Codul

Act administrativ fiscal. Contestare. Procedură administrativă specială.

de

Notă: Instanţa a avut în vedere dispoziţiile Codului de procedură fiscală în forma publicată în M.Of. nr. 863 din 26/09/2005, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin acţiunea promovată pe calea contenciosului administrativ la 6 ianuarie 2006, reclamanta S.C. RCI SRL Craiova a chemat în  judecată pârâţii Ministerul Finanţelor Publice – Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dolj, solicitând anularea deciziei nr. 204 din 17 noiembrie 2004 şi să se constate nulitatea absolută a procesului-verbal nr. 3470 din 21 iunie 2005. Totodată, reclamanta a solicitat suspendarea executării deciziei până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei.

Motivându-şi acţiunea, reclamanta a arătat că prin procesul-verbal nr. 3470 din 21 iunie 2005 i s-au calculat, pentru perioada 9 aprilie 2004 – 6 octombrie 2004, obligaţii fiscale după cum urmează; 5.115.523.826 ROL diferenţă impozit pe profit, 748.649.655 ROL dobânzi aferente impozitului pe profit, 201.524.317 ROL penalităţi aferente impozitului pe profit, 3.887.798.106 ROL reprezentând TVA, 641.493.762 ROL dobânzi aferente TVA şi 172.743.205 ROL penalităţi aferente TVA.

Reclamanta a mai arătat că obligaţiile fiscale au fost stabilite prin înregistrarea în contabilitate a 27 facturi provenind de la S.C. RC 2000 SRL Bucureşti şi S.C. MI 2000 SRL, societăţi pe care reclamanta le-a considerat ca având calitatea de  distribuitori ai importatoarei S.C. R&F SRL, livrarea mărfii fiind efectivă, iar înregistrarea în contabilitate făcându-se pe baza notelor de recepţie.

Curtea de Apel Craiova – Secţia contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 13 ianuarie 2006, a dispus suspendarea procesului-verbal şi a deciziei atacate, până la soluţionarea irevocabilă a cauzei, iar prin sentinţa nr. 720 din 18 octombrie 2006, a admis în parte acţiunea reclamantei,  anulând decizia nr. 204 din 17 noiembrie 2005 a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, pe care a obligat-o să soluţioneze pe fond contestaţia împotriva procesului-verbal nr. 3470 din 21 iulie 2005 al Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Dolj.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că, urmare unei note de constatare din 31 martie 2005, s-a efectuat de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dolj un control operativ şi inopinat de punctul de lucru al reclamantei situat în Craiova, Str. Câmpului nr.2, verificând activitatea desfăşurată în anii 2003, 2004 şi 2005.

Cu acest prilej, s-a constatat că în perioada aprilie-octombrie 2004 societatea a achiziţionat de la S.C. RC 2000 SRL Bucureşti şi S.C. MI 2000 SRL Bucureşti cantităţi de carne de pui şi peşte congelat, plata efectuându-se prin ordin de plată în contul R&F SRL Sf. Gheorghe. Aceasta s-a înregistrat în evidenţele contabile cu 27 facturi provenind de la cele două societăţi, care în realitate au fost achiziţionate de S.C. S SRL şi au fost ridicate de S.C. RC SRL de la distribuitorul autorizat al acestor documente.

În urma controlului efectuat la societatea reclamantă s-a întocmit procesul-verbal nr. 3470 din 21 iunie 2005, înregistrat în registrul unic de control seria nr. 466700 din 20 iunie 2005, poziţia 15, în cuprinsul căruia s-a constatat că marfa sosea la reclamantă în autocare frigorifice, fără documente de însoţire, iar primitorul mărfii semna documentele de transport fără a menţiona cantitatea primită, conform înţelegerii cu reprezentantul S.C. R&F Sf. Gheorghe, factura trimiţându-se ulterior.

Acelaşi proces-verbal din 21 iunie 2005 a constatat  încălcarea dispoziţiilor art. 21 şi 145 Cod fiscal, art. 6 din H.G. nr. 831/1997 şi art. 6 din Legea nr. 82/1991,  stabilindu-se pentru perioada 9 aprilie – 6 octombrie 2004 un impozit pe profit suplimentar de 5.115.523.826 lei şi TVA suplimentar în sumă de 3.887.798.106 lei, dobânzi şi penalităţi aferente pentru neplata în termen a acestor sume.

