dreptului de opţiune recunoscut de lege cumpărătorului. Exercitarea a.e. poate fi făcută în termen de 6 luni de la data descoperirii viciului ascuns, dar nu mai târziu de un an de la data predării lucrului, indiferent de natura acestuia, cu excepţia construcţiilor, în cazul cărora termenul de prescripţie este cel mult trei ani de la predarea lor. în cazul în care viciile au fost ascunse cu viclenie de către vânzător (în sensul că acesta, având cunoştinţă despre existenţa lor la momentul perfectării contractului, s-a comportat cu rea-credinţă) dreptul cumpărătorului de a promova a.e. se prescrie în termenul general de prescripţie, adică în 3 ani. Jurisprudenţa a statuat că a.e. nu poate fi respinsă ca prescrisă, în raport cu data constatării primelor defecţiuni, dacă ulterior, dar înăuntrul termenului legal, se descoperă şi alte defecţiuni prin raportare la care pretenţiile cumpărătorului apar formulate în termen. Atunci când actele de constatare a viciilor ascunse sunt succesive, dreptul la acţiune se naşte la data încheierii ultimului act de constatare sau, mai exact, la data finalizării raportului comisiei tehnice. Dacă viciile nu au fost invocate pe cale de acţiune sau pe cale de excepţie în termenul de prescripţie, ele nu vor putea fi invocate pe cale de excepţie în cadrul acţiunii promovate de vânzător pentru neplata preţului [sin. actio quanti minoris].

Acţiune directă

de

Acţiune directă

acţiune directă, acţiunea civilă pe care, în unele cazuri expres prevăzute de lege, este îndreptăţit să o promoveze creditorul, pretinzând executarea creanţei sale direct de la debitorul debitorului său, deşi reclamantul nu este parte în contractul încheiat de propriul lui debitor cu pârâtul. Au dreptul să intenteze o atare acţiune, spre exemplu: muncitorii angajaţi de antreprenor spre a executa o lucrare la care el s-a obligat prin contractul de antrepriză (aceştia îl pot acţiona în justiţie direct pe beneficiar în măsura în care acesta mai este dator faţă de antreprenor); mandan-tul al cărui mandatar şi-a substituit o altă persoană poate acţiona direct pe submandatar, deşi convenţia de substituire s-a încheiat numai între mandatar şi submandatar; în schimb, substituitul poate acţiona împotriva mandantului numai pe calea acţiunii oblice, întrucât posibilitatea intentării unei acţiuni directe, derogatorii de la regulile generale, nu poate fi recunoscută în lipsa unei dispoziţii exprese a legii; dacă mandatarul a fost autorizat să-şi substituie o terţă persoană, în doctrină se consideră că substituitul poate acţiona împotriva mandantului în baza raporturilor directe pe care le are, prin intermediul mandatarului, cu man-dantul;

în acest caz, nu mai suntem în prezenţa unei acţiuni directe propriu-zise, întrucât aceasta vizează ipotezele lipsite de fundamentul raporturilor juridice directe; în privinţa acţiunii directe a mandantului, legea nu mai face această distincţie, fiind fără relevanţă practică existenţa sau inexistenţa raporturilor juridice dintre mandant şi substituit. A.d. constituie o excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului; ea conferă creditorului o situaţie juridică oarecum privilegiată, asemănătoare celei pe care o are terţul beneficiar al unei stipulaţii pentru altul, în sensul că dreptul la acţiune se naşte în puterea legii, direct în persoana creditorului, fără să fi trecut în prealabil prin patrimoniul debitorului său, astfel încât titularul a.d. nu va intra în concurs cu ceilalţi creditori (fie ei privilegiaţi) ai debitorului său. întrucât în cazul a.d. posibilitatea reclamantului de a pretinde un drept subiectiv, invocând un act juridic la care nu este parte, nu se naşte din acel act juridic, ci izvorăşte din lege, se consideră că suntem în prezenţa unei excepţii aparente de la principiul relativităţii efectelor actului juridic civil. împrejurarea face ca a.d. să se deosebească de acţiunea oblică, prin efectul căreia se sporeşte patrimoniul debitorului în profitul general al tuturor creditorilor lui.

