CEDO

În Cauza Societatea Comerciala „COMPRIMEX“ – S.A. împotriva României, cererea nr. 32.228/02, Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia), dupa ce a deliberat în camera de consiliu la data de 9 septembrie 2008, a pronuntat o hotarare prin care a condamnat statul roman la plata unor daune morale pentru durata excesiva a

procedurilor.

PROCEDURA
1. La originea cauzei se afla o cerere (nr. 32.228/02) îndreptata împotriva României, prin care o societate comerciala din România, Societatea Comerciala „COMPRIMEX“ – S.A. (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 21 ianuarie 2002, în temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia).
2. Reclamanta a fost reprezentata de domnul Francisc Andras, directorul sau executiv. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul sau, domnul Razvan-Horatiu Radu.
3. La data de 23 mai 2007, presedintele Sectiei a treia a decis sa comunice cererea Guvernului. De asemenea, a decis sa analizeze în acelasi timp fondul si temeinicia cererii (art. 29 paragraful 3).

ÎN FAPT
Circumstantele cauzei
4. Reclamanta este o societate comerciala pe actiuni, cu sediul în Brasov.
5. La data de 25 august 1994, reclamanta a declansat procedura împotriva Universitatii Transilvania din Brasov, în vederea obligarii acesteia la plata unei sume de bani ce ar fi rezultat dintr-un contract pe care acestea l-au încheiat si care avea ca obiect lucrari de reparatii ce trebuiau executate de reclamanta într-unul dintre caminele universitatii.
6. La data de 27 octombrie 1995, Tribunalul Judetean Brasov (Tribunalul judetean) a respins actiunea ca prematura, considerând ca acel contract nu luase înca sfârsit.
7. La data de 8 februarie 1996, Curtea de Apel Brasov (Curtea de Apel) a admis apelul reclamantei, a casat hotarârea anterioara si a retrimis cauza spre rejudecare la Tribunalul judetean. Aceasta a statuat ca instanta de fond pronuntase o hotarâre pe baza unei exceptii inaplicabile.
8. La rejudecare, din cele noua termene de judecata ce au avut loc în perioada 25 iunie 1996 si 4 februarie 1998, doua au fost amânate la cererea reclamantei. Printre acestea s-a numarat termenul din 25 iunie 1996, când a cerut o amânare pentru a îi permite Curtii Supreme de Justitie sa hotarasca asupra cererii sale de a stramuta cauza la o alta instanta, termenul fiind stabilit pentru 16 iulie 1996. Tribunalul judetean a amânat judecata pâna la data de 29 octombrie 1996.
Conform afirmatiilor reclamantei, la data de 16 iulie 1996, Curtea Suprema de Justitie a respins cererea.
9. La data de 11 februarie 1998, Tribunalul judetean a respins actiunea reclamantei ca neîntemeiata.
10. La data de 25 iunie 1998, Curtea de Apel a respins apelul introdus de reclamanta.
11. La data de 18 martie 1999, Curtea Suprema de Justitie a admis printr-o decizie definitiva un recurs introdus de reclamanta, a casat hotarârea anterioara si a retrimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel. Instanta a constatat ca unul dintre judecatori luase parte si la procedura în care instanta de fond pronuntase sentinta din 27 octombrie 1995.
12. Cu ocazia rejudecarii, la data de 15 noiembrie 1999, reclamanta a informat Curtea de Apel ca a depus o cerere în fata Curtii Supreme de Justitie în vederea stramutarii cauzei la o alta instanta, termenul de judecata fiind stabilit pentru data de 17 februarie 2000. Curtea de Apel a hotarât sa suspende procedura si a trimis dosarul la arhiva. Judecata a fost reluata la data de 21 aprilie 2000.
Curtea Suprema de Justitie a respins cererea reclamantei.
13. La data de 3 mai 2000, Curtea de Apel a respins apelul introdus de reclamanta împotriva sentintei din 11 februarie 1998, cu motivarea ca sustinerile reclamantei nu au fost dovedite.
14. La data de 22 iunie 2001, Curtea Suprema de Justitie, printr-o decizie definitiva, a respins ca nefondat recursul introdus de reclamanta.

ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încalcari a art. 6 paragraful 1 din conventie
15. Reclamanta s-a plâns de faptul ca durata procedurii a încalcat cerinta „termenului rezonabil“, prevazuta de art. 6 paragraful 1 din Conventie, care dispune astfel:
„Orice persoana are dreptul la judecarea (…) într-un termen rezonabil a cauzei sale, de catre o instanta (…) care va hotarî (…) asupra încalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil (…).“
16. Guvernul contesta aceste sustineri.
17. Perioada care trebuie luata în considerare a început la data de 25 august 1994 si s-a încheiat la data de 22 iunie 2001. Astfel, perioada a durat 6 ani, 9 luni si 28 de zile pentru 3 grade de jurisdictie. În aceasta perioada, cauza a fost analizata de 7 instante.

A. Asupra admisibilitatii
18. Curtea observa ca acest capat de cerere nu este vadit neîntemeiat în sensul art. 35 paragraful 3 din Conventie. Pe de alta parte, Curtea observa ca nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat admisibil.

B. Asupra fondului
19. Curtea reitereaza ca rezonabilitatea duratei procedurii trebuie evaluata prin prisma circumstantelor cauzei si având în vedere urmatoarele criterii: complexitatea cauzei, conduita reclamantei si a autoritatilor competente si miza reclamantei în cadrul litigiului (vezi, printre multe altele, Frydlender împotriva Frantei [MC], nr. 30.979/96, §43, CEDO 2000-VII).
20. Curtea a constatat în numeroase rânduri încalcari ale art. 6 paragraful 1 din Conventie în cauze ce ridicau probleme similare cu cea din cauza de fata (vezi Frydlender, mentionata mai sus).
Mai mult, Curtea a constatat deja ca, desi nu se afla în pozitia de a analiza calitatea juridica a jurisprudentei instantelor interne, deoarece retrimiterea cauzelor spre rejudecare este dispusa de obicei ca urmare a unor erori comise de instantele inferioare, repetarea acestor dispozitii în acelasi set de proceduri dezvaluie o deficienta serioasa în sistemul judiciar. Mai mult, aceasta deficienta le este imputabila autoritatilor, nu reclamantilor (vezi Wierciszewska împotriva Poloniei, nr. 41.431/98, §46, 25 noiembrie 2003, si Matica împotriva României, nr. 19.567/02, §24, 2 noiembrie 2006).
21. Dupa ce a analizat toate elementele ce i-au fost supuse spre analiza, Curtea considera ca Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care sa poata conduce la o alta concluzie în cazul de fata. Tinând cont de jurisprudenta sa în materie, Curtea considera ca, în cauza de fata, durata procedurii a fost excesiva si nu a respectat cerinta „termenului rezonabil“.
Prin urmare, a avut loc încalcarea art. 6 paragraful 1.

II. Asupra altor pretinse încalcari ale Conventiei
22. Reclamanta s-a plâns, în temeiul art. 6 paragraful 1, de faptul ca solutia procesului a fost injusta, ca instantele interne nu au evaluat corect faptele, au interpretat gresit dreptul intern, nu au fost independente si impartiale si nu au analizat cauza pe fond. De asemenea, aceasta a invocat art. 7, 14 si 17 din Conventie si art. 1 din Protocolul nr. 1.
23. Dupa ce a analizat cu atentie toate elementele ce i-au fost supuse spre analiza, Curtea considera ca, în masura în care este competenta sa statueze asupra chestiunilor cu care a fost sesizata, nu distinge nicio încalcare a drepturilor si libertatilor stabilite în Conventie sau în Protocoalele sale.
24. Rezulta ca aceasta parte a cererii trebuie declarata inadmisibila ca fiind vadit neîntemeiata, conform art. 35 paragrafele 3 si 4 din Conventie.

III. Asupra aplicarii art. 41 din Conventie
25. Conform art. 41 din Conventie:
„Daca Curtea declara ca a avut loc o încalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al înaltei parti contractante nu permite decât o înlaturare incompleta a consecintelor acestei încalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila.“

A. Prejudiciu
26. Reclamanta a solicitat suma de 1.210.910 dolari SUA (USD) pentru prejudiciul material. La data de 15 februarie 2008, a solicitat suma de 20.403.573 euro (EUR) cu acest titlu. De asemenea, a solicitat 1.000.000 USD pentru prejudiciul moral.
27. Guvernul a contestat aceste pretentii.
28. Curtea nu distinge nicio legatura de cauzalitate între încalcarea constatata si daunele materiale pretinse; prin urmare, respinge acest capat de cerere. Cu toate acestea, Curtea considera ca reclamanta trebuie sa fi suferit un prejudiciu moral (vezi Comingersoll S.A. împotriva Portugaliei [MC], nr. 35.382/97, §35, CEDO 2000-IV). Statuând în echitate, Curtea îi acorda suma de 1.200 EUR cu acest titlu.

