recurenta

Clasificare tarifară. Suplimenţi nutritivi.

de

Notă: Instanţa a avut în vedere dispoziţiile Codului Vamal al României în varianta aprobată prin Legea nr. 141/1997, publicată în M.Of. 180 din 01/08/1997, cu modificările şi completările ulterioare. Această lege a fost abrogată de Legea nr. 86/2006, privind Codul vamal al României, publicată în M.Of. nr. 350 din 19/04/2006.

Nomenclatura Combinată este inclusă în anexa I a Regulamentului (CEE) nr. 2658/87 al Consiliului din 23 iulie 1987 privind Nomenclatura tarifară şi statistică şi Tariful Vamal Comun.  Ea a fost modificată prin Regulamentul (CE) nr. 1789/2003 al Comisiei din11 septembrie 2003.

Prin cererea înregistrată la 17 iulie 2007 la Curtea de Apel Bucureşti, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a formulat recurs împotriva sentinţei nr.1752/ 20 iunie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, solicitând în contradictoriu cu intimata S.C. ME SRL (fostă S.A.), cu sediul în jud. Ilfov, modificarea sentinţei atacate, întrucât încadrarea corectă a produselor importate este cea stabilită de organele vamale de control şi menţinută prin decizia de soluţionare a contestaţiei, respectiv poziţia 2106, iar nu 3004.

S-a solicitat respingerea acţiunii intimatei-reclamante.

Recurenta a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că produsele importate de reclamantă în perioada 7 februarie 2001 – 22 mai 2003, sunt medicamente şi ca atare încadrarea tarifară corectă este cea făcută de societate iar nu cea făcută de organele fiscale.

Sub aspectul încadrării mărfurilor în Tariful Vamal de import al României, recurenta a susţinut că se face conform Regulilor generale pentru interpretarea sistemului armonizat de denumire şi codificare a mărfurilor prezentate în anexa la Legea nr.98/1996 pentru aderarea României la Convenţia Internaţională privind Sistemul armonizat de denumire şi codificare a mărfurilor şi în concordanţă cu Notele explicative ale sistemului armonizat, menţionate în art.72 din Legea nr.141/1997 privind Codul vamal al României. Acestea prevăd următoarele:

„Regulile generale şi notele explicative de interpretare a nomenclaturii mărfurilor prevăzute în Tariful vamal de import al României, sunt cele din Convenţia Internaţională a Sistemului armonizat de descriere şi codificare a mărfurilor, încheiată la Bruxelles la 14 iunie 1983, la care România este parte”.

S-a mai precizat că, potrivit Regulilor Generale pentru interpretarea sistemului armonizat din Anexa nr.1 la Legea nr.98/ 1996 pentru aderarea României la Convenţia Internaţională privind Sistemul armonizat de denumire şi codificare a mărfurilor: „Încadrarea mărfurilor în nomenclatura pentru clasificarea mărfurilor în tarifele vamale se face conform unor principii cu valoare generală. Astfel, de exemplu: – enunţul titlurilor secţiunilor, capitolelor sau subcapitolelor este considerat ca având numai o valoare indicativă, încadrarea mărfii considerându-se legal determinată atunci când este în concordanţă cu textul poziţiilor şi al notelor de secţiuni şi capitole şi atunci când nu sunt contrare termenilor utilizaţi în acele poziţii şi note”.

Recurenta a precizat că, intimata-reclamantă a încadrat mărfurile importate la poziţia 30.04, deşi în notele explicative ale Sistemului armonizat de denumire şi codificare se arată că la această poziţie nu se clasifică suplimentele alimentare conţinând vitamine sau săruri necesare conservării sănătăţii organismului şi neavând indicaţii referitoare la prevenirea sau tratarea unei maladii.

Recurenta a precizat că produsele importate trebuiau încadrate la poziţia 21.06, ceea ce organele de control au şi făcut întrucât, potrivit notelor explicative ale sistemului armonizat, sunt „preparate”, denumite adesea suplimente alimentare, pe bază de extract de plante, concentrate de fructe, miere, fructoză şi cu adaos de vitamine şi uneori mici cantităţi de compuşi de fier. Aceste preparate sunt adesea prezentate în ambalaje cu indicarea faptului că menţin starea generală şi starea de bine.

