motiv

Act propus ca probă într-un litigiu. Solicitarea comunicării. Caracterul refuzului.

de

Prin sentinţa civilă nr.2038 din 27 septembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal pronunţată în dosarul nr.7898/1/2005, a fost admisă în parte acţiunea numitei MA, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (A.V.A.S.), fiind  obligată aceasta să soluţioneze cererea nr.279 din 6 ianuarie 2005, în sensul comunicării clauzei sociale din contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr.1472 din 7 decembrie 1997, încheiat de Fondul Proprietăţii de Stat (în prezent AVAS) cu societatea K.

A fost respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind daunele materiale şi morale.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că reclamanta a solicitat pârâtei,  recomunicarea unor copii ale clauzelor sociale din contractul mai sus menţionat, pe motiv că cele depuse de pârâtă într-un alt litigiu au fost sustrase de la dosar, primind răspunsul că actul solicitat a fost transmis în copie la dosarul nr.3001/2003 al Tribunalului Bucureşti, astfel încât o nouă copie poate fi transmisă numai la cererea instanţei.

A apreciat instanţa că reclamanta are nevoie de acea copie pentru a-şi formula apărările într-un litigiu aflat pe rol şi că apărările pârâtei în sensul că nu poate furniza informaţii dintr-un contract fără acordul părţilor acestuia – pe temeiul art.5 din O.G. nr.25/2002 – dovedesc o conduită contradictorie în raport cu răspunsul la cererea reclamantei.

A considerat instanţa că solicitarea clauzelor sociale nu ţine de secretele comerciale şi de afaceri, iar art.5 din O.G. nr.25/2002 nu se poate invoca în speţă deoarece se referă la astfel de secrete care trebuie respectate în legătură cu utilizarea rezultatelor unei analize şi ale controlului post-privatizare.

A constatat instanţa că refuzul AVAS este nejustificat şi îi încalcă reclamantei interesul legitim (întrucât la data încheierii contractului reclamanta era angajata S.C. „K” SA) obligaţia autorităţii fiind de a asigura informarea cetăţenilor asupra problemelor de interes personal, prevăzută de art.31 alin. (2) din Constituţie care conferă reclamantei un drept corelativ.

Asupra cererii de acordare a daunelor materiale şi morale, instanţa a constatat că, deşi reclamanta nu a mai susţinut-o după precizarea temeiului acţiunii, a exprimat totuşi renunţarea la acest capăt de cerere sub condiţie suspensivă, iar condiţia nu s-a realizat (pârâta nu a depus la dosar clauzele sociale), astfel încât instanţa trebuie să se pronunţe.

Instanţa a respins cererea, reţinând că reclamanta nu a dovedit prejudiciul moral şi pe cel material pe care le-a suferit, iar pârâta a răspuns cererii reclamantei în sensul că are intenţia de a da curs solicitării ei.

I. Împotriva acestei sentinţe a declarat în termen recurs reclamanta, criticând sentinţa pentru respingerea cererii de obligare a pârâtei la daune materiale şi morale.

În motivarea cererii se arată:

– că AVAS trebuia să urmărească dacă societatea K SA a dus la îndeplinire clauzele contractului de vânzare-cumpărare a societăţii „I” în special „obligaţiile cumpărătorului” şi „clauzele sociale” ataşate contractului;

– că societatea sus menţionată nu a dus la îndeplinire şi în mod nelegal i-a desfăcut reclamantei contractul individual de muncă, iar AVAS trebuia să ia atitudine şi să clarifice drepturile pe care reclamanta le obţinuse ca salariat în urma negocierilor sau să-i comunice reclamantei aceste clauze pentru a-şi valorifica singură drepturile;

– că refuzul AVAS de a-i înainta aceste clauze sociale i-a cauzat o pagubă materială de 500 de milioane de lei reprezentând pierderea contractului individual de muncă şi salariile aferente;

– că, deşi prin sentinţa din 27 septembrie 2006 AVAS a fost obligată să-i comunice clauzele sociale, la 26 octombrie 2006 când s-a prezentat la sediul acesteia a refuzat să i le înainteze, înşelând-o premeditat cu un extras din capitolul „obligaţiile cumpărătorului” de la altă unitate K.

Recursul nu se fondează, urmând a fi respins ca atare pentru considerentele care urmează:

1. În fapt, reclamanta este nemulţumită pentru că, după privatizarea S.C. „I” S.A. Bucureşti a fost concediată de către angajator prin desfacerea contractului individual de muncă.