Acţiune declaratorie

de

Acţiune declaratorie

acţiune declaratorie, varietate a acţiunii în constatare prin care se cere instanţei să declare că un anumit raport juridic există sau nu.

Are un asemenea caracter, spre exemplu, acţiunea prin care unul dintre soţi solicită instanţei de judecată să constate că un anumit bun este comun sau, dimpotrivă, că face parte din categoria bunurilor proprii; tot astfel, este a.d. şi aceea prin care părţile unui contract se adresează instanţei cerându-i să interpreteze o clauză îndoielnică a acelui contract, pe care o înţeleg în mod diferit.

Acţiune de stat, statut sau stare

de

Acţiune de stat, statut sau stare

acţiune de stat, varietate a acţiunii civile ce serveşte ca mijloc procesual pentru stabilirea sau modificarea unuia sau a mai multor elemente ale stării civile a unei persoane. Prin obiectul lor, aceste acţiuni se leagă indisolubil de izvorul concret de stare civilă. A.s. sunt susceptibile de clasificare pe baza a două criterii, care au în vedere obiectul sau finalitatea lor şi respectiv persoanele îndreptăţite să le promoveze. Astfel, în funcţie de obiectul sau finalitatea lor, a.s. se pot grupa în două categorii principale, şi anume: a) acţiuni în reclamaţie de stat; b) acţiuni în contestare de stat. Potrivit criteriului ce ţine seama de persoanele îndreptăţite să exercite acţiunile de stare civilă, se disting trei feluri de asemenea acţiuni, şi anume: a) acţiuni care pot fi promovate de orice persoană interesată; b) acţiuni susceptibile de a fi promovate numai de către persoanele expres arătate de lege; c) acţiuni ce pot fi exercitate în exclusivitate de către titularul stării civile. Indiferent de grupa în care se includ (din punct de vedere al obiectului lor sau al persoanei care le poate exercita), acţiunile de stare civilă se disting prin trei caractere juridice mai importante, şi anume: a) indisponibilitatea; b) imprescriptibilitatea; c) personalitatea. Sunt indisponibile, deoarece însăşi starea civilă este indisponibilă, indisponibilitatea lor concretizându-se în lipsa de îndreptăţire a titularului dreptului la acţiune să tranzacţioneze cu privire la elementul de stare civilă ce formează obiectul pricinii. Legea îngăduie părţilor să tranzacţioneze numai în privinţa drepturilor de care pot dispune (art. 1703-1704 C. civ.). Or, drepturile ţinând de starea civilă sunt indisponibile. A.s. sunt imprescriptibile, deoarece însoţesc drepturi personale nepatrimoniale care, la rândul lor, sunt şi ele imprescriptibile. Prin derogare de la acest principiu, legea declară prescriptibile: acţiunea în nulitate relativă a căsătoriei (art. 21 C. fam.); acţiunea în tăgăduirea paternităţii (art. 55 C. fam.) şi acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei (art. 60 C. fam.). Caracterul strict personal al acţiunilor în discuţie presupune că, în principiu, ele aparţin numai titularului dreptului la acţiune; atunci când acest titular este lipsit de capacitate de exerciţiu are îndreptăţirea să le promoveze reprezentantul lui legal. în consecinţă, asemenea acţiuni nu pot fi intentate de către creditorii chirografari, pe calea acţiunii oblice; ele nu pot fi promovate nici de către moştenitorii titularului lor, acestora recunoscându-li-se numai îndreptăţirea de a le continua în anumite cazuri, dacă au fost pornite de către titular; în principiu, nici procurorul nu le poate exercita [sinonime: acţiune de statut; acţiune de stare].

acţiune de stat ce poate fi exercitată în exclusivitate de către titularul stării civile, varietate a acţiunii de stat a cărei exercitare aparţine în exclusivitate titularului stării civile. Se includ în această subgrupă: acţiunea în nulitatea relativă a căsătoriei şi acţiunea de divorţ.