B. Cheltuieli de judecata
29. Reclamanta a solicitat si suma de 10.000 EUR pentru cheltuielile de judecata angajate în fata instantelor interne si în fata Curtii. Aceasta nu a prezentat documente justificative.
30. Guvernul a contestat cererea ca nedovedita.
31. Cartea reitereaza ca, potrivit art. 41 din Conventie, un reclamant nu poate obtine rambursarea cheltuielilor sale de judecata decât în masura în care li s-a stabilit realitatea, necesitatea si caracterul rezonabil (vezi Arvelakis împotriva Greciei, nr. 41.354/98, §34, 12 aprilie 2001). Mai mult, art. 60 paragraful 2 din Regulamentul Curtii prevede ca orice pretentii formulate în baza art. 41 din Conventie trebuie stabilite pe categorii si însotite de documente justificative, în caz contrar Curtea putând respinge cererea în tot sau în parte.
32. Curtea observa ca reclamanta nu a depus documente justificative pentru a îsi sustine cererea. Prin urmare, Curtea nu acorda nicio suma cu acest titlu.

C. Dobânzi moratorii
33. Curtea considera potrivit ca rata dobânzii moratorii sa se bazeze pe rata dobânzii facilitatii de împrumut marginal a Bancii Centrale Europene, majorata cu 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA:
1. declara cererea admisibila în ceea ce priveste capatul de cerere referitor la durata excesiva a procedurilor si inadmisibila în rest;
2. hotaraste ca a avut loc încalcarea art. 6 paragraful 1 din Conventie;
3. hotaraste:
a) ca statul pârât sa îi plateasca reclamantei, în cel mult 3 luni de la data ramânerii definitive a prezentei hotarâri, conform art. 44 paragraful 2 din Conventie, suma de 1.200 EUR (una mie doua sute euro), plus orice suma care ar putea fi datorata cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral, suma ce va fi convertita în moneda nationala a statului pârât, la cursul de schimb valabil la data platii;
b) ca, începând de la expirarea termenului mentionat mai sus si pâna la efectuarea platii, aceasta suma sa se majoreze cu o dobânda simpla având o rata egala cu cea a facilitatii de împrumut marginal a Bancii Centrale Europene valabila în aceasta perioada, majorata cu trei puncte procentuale;
4. respinge cererea de reparatie echitabila în rest.

„In anul 2008, Romania a fost al treilea stat dupa numarul cauzelor aflate pe rolul Curtii Europene a Drepturilor Omului, insumand 8900 de cauze (9,1%) din numarul total al cauzelor inregistrate, primul loc si al doilea loc fiind

ocupate de Rusia cu 28% (27250 de cauze), respectiv Turcia cu 11,4% (11100 de cauze) din numarul total al cauzelor aflate pe rol”, se arata in Raportul CSM.

Din totalul cauzelor privind Romania, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a pronuntat, in anul 2008, 199 de hotarari, dintre care 5 au privit aplicabilitatea art.41 (satisfactie echitabila) din Conventie in cauze in care Curtea a constatat anterior incalcari ale dispozitiilor Conventiei, 4 au statuat ca nu a existat nici o incalcare a drepturilor omului de catre statul roman, iar una (cauza Orha c. Romaniei) a retinut intelegerea amiabila intervenita intre parti, in cazul celorlalte pronuntandu-se hotarari de condamnare impotriva Romaniei, sub aspectul incalcarii urmatoarelor drepturi:
– dreptul de a nu fi supus torturii ori pedepselor inumane sau degradante;
– dreptul la libertate si siguranta;
– dreptul la un proces echitabil;
– dreptul la respectarea vietii private si de familie;
– libertatea de exprimare;
– dreptul la recurs efectiv;
– interzicerea discriminarii;
– protectia proprietatii private;
– libertatea de circulatie. 

Principalele categorii de cauze care au atras condamnarea Romaniei: 
– Nerespectarea principiului securitatii raporturilor juridice datorita desfiintarii unor hotarari judecatoresti definitive si irevocabile in urma promovarii unor cai extraordinare de atac: 21 de cauze.

– Imposibilitatea fostilor proprietari, ale caror imobile nationalizate fara titlu au fost vandute chiriasilor sau altor terte persoane, de a obtine restituirea in natura a acestora sau o alta forma de despagubire: 52 cauze.

„Motivele care au determinat condamnarea Romaniei in aceste cauze sunt legate de incoerenta legislativa si aplicarea defectuoasa a legislatiei existente in materia restituirii imobilelor nationalizate, intarziindu-se ori impiedicandu-se nejustificat restituirea imobilelor solicitate sau acordarea de despagubiri”, se arata in Raportul CSM.

– Incalcarea garantiilor oferite de art.6 din Conventie (dreptul de acces efectiv la un tribunal, principiul prezumtiei de nevinovatie, independenta si impartialitatea instantei etc.): 51 cauze.
„Aceste cauze se refera in principal la impedimentele care au determinat intarzieri nejustificate in executarea unor hotarari judecatoresti, procedurile greoaie pentru executarea acestora, lipsa de eficienta atat a instantelor de judecata, cat si a altor organe ale statului, refuzul instantelor judiciare de a supune legalitatea unei decizii emise de o autoritate administrativa controlului judiciar, lipsa de coordonare si colaborare eficienta intre instantele judecatoresti si alte organe ale statului (executori judecatoresti, comisii locale sau judetene de aplicare a Legii nr. 18/1991 etc.)”, se arata in Raportul CSM.

– Durata excesiva a procedurilor judiciare: 24 cauze.

Durata excesiva a procedurilor judiciare este cauzata, in majoritatea cauzelor, de activitatea defectuoasa a unor organe ale statului (instantele, parchetele, dar si institutii si autoritati ale administratiei publice), precum si de numeroasele modificari legislative.

„Desi dreptul partilor la solutionarea cauzelor intr-un termen rezonabil are consacrare constitutionala (art. 21 alin. 3 din Constitutia Romaniei), in practica acest drept se loveste de unele impedimente care tin de erori de apreciere a obiectului actiunii, volumul mare de munca al judecatorilor si procurorilor, capacitatea de administrare si organizare a activitatii instantelor, modificarile legislative numeroase care determina blocaje in aplicarea legilor etc., situatie care probabil se va perpetua pana la crearea unui cadru legislativ stabil asupra tuturor aspectelor legate de activitatea instantelor si parchetelor, pe baza caruia sa se poata corecta cadrul organizatoric al acestora, cu necesitatea alocarii unui volum corespunzator al resurselor”, se precizeaza in Raport.

Delia Străin din Timişoara, Horia Stoinescu, cu domiciliul la Delemont, Elveţia, şi fratele lor decedat, Mircea Stoinescu, ai cărui moştenitori sunt ceilalţi doi reclamanţi, Felicia Stoinescu şi Maria Tăucean din Arad, erau

proprietarii unui imobil situat în Arad. În anul 1950, statul intră în posesia imobilului, în temeiul Decretului de naţionalizare 92/1950, care confiscă orice, în forţă: „Pentru asigurarea unei bune gospodăriri a fondului de locuinţe supuse degradării din cauza sabotajului marii burghezii şi a exploatatorilor care deţin un mare număr de imobile.

Se naţionalizează imobilele prevăzute în listele anexe care fac parte integrantă din prezentul decret şi la a căror alcătuire s-a ţinut seama de următoarele criterii: Imobilele clădite care aparţin foştilor industriaşi;
– foştilor moşieri;
– foştilor bancheri;
– foştilor mari comercianţi şi celorlalte elemente ale marii burghezii. Imobilele clădite care sunt deţinute de exploatatorii de locuinţe”.

Remarcăm precizarea obsesivă în lege a cuvântului „foşti”. Deci, în numele legilor comuniste, patru apartamente din imobil au fost renovate în vederea închirierii.
La 27 septembrie 1993, cei trei fraţi intentează la Judecătoria Arad o acţiune în revendicare imobiliară împotriva Primăriei Arad şi a societăţii R, administrator al bunurilor aparţinând statului. În urma decesului lui Mircea Stoinescu, moştenitorii săi, Felicia Stoinescu şi Maria Tăucean, continuă acţiunea. Reclamanţii cereau să fie recunoscuţi drept proprietari ai imobilului şi ai terenului aferent, pe care statul, conform opiniei lor, şi-l atribuise în mod abuziv în anul 1950. Subliniem că în temeiul art. 2 din Decretul 92/1950, bunurile aparţinând persoanelor din anumite categorii sociale nu erau supuse naţionalizării, ei făcând parte din categoriile scutite. „Nu intră în prevederile decretului de faţă şi nu se naţionalizează imobilele proprietatea muncitorilor, funcţionarilor, micilor meseriaşi, intelectualilor profesionişti şi pensionarilor”. Deci, naţionalizarea imobilului în cauză a fost conform opiniei proprietarilor de drept abuzivă şi ilegală.