Măsura a fost contestată de reclamantă şi face (sau a făcut) obiectul unui litigiu de muncă pe rolul Tribunalului Bucureşti în dosarul nr.3001/2003.

Reclamanta consideră că, neavând ca probă în acel dosar „clauzele sociale” anexă la contractul de privatizare, nu a putut să înlăture măsura desfacerii contractului individual de muncă şi să obţină salariile cuvenite .

Daunele materiale solicitate reprezintă, în opinia recurentei, chiar aceste salarii şi reparaţia măsurii de desfacere a contractului de muncă.

Pretenţiile sunt neîntemeiate, câtă vreme nu există o hotărâre judecătorească irevocabilă, pronunţată în litigiul de muncă, din care să rezulte explicit că respingerea acţiunii sale s-a datorat nedepunerii „clauzelor sociale” de către AVAS.

2. În cauza de faţă, reclamanta a solicitat obligarea AVAS la daune ca cerere accesorie la refuzul de a i se comunica „clauzele sociale”, aşadar pentru neîndeplinirea unei cereri cu caracter pur formal.

Ca urmare, criticile recurentei privind neîndeplinirea de către AVAS a obligaţiilor post-privatizare nu au legătură cu obiectul cauzei deduse judecăţii, cu atât mai mult cu cât sindicatul existent în cadrul societăţii „I”, iar nu AVAS este reprezentantul legitim al salariaţilor în raporturile cu patronatul.

II. Împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat recurs şi pârâta AVAS invocând dispoziţiile art.3041 Cod procedură civilă şi arătând că nu este vorba de „un refuz nejustificat” din partea sa, câtă vreme contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nu reprezintă o informaţie de interes public, iar reclamanta, nefiind parte în contract, nu are un drept de a deţine o copie a contractului.

Arată recurenta că i-a comunicat reclamantei la 2 noiembrie 2006 două file reprezentând „adresa” şi „clauza 8.3”, iar aceasta, deşi recunoaşte că le-a primit, pretinde că ele „nu stipulează drepturile salariaţilor” şi că AVAS refuză să-i soluţioneze cererea.

Recursul se fondează, sentinţa urmând a fi modificată în sensul de a respinge şi primul capăt de cerere din acţiune, în temeiul art.304 pct.9 şi art.3041 Cod procedură civilă, pentru următoarele considerente:

Refuzul reclamat de petentă prin acţiune, pe temeiul art.1 alin.1 din Legea nr.554/2004 nu este unul nejustificat.

Copia „clauzelor sociale” din contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni ale societăţii „I” a fost propusă ca probă de către reclamanta din cauza de faţă într-un litigiu de muncă în care are (sau avea) calitatea de reclamantă şi unde susţinea nelegalitatea desfacerii contractului individual de muncă. Instanţa investită cu cererea – Tribunalul Bucureşti – a admis proba şi a solicitat comunicarea înscrisului de către AVAS. Aceasta s-a conformat, iar actul a fost trimis la dosar pentru termenul din 29 septembrie 2003 în dosarul nr.3001/2003 .

Reclamanta, la 6 ianuarie 2005 solicită direct AVAS să-i comunice ei personal copia „clauzelor sociale”, iar refuzul acestei autorităţi, comunicat cu adresa nr.2698 din 7 februarie 2005, este motivat de situaţia că şi-a îndeplinit o dată obligaţia impusă de Tribunalul Bucureşti, o nouă comunicare urmând să facă numai la solicitarea acestei instanţe.

Motivaţia refuzului este pertinentă şi – nefiind o expresie a abuzului de putere – este şi legală.

Fiind vorba de probe într-un dosar – în care AVAS nu era parte – era firesc ca deţinătoarea actului să pretindă o cerere formală a instanţei de judecată, cu atât mai mult cu cât acele informaţii nu erau de interes public.

Reclamanta, după primirea acestui răspuns de la AVAS, avea dreptul procesual de a solicita instanţei – Tribunalul Bucureşti – să revină la AVAS pentru recomunicarea înscrisului probator.

Ea a ales însă calea reclamaţiei în contenciosului administrativ pentru obţinerea unei probe pentru care avea calea legală în cadrul litigiului de muncă. Acest exerciţiu al dreptului de petiţionare întemeiat pe dispoziţiile Legii nr.554/2004 este însă abuziv, analizat fiind sub incidenţa art.723 Cod procedură civilă.