Sunt excluse preparatele similare care sunt destinate tratării bolilor sau afecţiunilor (poziţia 30.03 sau 30.04 – cum a încadrat intimata-reclamantă produsele).

Mai mult, recurenta a invocat Nota complementară I de la Capitolul 30 din Nomenclatura combinată pentru denumirea şi clasificarea mărfurilor, ratificată prin Legea nr.20/1993 privind Acordul European semnat la Bruxelles la 1 februarie 1993, în care se menţionează că, pentru a putea fi încadrate la poziţia 30.04, produsele importate trebuie să poarte indicaţii referitoare la tratarea unei boli sau afecţiuni.

Or, a subliniat recurenta, din analiza prospectelor produselor importate de reclamantă, a rezultat că acestea nu poartă menţiuni privind tratarea unei boli sau afecţiuni, neputând fi deci încadrate în această poziţie tarifară (30.04).

Deci, a menţionat recurenta, produsele importate de reclamantă în perioada supusă verificării organelor de control vamal, sunt produse alimentare, care potrivit regulii generale de interpretare I, notei complementare sus citate şi notelor explicative de la poziţiile 21.06 şi 30.04, se încadrează în codul tarifar 21.06.90.98 (aşa cum au făcut organele vamale de control şi organul de soluţionare a contestaţiilor).

Cât priveşte reţinerea de către instanţa de fond a clasificării ca medicamente, a produselor importate de reclamanta-intimată pe baza opiniei Agenţiei Naţionale a Medicamentului se face precizarea de recurentă că „existenţa unui certificat emis de către autoritatea naţională de sănătate pentru autorizarea punerii pe piaţă a unui produs ca medicament, nu poate fi acceptată ca un criteriu pentru clasificarea acelui produs la capitolul 30 al sistemului armonizat – potrivit recomandărilor comitetului sistemului armonizat de care România trebuie să ţină seama, potrivit Legii nr.98/1996.

De asemenea, a susţinut recurenta, că greşit instanţa de fond a făcut trimitere la art.695 din Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, în condiţiile în care importurile în cauză s-au făcut în anii 2002 – 2003.

Cum instanţa de fond greşit a acceptat încadrarea tarifară făcută de intimata-reclamantă, societatea datorează dobânzile şi penalităţile de întârziere prevăzute de art.116 alin.1 din O.G. nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, calculul acestora, precum şi diferenţele de drepturi de import, au fost calculate corect de expert, cu referire la încadrarea tarifară reţinută de organele fiscale.

Sentinţa a fost atacată cu recurs şi de Autoritatea Naţională a Vămilor, care a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a reţinut ca fiind corectă încadrarea tarifară ca „medicamente” a produselor importate în loc de suplimente alimentare, cum corect este, potrivit „nomenclaturii combinate pentru denumirea şi clasificarea mărfurilor ratificată prin Legea nr.20/1993 privind Acordul European ce a instituit o asociere între România pe de o parte şi Comunităţile Europene şi statele membre ale acestora pe de altă parte, semnat la Bruxelles la 1 februarie 1993 şi nota complementară I de la Capitolul 30.

Recurenta a mai susţinut, ca de altfel şi prima recurentă, că poziţia tarifară 30.04,50 (cum a încadrat-o intimata-reclamantă) nu cuprinde suplimentele alimentare conţinând vitamine sau săruri minerale, care contribuie la sănătatea generală sau starea de bine, dar care nu au indicaţii referitoare la prevenirea sau tratarea unei maladii. Aceste produse, care sunt prezentate în mod obişnuit sub formă de lichide, dar şi sub formă de prafuri sau comprimate, se clasifică în general la poziţia 21.06 sau la capitolul 22.

Recurenta a menţionat că în raport de documentele aflate la dosar şi prevederile legale citate, potrivit caracteristicilor acestor mărfuri, deoarece nu tratează o maladie ci sunt destinate pentru a compensa o deficienţă de vitamine şi minerale, se reţin la încadrarea tarifară legală a produselor importate de intimata-reclamantă în perioada supusă verificării, la poziţia tarifară 21.06.