Prin decizia nr. 204 din 17 noiembrie 2005, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor a anulat măsurile dispuse prin procesul-verbal nr. 466.700 din 20 iunie 2005 privind virarea la bugetul de stat a sumelor reprezentând impozit pe profit 511.552 RON, dobânzi aferente impozitului pe profit 74.865 RON, penalităţi aferente impozitului pe profit 20.162 RON, TVA 388.780 RON, dobânzi aferente TVA 64.169 RON, penalităţi aferente TVA 17.274 RON, urmând ca organele de inspecţie fiscală să valorifice constatările efectuate prin proces-verbal şi să emită decizia de impunere conform legii.

Curtea de Apel Craiova a constatat nelegalitatea deciziei nr. 204 din 17 noiembrie 2005 şi, apreciind natura juridică a procesului-verbal nr. 3470 din 21 iunie 2005 din prisma dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. „c” din Legea nr. 554/2004 şi art. 41 din Codul de procedură fiscală a concluzionat că acesta reprezintă un act administrativ fiscal şi a obligat Agenţia Naţională de Administrare Fiscală ă soluţioneze pe fond contestaţia împotriva acestuia.

Împotriva sentinţei nr. 720 din 18 octombrie 2006, pronunţată de Curtea de Apel Craiova – Secţia contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs atât reclamanta S.C. RCI SRL Craiova, cât şi pârâtele.

Recurenta-reclamantă a criticat  sentinţa în temeiul art. 3041 Cod procedură civilă, arătând că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală şi netemeinică pentru că nu a soluţionat cauza pe fond, ci a obligat Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor să facă acest lucru.

În acest sens, recurenta-reclamantă a arătat că textele din Codul de procedură fiscală nu reglementează o jurisdicţie administrativă, ci o cale administrativă de atac, care presupune posibilitatea  organului de soluţionare a contestaţiilor să revoce actul administrativ atacat,  pentru a preîntâmpina un proces.

În condiţiile în care procedura prealabilă a fost exercitată, a trimite cauza la autoritatea fiscală pentru a se pronunţa pe fondul contestaţiei generează, în opinia reclamantei-recurente, extinderea nejustificată a ciclului procesual, cu încălcarea principiilor contenciosului administrativ şi principiului constituţional al accesului liber la justiţie.

În motivarea recursului pe care l-a formulat în nume propriu şi ca reprezentant al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Dolj a invocat prevederile art. 304 pct. 9 şi 3041 Cod procedură civilă, arătând că instanţa de fond a reţinut în mod eronat că procesul-verbal de control este un act administrativ  fiscal.

În raport cu prevederile art. 41 şi 83 din Codul de procedură fiscală, recurenta-pârâtă a arătat că singurul act fiscal prin care se pot stabili obligaţii către bugetul de stat este decizia de impunere şi nu procesul-verbal de control, aşa cum a reţinut instanţa de fond.

În opinia autorităţii fiscale, reclamanta nu a fost prejudiciată prin procesul-verbal de control, nefiind obligată la plata vreunei sume către bugetul de stat şi  şi-a întemeiat această susţinere  pe prevederile art. 106 şi 107 din Codul de procedură  fiscală.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, faţă de recursul pârâtelor, recurenta-reclamantă a arătat, în esenţă, că procesul-verbal este un veritabil act administrativ fiscal, întrunind toate condiţiile prevăzute de art. 41 din Codul de procedură fiscală şi de art. 2 alin.(1)  lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Examinând cauza în raport cu motivele de recurs invocate şi cu prevederile art. 3041 Cod procedură civilă, Înalta Curte constată că niciunul dintre recursuri nu este fondat.

Prin procesul-verbal nr. 3470 din 21 iunie 2005, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dolj a constatat că S.C. RCI SRL datorează bugetului de stat următoarele sume: 5.115.523.826 lei vechi impozit pe profit suplimentar, cu dobânzi aferente de 748.649.655 lei vechi şi penalităţi de întârziere de 201.524.317 lei vechi, precum şi TVA suplimentar în sumă de 3.887.798.106 lei vechi, cu dobânzi de 641.493.762 lei vechi şi penalităţi de întârziere în cuantum de 172.743.205 lei.