acţiune de stat ce poate fi promovată de orice persoană interesată, varietate a acţiunii de stat ce are ca element de distincţie împrejurarea că poate fi exercitată de orice persoană interesată. Fac parte din această subgrupă: contestarea recunoaşterii de maternitate; contestarea filiaţiei faţă de mamă în ipoteza în care lipseşte concordanţa dintre folosinţa stării civile şi certificatul de naştere; contestarea recunoaşterii paternităţii copilului din afara căsătoriei; contestarea filiaţiei din căsătorie; acţiunea în nulitate absolută a căsătoriei.

acţiune de stat susceptibilă de a fi promovată numai de persoanele expres arătate de lege, varietate de acţiune de stat particularizată prin aceea că promovarea ei este posibilă doar de către persoanele expres arătate de lege într-un atare sens. Din această subgrupă fac parte: acţiunea în stabilirea filiaţiei faţă de mamă; acţiunea în stabilirea filiaţiei faţă de tată pentru copilul din afara căsătoriei; acţiunea în tăgăduirea paternităţii copilului rezultat din căsătorie. Potrivit legii, aceste acţiuni pot fi exercitate de către titularul stării civile şi reprezentantul său legal, precum şi de către procuror, în condiţiile art. 45 C. proc. civ. Conform art. 57 din Legea nr. 273/2004, acţiunea în declararea nulităţii adopţiei aparţine oricărei persoane interesate, iar după dobândirea de către adoptat a capacităţii depline de exerciţiu, ea poate fi exercitată numai de către acesta.

acţiune în contestare de stat, varietate a acţiunii de stat de specificul căreia este că prin intermediul ei reclamantul solicită modificarea stării civile a altei persoane. Fac parte din această subgrupă, de exemplu: acţiunea în tăgăduirea paternităţii, acţiunea în contestarea filiaţiei faţă de mamă, acţiunea în contestarea paternităţii etc.

acţiune în reclamaţie de stat, varietate de acţiune de stat care se distinge prin aceea că prin intermediul ei reclamantul solicită să i se stabilească sau să i se modifice starea civilă. Fac parte din această subgrupă: acţiunea în stabilirea maternităţii, acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei, acţiunea de divorţ, acţiunea de desfacere a adopţiei etc.

Acţiune de raport succesoral

de

Acţiune de raport succesoral

acţiune de raport succesoral, acţiune civilă prin care moştenitorul sau moştenitorii îndreptăţiţi (descendenţii sau soţul supravieţuitor, când vine în concurs cu aceştia) pot cere obligarea celorlalţi descendenţi sau a soţului supravieţuitor de a readuce (raporta) la masa succesorală, în natură sau prin echivalent, bunurile şi sumele de bani primite cu titlul gratuit de la defunct. A.r.s. are caracter personal, întrucât: a) poate fi intentată numai împotriva donatarilor, nu şi împotriva celor care ar fi dobândit cu orice titlu, ulterior, bunurile donate unui moştenitor obligat la raport; b) moştenitorul sau moştenitorii reclamanţi nu au dreptul la acţiunea în revendicare a acestor bunuri (deoarece nu sunt proprietarii bunurilor donate) şi deci nici dreptul de urmărire şi de preferinţă corespunzătoare unui asemenea drept real.

Corelativ, şi obligaţia de raport succesoral are caracter personal, în sensul că pârâtul va putea fi ţinut să raporteze bunurile donate numai în măsura în care le-a primit el personal de la de cuius (cu excepţia cazului când vine la moştenire prin reprezentare, situaţie în care raportul va avea ca obiect şi donaţiile primite de reprezentant, chiar dacă reprezentantul ar fi renunţat la moştenire, ar fi fost declarat nevrednic sau ar fi fost dezmoştenit). Fiind o acţiune personală, a.r.s. se prescrie în termenul general de 3 ani. Potrivit legii, pe calea acestei acţiuni pot fi readuse (raportate) la masa succesorală: a) donaţiile şi b) datoriile. Donaţiile a căror raportare se poate cere sunt acelea cu care au fost gratificaţi unii descendenţi sau soţul supravieţuitor, de către cel care lasă moştenirea, în timpul vieţii sale. Datoriile supuse raportului succesoral sunt cele pe care le au moştenitorii faţă de succesiune, adică faţă de defunct.

