munc

Prin Sentinţa nr. 43 din 17 mai 2007 a Curţii de Apel Târgu Mureş – Secţia Comercială, de Contencios Administrativ şi Fiscal a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul DC în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Administraţiei şi Internelor, respectiv Unitatea Militară 0251 Bucureşti, instanţa dispunând anularea Hotărârii nr. 155403/9.08.2005 emisă de Comisia de Soluţionare a contestaţiilor din cadrul UM 0251 Bucureşti precum şi a Hotărârii nr. 47/20.09.2006 emisă de Comisia de Jurisdicţie a imputaţiilor din cadrul MAI. Totodată instanţa a admis contestaţia formulată de reclamant împotriva deciziei de imputare nr.155099 din 4 iulie 2007 cu consecinţa exonerării reclamantului de la plata sumei de 4.424,90 lei.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut, că prin decizia nr. 155098/4.07.2006 reclamantului i s-a imputat suma de 4.424,90 lei, reprezentând drepturi salariale achitate angajatului PC, ca urmare a anulării deciziei de reziliere a contractului de muncă, decizie semnată de către reclamant în calitate de comandant al UM CJT Târgu-Mureş.

Instanţa a apreciat că nu se poate reţine în sarcina reclamantului reaua-credinţă la momentul la care aceasta a dispus desfacerea contractului de muncă al angajatului, având în vedere atribuţiile pe care le avea în calitate de comandant al unităţii militare şi conţinutul rapoartelor înaintate de către cei împuterniciţi cu cercetarea disciplinară.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen pârâtul Ministerul Internelor şi Reformei Administrative (MIRA).

În motivarea cererii, recurenta arată că nu se poate reţine că reclamantul ar fi săvârşit faptele fără vinovăţie, întrucât era obligat să cunoască normele legale care reglementează domeniul în care îşi desfăşura activitatea, iar potrivit art.2 din O.G.nr.121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, această răspundere e angajată pentru pagubele provocate de militari din vina acestora, fără ca textul să distingă dacă fapta a fost săvârşită cu sau fără intenţie.

Consideră recurenta că interpretarea contrară, în cazul faptelor săvârşite din culpă de un militar, ar face imposibilă recuperarea de către instituţie a prejudiciului astfel creat.

Recursul este fondat.

Atât Hotărârea nr.155403 din 9 august 2006 a Comisiei de soluţionare a contestaţiilor din U.M. 0251 Bucureşti, cât şi hotărârea nr.47 din 20 septembrie 2006 a Comisiei de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor (actualul MIRA) au fost emise cu respectarea condiţiilor de formă legale şi sunt întemeiate pe dovezi asupra vinovăţiei reclamantului.

Instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile O.G.nr.121/1998, considerând că răspunderea materială a militarilor poate fi angajată numai în situaţia în care paguba a fost produsă cu rea-credinţă.

În realitate, legiuitorul prevede vinovăţia fără a distinge asupra săvârşirii faptei din culpă ori cu intenţie.

În speţă, lipsa relei-credinţe nu-l poate exonera pe reclamant de răspundere, câtă vreme textul legal nu are în vedere asemenea excepţii.

Recursul a fost astfel admis.

Casa Judeţeană de Pensii Hunedoara a respins cererea reclamantului VL, privind stabilirea calităţii de beneficiar al Legii nr.309/2002, motivând că acesta nu a efectuat stagiul militar în detaşamente de muncă din cadrul D.G.S.M.

Curtea de Apel Alba-Iulia, Secţia de contencios administrativ a respins acţiunea reclamantului VL, prin care a solicitat anularea hotărârii Casei Judeţene de Pensii Hunedoara, reţinând că, potrivit livretului militar, acesta a fost încorporat la 10 ianuarie 1957 de către U.M.03263 Sibiu şi a efectuat stagiul militar până la 31 decembrie 1958, deci, nu în detaşamente de muncă aparţinând D.G.S.M. pentru a fi incidente dispoziţiile Legii nr.309/2002.

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamantul, susţinând: întâi, că în perioada 20 ianuarie 1957 – 31 decembrie 1958 a efectuat stagiul militar în detaşamente de muncă, respectiv pe mai multe şantiere de construcţii; în al doilea rând că, la eliberare, în august 1959, livretul său militar a fost completat cu numărul specialităţii militare, grupa I categoria „neinstruit”, arma „construcţii”, iar în anul 1965 în mod abuziv au fost modificate rubricile 9,11 şi 12 din livretul militar, în sensul că a fost instruit, fiind radiată arma construcţii, precum şi specialitatea militară.

Recursul este fondat.

În adevăr, livretul militar a fost modificat la rubricile 9,11 şi 12, cu menţiunea „instruit”, deşi iniţial era trecută categoria „neistruit”, fiind, totodată, radiată arma la care a efectuat stagiul militar reclamant, respectiv „construcţii”.

Este adevărat că, potrivit adresei nr.A/452 din 4 martie 2003 eliberată de Ministerul Apărării Naţionale, Statul Major General, Serviciul Arhive şi Documentare Militară Bucureşti, militarii care au menţionat în livret sau în fişa de evidenţă personală că au satisfăcut stagiul militar în unităţi militare ( de exemplu: U.M.0124, U.M.01523 etc.) nu au făcut parte din D.G.S.M.

Dar, în raport de datele trecute iniţial în livretul militar al reclamantului, în sensul că a fost neinstruit şi a satisfăcut stagiul militar în construcţii, era necesar să se dispună completarea probatoriului, chiar cu referire la adresa nr.A/452 din 4 martie 2003, pentru a se stabili, în mod indubitabil, dacă şantierele de construcţii, la care se face referire în motivele de recurs, au făcut sau nu parte din D.G.S.M.

Omiţând să procedeze în sensul arătat, prima instanţă a nesocotit dispoziţiile art.129 pct.5 C. proc. civ., potrivit cărora judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc.

Aşadar, recursul a fost admis, sentinţa casată şi cauza trimisă spre rejudecare.