În realitate, reclamanta a luat cunoştinţă de extrasul din contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr.1473/1997 „Obligaţiile şi garanţiile cumpărătorului” – punctul 8.3, dar contestă faptul că acest extras ar reprezenta „clauzele sociale”, fiind încredinţată că există alte dispoziţii contractuale „oculte” privind protecţia socială la care s-a angajat cumpărătorul şi pe care nu le-ar fi respectat.

Or, după cum rezultă din adresa AVAS către Tribunalul Bucureşti la dosarul nr.3001/2003, aceeaşi copie-extras înmânată reclamantei a fost comunicată şi instanţei în litigiul de muncă.

În fine, se cuvine a constata că, după pronunţarea sentinţei în cauza de faţă, AVAS a comunicat intimatei-reclamante copia extras a „clauzelor sociale” şi anume punctul 8.3 din contract (fila 18 dosar) pe care reclamanta însăşi l-a depus în cauza de faţă, împreună cu întâmpinarea la recursul AVAS.

Pentru aceste motive, recursul reclamantei a fost respins, iar recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva sentinţei civile nr.2038 din 27 septembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost admis, sentinţa fiind modificată, în sensul respingerii capătului de cerere al acţiunii reclamantei privind obligarea pârâtei la soluţionarea cererii nr.279 din 6 ianuarie 2005.

Impozit pe profit. Limita deductibilităţii provizioanelor, conform H.G. nr.335/1995

de

Reclamanta  SC „Banca Comercială Albina” prin lichidator a solicitat anularea deciziei nr.813 din 30 mai 2001 emisă de Ministerul Finanţelor şi exonerarea de plata sumei de 4.229.110.450 lei reprezentând impozit pe profit, TVA aferentă unor  activităţi nebancare cu majorările de întârziere aferente, precum şi anularea procesului verbal de control din 3 iunie 2001 întocmit de Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat Bucureşti şi exonerarea de plată  a sumelor de: 5.128.826.048 lei, 53.560,35 D.U., 2.274.214,10 franci belgieni şi 8.630,82 USD.

Prin sentinţa civilă nr.1562 din 20 noiembrie 2001 Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea. S-a reţinut că: reclamanta a încălcat  constant dispoziţiile legale specifice bancare, constituind provizioane specifice de risc şi incluzându-le pe cheltuieli deductibile din profitul impozabil; prin recalcularea impozitului pe profit, ca urmare a provizioanelor nedeductibile a rezultat că pe 1998, ar fi virat în plus numai 1.516.602.647 şi  nu 4.000.000.000 lei cât a solicitat; că datorează TVA în condiţiile  în care nu a produs dovezi care să confirme că prestările de serviciu nu au constat în evaluări de patrimoniu şi în fine că majorările de întârziere sunt datorate integral.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, SC „Banca Comercială Albina” SA prin lichidator.

Un prim motiv de casare a vizat greşita respingere a  capătului de cerere referitor la anularea  obligaţiei de plată a  impozitului pe profit şi a deductibilităţii fiscale a provizioanelor specifice de risc. În acest sens, recurenta a susţinut că în mod greşit s-a apreciat că şi-a constituit provizioane peste limita legală în condiţiile în care din raportul de audit a reieşit că trebuia să-şi constituie provizioane la un nivel superior celor deja constituite.

Un al doilea motiv de casare a avut în vedere greşita obligare a  băncii la plata TVA pentru activităţi  nebancare (evaluare de patrimoniu).  Recurenta a apreciat că în mod greşit nu s-a  considerat că verificarea garanţiilor este în fapt o componentă a  activităţii de creditare – care în final este scutită de TVA.  Tot greşit, consideră recurenta, s-a apreciat că activitatea realizată de bancă este o activitate de prestări servicii – de evaluare de patrimoniu.

Printr-un alt motiv de casare, recurenta a criticat soluţia Curţii de Apel Bucureşti şi pentru menţinerea obligaţiei de plată a majorărilor de întârziere deşi după data deschiderii producerii falimentului la creanţele existente nu se mai pot adăuga datorii sau alte cheltuieli.

În fine, o ultimă critică a vizat modul de  soluţionare a capătului de cerere  referitor la restituirea impozitului pe profit virat în plus în 1998 în sumă de 1.200.204.719 lei în loc de 4.000.394.881 lei cât s-a solicitat.

Analizând legalitatea şi temeinicia hotărârii pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în raport de criticile formulate, urmează a se reţine că acestea sunt justificate.