Contestaţia administrativă formulată de reclamantă împotriva procesului verbal a fost soluţionată de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin decizia nr. 204 din 17 noiembrie 2005, în sensul că au fost anulate măsurile dispuse prin procesul-verbal, privind virarea la bugetul de stat a sumei totale de 1.076.722 lei noi, compuse din sumele menţionate mai sus, urmând ca organele de inspecţie fiscală să valorifice constatările efectuate prin procesul-verbal şi să emită decizie de impunere, conform legii.

În motivarea deciziei s-a reţinut, în esenţă, că sumele datorate bugetului de stat consolidat se stabilesc, în toate cazurile, prin decizie de impunere, care constituie titlu de creanţă şi este susceptibilă de a fi contestată, la baza deciziei de impunere stând raportul de inspecţie fiscală.

Interpretând în acest mod dispoziţiile art. 82, 94, 105 şi 106 din Codul de procedură fiscală, organul de soluţionare a contestaţiei a considerat că nu se mai impune analiza pe fond a cauzei, făcând aplicarea art. 182 alin. (5) din acelaşi act normativ, conform căruia „Organul  de soluţionare competent se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond, iar când se constată că acesta sunt întemeiate, nu se va mai proceda la analiza pe fond a cauzei”.

Practic, pentru un considerent formal, legat de forma şi de denumirea actului contestat, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală nu a  analizat legalitatea obligaţiilor fiscale stabilite în sarcina reclamantei.

Stabilind natura juridică de act administrativ fiscal a procesului-verbal, instanţa de fond a interpretat corect prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 corelate cu normele speciale instituite prin art. 41 din Codul de procedură fiscală, care definesc noţiunea de act administrativ fiscal şi prin art. 43 din Codul de procedură fiscală, referitor la conţinutul şi motivarea actului administrativ fiscal.

Decizia de impunere prevăzută de art. 83 şi următoarele din Codul de procedură fiscală nu epuizează sfera actelor administrativ-fiscale supuse procedurii de contestare reglementate prin Titlul IX al aceluiaşi act normativ, art. 175  alin. (1) referindu-se expres la contestarea titlului de creanţă şi a altor acte administrative fiscale.

Susţinerile recurentelor-pârâte, în sensul că procesul-verbal nu stabileşte obligaţii de plată către bugetul de stat şi nu prejudiciază interesele legitime ale recurentei-reclamante sunt contrazise de însuşi dispozitivul deciziei de soluţionare a contestaţiei, în care s-a dispus anularea măsurilor  dispuse prin procesul-verbal, privind virarea la bugetul de stat a sumei totale de 1.076.772 lei, pentru care urmează să fie întocmită şi decizia de impunere.

În calificarea juridică a unui act, esenţială este natura măsurilor dispuse în conţinutul său, iar nu forma sau denumirea.

În ceea ce priveşte recursul reclamantei, care critică sentinţa sub aspectul  nesoluţionării cauzei pe fond, Curtea constată că art. 175-188 din Codul de procedură fiscală instituie o procedură administrativă specială care, fără a fi calificată drept jurisdicţie administrativă, derogă de la normele de drept  comun privind procedura prealabilă, cuprinse în art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Din prevederile art. 188 alin.(2), conform cărora „Deciziile emise în soluţionarea contestaţiei pot fi atacate la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă” rezultă că instanţa nu poate fi sesizată în vederea exercitării controlului de legalitate asupra substanţei măsurilor dispuse decât după finalizarea procedurii administrative prin emiterea unei decizii care să analizeze fondul raportului juridic fiscal.

Stabilirea unor condiţii pentru introducerea acţiunilor în justiţie nu constituie o încălcarea a dreptului de liber acces la justiţie, art. 52 alin. (2) din Constituţia României prevăzând că prin lege organică se stabilesc condiţiile şi limitele exercitării dreptului la acţiune al persoanei vătămate de o autoritate publică.

În consecinţă, Înalta Curte a respins ambele recursuri ca nefondate.

Clasificare tarifară. Suplimenţi nutritivi.

de

Notă: Instanţa a avut în vedere dispoziţiile Codului Vamal al României în varianta aprobată prin Legea nr. 141/1997, publicată în M.Of. 180 din 01/08/1997, cu modificările şi completările ulterioare. Această lege a fost abrogată de Legea nr. 86/2006, privind Codul vamal al României, publicată în M.Of. nr. 350 din 19/04/2006.

