PROCEDURA DE DIVORT ROMANIA

Zilnic,peste 100 de romani din diaspora divorteaza in Romania

de

Cum pot divorta romanii din strainatate?Zilnic,peste 100 de romani din diaspora divorteaza in Romania

Cuvinte cheie: divort romania,divort romani strainatate,procedura de divort romania,divort romani diapora,divort cetatean strain,divort ue,lege aplicabila divort,avocat divort coltuc romania

Cetățenii români pot să divorțeze, potrivit legii civile române, fie apelând la instanța de judecată, fie pe cale administrativă (la ofițerul de stare civilă), fie prin procedură notarială. Codul civil și Codul de procedură civilă stabilesc clar toate motivele, formele și procedurile în care soții pot divorța, precum și efectele desființării căsătoriei.

Unde se poate divorța în instanță, în Uniunea Europeană

Vom începe raportându-ne, mai întâi, la situația României ca stat membru al UE. La nivelul legislației europene există un act normativ obligatoriu pentru statele membre și care conține anumite prevederi referitoare la divorț. Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 – competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești este un act normativ menit să ajute cuplurile internaționale să își soluționeze litigiile care implică mai mult de o țară, în ceea ce privește divorțul și încredințarea copiilor.

Soții pot solicita divorțul sau separarea legală de comun acord sau individual, iar acest aspect este valabil atât pentru România, cât și pentru toate celelalte state membre ale UE. Cererea de divorț poate să fie adresată, potrivit precizărilor oferite pe site-ul oficial al UE, europa.eu, următoarelor instanțe:

în țara de origine a ambilor soți (România);
în țara unde locuiesc soții;
în țara în care aceștia au locuit împreună ultima dată, dacă unul dintre soți mai locuiește încă acolo (ne referim aici la situațiile în care soții locuiesc fiecare în alt stat membru UE);
în țara în care locuiește unul dintre soți, dacă cererea se înaintează de comun acord;
în țara în care locuiește cel care introduce cererea de divorț în instanță (alta decât România), dar numai dacă acesta este cetățean al țării respective sau dacă a locuit acolo cel puțin șase luni înainte de a depune cererea de divorț;
în țara în care locuiește soțul împotriva căruia se introduce cererea de divorț.
Dacă fiecare dintre soți a făcut în instanță o cerere de divorț în state diferite, atunci instanța competentă să se pronunțe în privința divorțului soților este prima instanță judecătorească la care s-a depus cererea.

Exemplu practic: Ion, cetățean român, este căsătorit cu Mary, de origine irlandeză. Aceștia s-au căsătorit în România, unde au locuit împreună pentru o perioadă de trei ani. Peste ceva timp, Ion s-a decis să facă o cerere de divorț în România, cu toate că el lucrează în Spania de un an, iar Mary a rămas în România. Practic, posibilitățile de a divorța sunt următoarele: Ion poate să ceară divorțul în fața instanțelor române, dacă Mary încă mai este rezidentă în România; el poate să solicite divorțul și în fața instanței spaniole, pentru că locuiește deja acolo de mai bine de șase luni; dar divorțul poate să fie pronunțat fie în România, fie în Spania, dacă vorbim de un divorț prin acord comun al soților.

Important! Hotărârile de divorț pronunțate într-o țară din UE sunt recunoscute în celelalte state membre, fără necesitatea unor proceduri suplimentare. Cu toate acestea, normele UE privind divorțul (de exemplu, în materie de instanțe competente și recunoaștere) nu se aplică în Danemarca.
Divorțul soților în România, în fața instanței de judecată

Potrivit Codului de procedură civilă, dacă nici cel care introduce cererea de divorț și nici soțul nu mai locuiesc în România, ei pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorţ este de competenţa Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului Bucureşti.

În legătură cu această prevedere procedurală, Înalta Curte de Casație și Justiție (ICCJ) a pronunțat recent o soluție de interpretare legislativă prin care stabilește faptul că acordul cu privire la alegerea instanței de judecată trebuie să fie exprimat expres. Decizia ICCJ nr. 20/2016, despre care aflăm dintr-un comunicat de presă al Curții, nu a devenit deocamdată obligatorie pentru toate instanțele române, nefiind încă publicată în Monitorul Oficial.

În orice caz, la divorț, partenerii trebuie să știe că rigorile procesului civil român le impun să se înfățișeze obligatoriu în persoană în fața judecătorului. Dacă cel care a făcut cererea de divorț, adică reclamantul, nu se prezintă în instanță la termenul de judecată comunicat, iar lipsa lui este nejustificată, cererea sa de divorț va fi respinsă

Avocat COLTUC MARIUS VICENTIU

www.coltuc.ro
www.facebook.com/avocatcoltuc

Whatsapp +0745.150.894

AVOCAT DIVORT – PROCEDURA DE DIVORT ROMANIA

de

AVOCAT-DIVORT – PROCEDURA-DE-DIVORT-ROMANIA

Pe cale administrativă poate fi soluţionat divorţul prin acord, indiferent de durata căsătoriei, dacă sunt întrunite următoarele condiţii: soţii îşi exprimă liber şi neviciat consimţământul, în faţa ofiţerului de stare civilă de la locul căsătoriei sau al ultimei locuinţe comune a soţilor, nu au copii minori născuţi din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi.