Recursul este fondat, în sensul ce se va expune:

Din actul de control rezultă că în perioada 30 iunie 1997 –  31 mai 1999, Banca Comercială Albina a constituit provizioane specifice de risc şi le-a inclus pe cheltuieli  deductibile la calculul profitului impozabil fără a respecta Normele Băncii Naţionale a României nr.3/1994 şi H.G. nr.335/1995 privind regimul constituirii, utilizării şi deductibilităţii fiscale a provizioanelor  agenţilor economici şi societăţilor bancare.

Concret, s-a imputat reclamantei că: nu a luat în calcul garanţiile materiale aferente  unor credite acordate; a constituit provizioane pentru credite acordate pe baza unor contracte de credit, nesemnate de beneficiar sau pentru credite la care nu au fost respectate normele interne de creditare; a constituit provizioane fără a lua în calcul garanţiile totale,  sau pentru credite la care nu au fost semnate contractele de credit.

Potrivit dispoziţiilor art.2 din H.G. nr.335/1995 „societăţile bancare pot constitui provizioane specifice de risc potrivit Normelor B.N.R. – pentru constituirea acestora, soldul creditelor acordate fiecărui debitor al  societăţii bancare se diminuează  cu valoarea garanţiilor, ipotecilor şi a depozitelor băneşti  gajate”.

Art.5 din Normele B.N.R. nr.3/1994 – prevăd expres că la determinarea provizioanelor expunerea debitorului poate fi  micşorată numai cu valoarea  angajamentelor apărute din: garanţii, depozite gajate, colaterale acceptate de conducerea băncii”.

Conform art.5 din H.G. nr.335/1995, nu vor beneficia de deductibilitate fiscală provizioanele constituite peste limitele prevăzute de art.1 şi 2, precum şi cele constituite în alte moduri decât cele prevăzute în prezenta hotărâre”.

Reclamanta recurentă a susţinut constant că a respectat dispoziţiile legale  menţionate, precizând, în acelaşi timp, că nivelul provizioanelor de risc s-a situat sub cel necesar constatat de raportul de audit.

Or, problema ce se impune a fi rezolvată priveşte nu nivelul constituirii provizioanelor de risc ci acela al deductibilităţiilor, în conformitate cu dispoziţiile legale menţionate, neputând fi deduse decât acele provizioane constituite în limita legală.

Pentru verificarea acestui aspect, se impunea efectuarea unei  lucrări tehnice bancare care să stabilească în ce măsură provizioanele deduse din profitul impozabil au depăşit limitele prevăzute de art.1 şi 2 din H.G. nr.335/1995 – şi în raport de aceasta care este impozitul pe profit datorat.

Lucrarea de specialitate este necesară şi pentru explicarea aspectelor legate de conţinutul activităţii de creditare, în ce măsură activitatea de verificare a garanţiilor  prezentate de clienţi poate fi asimilată acesteia şi dacă prin aceasta se realizează în fapt o evaluare a  garanţiilor.

În ce priveşte majorările de întârziere, cum soluţionarea lor este strâns legată de modul de rezolvare al celorlalte motive de  casare, asupra lor instanţa urmează a se pronunţa în raport de aceste constatări.

Astfel fiind, s-a admis recursul, s-a casat sentinţa atacată şi  s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Hotărâre judecătorească. Motivarea soluţiei instanţei de fond. Lipsa dezbaterilor

de

Reclamantul BV a chemat în judecată Prefectura judeţului Galaţi, solicitînd instanţei anularea adresei nr.1500 din 4 noiembrie 1999 emisă şi comunicată de pârâtă, precum şi emiterea unei noi adrese de obligare a primarului la anularea actelor ilegale adoptate de Primărie şi primar, dar şi la întocmirea procesului-verbal de constatare şi emitere a actului de sesizare a organului competent.

Reclamantul a arătat că a solicitat Prefecturii judeţului Galaţi, luarea de măsuri, pentru corectarea unor nelegalităţi săvârşite de unii lucrători din Primărie şi chiar de primar.

Curtea de Apel Galaţi a respins plângerea petentului, reţinând că motivele invocate se referă la modul cum au fost rezolvate solicitările acestuia cu referire la dispoziţiile de aplicare a Legii nr.112/1995  şi a Normelor date prin H.G.nr.11/1997, ceea ce excede controlului instituit prin dispoziţiile legale enunţate.