Nomenclatura Combinată este inclusă în anexa I a Regulamentului (CEE) nr. 2658/87 al Consiliului din 23 iulie 1987 privind Nomenclatura tarifară şi statistică şi Tariful Vamal Comun.  Ea a fost modificată prin Regulamentul (CE) nr. 1789/2003 al Comisiei din11 septembrie 2003.

Prin cererea înregistrată la 17 iulie 2007 la Curtea de Apel Bucureşti, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a formulat recurs împotriva sentinţei nr.1752/ 20 iunie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, solicitând în contradictoriu cu intimata S.C. ME SRL (fostă S.A.), cu sediul în jud. Ilfov, modificarea sentinţei atacate, întrucât încadrarea corectă a produselor importate este cea stabilită de organele vamale de control şi menţinută prin decizia de soluţionare a contestaţiei, respectiv poziţia 2106, iar nu 3004.

S-a solicitat respingerea acţiunii intimatei-reclamante.

Recurenta a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că produsele importate de reclamantă în perioada 7 februarie 2001 – 22 mai 2003, sunt medicamente şi ca atare încadrarea tarifară corectă este cea făcută de societate iar nu cea făcută de organele fiscale.

Sub aspectul încadrării mărfurilor în Tariful Vamal de import al României, recurenta a susţinut că se face conform Regulilor generale pentru interpretarea sistemului armonizat de denumire şi codificare a mărfurilor prezentate în anexa la Legea nr.98/1996 pentru aderarea României la Convenţia Internaţională privind Sistemul armonizat de denumire şi codificare a mărfurilor şi în concordanţă cu Notele explicative ale sistemului armonizat, menţionate în art.72 din Legea nr.141/1997 privind Codul vamal al României. Acestea prevăd următoarele:

„Regulile generale şi notele explicative de interpretare a nomenclaturii mărfurilor prevăzute în Tariful vamal de import al României, sunt cele din Convenţia Internaţională a Sistemului armonizat de descriere şi codificare a mărfurilor, încheiată la Bruxelles la 14 iunie 1983, la care România este parte”.

S-a mai precizat că, potrivit Regulilor Generale pentru interpretarea sistemului armonizat din Anexa nr.1 la Legea nr.98/ 1996 pentru aderarea României la Convenţia Internaţională privind Sistemul armonizat de denumire şi codificare a mărfurilor: „Încadrarea mărfurilor în nomenclatura pentru clasificarea mărfurilor în tarifele vamale se face conform unor principii cu valoare generală. Astfel, de exemplu: – enunţul titlurilor secţiunilor, capitolelor sau subcapitolelor este considerat ca având numai o valoare indicativă, încadrarea mărfii considerându-se legal determinată atunci când este în concordanţă cu textul poziţiilor şi al notelor de secţiuni şi capitole şi atunci când nu sunt contrare termenilor utilizaţi în acele poziţii şi note”.

Recurenta a precizat că, intimata-reclamantă a încadrat mărfurile importate la poziţia 30.04, deşi în notele explicative ale Sistemului armonizat de denumire şi codificare se arată că la această poziţie nu se clasifică suplimentele alimentare conţinând vitamine sau săruri necesare conservării sănătăţii organismului şi neavând indicaţii referitoare la prevenirea sau tratarea unei maladii.

Recurenta a precizat că produsele importate trebuiau încadrate la poziţia 21.06, ceea ce organele de control au şi făcut întrucât, potrivit notelor explicative ale sistemului armonizat, sunt „preparate”, denumite adesea suplimente alimentare, pe bază de extract de plante, concentrate de fructe, miere, fructoză şi cu adaos de vitamine şi uneori mici cantităţi de compuşi de fier. Aceste preparate sunt adesea prezentate în ambalaje cu indicarea faptului că menţin starea generală şi starea de bine.

Sunt excluse preparatele similare care sunt destinate tratării bolilor sau afecţiunilor (poziţia 30.03 sau 30.04 – cum a încadrat intimata-reclamantă produsele).

Mai mult, recurenta a invocat Nota complementară I de la Capitolul 30 din Nomenclatura combinată pentru denumirea şi clasificarea mărfurilor, ratificată prin Legea nr.20/1993 privind Acordul European semnat la Bruxelles la 1 februarie 1993, în care se menţionează că, pentru a putea fi încadrate la poziţia 30.04, produsele importate trebuie să poarte indicaţii referitoare la tratarea unei boli sau afecţiuni.