Acţiune de partaj

de

Acţiune de partaj

acţiune de partaj, acţiune civilă prin care se pune capăt stării de coproprietate sau stării de indivi-ziune şi care constă în împărţirea materială a bunului sau bunurilor comune între coproprietari (sau coindivizari), fiecare dintre aceştia devenind proprietar exclusiv asupra unei părţi determinate ori asupra unui bun din acelea care se aflau în coproprietate. Ca regulă generală, se înfăptuieşte prin formarea şi atribuirea de loturi în natură, iar dacă aceasta nu este posibil, prin atribuirea bunului în întregime unuia dintre coproprietari, cu obligaţia pentru el de a plăti celorlalţi sulte în bani; prin excepţie, lichidarea stării de coproprietate sau de indiviziune se poate înfăptui şi prin vânzarea la licitaţie a bunului comun, preţul comun distribuindu-se între foştii proprietari, proporţional cu cota fiecăruia. Poate fi promovată de către oricare dintre coproprietari sau coindivizari. Cererea de chemare în judecată va cuprinde obligatoriu arătarea persoanelor între care urmează a avea loc împărţeala, titlul pe baza căruia se cere împărţeala, toate bunurile supuse împărţelii, evaluarea lor, locul unde acestea se află, precum şi persoana care le deţine sau le administrează. în tot cursul procesului, instanţa va stărui ca părţile să împartă bunurile prin bună învoială. Dacă părţile ajung la o înţelegere cu privire la împărţirea bunurilor, instanţa va hotărî potrivit învoielii lor. împărţeala se poate face prin bună învoială şi dacă printre cei interesaţi se află minori sau persoane puse sub interdicţie, însă numai cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, precum şi, dacă este cazul, a ocrotitorului legal.

In cazul în care înţelegerea priveşte împărţirea numai a anumitor bunuri, instanţa va lua act de această învoială şi va pronunţa o hotărâre parţială, continuând procesul pentru celelalte bunuri. în cazul în care, înainte de pronunţarea pe fond, se constată că există şi alţi coproprietari sau că au fost omise unele bunuri care trebuiau supuse împărţelii, fără ca, privitor la aceşti coproprietari sau la acele bunuri, să fi avut loc o dezbatere contradictorie, instanţa va putea da o nouă încheiere, care va cuprinde, după caz, şi coproprietarii sau bunurile omise. în aceleaşi condiţii instanţa poate, cu consimţământul tuturor coproprietarilor, să scoată de la partaj un bun care a fost cuprins din eroare în masa de împărţit. La formarea şi atribuirea loturilor, instanţa va ţine seama, după caz, şi de acordul părţilor, mărimea cotei-părţi ce se cuvine fiecăreia ori masa bunurilor de împărţit, natura bunurilor, domiciliul şi ocupaţia părţilor, faptul că unii dintre coproprietari, înainte de a se cere împărţeala, au făcut construcţii, îmbunătăţiri cu acordul coproprietarilor sau altele asemenea. în cazul în care împărţeala nu se poate realiza în niciuna dintre modalităţile prevăzute de lege, instanţa va hotărî închiderea dosarului.

Acţiune de divorţ prin acord

de

Acţiune de divorţ prin acord

acţiune de divorţ prin acord, varietate a acţiunii civile reglementată de lege ca mijloc juridic prin care se solicită desfacerea căsătoriei pe baza consimţământului ambilor soţi, atunci când sunt îndeplinite cumulativ două condiţii: până la data cererii de divorţ a trecut cel puţin un an de la încheierea căsătoriei şi nu există copii minori rezultaţi din căsătorie. Este o acţiune strict personală. în acest caz cererea de divorţ va fi semnată de ambii soţi. Atunci când este cazul, în a.d., soţii vor stabili şi modalităţile în care au convenit să fie soluţionate cererile accesorii divorţului. Primind cererea de divorţ formulată în aceste condiţii, preşedintele instanţei va verifica existenţa consimţământului soţilor, după care va fixa un termen de două luni pentru dezbateri în şedinţă publică.