Cererea de divorţ se depune de soţi împreună iar după un termen de gândire de 30 de zile de la înregistrarea cererii, soţii se prezintă personal şi, dacă ambii stăruie să divorţeze, ofiţerul de stare civilă eliberează certificatul de divorţ fără vreo menţiune cu privire la culpa soţilor.

Prin procedura notarială pot fi soluţionate: divorţul prin acord al soţilor care nu au copii minori, dacă soţii convin asupra tuturor aspectelor – numele de familie pe care să îl poarte după divorţ, exercitarea autorităţii părinteşti de ambii părinţi, stabilirea locuinţei copiilor după divorţ, modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat şi fiecare dintre copii, stabilirea contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor.

Competent este notarul de la locul căsătoriei sau al ultimei locuinţe comune a soţilor. Şi în acest caz niciunul dintre soţi nu trebuie să fie pus sub interdicţie iar consimţământul trebuie să fie liber şi neviciat. După un termen de gândire de 30 de zile, soţii se prezintă personal şi, dacă stăruie să divorţeze, notarul public eliberează certificatul de divorţ fără vreo menţiune cu privire la culpa soţilor.

În instanţele de judecată pot fi soluţionate cererile de divorţ pentru oricare dintre motivele arătate, dacă soţii se adresează direct instanţei sau dacă divorţul administrativ sau notarial a fost respins. Competentă este instanţa de tutelă iar până la înfiinţarea sa, competenţa aparţine judecătoriei.

Soţul nevinovat, care suferă un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei, poate cere soţului vinovat să îl despăgubească. Instanţa de tutelă soluţionează cererea prin hotărârea de divorţ. Despăgubirile pot fi cerute distinct de dreptul la prestaţia compensatorie.

Prestaţia compensatorie: în cazul în care căsătoria a durat cel puţin 20 de ani iar divorţul se pronunţă din culpa exclusivă a soţului pârât, soţul reclamant poate beneficia de o prestaţie care să compenseze, atât cât este posibil, un dezechilibru semnificativ pe care divorţul l-ar determina în condiţiile de viaţă ale celui care o solicită.

Soţul care solicită prestaţia compensatorie nu poate cere de la fostul său soţ şi pensie de întreţinere. Prestaţia compensatorie nu se poate solicita decât odată cu desfacerea căsătoriei.

Prestaţia compensatorie poate fi stabilită în bani, sub forma unei sume globale sau a unei rente viagere, ori în natură, sub forma uzufructului (beneficiul adus de folosirea unui bun) asupra unor bunuri mobile sau imobile care aparţin debitorului.

Exercitarea autorităţii părinteşti după divorţ.

În limbaj comun se foloseşte sintagma ‘custodia copiilor’, termen împrumutat din alte sisteme de drept, care nu se suprapune identic exercitării autorităţii părinteşti după divorţ.

O noutate din noul Cod Civil este exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi.

Regula este aceea că, după divorţ, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi (în limbaj obişnuit ‘custodie comună’).

Există şi situaţii în care instanţa de judecată hotărăşte ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de unul dintre părinţi (părinte custodian). În această situaţie, celălalt părinte (părinte necustodian) păstrează dreptul de a veghea asupra modului în care copilul este crescut şi educat, precum şi dreptul de a consimţi la adopţia acestuia.

În mod cu totul şi cu totul excepţional, instanţa de tutelă poate hotărî plasamentul copilului la o rudă sau la o altă familie ori persoană sau într-o instituţie de ocrotire. Acestea exercită drepturile şi îndatoririle care le revin părinţilor cu privire la persoana copilului. În acest caz, instanţa stabileşte dacă drepturile cu privire la bunurile copilului se exercită de părinţi în comun sau de unul dintre ei.

Părinţii se pot înţelege asupra locuinţei copilului după divorţ, în caz contrar, instanţa de tutelă stabilind, odată cu pronunţarea divorţului, ca locuinţa copilului minor să fie la părintele cu care locuieşte în mod statornic (părinte rezident). Dacă până la divorţ copilul a locuit cu ambii părinţi, instanţa îi stabileşte locuinţa la unul dintre ei, ţinând seama de interesul său superior.

Părinţii se pot înţelege cu privire la contribuţia lor la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor, înţelegere de care poate lua act notarul în cazul divorţului notarial sau instanţa de tutelă, prin hotărârea de divorţ.

În caz de neînţelegere, instanţa de tutelă stabileşte contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor.

Întreţinerea datorată de părinte se stabileşte până la o pătrime din venitul său lunar net pentru un copil, o treime pentru doi copii şi o jumătate pentru trei sau mai mulţi copii. Cuantumul întreţinerii datorate copiilor, împreună cu întreţinerea datorată altor persoane, potrivit legii, nu poate depăşi jumătate din venitul net lunar al celui obligat.