Prin sentinţa din 12 aprilie 1994, Judecătoria Arad respinge acţiunea reclamanţilor, refuzând să se pronunţe pe fond, pe motiv că repararea prejudiciului pe care îl suferiseră nu putea interveni decât după adoptarea unei legi speciale care urma să instituie măsuri reparatorii. Sentinţa a fost confirmată de Tribunalul Arad la 3 noiembrie 1995. Reclamanţii atacă hotărârea cu apel.

În 19096, chiriaşii apartamentelor care compun imobilul au depus cereri în vederea cumpărării locuinţelor în temeiul Legii 112/1995. Primăria Arad informează societatea R că un litigiu era pendinte în privinţa dreptului de proprietate asupra imobilului şi îi cere să nu procedeze la vânzarea apartamentelor în cauză. În consecinţă, chiriaşilor celor trei apartamente li s-a respins cererea de cumpărare, cu excepţia lui H.D., fost jucător de fotbal şi vedetă internaţională, şi a soţiei sale, cărora societatea le-a vândut apartamentul nr. 3 la 18 decembrie 1996, situaţie creată de tergiversarea procesului de către autorităţile române.

La 25 februarie 1997, Curtea de Apel Timişoara admite acţiunea reclamanţilor şi retrimite cauza Judecătoriei Arad, cerându-i să se pronunţe pe fondul cauzei. La 12 mai 1997, soţii D., cumpărători de rea- credinţă, formulează o cerere de intervenţie întrucât ei erau proprietarii apartamentului nr. 3 de la vânzarea încheiată la 18 decembrie 1996. Având în vedere această intervenţie, reclamanţii solicită Judecătoriei Arad să constate nulitatea vânzării apartamentului. Conform opiniei lor, naţionalizarea fiind abuzivă şi ilegală, statul nu putea fi proprietarul legitim al bunului şi în consecinţă nu putea să vândă o parte a acestuia în mod legal. Au invocat în special art. 966 din Codul Civil, conform căruia o obligaţie contractată în temeiul unei cauze false sau ilicite nu poate produce efecte.

La 7 iunie 1997, Judecătoria Arad a hotărât că naţionalizarea imobilului a fost ilegală şi că reclamanţii deveneau din acel moment proprietarii legitimi. Instanţa a respins totuşi cererea de anulare a vânzării încheiate între stat şi soţii D., pe motivul că aceştia din urmă erau cumpărători de bună- credinţă. Reclamanţii au formulat apel împotriva sentinţei.
La 28 noiembrie 1997, Tribunalul Arad admite apelul şi trimite cauza la Judecătorie pentru rejudecare. Prin sentinţa din 6 iulie 1998, Judecătoria Arad reţine că naţionalizarea imobilului a fost ilegală, recunoaşte reclamanţilor calitatea de proprietari ai acestuia şi constată nulitatea contractului de vânzare încheiat între stat şi soţii D.

La 2 februarie 1999, Tribunalul Arad admite apelul soţilor D. şi respinge acţiunea reclamanţilor, reţinând că naţionalizarea fusese legală şi deci vânzarea apartamentului nr. 3 de către stat era legală. Reclamanţii formulează recurs asupra căruia Curtea de Apel Timişoara se pronunţă prin Hotărârea din 30 iunie 1999. Instanţa admite parţial recursul reclamanţilor, în sensul că reţine naţionalizarea ca ilegală şi constată că aceştia din urmă rămăseseră proprietarii legitimi ai bunului. Cu toate acestea, respinge recursul în partea privind nulitatea vânzării apartamentului nr. 3, reţinând că statul era proprietarul prezumat al bunului în momentul vânzării, în pofida bunului care era pendinte în faţa instanţelor. În plus, acuză că Legea 112/1995, ce a servit drept bază legală a vânzării bunurilor, nu prevede sancţiuni în cazul vânzării unui bun care face obiectul unui litigiu în instanţă.

Curtea de Apel nu a răspuns argumentului reclamanţilor extras din teoria îmbogăţirii fără just temei, deşi la 23 ianuarie 1996 Guvernul adoptă Hotărârea 20/1996 de aplicare a Legii 112/1995. În conformitate cu aceasta, erau considerate bunuri imobile, asupra cărora statul avea drept de proprietate, imobilele intrate în patrimoniul statului în mod legal. De asemenea, hotărârea preciza că Legea 112/1995 nu era aplicabilă imobilelor care intraseră în patrimoniul statului în absenţa unei dispoziţii legale care să constituie temeiul juridic al dreptului de proprietate al statului.

ATAC

Veste buna pentru zecile de mii de români care se lupta de ani de zile cu autoritatile statului pentru obtinerea unor despagubiri financiare adecvate pentru proprietatile confiscate de regimul comunist ce nu le-au putut fi

 retrocedate în natura. Printr-o sentinta pronuntata la finele anului trecut în cazul „Viasu contra România”, Curtea Europeana a Drepturilor Omului le da acestora posibilitatea de a se adresa instantelor civile, pe baza dreptului civil comun, pentru stabilirea cuantumului despagubirilor si obligarea statului la plata lor.

În anul 2000, Gheorghe Viasu, din Drobeta Turnu-Severin a solicitat despagubiri financiare pentru o suprafata de 16,65 hectare de teren din comuna gorjeana Catunele, ce nu i-a putut fi retrocedata întrucât se afla în patrimoniul unei exploatari miniere. Dupa un an de umblat zadarnic pe la toate autoritatile locale si centrale, omul a dat statul în judecata la CEDO, cerând obligarea statului român la plata unor despagubiri banesti, obligatie prevazuta de legislatia interna în materie, dar ignorata sistematic de autoritati, sub diferite pretexte. Dupa o analiza amanuntita a legislatiei românesti, judecatorii CEDO au ajuns la concluzia ca  acest caz este tipic pentru modul în care statul român întelege sa derobeze sistematic de la rezolvarea problemei despagubirilor financiare echitabile pentru proprietatile ce nu pot fi restituite în natura.
„Curtea conchide ca faptele cauzei reveleaza existenta în ordinea juridica româneasca a unei lipse în consecinta careia s-au aflat, sau se afla înca o categorie întreaga de particulari, atinsi în dreptul lor de a se bucura de bunurile lor. Repetarea încalcarilor constatate, dublata de disfunctionalitatile mecanismului de restituire arata ca exista o acumulare de lipsuri de natura identica, ce reflecta o situatie care dureaza, careia nu i s-a adus înca un remediu si pentru care justitiabilii nu dispun de nici o cale de recurs intern”, se spune în motivarea sentintei CEDO prin care statul român a fost condamnat în acest caz la plata unei despagubiri de 115.000 de euro, bani ce trebuie platiti de Ministerul Finantelor în trei luni de la comunicarea hotarârii.

Sursa: Gandul

Curtea Europeana a Drepturilor Omului a lansat un nou serviciu, care se afla deocamdata în faza de testare, care va permite solicitantilor sa completeze formularul de

plângere on-line prin intermediul Internetului. Astfel, dupa ce formularul va fi completat si validat, solicitantul îl va primi în format PDF pentru a-l putea printa, semna si trimite prin posta Curtii Europene. La început, acest serviciu va fi disponibil numai solicitantilor care folosesc formularul de plângere în limba olandeza sau suedeza, iar în functie de rezultatele acestui test, acesta va putea fi extins si la celelalte limbi oficiale ale statelor membre.

Sursa: Curentul

CEDO a condamnat din nou Romania, in dosarul nr, 63258/00 – Gagiu versus Romania, solutionat la data de 24 februarie 2009.

Cauza a avut ca obiect conditiile de detentie ale reclamantului si tratamentele medicale de care a beneficiat acesta pentru boala de care suferea si in urma careia a decedat in timpul detentiei sale in inchisoarea Aiud. Judecatorii Curtii Europene pentru Drepturile Omului au constatat ca s-a incalcat in primul rand articolul 2 din Conventia Europeana pentru Drepturile Omului, privind obligatia autoritatilor de a proteja dreptul la viata al reclamantului prin administrarea tratamentului medical necesar.