Or, a subliniat recurenta, din analiza prospectelor produselor importate de reclamantă, a rezultat că acestea nu poartă menţiuni privind tratarea unei boli sau afecţiuni, neputând fi deci încadrate în această poziţie tarifară (30.04).

Deci, a menţionat recurenta, produsele importate de reclamantă în perioada supusă verificării organelor de control vamal, sunt produse alimentare, care potrivit regulii generale de interpretare I, notei complementare sus citate şi notelor explicative de la poziţiile 21.06 şi 30.04, se încadrează în codul tarifar 21.06.90.98 (aşa cum au făcut organele vamale de control şi organul de soluţionare a contestaţiilor).

Cât priveşte reţinerea de către instanţa de fond a clasificării ca medicamente, a produselor importate de reclamanta-intimată pe baza opiniei Agenţiei Naţionale a Medicamentului se face precizarea de recurentă că „existenţa unui certificat emis de către autoritatea naţională de sănătate pentru autorizarea punerii pe piaţă a unui produs ca medicament, nu poate fi acceptată ca un criteriu pentru clasificarea acelui produs la capitolul 30 al sistemului armonizat – potrivit recomandărilor comitetului sistemului armonizat de care România trebuie să ţină seama, potrivit Legii nr.98/1996.

De asemenea, a susţinut recurenta, că greşit instanţa de fond a făcut trimitere la art.695 din Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, în condiţiile în care importurile în cauză s-au făcut în anii 2002 – 2003.

Cum instanţa de fond greşit a acceptat încadrarea tarifară făcută de intimata-reclamantă, societatea datorează dobânzile şi penalităţile de întârziere prevăzute de art.116 alin.1 din O.G. nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, calculul acestora, precum şi diferenţele de drepturi de import, au fost calculate corect de expert, cu referire la încadrarea tarifară reţinută de organele fiscale.

Sentinţa a fost atacată cu recurs şi de Autoritatea Naţională a Vămilor, care a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a reţinut ca fiind corectă încadrarea tarifară ca „medicamente” a produselor importate în loc de suplimente alimentare, cum corect este, potrivit „nomenclaturii combinate pentru denumirea şi clasificarea mărfurilor ratificată prin Legea nr.20/1993 privind Acordul European ce a instituit o asociere între România pe de o parte şi Comunităţile Europene şi statele membre ale acestora pe de altă parte, semnat la Bruxelles la 1 februarie 1993 şi nota complementară I de la Capitolul 30.

Recurenta a mai susţinut, ca de altfel şi prima recurentă, că poziţia tarifară 30.04,50 (cum a încadrat-o intimata-reclamantă) nu cuprinde suplimentele alimentare conţinând vitamine sau săruri minerale, care contribuie la sănătatea generală sau starea de bine, dar care nu au indicaţii referitoare la prevenirea sau tratarea unei maladii. Aceste produse, care sunt prezentate în mod obişnuit sub formă de lichide, dar şi sub formă de prafuri sau comprimate, se clasifică în general la poziţia 21.06 sau la capitolul 22.

Recurenta a menţionat că în raport de documentele aflate la dosar şi prevederile legale citate, potrivit caracteristicilor acestor mărfuri, deoarece nu tratează o maladie ci sunt destinate pentru a compensa o deficienţă de vitamine şi minerale, se reţin la încadrarea tarifară legală a produselor importate de intimata-reclamantă în perioada supusă verificării, la poziţia tarifară 21.06.

Intimata-reclamantă a susţinut în întâmpinare depusă că în mod corect produsele în discuţie au fost încadrate tarifar ca medicamente şi, în consecinţă, Decizia ANAF nr.76 din 31 mai 2006 şi procesul-verbal nr.57 din 2 februarie 2006 încadrat de DRAOVB au fost date cu încălcarea legii.

Din actele cauzei, Înalta Curte constată că prin sentinţa nr.1752 din 20 iunie 2007, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea reclamantei S.C. ME SRL în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Regională Vamală Bucureşti.