Intimata-reclamantă a susţinut în întâmpinare depusă că în mod corect produsele în discuţie au fost încadrate tarifar ca medicamente şi, în consecinţă, Decizia ANAF nr.76 din 31 mai 2006 şi procesul-verbal nr.57 din 2 februarie 2006 încadrat de DRAOVB au fost date cu încălcarea legii.

Din actele cauzei, Înalta Curte constată că prin sentinţa nr.1752 din 20 iunie 2007, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea reclamantei S.C. ME SRL în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Regională Vamală Bucureşti.

S-au anulat decizia ANAF nr.76/ 31 mai 2006 şi procesul-verbal de control nr.57/ 2 februarie 2006 încheiat de Direcţia Regională Vamală Bucureşti, constatând că societatea reclamantă a efectuat corect încadrarea tarifară vamală a produselor importate în codul tarifar 30.04.50.10 „alte medicamente care conţin vitamine, condiţionate de vânzarea cu amănuntul”, pentru perioada 7 februarie 2001 – 22 mai 2003, de import a acestor produse.

Pârâtele au fost obligate în solidar la 12.500 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Instanţa de fond a reţinut că produsele în discuţie au prospect şi conţin cele 4 categorii de informaţii prevăzute de Sistemul Armonizat de descriere şi codificare a mărfurilor pentru a putea fi considerate „medicamente” şi încadrate la poziţia tarifară 30.04.50.10, privind o anumită maladie, concentraţia de substanţă sau substanţe active pe care le conţin, dozajul, precum şi modul de utilizare.

Sentinţa instanţei de fond este greşită, astfel încât recursurile declarate vor fi admise conform art.312 Cod procedură civilă, sentinţa va fi modificată, şi se va constata că actele administrativ-fiscale atacate în cauză (decizia ANAF nr.76/ 31.05.2006 şi procesul-verbal de control nr.57/ 2.02.2006 încheiat de Direcţia Regională Vamală Bucureşti) sunt acte corecte.

Este de necontestat că în perioada 7 februarie 2001 – 22 mai 2003, S.C. ME SRL a efectuat importuri de produse din categoria suplimentelor nutritive.

Acestea au fost încadrate prin declaraţiile vamale de import, la codul tarifar 30.04.50.10 „alte medicamente care conţin vitamine sau produse de la poziţia 2936 – condiţionate pentru vânzare cu amănuntul, poziţie cu o taxă vamală de 2% în anul 2001 şi exceptate de la plata taxelor vamale din anii 2002 şi 2003.

Prin procesul-verbal de control nr.57 din 2 februarie 2006, organele vamale au apreciat că încadrarea tarifară corectă este la codul tarifar nr.2106.90.98, respectiv produse alimentare nedenumite şi necuprinse în altă parte – suplimente alimentare.

Aşa fiind, organele de control vamal, au stabilit în sarcina societăţii diferenţe de drepturi de import cuvenite bugetului de stat, precum şi dobânzi şi penalităţi de întârziere aferente, în cuantum total de 3.064.676 RON.

Societatea a contestat aceste sume iar Direcţia Generală de Soluţionare a contestaţiilor din cadrul A.N.A.F. a respins contestaţia. Actele administrativ fiscale sunt în realitate corecte, astfel încât nu se poate reţine o conduită abuzivă din partea organelor care le-au adoptat.

Deşi, atât organele administrativ-fiscale, cât şi intimata-reclamantă şi instanţa de fond fac referire la Regulile generale pentru interpretarea Sistemului armonizat de denumire şi codificare a mărfurilor, prezentate în anexa la Legea nr.98/1996, fac interpretări diferite. Interpretarea corectă în cauză este dată de organele administrativ fiscale.

Poziţia 30.04. în care reclamanta a încadrat tarifar produsele importate, potrivit Notelor explicative ale sistemului armonizat de denumire şi codificare a mărfurilor, precizează că la această poziţie nu se clasifică suplimentele alimentare, conţinând vitamine sau săruri minerale, destinate conservării sănătăţii organismului, dar neavând indicaţii referitoare la prevenirea sau tratarea unei maladii.