In acelasi timp s-a constatat incalcarea urmatoarelor articole ale aceleiasi Conventii:
– art. 2 cu privire la obligatia Statului de a conduceo investigatie efectiva;
– art. 3 (interzicerea torturii) avand in vedere conditiile in care a fost incarcerat reclamantul in inchisoarea Aiud;
– art. 8 (dreptul la respectarea vietii private si de familie) tinand cont de refuzul administratie inchisorii Aiud de a-i furniza reclamantului rechizitele necesare pentru ca acesta sa continue/intretina corespondenta scrisa cu CEDO;
– art. 34 (dreptul la cerere individuala).

Avand in vedere ca reclamantul, Traian Gagiu a decedat pe parcusul procedurilor la CEDO, si totodata tinand cont de faptul ca acesta nu avea familie, Curtea a continuat sa examineze cauza in conformitate cu art. 37 din Conventie, si a decis ca nu este cazul sa acorde daune

Mai exact, reclamantul s-a plâns Curţii Europene că statul român nu a desfăşurat o anchetă efectivă cu privire la susţinerile sale precum că, în februarie

2004, în timp ce executa o pedeapsă cu închisoarea,  a fost violat de doi colegi de celulă. Plângerea sa a fost soluţionată cu o ordonanţă de neîncepere a urmăririi penale în iunie 2004.

realitatea

Dreptul german prevede deducerea fiscala a donatiilor efectuate in favoarea unor organizatii de interes general cu sediul in Germania, care indeplinesc anumite conditii, excluzand in acelasi 

timp acest avantaj fiscal pentru donatiile efectuate in favoarea organizatiilor stabilite si recunoscute ca fiind de interes general intr-un alt stat membru. 

In declaratia de venituri pentru anul 2003, domnul Hein Persche, cetatean german, a solicitat totusi deducerea fiscala a unei donatii in natura in valoare de aproximativ 18 180 euro, pe care a efectuat-o in favoarea Centro Popular de Lagoa, cu sediul in Portugalia (un camin de batrani pe langa care functioneaza un centru de plasament pentru copii). Finanzamt (biroul de impozite) a refuzat deducerea solicitata pe motiv ca beneficiarul donatiei nu era stabilit in Germania si ca domnul Persche nu prezentase o chitanta a acestei donatii intocmita cu respectarea conditiilor de forma. 

Bundesfinanzof (instanta germana suprema in materia litigiilor privind impozitele), care urmeaza sa se pronunte in ultima instanta in cauza, solicita Curtii de Justitie sa stabileasca daca un stat membru poate supune deductibilitatea fiscala conditiei ca beneficiarul sa fie stabilit pe teritoriul national. In hotararea pronuntata astazi, Curtea de Justitie examineaza aspectul daca deductibilitatea fiscala a donatiilor transfrontaliere intra sub incidenta liberei circulatii a capitalurilor garantata de dreptul comunitar. in acest sens, Curtea arata ca, atunci cand un contribuabil solicita intr-un stat membru deducerea fiscala a donatiilor efectuate in favoarea unor organizatii stabilite si recunoscute ca fiind de interes general intr-un alt stat membru, astfel de donatii intra in domeniul de aplicare al dispozitiilor din tratat privind libera circulatie a capitalurilor, chiar daca acestea sunt efectuate in natura sub forma de bunuri de uz curent. 

In conditiile in care posibilitatea obtinerii unei deduceri fiscale poate influenta in mod semnificativ atitudinea donatorului, imposibilitatea deducerii in Germania a donatiilor efectuate in favoarea unor organizatii recunoscute ca fiind de interes general atunci cand acestea sunt stabilite in alte state membre este de natura sa afecteze disponibilitatea contribuabililor germani de a efectua donatii in favoarea acestora. In consecinta, o astfel de reglementare constituie o restrictie privind libera circulatie a capitalurilor care este, in principiu, interzisa. 

Potrivit Curtii, aceasta restrictie nu este justificata. Curtea arata ca un stat membru este indreptatit sa aplice, in cadrul legislatiei sale referitoare la deductibilitatea fiscala a donatiilor, o diferenta de tratament intre organizatiile nationale recunoscute ca fiind de interes general si cele stabilite in alte state membre, atunci cand acestea din urma urmaresc alte obiective decat cele prevazute prin propria sa legislatie. Intr-adevar, dreptul comunitar nu impune statelor membre sa actioneze in asa fel incat organizatiile straine recunoscute ca fiind de interes general in statul membru de origine sa beneficiaze in mod automat de aceeasi recunoastere pe teritoriul lor. 

Nu este mai putin adevarat ca, atunci cand o organizatie recunoscuta ca fiind de interes general intr-un stat membru indeplineste conditiile impuse in acest scop de legislatia unui alt stat membru si are ca obiectiv promovarea unor interese identice ale colectivitatii, astfel incat ar putea fi recunoscuta ca fiind de interes general in acest din urma stat membru, autoritatile acestui stat membru nu pot refuza organizatiei respective dreptul la egalitatea de tratament pentru simplul motiv ca acesta nu este stabilit pe teritoriul lor.

Judecatorii europeni au criticat legislatia romana, care nu apara suficient dreptul victimelor.Curtea Europeana a Drepturilor Omului (CEDO) a acordat marti 115.000 de euro prejudicii morale si materiale unui roman, caruia i s-a luat terenul, fara sa i se acorde o indemnizatie, pentru a fi folosit de o

exploatare miniera, relateaza NewsIn. Magistratii au constatat o incalcare a drepturilor lui Gheorghe State Viasu, din cauza ca este imposibil pentru acest proprietar, decedat de atunci, sa primeasca indemnizatii, in pofida a doua decizii administrative in favoarea sa in 2002.

Judecatorii europeni au criticat legislatia romana, care nu apara suficient dreptul victimelor de a primi indemnizatii. Mai mult de o suta de plangeri au fost prezentate de romani la CEDO din motive similare. Curtea le cere autoritatilor romane sa “ia masuri generale” conform articolului 46 al reglementarii referitoare la forta obligatorie si la executia deciziilor

În 2007 am avut 88 de condamnări, iar anul acesta numărul a mai scăzut, pentru că multe litigii s-au încheiat prin înţelegeri amiabile. România este fruntaşă la numărul de cereri inadmisibile şi pe locul trei la plângerile adresate Curţii.

Au, n-au dreptate, românii se îngrămădesc la CEDO. Chiar şi cei care au câştigat procese în ţară, consideră că li s-ar fi cuvenit mai mult. Aşa se face că doar 3% dintre plângerile care ajung pe masa curţii, trec de prima cameră de judecători. Culmea este că vom mai avea de plătit pentru recursuri în anulare, practică interzisă începând cu 2003, pentru că în arhiva Curţii mai sunt câteva sute de astfel de dosare.

http://www.realitatea.net/justitie.html

avocat@coltuc.ro

www.coltuc.ro

Hotararea CEDO in cauza Spinu impotriva Romaniei a fost publicata in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 780, din 21.11.2008.

Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia), statuand in cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall,
presedinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Birsan, Boštjan M. Zupančič, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra,
judecatori, si Santiago Quesada, grefier de sectie,
dupa ce a deliberat in camera de consiliu la data de 1 aprilie 2008,
pronunta urmatoarea hotarare, adoptata la aceasta data:

Procedura

1. La originea cauzei se afla o cerere (nr. 32.030/02) indreptata impotriva Romaniei, prin care un cetatean al acestui stat, doamna Ecaterina Gabriela Spinu (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 26 aprilie 2001, in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia).
2. Guvernul roman (Guvernul) este reprezentat de agentul sau, domnul Razvan-Horatiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La data de 12 iulie 2006, Curtea a decis sa ii comunice Guvernului capatul de cerere intemeiat pe articolul 6 § 1 din Conventie in ceea ce priveste echitatea procedurii penale. Invocand prevederile art. 29 § 3 din Conventie, ea a decis sa se analizeze in acelasi timp admisibilitatea si fondul cauzei.

IN FAPT

I. Circumstantele cauzei

4. Reclamanta s-a nascut in anul 1971 si locuieste in Ramnicu Valcea.

1. Arestarea preventiva a reclamantei si urmarirea penala impotriva sa

5. La data de 11 ianuarie 1996, reclamanta a fost convocata la sediul politiei din Ramnicu Valcea pentru a fi audiata cu privire la un omor ce avusese loc in Oradea in noaptea de 31 octombrie spre 1 noiembrie 1995. In aceeasi zi, ea a fost predata sub escorta la politia din Oradea. Reclamanta afirma ca a fost insultata in mod constant pe traseu de catre ofiterii de politie care o insoteau. Guvernul contesta aceste afirmatii si observa ca niciun element de proba nu a fost adus in sprijinul lor.
6. La data de 12 ianuarie 1996, reclamanta a fost pusa sub acuzare si arestata preventiv pentru o perioada de 30 de zile, dupa ce i-a fost adusa la cunostinta de catre procuror invinuirea de savarsire a infractiunilor de nedenuntare a talhariei urmata de moartea lui N.A., de tentativa de omor si de talharie asupra lui V.T., precum si de detinere de substante toxice, infractiuni prevazute de art. 176, 211, 312 si 262 din Codul penal si de art. 14 din Decretul nr. 466/1979 privind regimul produselor si substantelor toxice.