S-au anulat decizia ANAF nr.76/ 31 mai 2006 şi procesul-verbal de control nr.57/ 2 februarie 2006 încheiat de Direcţia Regională Vamală Bucureşti, constatând că societatea reclamantă a efectuat corect încadrarea tarifară vamală a produselor importate în codul tarifar 30.04.50.10 „alte medicamente care conţin vitamine, condiţionate de vânzarea cu amănuntul”, pentru perioada 7 februarie 2001 – 22 mai 2003, de import a acestor produse.

Pârâtele au fost obligate în solidar la 12.500 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Instanţa de fond a reţinut că produsele în discuţie au prospect şi conţin cele 4 categorii de informaţii prevăzute de Sistemul Armonizat de descriere şi codificare a mărfurilor pentru a putea fi considerate „medicamente” şi încadrate la poziţia tarifară 30.04.50.10, privind o anumită maladie, concentraţia de substanţă sau substanţe active pe care le conţin, dozajul, precum şi modul de utilizare.

Sentinţa instanţei de fond este greşită, astfel încât recursurile declarate vor fi admise conform art.312 Cod procedură civilă, sentinţa va fi modificată, şi se va constata că actele administrativ-fiscale atacate în cauză (decizia ANAF nr.76/ 31.05.2006 şi procesul-verbal de control nr.57/ 2.02.2006 încheiat de Direcţia Regională Vamală Bucureşti) sunt acte corecte.

Este de necontestat că în perioada 7 februarie 2001 – 22 mai 2003, S.C. ME SRL a efectuat importuri de produse din categoria suplimentelor nutritive.

Acestea au fost încadrate prin declaraţiile vamale de import, la codul tarifar 30.04.50.10 „alte medicamente care conţin vitamine sau produse de la poziţia 2936 – condiţionate pentru vânzare cu amănuntul, poziţie cu o taxă vamală de 2% în anul 2001 şi exceptate de la plata taxelor vamale din anii 2002 şi 2003.

Prin procesul-verbal de control nr.57 din 2 februarie 2006, organele vamale au apreciat că încadrarea tarifară corectă este la codul tarifar nr.2106.90.98, respectiv produse alimentare nedenumite şi necuprinse în altă parte – suplimente alimentare.

Aşa fiind, organele de control vamal, au stabilit în sarcina societăţii diferenţe de drepturi de import cuvenite bugetului de stat, precum şi dobânzi şi penalităţi de întârziere aferente, în cuantum total de 3.064.676 RON.

Societatea a contestat aceste sume iar Direcţia Generală de Soluţionare a contestaţiilor din cadrul A.N.A.F. a respins contestaţia. Actele administrativ fiscale sunt în realitate corecte, astfel încât nu se poate reţine o conduită abuzivă din partea organelor care le-au adoptat.

Deşi, atât organele administrativ-fiscale, cât şi intimata-reclamantă şi instanţa de fond fac referire la Regulile generale pentru interpretarea Sistemului armonizat de denumire şi codificare a mărfurilor, prezentate în anexa la Legea nr.98/1996, fac interpretări diferite. Interpretarea corectă în cauză este dată de organele administrativ fiscale.

Poziţia 30.04. în care reclamanta a încadrat tarifar produsele importate, potrivit Notelor explicative ale sistemului armonizat de denumire şi codificare a mărfurilor, precizează că la această poziţie nu se clasifică suplimentele alimentare, conţinând vitamine sau săruri minerale, destinate conservării sănătăţii organismului, dar neavând indicaţii referitoare la prevenirea sau tratarea unei maladii.

În aceste condiţii, în mod greşit instanţa de fond a categorisit aceste produse ca fiind medicamente, medicamentele fiind destinate a trata o maladie iar nu conservării sănătăţii organismului.

Sub acest aspect, sunt de invocat şi concluziile raportului de expertiză – fila 225 – care stabilesc că produsul „S” este „supliment alimentar cu vitamine, recomandat în perioada de creştere, sarcină, alăptare, persoanelor de vârsta a III-a”, deci nu pentru tratarea unor maladii. La fel şi „S forte”, folosit pentru creşterea performanţelor în caz de deficit de vitamine.

În acelaşi sens, este tratat produsul „P” fiind recomandat în cazul oboselii excesive la şcolari, pentru poftă de mâncare, etc. În acelaşi sens, este tratat şi „P forte”.