În aceste condiţii, în mod greşit instanţa de fond a categorisit aceste produse ca fiind medicamente, medicamentele fiind destinate a trata o maladie iar nu conservării sănătăţii organismului.

Sub acest aspect, sunt de invocat şi concluziile raportului de expertiză – fila 225 – care stabilesc că produsul „S” este „supliment alimentar cu vitamine, recomandat în perioada de creştere, sarcină, alăptare, persoanelor de vârsta a III-a”, deci nu pentru tratarea unor maladii. La fel şi „S forte”, folosit pentru creşterea performanţelor în caz de deficit de vitamine.

În acelaşi sens, este tratat produsul „P” fiind recomandat în cazul oboselii excesive la şcolari, pentru poftă de mâncare, etc. În acelaşi sens, este tratat şi „P forte”.

Tot pentru poftă de mâncare este indicat şi produsul „T”, care are şi efect antioxidant (împotriva radicalilor liberi), deci este pentru conservarea sănătăţii iar nu pentru tratarea unei maladii.

Cât priveşte produsul „MB6”, acesta este denumit de expert ca supliment mineral, deci nu este medicament pentru tratarea unei boli.

Aceste produse, în mod greşit au fost considerate de instanţa de fond ca „medicamente”, ele nefiind destinate a trata afecţiuni, maladii. Cât priveşte autorizaţia pentru punerea pe piaţă a acestor produse de către „Agenţia Naţională a medicamentului”, (numele instituţiei care a eliberat autorizaţia de punere pe piaţă a produselor nu are nici o legătură cu categorisirea produselor ca medicamente, produsele nefiind medicamente), nu determină categorisirea vitaminelor ca medicamente şi la intrarea lor în ţară organele vamale nu pot fi obligate a le încadra ca altceva decât ceea ce sunt – suplimente alimentare, vitamine.

Este stabilit ştiinţific că vitaminele sunt necesare pentru întreţinerea sănătăţii organismului uman, dar aceasta nu le transformă în medicamente, ele rămânând vitamine, suplimente alimentare.

Împrejurarea că după ce intimata-reclamantă a făcut obiecţiuni la expertiză, expertul şi-a schimbat opinia şi a afirmat că de fapt, produsele ar fi medicamente, este o dovadă de instabilitate a expertului în opinii, determinată de interesul economic al intimatei.

În cauză însă, pe lângă vitamine, aşa cum rezultă din Notele explicative ale Sistemului armonizat: la poziţia 21.06 se clasifică şi „preparatele”, denumite adesea „suplimente alimentare”, pe bază de extracte de plante, concentrate de fructe, miere, fructoză, etc. şi uneori mici cantităţi de compuşi de fier.

Aceste preparate sunt adesea prezentate în ambalaje cu indicarea faptului că menţin „starea generală şi starea de bine”. Sunt excluse preparatele similare care sunt destinate tratării bolilor sau afecţiunilor (30.03 sau 30.04).

Aşa cum rezultă din actele cauzei, produsele importate sunt vitamine, suplimente alimentare şi nu sunt destinate pentru tratarea unei boli sau afecţiuni, cu indicaţii precise, care se fac la medicamente.

Constatându-se că actele administrativ fiscale au făcut o încadrare corectă tarifară a produselor importate de intimată şi cum nu s-a făcut plata în termen a obligaţiilor către bugetul de stat, şi creanţele fiscale accesorii sunt justificate, recursurile au fost admise cu modificarea hotărârii pronunţată de instanţa de fond şi respingerea în fond a acţiunii.