7. La prima audiere la politie, reclamanta a negat orice participare la faptele imputate. Ulterior, ea a revenit asupra
declaratiei sale initiale si a recunoscut, in prima faza, faptele referitoare la V.T., precum si participarea sa la omorul savarsit asupra lui N.A. Ea afirma ca a recunoscut faptele imputate ca efect al relelor tratamente la care a fost supusa din partea agentilor de politie. Mai mult, ea sustine ca, in anul 1996, i-a fost prescris si administrat un tratament cu diazepam si alte medicamente pe baza de barbiturice de catre doctorul inchisorii in scopul de a o determina sa recunoasca. Guvernul contesta aceste afirmatii privind supunerea la rele tratamente si observa ca ele nu sunt sustinute.
8. Din dosarul medical al reclamantei tinut in timpul arestului sau preventiv rezulta ca aceasta a suferit de insomnie in anii 1996 si 1997 si ca i-a fost administrat un tratament pe baza de barbiturice.
9. Au avut loc perchezitii la domiciliul reclamantei si al celorlalti 2 suspecti, H.G. si M.M. La domiciliul ultimului mentionat, politia a descoperit o vesta ce ii apartinea lui M.M., cu pete de sange pe interior. Vesta a fost trimisa pentru analiza petelor de sange, insa grupa sanguina nu a putut fi stabilita. In timpul urmaririi penale, acesti 2 coinculpati si-au recunoscut participarea la faptele imputate.
10. La data de 19 februarie 1996 a aparut in presa un articol intitulat „Doi subofiteri ajunsi asasini” (in speta suspectii H.G. si M.M.), ce descria faptele imputate reclamantei. In articolul respectiv nu exista nicio mentiune explicita referitoare la sursa informatiilor pe care le prezenta.
11. Prin rechizitoriul din data de 27 mai 1996, Parchetul de pe langa Tribunalul Judetean Bihor a trimis-o in judecata pe reclamanta in acelasi timp cu M.M. si H.G. pentru infractiunile mentionate mai sus. In opinia parchetului, M.M. si H.G. ar fi comis o infractiune de talharie urmata de moartea lui N.A., pe care reclamanta nu a denuntat-o. Mai mult, reclamanta si H.G. ar fi comis o tentativa de omor si de talharie asupra lui V.T., parte civila in proces. Pentru a savarsi aceste infractiuni, reclamanta ar fi folosit substante toxice.
12. In opinia parchetului, faptele prezentate in rechizitoriu erau stabilite de raportul medico-legal, de declaratiile coinculpatului M.M. si ale reclamantei care recunosteau faptele imputate si de procesul-verbal de confruntare dintre reclamanta si victima V.T. Rechizitoriul preciza si faptul ca marturiile coinculpatului M.M. si ale reclamantei, facute in prezenta avocatilor lor alesi, au fost inregistrate pe o caseta video si consemnate in scris. Pe de alta parte, s-a mentionat ca inculpatii, asistati tot de avocatii lor, au participat la o reconstituire a faptelor.
13. Pentru parchet, faptele erau dovedite de procesul-verbal de cercetare la fata locului, de plansele foto, de reconstituire,
de identificarea unui grup de persoane, de expertizele si de documentele medicale prezentate, pe langa depozitiile martorilor si marturiile inculpatilor.

2. Instanta de fond

14. In sedinta de judecata din data de 14 octombrie 1996, reclamanta a solicitat ca tribunalul sa audieze martorii acuzarii care erau absenti. Printr-o incheiere de sedinta, instanta a dispus ca parchetul sa faca demersurile necesare pentru a-i prezenta la audiere.

15. Prin Incheierea de sedinta din data de 11 noiembrie 1996, instanta a amanat judecata pentru data de 9 decembrie
1996, pentru motivul ca martorii acuzarii nu erau prezenti, si a emis mandate de aducere in sarcina politiei, pentru a-i cauta pe martori la domiciliu si pentru a-i aduce. Un martor al apararii a fost audiat de instanta.

16. In sedinta de judecata din data de 26 ianuarie 1998, dupa mai multe amanari din cauza unor erori de procedura, instanta a constatat lipsa martorilor acuzarii si a dat citire depozitiilor pe care le-au facut in timpul urmaririi penale.
Reclamanta a contestat aceasta citire, aratand ca era necesara audierea martorilor, cu atat mai mult cu cat dovezile aflate la dosar erau contradictorii.

17. In fata instantei, reclamanta si coinculpatii M.M. si H.G. au revenit asupra declaratiilor pe care le-au dat in timpul urmaririi penale: recunoscandu-si participarea la faptele referitoare la V.T., ei au negat in schimb participarea lor la producerea mortii lui N.A.

18. In sedinta de judecata din data de 2 februarie 1998, instanta le-a ordonat reclamantei si celorlalti coinculpati sa nu contacteze mass-media pentru a da detalii despre cauza.

19. In sedinta de judecata din data de 24 aprilie 1998, reclamanta a solicitat din nou instantei sa dispuna audierea martorilor acuzarii. Mai mult, ea a aratat ca, in timpul arestului sau preventiv, a fost supusa unor rele tratamente din partea agentilor de politie si ca a fost drogata pentru a recunoaste faptele.

20. Prin Sentinta din data de 8 iunie 1998, tribunalul a schimbat incadrarea juridica a faptele si a hotarat ca din probele aflate la dosar reiesea ca reclamanta se facea vinovata de complicitate la infractiunea de talharie urmata de moartea lui N.A., de tentativa de talharie asupra lui V.T., precum si de detinere de substante toxice. Instanta a condamnat-o la pedeapsa de 10 ani inchisoare, la pedeapsa complementara a interzicerii de a se afla in orasul Oradea pentru o perioada de 3 ani dupa executarea pedepsei si la plata unor daune-interese catre partile civile.

21. In ceea ce priveste afirmatiile reclamantei privind relele tratamente, instanta a considerat ca acestea nu au fost sustinute, ca daduse declaratia in prezenta avocatului ales si ca din caseta inregistrata in timpul audierii sale nu reiesea ca fusese supusa unor rele tratamente. Totusi, instanta a constatat ca era evident ca reclamanta avusese dificultati sa le indice politistilor traseul urmat in Oradea in noaptea crimei — ceea ce se explica prin faptul ca ea nu cunostea orasul — si ca politistii dadusera dovada de „exces de zel” atunci cand au insistat ca aceasta sa il indice cu exactitate.

22. In ceea ce priveste raspunderea penala a reclamantei pentru complicitatea la infractiunea de omor savarsita asupra lui N.A., instanta a retinut ca ea a fost dovedita de propriile sale marturii si prin cele ale coinculpatului M.M., facute in timpul urmaririi penale in prezenta avocatilor lor, precum si de petele de sange gasite pe vesta acestuia din urma, in ciuda faptului ca spalarea ei facuse imposibila analiza.

23. Un articol aparut la data de 22 septembrie 1998 in ziarul „Evenimentul zilei” a prezentat faptele, mentionand un alibi oferit reclamantei de mama sa, dar care nu fusese luat in considerare de anchetatori.

24. Un articol aparut la data de 31 octombrie 1998 in ziarul „Romania libera” a abordat de asemenea cauza, bazandu-se pe declaratiile catorva martori si ale coinculpatului M.M. Din el reiesea ca autoritatile implicate in ancheta refuzasera sa faca comentarii si sa raspunda la intrebarile ziaristilor. Un alt articol aparut la data de 6 februarie 1999 a expus un „studiu al cauzei”, realizat de ziaristul V.B. Aceste articole nu faceau nicio trimitere directa la sursa informatiilor.

3. Instanta de apel — Curtea de Apel Oradea

25. Reclamanta a formulat apel impotriva Sentintei din 8 iunie 1998, solicitand achitarea sa pentru complicitate la infractiunea de omor si pentru infractiunea de talharie asupra lui N.A., invocand insuficienta probelor. In subsidiar, ea a solicitat schimbarea incadrarii juridice cu privire la faptele imputate in nedenuntarea unei infractiuni. Ea a subliniat ca marturisise faptele intr-un moment in care se afla sub influenta anumitor medicamente.

26. La data de 29 octombrie 1998, curtea de apel a statuat ca probele erau contradictorii si ca reclamanta revenise, in fata tribunalului, asupra declaratiei sale conform careia ar fi comis talharia urmata de moartea lui N.A. La cererea reclamantei, curtea de apel i-a audiat pe martorul S.L. si pe victima V.T.