Considerând această sentinţă netemeinică şi nelegală, reclamantul BV a declarat prezentul recurs, prin care a susţinut că:

– instanţa nu a fost legal constituită la data pronunţării, întrucât anterior acestei date s-a formulat şi depus o cerere de recuzare a judecătorului unic;

– încheierea de soluţionare la 23 noiembrie 2001 a cererii de recuzare s-a pronunţat fără a se da curs contestării taxei de timbru şi excepţiei de neconstituţionalitate invocate în dosarul de recuzare nr.1657/ C+C/2001;

– instanţa şi-a încălcat nu numai obligaţiile ce-i reveneau prin art.129 C. proc. civ., dar nu şi-a respectat nici obligaţia motivării în fapt şi în drept a soluţiei în condiţiile impuse prin art.261 C. proc. civ.;

– instanţa nu şi-a îndeplinit atribuţiile de control judecătoresc ce     i-au fost atribuite prin Legea nr.29/1990. Astfel, instanţa nu s-a pronunţat şi nu a analizat cele solicitate prin acţiunea  introductivă de instanţă, considerând că cele solicitate nici nu ar fi de competenţa sa.

Recursul este fondat.

Prin art. 261 pct. 5 C. proc. civ., s-a consacrat principiul general potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, judecătorii fiind datori să arate, în cuprinsul hotărârii motivele de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-au format convingerea. Lipsa motivării conduce la imposibilitatea instanţei de recurs de a-şi exercita obligaţia ce-i revine de a verifica temeinicia şi legalitatea hotărârii  atacate cu privire la oricare dintre motivele prevăzute de lege ( art.306 C. proc. civ.).

În cauză, prin încheierea de şedinţă din 12 noiembrie 2001 reclamantul a solicitat în apărare o serie de probe noi, precum:

– solicitarea de la pârâtă a documentaţiei privind întocmirea şi emiterea adreselor nr.1500/4 noiembrie 1999 şi nr.1596/22 noiembrie 1999;

– solicitarea de la Primăria municipiului Galaţi a întregii documentaţii de întocmire şi emitere a adreselor nr.24370/26 august 1998 şi 35205/11 octombrie 1999;

– luarea unui interogatoriu pârâtei.

Cauza a fost soluţionată însă fără să fi avut loc dezbateri, conform art.128 din C. proc. civ.

Cât priveşte dezbaterile din 12 noiembrie 2001, acestea au fost asupra probatoriilor şi a altor cereri formulate de reclamant, dar nu asupra fondului cauzei, instanţa respingând acţiunea ca nefondată.

Recursul a fost admis, sentinţa casată şi s-a trimis cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Galaţi.

Magistraţi. Pensie. Vechime în magistratură. Principiul neretroactivităţii legii. Discriminare.

de

Prin acţiunea înregistrată la 13 octombrie 2000 şi precizată cu cererea depusă la 11 decembrie 2000, reclamantul G.Ş. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Justiţiei, solicitând să fie anulată adresa nr. 85/DS/G/27 ianuarie 2000, să i se recunoască vechimea în magistratură pentru perioada 16 noiembrie 1960 – 1 mai 1997 şi să i se elibereze adeverinţă pentru pensia de serviciu în vederea actualizării pensiei sale în raport cu salariul de bază şi drepturile magistraţilor în activitate.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că la data de 1 mai 1997 s-a pensionat conform Legii nr. 3/1977 pentru munca depusă şi limită de vârstă, dar pentru perioadele în care a îndeplinit funcţia de consilier juridic are dreptul la pensie de serviciu în condiţiile Legii nr. 92/1992. Reclamantul a învederat că prin adresa contestată, pârâtul a refuzat să-i recunoască vechimea în magistratură pentru activitatea desfăşurată timp de 36 de ani în profesiuni juridice, vătămând dreptul său la stabilirea pensiei de serviciu.

Curtea de Apel Alba – Iulia, Secţia comercială şi de contencios administrativ a respins acţiunea ca neîntemeiată, reţinând că reclamantul a avut funcţia de judecător numai 9 ani şi că nu îndeplineşte condiţia unei vechimi de cel puţin 25 de ani în magistratură pentru a beneficia de prevederile art. 103 din Legea nr. 92/1992 republicată privind pensia de serviciu a magistraţilor.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamantul, solicitând casarea hotărârii ca nelegală şi netemeinică.