Militari. Răspundere materială. Irelevanţa formei vinovăţiei.

de

Prin Sentinţa nr. 43 din 17 mai 2007 a Curţii de Apel Târgu Mureş – Secţia Comercială, de Contencios Administrativ şi Fiscal a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul DC în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Administraţiei şi Internelor, respectiv Unitatea Militară 0251 Bucureşti, instanţa dispunând anularea Hotărârii nr. 155403/9.08.2005 emisă de Comisia de Soluţionare a contestaţiilor din cadrul UM 0251 Bucureşti precum şi a Hotărârii nr. 47/20.09.2006 emisă de Comisia de Jurisdicţie a imputaţiilor din cadrul MAI. Totodată instanţa a admis contestaţia formulată de reclamant împotriva deciziei de imputare nr.155099 din 4 iulie 2007 cu consecinţa exonerării reclamantului de la plata sumei de 4.424,90 lei.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut, că prin decizia nr. 155098/4.07.2006 reclamantului i s-a imputat suma de 4.424,90 lei, reprezentând drepturi salariale achitate angajatului PC, ca urmare a anulării deciziei de reziliere a contractului de muncă, decizie semnată de către reclamant în calitate de comandant al UM CJT Târgu-Mureş.

Instanţa a apreciat că nu se poate reţine în sarcina reclamantului reaua-credinţă la momentul la care aceasta a dispus desfacerea contractului de muncă al angajatului, având în vedere atribuţiile pe care le avea în calitate de comandant al unităţii militare şi conţinutul rapoartelor înaintate de către cei împuterniciţi cu cercetarea disciplinară.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen pârâtul Ministerul Internelor şi Reformei Administrative (MIRA).

În motivarea cererii, recurenta arată că nu se poate reţine că  reclamantul ar fi săvârşit faptele fără vinovăţie, întrucât era obligat să cunoască normele legale care reglementează domeniul în care îşi desfăşura activitatea, iar potrivit art.2 din O.G.nr.121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, această răspundere e angajată pentru pagubele provocate de militari  din vina acestora,  fără ca textul să distingă dacă fapta a fost săvârşită cu sau fără intenţie.

Consideră recurenta că interpretarea contrară,  în cazul faptelor săvârşite din culpă de un militar, ar face imposibilă recuperarea de către instituţie a prejudiciului astfel creat.

Recursul este fondat.

Atât Hotărârea nr.155403 din 9 august 2006 a Comisiei de soluţionare a contestaţiilor din U.M. 0251 Bucureşti, cât şi hotărârea nr.47 din 20 septembrie 2006 a Comisiei de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor (actualul MIRA) au fost emise cu respectarea condiţiilor de formă legale şi sunt întemeiate pe dovezi asupra vinovăţiei reclamantului.

Instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile O.G.nr.121/1998, considerând că răspunderea materială a militarilor poate fi angajată numai în situaţia în care paguba a fost produsă  cu rea-credinţă.

În realitate, legiuitorul prevede vinovăţia fără a distinge asupra săvârşirii faptei din culpă ori cu intenţie.

În speţă, lipsa relei-credinţe nu-l poate exonera pe reclamant de răspundere, câtă vreme textul legal nu are în vedere asemenea excepţii.

Recursul a fost astfel admis.

Act al Băncii Naţionale a României. Al doilea ordin de aplicare a unei amenzi pentru nerespectarea normelor referitoare la deschiderea şi menţinerea conturilor curente în valută la bănci din străinătate

de

Societatea comercială „I.C.” SRL, a formulat recurs împotriva  hotărârii nr.169 din 20.11.2001 emisă de Consiliul de administraţie al Băncii Naţionale a României (BNR), în temeiul art.60 alin.3 din Legea nr.101/1998.

Curtea reţine următoarele:

Prin Ordinul 86 din 3.10.2001 al viceguvernatorului BNR, societatea comercială recurenta a fost sancţionată cu amendă în sumă de 10.000.000 lei, măsură menţinută prin hotărârea  nr.169 din 20.11.2001 a Consiliului de administraţie al BNR.

Amenda s-a aplicat recurentei în urma controlului exercitat la aceasta, în perioada 12 – 13.07.2001, control în urma căruia s-a reţinut că deschiderea şi menţinerea unui cont curent în valută la ABN AMRO BANK Moscova s-a făcut cu nerespectarea prevederilor cap.IV, art.17, alin.1 din Regulamentul nr.3/1997 al BNR privind efectuarea operaţiunilor valutare şi de asemenea că a efectuat operaţiuni în contul deschis la Bank Austria Creditanstalt Munchen – Germania cu nerespectarea prevederilor cap I, pct.3, alin.1 din Norme NRV 5 care fac parte din Regulamentul nr.3/1997.