27. La data de 26 martie 1999, curtea de apel a audiat pe partea civila V.I., mostenitor al lui N.A., si pe martorii acuzarii T.G. si V.C., care au revenit asupra declaratiilor date in timpul urmaririi penale. La cererea parchetului, martorul acuzarii M.G., care asistase la reconstituirea faptelor, a fost audiat. Procesul verbal de reconstituire a faptelor, precum si rapoartele medico-legale au fost analizate de curtea de apel. Reclamanta a declarat ca nu intelege sa mai solicite administrarea altor probe.

28. In sedinta de judecata din data de 2 aprilie 1999, reclamanta, reprezentata prin avocatul sau, si-a prezentat motivele de apel. Avand ultimul cuvant, ea si-a justificat revenirea asupra declaratiei in ceea ce priveste participarea la infractiunea comisa fata de N.A. prin faptul ca, in momentul in care a dat declaratia, ea se afla sub influenta anumitor medicamente. Totusi, reclamanta a recunoscut participarea sa la tentativa de talharie asupra lui V.T.
29. Prin Decizia din data de 7 mai 1999, curtea de apel a admis apelul reclamantei, achitand-o de acuzatia de complicitate la talharie urmata de moartea lui N.A. si respingand cererea de daune-interese a partilor civile. Curtea de apel a apreciat ca situatia de fapt referitoare la decesul lui N.A. retinuta de parchet si de tribunalul judetean nu era confirmata de probele administrate in cauza. Ea a aratat ca era de datoria parchetului sa aduca dovezile suficiente care sa permita condamnarea reclamantei. Or, din dosar nu reiesea ca reclamanta era vinovata de omorul respectiv. Singura proba acuzatorie o constituiau marturiile sale, asupra carora ea a revenit, de altfel, care nu erau coroborate cu alte elemente din dosar, si aceasta cu atat mai mult cu cat martorii acuzarii au revenit ei insisi asupra declaratiilor facute in timpul urmaririi penale. Prin urmare, prezumtia de nevinovatie impunea achitarea ei.

30. Curtea de apel a statuat, in schimb, ca din probele aflate la dosar reiesea ca reclamanta se facea vinovata de savarsirea infractiunii de talharie asupra lui V.T. si de detinere de substante toxice si a condamnat-o la pedeapsa de 2 ani de inchisoare. Pe de alta parte, aceasta a dispus punerea sa in libertate, dupa ce a constatat ca durata arestului preventiv executat era egala cu cea a pedepsei aplicate.

31. Unul dintre judecatorii completului de judecata a redactat o opinie separata, argumentand ca din probe reiesea ca reclamanta era vinovata si de complicitate la talharie urmata de moartea lui N.A. El a evidentiat declaratiile foarte detaliate ale reclamantei si ale coinculpatului M.M. date in timpul urmaririi penale, prin care si-au recunoscut faptele si pe care se baza reconstituirea facuta de anchetatori. De asemenea, el a retinut ca reconstituirea fusese facuta in prezenta inculpatilor si a avocatilor lor, ceea ce excludea orice influenta si constrangere din partea anchetatorilor.

4. Instanta de recurs — Curtea Suprema de Justitie

32. Ministerul public a formulat recurs, aratand ca curtea de apel nu facuse o interpretare corecta a probelor si ca din declaratiile martorilor reiesea ca reclamanta a fost intr-adevar complice la infractiunea de omor savarsita asupra lui N.A. Nu a fost dispusa nicio noua masura de urmarire.

33. La data de 23 mai 2000, Curtea Suprema de Justitie a tinut o prima sedinta la care au fost prezenti reclamanta si ceilalti 2 coinculpati reprezentati de acelasi avocat din oficiu. Totusi, Curtea Suprema de Justitie a amanat judecata din cauza unui viciu de procedura referitor la partile civile. In acelasi timp, ea a dispus numirea unui avocat din oficiu pentru fiecare dintre coinculpati.

34. In sedinta de judecata din data de 3 octombrie 2000, reclamanta si ceilalti 2 coinculpati au fost reprezentati inca o data de acelasi avocat numit din oficiu. Dezbaterile au avut loc in aceeasi zi, iar reclamanta, avand ultimul cuvant, a solicitat respingerea recursului Ministerului Public. Reclamanta precizeaza ca nu a avut timp decat sa aprobe concluziile avocatului si ca sedinta nu a durat decat aproximativ 5 minute.

35. Prin Decizia din data de 7 noiembrie 2000, Curtea Suprema de Justitie a admis recursul parchetului, casand decizia curtii de apel si confirmand sentinta pronuntata in prima instanta. Ea s-a exprimat dupa cum urmeaza:

28 „Din examinarea probelor existente in dosar rezulta ca instanta de fond a pronuntat o solutie temeinica si legala, decizia instantei de apel fiind gresita.
Din analiza atenta a declaratiilor inculpatilor, facute in cursul urmaririi penale, comparativ cu declaratiile lor date ulterior, la instante, se desprinde cu usurinta concluzia ca cele care exprima adevarul sunt relatarile facute in cursul urmaririi penale.
Relatarile inculpatilor facute in cursul urmaririi penale se coroboreaza cu alte probe, din care rezulta, in mod cert, savarsirea de catre ei a infractiunilor retinute in sarcina lor de catre instanta de fond (…).
Referitor la infractiunea de omor, a carei victima a fost N.A., declaratiile inculpatilor M.M. si R.E. [reclamanta], prin care au recunoscut savarsirea faptei, facute in cursul urmaririi, se coroboreaza cu urmele de sange identificate ulterior pe partea interioara a gecii inculpatului M.M.
La evaluarea declaratiilor inculpatilor facute la urmarirea penala (…) este de avut in vedere ca aceste recunoasteri au avut loc in prezenta aparatorilor (…).
Pe langa toate argumentele, logic si coerent prezentate in considerentele sentintei instantei de fond, sunt de avut in vedere si conduc la aceeasi concluzie si motivele exprimate in scris, prin opinia separata a judecatorului P.N. care a facut parte din completul de judecata la judecarea apelului.
Pentru toate aceste considerente, urmeaza a se admite recursul parchetului, a se casa decizia instantei de apel, cu privire la dispozitia de achitare a inculpatilor M.M. (…) si pentru inculpata R.E. [reclamanta], pentru infractiunea prevazuta de art. 26—174—176 lit. d) din Codul penal.”

Magistratii care trimit statul in fata Curtii Europene a Drepturilor Omului (CEDO), prin comiterea unor erori judiciare cu rea credinta sau grava neglijenta, vor fi cercetati disciplinar de catre Consiliul Superior al Magistraturii (CSM), iar Ministerul Economiei si Finantelor (MEF) va sesiza organele de urmarire penala. MEF se va constitui parte civila, cu suma platita pentru repararea prejudiciului.

Ministerul Economiei si Finantelor a publicat recent pe site-ul propriu un proiect de ordonanta de urgenta pentru modificarea si completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecatorilor si procurorilor.

Proiectul de act normativ stabileste ca dreptul persoanei vatamate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare savarsite in alte procese decat cele penale se poate exercita numai in cazul in care s-a stabilit, in prealabil, printr-o hotarare definitiva, raspunderea penala a judecatorului sau procurorului pentru o infractiune savarsita in cursul judecarii procesului si daca aceasta infractiune este in raport de cauzalitate cu eroarea judiciara cauzatoare de prejudicii.

In cazul in care statul a fost condamnat sa plateasca despagubiri ca urmare a producerii unei erori judiciare in procesele penale, hotararea de condamnare va fi comunicata Consiliului Superior al Magistraturii de catre instanta la care aceasta a ramas irevocabila, in termen de 30 de zile de la motivare, in vederea stabilirii existentei relei credinte sau a gravei neglijente.

Totoodata, daca CEDO obliga statul roman sa plateasca despagubiri printr-o hotarare definitiva, prin care a constatat incalcarea unuia sau mai multor articole din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, iar motivarea hotararii indica o eroare judiciara intr-un proces civil sau penal, Hotarea Curtii de la Strasbourg va fi comunicata CSM, de catre Ministerul Afacerilor Externe.

CSM va demara cercetarea disciplinara si va stabili daca eroarea judiciara cauzatoare de prejudicii a fost savarsita cu rea-credinta sau grava neglijenta. Daca se constata abaterea, CSM va aplica sanctiunea disciplinara si va comunica acest fapt Ministerului Economiei si Finantelor.

In cazul in care a fost stabilita existenta relei credinte sau a gravei neglijente in cadrul actiunii disciplinare, MEF va sesiza organul de urmarire penala competent si se va constituie parte civila in cauza, cu suma platita pentru repararea prejudiciului.