La termenul de judecată, instanţa va verifica dacă soţii stăruie în desfacerea căsătoriei pe baza acordului lor şi, în caz afirmativ, va trece la judecarea cererii, fără a administra probe cu privire la motivele de divorţ. Pentru soluţionarea cererilor accesorii privind numele pe care soţii îl vor purta după divorţ, pensia de întreţinere şi atribuirea locuinţei, instanţa va putea dispune, atunci când consideră necesar, administrarea probelor prevăzute de lege. Temeiul de drept îl constituie dispoziţiile art. 38 alin. (2) şi ale art. 40 C. fam. În prezent, reglementările legale permit perfectarea divorţului prin acord şi la notarul public, chiar dacă există copii minori. Divorţul la notar este mult mai rapid şi mai puţin costisitor, fiind recomandabil.

Acţiune de divorţ pentru motive temeinice

de

Acţiune de divorţ pentru motive temeinice

acţiune de divorţ pentru motive temeinice, varietate a acţiunii civile reglementată de lege ca mijloc juridic prin care soţul ce are motive temeinice, din cauza cărora continuarea convieţuirii cu celălalt soţ a devenit imposibilă pentru el, poate solicita instanţei de judecată să dea o sentinţă de desfacere a căsătoriei, pronunţând divorţul fie din vina exclusivă a soţului pârât, fie din vina ambilor soţi. A.d. are caracter strict personal. Calitate procesuală activă are oricare dintre soţi. Soţul alienat sau debil mintal nepus sub interdicţie poate introduce acţiune de divorţ în momentele de luciditate, la fel şi soţul alienat sau debil mintal pus sub interdicţie; dacă ulterior introducerii acţiunii, soţul respectiv îşi pierde luciditatea, tutorele său va putea să-l reprezinte şi să continue acţiunea. Cererea de divorţ, împreună cu înscrisurile doveditoare, se prezintă personal de către soţul reclamant preşedintelui judecătoriei. Calitate procesuală pasivă are celălalt soţ care nu a promovat acţiunea de divorţ.

Când soţul pârât este alienat sau debil mintal pus sub interdicţie, el va figura în proces ca pârât, dar va fi reprezentat de tutorele său. în ceea ce priveşte obiectul acţiunii, reclamantul va putea cere, pentru motive temeinice, desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a pârâtului ori din culpa comună a ambilor soţi, sau, după caz, atunci când starea sănătăţii sale face imposibilă continuarea căsătoriei, în acest din urmă caz divorţul urmând a se pronunţa fără stabilirea culpei, întrucât starea sănătăţii nu poate fi considerată culpă. Odată cu pronunţarea divorţului, la cererea oricăruia dintre soţi, instanţa va hotărî şi asupra numelui pe care urmează să-l poarte după divorţ soţul care, prin efectul căsătoriei, a dobândit numele celuilalt soţ, precum şi asupra încredinţării spre creştere şi educare a minorilor rezultaţi din căsătorie, asupra obligaţiei de întreţinere a acestor minori – ce revine ambilor soţi -, acordarea în favoarea unuia dintre soţi a beneficiului folosinţei fostei locuinţe comune a soţilor, precum şi asupra împărţirii bunurilor comune dobândite de soţi în timpul căsătoriei. Instanţa poate lua, pe tot timpul procesului, prin ordonanţă preşedinţială, măsuri vremelnice cu privire la încredinţarea copiilor minori, la obligaţia de întreţinere, la alocaţia pentru copii şi la folosirea locuinţei. Temeiul de drept îl constituie dispoziţiile art. 38 alin. (1) şi (4), art. 40 şi art. 42 C. fam. Când se invocă drept motiv de divorţ starea de boală a unuia dintre soţi care face imposibilă continuarea căsătoriei, temeiul de drept îl constituie dispoziţiile art. 38 alin. (3) C. fam.

Ne puteti scrie gratuit pe whatsapp 0745150894!