În primul motiv de casare, recurentul a susţinut că instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile art.44 din Legea nr. 92/1992 republicată, care prevăd expres că şi perioadele în care s-au exercitat alte funcţii juridice decât cele de judecător sau de procuror constituie vechime în magistratură.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, s-a susţinut că instanţa de fond a motivat eronat soluţia dată pe principiul neretroactivităţii legii şi a reţinut că, de pensia de serviciu nu pot beneficia decât magistraţii aflaţi în activitate la data intrării în vigoare a Legii nr. 142/1997 şi cei reîncadraţi după pensionare. Recurentul a învederat că interpretarea instanţei de fond este în contradicţie cu decizia nr.88/1 iunie 1999 în care Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 103 alin. 5 din Legea nr. 92/1992, modificată şi completată prin Legea nr. 142/1997, sunt neconstituţionale în măsura în care dreptul la actualizarea pensiilor în raport cu salariile de bază ale magistraţilor în activitate nu este recunoscut tuturor categoriilor de magistraţi pensionari.

În ultimul motiv de recurs, recurentul a criticat tratamentul discriminatoriu care i-a fost aplicat în privinţa  dreptului la pensie, motivând că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 20 din Constituţie, art. 7 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi art. 26 din Pactul Internaţional privind drepturile civile şi politice.

Recursul este nefondat.

În baza deciziei nr. 139945/25 aprilie 1997, recurentul beneficiază de pensia pentru munca depusă şi limita de vârstă stabilită de Oficiul de pensii al judeţului Alba în condiţiile Legii nr. 3/1977.

Cererea recurentului de recunoştere a dreptului la pensia de serviciu şi la actualizarea cuantumului acesteia în funcţie de veniturile magistraţilor în activitate a fost corect respinsă de instanţa de fond, constatându-se că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 92/1992 pentru acordarea acestei categorii de pensie.

Conform art. 103 alin. 1 din Legea nr. 92/1992 republicată, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 142/1997, pensia de serviciu se acordă magistraţilor cu o vechime de cel puţin 25 de ani în magistratură.

Recurentul nu îndeplineşte această condiţie, întrucât a exercitat funcţia de judecător numai 9 ani şi, până la data pensionării, a exercitat alte funcţii juridice care nu sunt asimilate funcţiei de magistrat. Deşi aceste ultime funcţii sunt printre cele enumerate în art. 44 din Legea nr. 92/1992 republicată, ca reprezentând vechime în magistratură, activitatea desfăşurată de recurent în perioadele respective nu este asimilată funcţiei de magistrat, aşa cum a fost definită în art. 42 din aceeaşi lege. Conform prevederilor legale  sus-menţionate, au calitatea de magistrat şi fac parte din corpul magistraţilor judecătorii de la toate instanţele judecătoreşti, procurorii din cadrul parchetelor de pe lângă aceasta, precum şi magistraţii asistenţi ai Curţii Supreme de Justiţie.

În consecinţă, printr-o corectă interpretare a dispoziţiilor Legii nr. 92/1992, instanţa de fond a stabilit că recurentul nu este în drept să beneficieze de pensia de serviciu a magistraţilor şi că vechimea pentru perioadele lucrate în funcţia de judecător şi în alte funcţii juridice nu poate fi valorificată decât prin calcularea pensiei care i-a fost deja acordată în condiţiile Legii nr. 3/1977.

Curtea constată că este nefondată şi susţinerea recurentului privind recunoaşterea dreptului la actualizarea pensiei de serviciu şi pentru persoanele pensionate anterior modificării şi completării Legii nr. 92/1992 prin Legea nr. 142/1997. Cum recurentul nu este titular al dreptului la pensie de serviciu, apare ca lipsită de temei legal cererea sa de a se actualiza pensia sa, calculată în sistemul prevăzut de Legea nr. 3/1977, dar în raport de condiţiile reglementate prin Legea nr. 92/1992 pentru altă categorie de pensie, respectiv în funcţie de veniturile magistraţilor în activitate.

Ultima critică din recurs este de asemenea nefondată, întrucât recurentul nu îndeplineşte condiţiile legale pentru acordarea pensiei de serviciu şi deci calcularea pensiei sale în baza Legii nr. 3/1997 nu reprezintă o discriminare faţă de magistraţii pensionaţi. Conform jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, principiul egalităţii în drepturi nu înseamnă uniformitate, astfel încât la situaţii diferite se justifică instituirea unui tratament juridic diferenţiat.

Faţă de considerentele expuse, Curtea a respins recursul ca nefondat.

Ne puteti scrie gratuit pe whatsapp 0745150894!