Daca CSM nu constata existenta vreunei abateri disciplinare, MEF va clasa dosarul.

Termenul de prescriptie pentru exercitarea actiunii disciplinare, ca urmare a existentei unei hotarari prin care se constata o eroarea judiciara, va fi de 5 ani si va curge de la data savarsirii abaterii disciplinare

Curtea Europeana a Drepturilor Omului (CEDO) a decis ca legea care interzice persoanelor cu multipla cetatenie accesul la functii publice în Republica Moldova este discriminatorie

Interdictia, impusa de parlamentul de la Chisinau în aprilie, a fost atacata la CEDO de liberalul Dorin Chirtoaca, primarul Chisinaului, si de vicepresedintele Partidului Liberal Democrat, Alexandru Tanase.(Sursa: EvZ)

CEDO poate fi sesizata numai dupa epuizarea cailor de recurs interne si intr-un termen de 6 luni incepand cu data hotararii interne definitive.Un alt element esential este faptul ca se ataca numai hotararile care incalca un drept fundamental al atentie mare la obiectul cererii.

Formularele-tip ale cererii, precum si informatiile suplimentare necesare pot fi obtinute de la grefa Curtii( sau se pot descarca de pe site-ul oficial al Curtii) Curtea nu va retine o cerere daca aceasta este anonima sau este identica cu o cerere examinata anterior de Curte sau deja supusa unei instante internationale de ancheta sau de reglementare si in conditiile in care nu contine fapte noi.

Orice stat contractant (cerere statala) sau persoana care pretinde a fi victima unei incalcari a Conventiei (cerere individuala) poate depune direct la Curtea de la Strasbourg o cerere prin care invoca o incalcare de catre un stat contractant a unuia dintre drepturile garantate prin Conventie. O nota informativa pentru reclamanti si formulare de cereri pot fi obtinute de la Grefa. 

Procedura in fata noii Curti Europene a Drepturilor Omului este contradictorie si publica.
Audientele, care nu se tin decat intr-un numar redus de cazuri, sunt publice, cu exceptia cazurilor cand camera/Marea Camera ia o alta decizie in situatii exceptionale. Memoriile si alte documente inaintate Grefei Curtii de catre parti sunt, in principiu, accesibile publicului. 

Reclamantii individuali isi pot prezenta ei insisi cazul in fata Curtii, dar o reprezentare facuta de un avocat este recomandata, si, in marea majoritate a cazurilor, chiar ceruta expres, odata ce cererea a fost comunicata guvernului in cauza. Consiliul Europei a pus in practica un sistem de asistenta juridica pentru reclamantii care nu dispun de suficiente mijloace materiale pentru a fi reprezentati in fata Curtii de catre un avocat.

Reclamantii individuali pot inainta ei insisi cererile, dar se recomanda sa fie reprezentati de un avocat, si chiar se cere acest lucru pentru audiente sau din momentul in care cererea a fost declarata admisibila. Consiliul Europei a elaborat un sistem de acordare a asistentei juridice pentru reclamantii care au resurse insuficiente.

Limbile oficiale ale Curtii sunt franceza si engleza, dar cererile pot fi scrise in una din limbile oficiale ale statelor contractante. Odata ce cererea a fost declarata admisibila, una dintre limbile oficiale ale Curtii trebuie sa fie utilizata, cu exceptia cazurilor
cand presedintele camerei/Marii Camere va autoriza utilizarea in continuare a limbii in care s-a facut cererea.

Procedura referitoare la admisibilitate 

Fiecare cerere individuala este repartizata unei sectiuni, al carei presedinte numeste un raportor. Dupa o examinare prealabila a cauzei, raportorul decide daca aceasta trebuie examinata de un comitet alcatuit din trei membri sau de o camera.

Un comitet poate, in unanimitate, sa declare o cerere inadmisibila sau sa o radieze de pe rolul Curtii cand o astfel de decizie poate fi luata fara vreo alta examinare.

Prima faza a procedurii este in general scrisa, chiar daca uneori camera poate lua decizia de a tine o audienta publica, caz in care se vor face, de asemenea, referiri la fondul cauzei.
Hotararile camerei referitoare la admisibilitate, care sunt luate prin majoritate de voturi, trebuie sa fie motivate si facute publice.

Procedura referitoare la fond

Dupa ce camera a decis sa admita cererea, ea poate invita partile sa prezinte probe suplimentare si sa depuna observatii scrise, inclusiv o eventuala cerere pentru satisfactie echitabila din partea reclamantului. Daca in faza de examinare a admisibilitatii cererii nu s-a tinut o audienta, ea poate sa decida organizarea unei audiente cu privire la fondul cauzei

Presedintele camerei poate, in interesul unei administrari corecte a justitiei, sa invite sau sa autorizeze orice stat contractant, care nu este parte la procedura, sau orice persoana interesata, alta decat reclamantul, sa depuna observatii scrise, si, in circumstante exceptionale, sa ia parte la audienta. Un stat contractant, al carui cetatean este un reclamant intr-o cauza, poate interveni de drept.

In timpul procedurii referitoare la fond, negocierile purtate in vederea asigurarii unei reglementari amiabile pot fi purtate prin intermediul Grefierului. Negocierile sunt confidentiale.

Hotararile

Camerele hotarasc cu majoritate de voturi. Orice judecator care a luat parte la examinarea dosarului are dreptul sa anexeze la hotarare fie opinia sa separata concordanta sau disidenta, fie o simpla declaratie de disociere.

Intr-un termen de trei luni de la adoptarea hotararii de catre camera, oricare dintre parti poate cere retrimiterea cauzei in fata Marii Camere, daca prin aceasta se ridica o problema grava relativa la interpretarea sau la aplicarea Conventiei, ori a protocoalelor sale, sau o problema grava cu caracter general.
O hotarare a unei camere devine definitiva la expirarea termenului de trei luni sau mai devreme daca partile declara ca nu au intentia de a cere retrimiterea cauzei la Marea Camera, ori in cazul in care colegiul de cinci judecatori a respins cererea de
retrimitere in fata Marii Camere.

Toate hotararile definitive ale Curtii sunt obligatorii pentru statele parate in cauza.

www.coltuc.ro

http://www.avocatnet.ro/content/articles/id_8006/Procedura/in/fata/CEDO.html

11 companii multinationale au fost amendate de institutia europeana cu 750 de milioane de euro

La data de 29 iunie 2006, Curtea Europeana a Drepturilor Omului („CEDO”) a pronuntat o hotarare in cauza Jujescu impotriva Romaniei, constatand incalcarea articolului 1 din primul Protocol aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului („Conventia”), care garanteaza respectarea dreptului de proprietate

Reclamanta, Rodica Maria Jujescu a introdus o cerere la CEDO, invocand incalcarea articolului 1 din primul Protocol aditional la Conventie. Doamna Jujescu a aratat ca, in 1997, a introdus o actiune in revendicare impotriva statului cu privire la un imobil situat in Bucuresti, care a fost admisa de instanta.

Cu toate acestea, actiunea in constatarea nulitatii contractelor de vanzare-cumparare a trei apartamente din imobil, incheiate de stat cu fostii chiriaşi, a fost respinsa, aplicandu-se de catre instante principiul bunei-credinte.

Ulterior, reclamanta a formulat actiuni in revendicare impotriva fostilor chiriasi care cumpsrasera cele trei apartamente. Doua dintre acestea au fost admise, in vreme ce a treia a fost respinsa, retinandu-se buna-credinta a cumparatorilor la data incheierii contractului de vanzare-cumparare. 

CEDO a considerat ca articolul 1 din primul Protocol aditional la Convenţie a fost incalcat, dat fiind ca reclamanta a fost privata de bunul sau, obtinut in urma actiunii in revendicare impotriva statului, fara a i se plati o despagubire. In acest context, cu referire la cererea de restituire formulata de reclamanti in temeiul Legii nr. 10/2001, care nu a fost inca solutionata, Curtea a remarcat ca, presupunand ca aceasta cerere este admisibila si poate face obiectul unei indemnizatii, Fondul „Proprietatea” nu functioneaza in prezent de o maniera susceptibila de a conduce la acordarea efectiva a unei indemnizatii. 

Curtea a reluat, in aceasta hotarâre, rationamentul sau din cauzele Strain, Paduraru si Brumarescu impotriva Romaniei si a obligat statul roman, cu titlu principal, la restituirea in natura a apartamentului.

sursa: mae.ro

La data de 29 iunie 2006, Curtea Europeana a Drepturilor Omului („CEDO”) a pronuntat o hotarare in cauza Toganel si Gradinaru impotriva Romaniei, constatand incalcarea articolului 1 din primul Protocol aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului („Conventia”), care garanteaza respectarea dreptului de proprietate.