Recurenta s-a apărat numai prin că a considera nelegală aplicarea amenzii în două rânduri, dar nu a contestat împrejurarea că faptele reţinute în sarcina sa prin cele două procese verbale încheiate de organele de control ale BNR nu ar fi reale.

Intr-adevăr, activitatea acesteia a mai fost verificată pentru perioada 1-05. – 30.09.2000, când s-a constatat încălcarea unor norme prevăzute de Regulamentul nr.3/1997 al BNR, astfel cum s-a reţinut în procesul verbal de control încheiat la 13.12.2000, în baza căruia viceguvernatorul BNR i-a aplicat recurentei o amendă de 10.000.000 lei, măsură ce nu a fost contestată, iar ulterior aceasta a achitat amenda.

Procesul verbal încheiat la 13.07.2001, care a stat la baza amenzii aplicate recurentei repetat prin ordinul nr.86 din 3.10.2001 al viceguvernatorului BNR, amendă reţinută prin hotărârea nr.169 din 20.11.2001 emisă de Consiliul de administraţie al BNR (contestată în prezenta cauză), priveşte o altă perioadă supusă verificării şi anume perioada 1.10.2000 – 30.04.2001.

Chiar dacă a fost amendată în două rânduri pentru încălcarea unor norme legale privind efectuarea operaţiunilor valutare, trebuie reţinut că sancţiunile s-au aplicat pentru faptele săvârşite în două perioade diferite.

După efectuarea primului control şi aplicarea unei amenzi de 10.000.000 lei pentru abaterile de la prevederile Regulamentului nr.3/1997 recurenta a continuat să săvârşească astfel de abateri, ceea ce a impus aplicarea unei noi amenzi de 10.000.000 lei.

Amenzile fiind, deci, aplicate pentru fapte săvârşite în perioade diferite, s-a respins recursul ca nefondat.

Impozit pe profit. Limita deductibilităţii provizioanelor, conform H.G. nr.335/1995

de

Reclamanta  SC „Banca Comercială Albina” prin lichidator a solicitat anularea deciziei nr.813 din 30 mai 2001 emisă de Ministerul Finanţelor şi exonerarea de plata sumei de 4.229.110.450 lei reprezentând impozit pe profit, TVA aferentă unor  activităţi nebancare cu majorările de întârziere aferente, precum şi anularea procesului verbal de control din 3 iunie 2001 întocmit de Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat Bucureşti şi exonerarea de plată  a sumelor de: 5.128.826.048 lei, 53.560,35 D.U., 2.274.214,10 franci belgieni şi 8.630,82 USD.

Prin sentinţa civilă nr.1562 din 20 noiembrie 2001 Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea. S-a reţinut că: reclamanta a încălcat  constant dispoziţiile legale specifice bancare, constituind provizioane specifice de risc şi incluzându-le pe cheltuieli deductibile din profitul impozabil; prin recalcularea impozitului pe profit, ca urmare a provizioanelor nedeductibile a rezultat că pe 1998, ar fi virat în plus numai 1.516.602.647 şi  nu 4.000.000.000 lei cât a solicitat; că datorează TVA în condiţiile  în care nu a produs dovezi care să confirme că prestările de serviciu nu au constat în evaluări de patrimoniu şi în fine că majorările de întârziere sunt datorate integral.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, SC „Banca Comercială Albina” SA prin lichidator.

Un prim motiv de casare a vizat greşita respingere a  capătului de cerere referitor la anularea  obligaţiei de plată a  impozitului pe profit şi a deductibilităţii fiscale a provizioanelor specifice de risc. În acest sens, recurenta a susţinut că în mod greşit s-a apreciat că şi-a constituit provizioane peste limita legală în condiţiile în care din raportul de audit a reieşit că trebuia să-şi constituie provizioane la un nivel superior celor deja constituite.