La data de 3 februarie 2003, Laurentiu Toganel si Ana Gradinaru au introdus o cerere la CEDO, invocand incalcarea articolului 1 din primul Protocol aditional la Conventie, ca urmare a faptului ca, desi in urma unei actiuni in revendicare introdusa impotriva statului s-a stabilit ca erau proprietarii unui imobil, actiunea in constatarea nulitatii contractului de vanzare-cumparare privind un apartament din acest imobil – incheiat de stat cu fostii chiriasi – a fost respinsa, aplicandu-se de catre instante principiul bunei-credinte.

CEDO a considerat ca articolul 1 din primul Protocol aditional la Conventie a fost incalcat, dat fiind ca reclamantii au fost privati de bunul lor, obtinut in urma actiunii in revendicare, fara a li se plati o despagubire. In acest context, cu referire la cererea de restituire formulata de reclamanti in temeiul Legii nr. 10/2001, care nu a fost inca solutionata, Curtea a remarcat ca, presupunand ca aceasta cerere este admisibila si poate face obiectul unei indemnizatii, Fondul „Proprietatea” nu functioneaza in prezent de o maniera susceptibila de a conduce la acordarea efectiva a unei indemnizatii.

Curtea a reluat, in aceasta hotarare, rationamentul sau din cauzele Strain, Paduraru si Brumarescu impotriva Romaniei si a obligat statul roman, cu titlu principal, la restituirea in natura a bunului imobil.

sursa: mae.ro

Joi, 8 martie 2007, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în cauza Dănilă împotriva României, constatând încălcarea dreptului reclamantului la un proces echitabil, garantat de art. 6 alin. 1 şi 3 lit. d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor individuale.

În fapt, reclamantul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită. Printr-o hotărâre din data de 19 februarie 1997, reclamantul a fost achitat de instanţa de fond, cu motivarea că faptele imputate nu au fost probate. Instanţa a reţinut că declaraţiile unui dintre martorii acuzării, concubinul persoanei care a formulat plângerea penală împotriva reclamantului, erau contradictorii. În plus, ele se contraziceau cu cele ale altor martori şi cu alte probe administrate în cauză.

Apelul Parchetului a fost respins ca nefondat. Curtea de Apel a reţinut, ca şi instanţa de fond, contradicţia dintre declaraţiile martorului acuzării şi mai ales contradicţia dintre acestea şi declaraţiile altor martori. Parchetul a formulat recurs.

La termenul de judecată reclamantului i s-a acordat ultimul cuvânt. Nici persoana care a formulat plângerea penală, nici martorii şi nici reclamantul nu au fost audiaţi.

Printr-o hotărâre din data de 15 iulie 1998, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul parchetului şi l-a condamnat pe reclamant la pedeapsa de 4 ani închisoare cu executare şi interzicerea drepturilor civile pentru o perioadă de doi ani.
Reclamantul s-a plâns Curţii că nu a beneficiat de un proces echitabil în faţa Curţii Supreme de Justiţie, care l-a condamnat fără a-l fi audiat şi fără a fi audiat persoana care l-a denunţat.

Curtea a reţinut că aspectele pe care Curtea Supremă de Justiţie le-a examinat în vederea soluţionării cauzei au avut un caracter predominant factual. Trebuia stabilit dacă reclamantul a atins o sumă de bani şi dacă a primit mai multe bunuri din partea denunţătoarei.

Curtea a constatat că, spre deosebire de cauza Constantinescu împotriva României, prezenta cauză nu implică aplicabilitatea art. 385⁶ alin. 3 din Codul de procedură penală, potrivit căruia în cadrul unei proceduri de recurs împotriva unei hotărâri care nu este supusă căii de atac a apelului instanţa este obligată să examineze cauza sub toate aspectele. Cu toate acestea, Curtea a remarcat că, deşi Curtea Supremă de Justiţie s-a pronunţat în cadrul unei proceduri de recurs împotriva unei hotărâri care a format obiectul unui apel, ea trebuia să procedeze totuşi la propria apreciere a faptelor pentru a stabili dacă acestea sunt suficiente pentru a permite condamnarea reclamantului. Curtea a mai arătat că deşi reclamantul nu a solicitat expres să fie audiat de instanţa supremă, aceasta trebuia să ia măsuri pozitive în acest scop. Prin urmare, condamnarea reclamantului fără a fi fost audiat, mai ales având în vedere achitarea sa de instanţele inferioare, este contrară exigenţelor unui proces echitabil.

Cu privire la absenţa audierii denunţătoarei, considerată principalul martor al acuzării, care, potrivit afirmaţiilor concubinului său, plecase în Germania anterior trimiterii în judecată a reclamantului, Curtea a arătat că declaraţiile date de aceasta în faza de urmărire penală au contribuit într-o măsură determinantă la condamnarea reclamantului. Or, numai instanţa de fond a dispus citarea cu mandat de aducere a acesteia, pentru a fi audiată în calitate de martor, celelalte două instanţe limitându-se la a o cita în calitate de denunţător. Nu reiese din actele dosarului dacă autorităţile naţionale au încercat să afle noua adresă, din Germania, a denunţătoarei, sau să verifice dacă aceasta a părăsit, cu adevărat, România.

Presupunând totuşi că ar fi fost imposibilă asigurarea prezenţei denunţătoarei în faţa instanţelor şi că autorităţile naţionale au depus diligenţele necesare pentru aducerea acesteia în faţa instanţei, Curtea remarcă faptul că instanţa supremă a fost prima care l-a condamnat pe reclamant, după achitarea acestuia de instanţele inferioare, fără să facă o apreciere directă a declaraţiilor reclamantului şi a martorilor. Astfel, Curtea Supremă s-a pronunţat pe baza actelor aflate la dosarul primei instanţe, acelaşi dosar în baza căruia reclamantul fusese achitat în primă instanţă şi în apel.

În aceste condiţii, potrivit Curţii, instanţa supremă trebuia să procedeze la administrarea directă a probelor şi să-i audieze din nou pe reclamant şi pe unii martori, având în vedere, în special, chestiunile pe care le avea de tranşat şi importanţa acestora pentru reclamant. Ea trebuia s-o citeze pe denunţătoare şi, dacă era necesar, să solicite audierea acesteia prin comisie rogatorie.

În consecinţă, Curtea a apreciat că, prin condamnarea reclamantului în absenţa audierii denunţătoarei, a fost încălcat art. 6 alin. 3 lit. d) din Convenţie.

Guvernul a fost obligat să plătească reclamantului suma de 3.000 euro cu titlu de daune morale.

sursa: mae.ro

La data de 15 martie 2007, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat hotărârea în cauza Petrescu împotriva României, constatând încălcarea articolului 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Prin aceeaşi hotărâre, Curtea a constatat însă că nu a avut loc încălcarea articolului 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează respectarea dreptului la un proces echitabil

În fapt, reclamantul a invocat încălcarea dreptului său la un proces echitabil, din cauza unei pretinse favorizări a chiriaşilor de către instanţele de judecată pe întreaga durată a procedurilor judiciare şi a unei aşa-zise interpretări eronate a dispoziţiilor Legii nr. 112/1995. Reclamantul s-a plâns, de asemenea, de încălcarea dreptului său de proprietate asupra unui imobil, ca urmare a respingerii de către instanţele interne a acţiunii sale în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către stat cu foştilor chiriaşi, deşi, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, acesta redobândise dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză.

Instanţa europeană a apreciat că, pe întreaga durată a procedurilor judiciare interne, principiul contradictorialităţii a fost respectat şi că hotărârile instanţelor de judecată au fost amplu motivate. În consecinţă, Curtea a apreciat că procedura judiciară, în ansamblul său, a avut un caracter echitabil, în sensul art. 6 § 1 al Convenţiei. Cât priveşte plângerea reclamanţilor cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 al Primului Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a considerat că situaţia de fapt din cauză este similară celei din cauza Păduraru împotriva României, cauză în care Curtea a apreciat că vânzarea de către Stat a unui imobil, în ciuda existenţei unei hotărâri judecătoreşti definitive care recunoştea dreptul de proprietate al reclamanţilor, constituie o ingerinţă în dreptul reclamanţilor la respectul bunurilor lor.

În consecinţă, instanţa de la Strasbourg a obligat Statul român să plătească reclamantului suma de 15 000 EUR cu titlu de daune materiale, precum şi suma de 2000 EUR cu titlu de daune morale, deşi reclamantul a solicitat despăgubiri pentru daunele materiale în cuantum de 51 333 EUR, precum şi suma de 80 000 EUR pentru daunele morale.

sursa: mae.ro