Un al doilea motiv de casare a avut în vedere greşita obligare a  băncii la plata TVA pentru activităţi  nebancare (evaluare de patrimoniu).  Recurenta a apreciat că în mod greşit nu s-a  considerat că verificarea garanţiilor este în fapt o componentă a  activităţii de creditare – care în final este scutită de TVA.  Tot greşit, consideră recurenta, s-a apreciat că activitatea realizată de bancă este o activitate de prestări servicii – de evaluare de patrimoniu.

Printr-un alt motiv de casare, recurenta a criticat soluţia Curţii de Apel Bucureşti şi pentru menţinerea obligaţiei de plată a majorărilor de întârziere deşi după data deschiderii producerii falimentului la creanţele existente nu se mai pot adăuga datorii sau alte cheltuieli.

În fine, o ultimă critică a vizat modul de  soluţionare a capătului de cerere  referitor la restituirea impozitului pe profit virat în plus în 1998 în sumă de 1.200.204.719 lei în loc de 4.000.394.881 lei cât s-a solicitat.

Analizând legalitatea şi temeinicia hotărârii pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în raport de criticile formulate, urmează a se reţine că acestea sunt justificate.

Recursul este fondat, în sensul ce se va expune:

Din actul de control rezultă că în perioada 30 iunie 1997 –  31 mai 1999, Banca Comercială Albina a constituit provizioane specifice de risc şi le-a inclus pe cheltuieli  deductibile la calculul profitului impozabil fără a respecta Normele Băncii Naţionale a României nr.3/1994 şi H.G. nr.335/1995 privind regimul constituirii, utilizării şi deductibilităţii fiscale a provizioanelor  agenţilor economici şi societăţilor bancare.

Concret, s-a imputat reclamantei că: nu a luat în calcul garanţiile materiale aferente  unor credite acordate; a constituit provizioane pentru credite acordate pe baza unor contracte de credit, nesemnate de beneficiar sau pentru credite la care nu au fost respectate normele interne de creditare; a constituit provizioane fără a lua în calcul garanţiile totale,  sau pentru credite la care nu au fost semnate contractele de credit.

Potrivit dispoziţiilor art.2 din H.G. nr.335/1995 „societăţile bancare pot constitui provizioane specifice de risc potrivit Normelor B.N.R. – pentru constituirea acestora, soldul creditelor acordate fiecărui debitor al  societăţii bancare se diminuează  cu valoarea garanţiilor, ipotecilor şi a depozitelor băneşti  gajate”.

Art.5 din Normele B.N.R. nr.3/1994 – prevăd expres că la determinarea provizioanelor expunerea debitorului poate fi  micşorată numai cu valoarea  angajamentelor apărute din: garanţii, depozite gajate, colaterale acceptate de conducerea băncii”.

Conform art.5 din H.G. nr.335/1995, nu vor beneficia de deductibilitate fiscală provizioanele constituite peste limitele prevăzute de art.1 şi 2, precum şi cele constituite în alte moduri decât cele prevăzute în prezenta hotărâre”.

Reclamanta recurentă a susţinut constant că a respectat dispoziţiile legale  menţionate, precizând, în acelaşi timp, că nivelul provizioanelor de risc s-a situat sub cel necesar constatat de raportul de audit.

Or, problema ce se impune a fi rezolvată priveşte nu nivelul constituirii provizioanelor de risc ci acela al deductibilităţiilor, în conformitate cu dispoziţiile legale menţionate, neputând fi deduse decât acele provizioane constituite în limita legală.

Pentru verificarea acestui aspect, se impunea efectuarea unei  lucrări tehnice bancare care să stabilească în ce măsură provizioanele deduse din profitul impozabil au depăşit limitele prevăzute de art.1 şi 2 din H.G. nr.335/1995 – şi în raport de aceasta care este impozitul pe profit datorat.

Lucrarea de specialitate este necesară şi pentru explicarea aspectelor legate de conţinutul activităţii de creditare, în ce măsură activitatea de verificare a garanţiilor  prezentate de clienţi poate fi asimilată acesteia şi dacă prin aceasta se realizează în fapt o evaluare a  garanţiilor.

În ce priveşte majorările de întârziere, cum soluţionarea lor este strâns legată de modul de rezolvare al celorlalte motive de  casare, asupra lor instanţa urmează a se pronunţa în raport de aceste constatări.

Astfel fiind, s-a admis recursul, s-a casat sentinţa atacată şi  s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Recurs declarat împotriva unui act administrativ-jurisdicţional. Termenul de recurs al actului administrativ-jurisdicţional. Tardivitate

de

S.C. „LC” S.R.L. a formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 77 din 3 martie 2003 emisă de Comisia Consiliului Concurenţei prin care a fost individualizată sancţiunea, fiindu-i aplicată o amendă de 20.000.000 lei, la Preşedintele Consiliului Concurenţei.

În urma analizei contestaţiei, Preşedintele Consiliului Concurenţei a decis prin Decizia nr. 169 din 24 martie 2003 respingerea contestaţiei şi menţinerea deciziei nr. 77/2003.

Împotriva acestei decizii cu nr. 169 din 24 martie 2003, reclamanta S.C. „LC” S.R.L. a declarat recurs, criticând soluţia Preşedintelui Consiliului Concurenţei ca fiind dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii. În acest sens, a precizat că recurenta nu a determinat eliminarea sau denaturarea concurenţei, nu a obligat clienţii la semnarea unor angajamente, iar aplicarea sancţiunii este prescrisă în raport de dispoziţiile art. 13 pct. 1 din O.G. nr. 2/2002.

Curtea, în prealabil analizei motivelor de casare, constată că recursul este tardiv declarat.

Aşa cum rezultă din actele de la dosar, decizia nr. 169/din 24 martie 2003 emisă de Preşedintele Consiliului Concurenţei a fost comunicată recurentei la 5 mai 2003 cu reclamaţia nr. 2132/5 mai 2003.

Potrivit prevederilor art. 60 alin. 5 din Legea nr. 21/1996 a concurenţei, Deciziile Preşedintelui Consiliului Concurenţei pot fi atacate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia contencios administrativ în termen de 15 zile de la comunicare, ori recursul s-a depus la 19 iunie 2003 direct la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fiind supus prevederilor art. 302 C. proc. civ., dar restituit recurentei care a înaintat recursul instanţei a cărei hotărâre o critică la 30 iunie 2003 – fila 11.

Analiza acestor acte demonstrează că la 1 iunie 2003 când a redactat şi datat recursul, recurenta primise comunicarea Deciziei 169/2003, iar declararea acestuia şi depunerea la Consiliul Concurenţei s-a făcut la 30 iunie 2003, fiind înregistrat la nr. RG 1926 din 7 iulie 2003, deci cu depăşirea termenului de 15 zile prevăzut de lege.

Este de precizat că activitatea de control cu caracter contencios realizată de Preşedintele Consiliului Concurenţei se finalizează prin emiterea unui act cu caracter jurisdicţional, iar Legea 29/1990 consacră regula atacării în faţa instanţelor judecătoreşti de contencios administrativ, mai exact cu recurs la secţia de contencios administrativ şi a actelor administrativ-jurisdicţionale, după epuizarea căilor prevăzute de lege.

În acest sens este şi prevederea din art. 60 alin. 5 din Legea 21/1996 care stipulează că Decizia Preşedintelui Consiliului Concurenţei poate fi atacată în faţa secţiei de contencios administrativ a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în termen de 15 zile de la comunicare.

Şi Legea contenciosului administrativ stabileşte că actele administrativ-jurisdicţionale pot fi atacate cu recurs, după epuizarea căilor administrativ-jurisdicţionale, în termen de 15 zile de la comunicare, prevedere cuprinsă în art. 4 din Legea nr. 29/1990.

În raport de considerentele expuse, Curtea constată că recurenta a primit comunicarea la 5 mai 2003, iar recursul a fost depus la instanţa a cărei hotărâre se critică la 30 iunie 2003, astfel că recursul este tardiv declarat. Aceeaşi soluţie se impune şi în cazul în care recurenta ar pretinde că a depus recursul din eroare la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în data de 19 iunie 2003, termenul de 15 zile fiind depăşit şi în această teză.

Recursul a fost respins ca tardiv.