Tot pentru poftă de mâncare este indicat şi produsul „T”, care are şi efect antioxidant (împotriva radicalilor liberi), deci este pentru conservarea sănătăţii iar nu pentru tratarea unei maladii.

Cât priveşte produsul „MB6”, acesta este denumit de expert ca supliment mineral, deci nu este medicament pentru tratarea unei boli.

Aceste produse, în mod greşit au fost considerate de instanţa de fond ca „medicamente”, ele nefiind destinate a trata afecţiuni, maladii. Cât priveşte autorizaţia pentru punerea pe piaţă a acestor produse de către „Agenţia Naţională a medicamentului”, (numele instituţiei care a eliberat autorizaţia de punere pe piaţă a produselor nu are nici o legătură cu categorisirea produselor ca medicamente, produsele nefiind medicamente), nu determină categorisirea vitaminelor ca medicamente şi la intrarea lor în ţară organele vamale nu pot fi obligate a le încadra ca altceva decât ceea ce sunt – suplimente alimentare, vitamine.

Este stabilit ştiinţific că vitaminele sunt necesare pentru întreţinerea sănătăţii organismului uman, dar aceasta nu le transformă în medicamente, ele rămânând vitamine, suplimente alimentare.

Împrejurarea că după ce intimata-reclamantă a făcut obiecţiuni la expertiză, expertul şi-a schimbat opinia şi a afirmat că de fapt, produsele ar fi medicamente, este o dovadă de instabilitate a expertului în opinii, determinată de interesul economic al intimatei.

În cauză însă, pe lângă vitamine, aşa cum rezultă din Notele explicative ale Sistemului armonizat: la poziţia 21.06 se clasifică şi „preparatele”, denumite adesea „suplimente alimentare”, pe bază de extracte de plante, concentrate de fructe, miere, fructoză, etc. şi uneori mici cantităţi de compuşi de fier.

Aceste preparate sunt adesea prezentate în ambalaje cu indicarea faptului că menţin „starea generală şi starea de bine”. Sunt excluse preparatele similare care sunt destinate tratării bolilor sau afecţiunilor (30.03 sau 30.04).

Aşa cum rezultă din actele cauzei, produsele importate sunt vitamine, suplimente alimentare şi nu sunt destinate pentru tratarea unei boli sau afecţiuni, cu indicaţii precise, care se fac la medicamente.

Constatându-se că actele administrativ fiscale au făcut o încadrare corectă tarifară a produselor importate de intimată şi cum nu s-a făcut plata în termen a obligaţiilor către bugetul de stat, şi creanţele fiscale accesorii sunt justificate, recursurile au fost admise cu modificarea hotărârii pronunţată de instanţa de fond şi respingerea în fond a acţiunii.

Dreptul la repaus săptămânal. Recuperarea zilelor libere acordate ca măsură pentru desfăşurarea în bune condiţii a unui eveniment internaţional.

de

Prin acţiunea înregistrată la data de 25.01.2007, reclamantul Sindicatul Salariaţilor din Învăţământ a chemat în judecată pe pârâtul Guvernul României – reprezentat prin Primul Ministru, solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună anularea art.l alin. (3) din H.G. din 15.09.2006, privind stabilirea unor măsuri pentru desfăşurare în bune condiţii a celei de a 11 – a Reuniuni la nivelul şefilor de stat şi guvern a Organizaţiei Internaţionale a Francofoniei.

In motivarea acţiunii s-a arătat ca art.l alin. (3) din H.G. 1221/15.09.2006, interzice expres salarizarea suplimentară sau acordarea de timp liber corespunzător pentru activitatea prestată în plus, contravenind prevederilor art. 132 şi art. 137 alin. (2) din Codul muncii, art. 40 alin. (3) lit. c) din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Naţional pe anii 2005 – 2006, ale art.20 alin. (3) şi art.36 alin. (l) lit. i) din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramura Învăţământ şi ale art. 19 alin. (3) şi art.35 alin. (l) lit. h) din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivelul Inspectoratului Şcolar al Municipiului Bucureşti.

Reclamantul a susţinut ca toate aceste texte reglementează expres acordarea de timp liber corespunzător şi a unui spor de salariu pentru activitatea prestata în zilele nelucrătoare, în categoria zilelor nelucrătoare fiind incluse ăi zilele de repaus săptămânal (sâmbăta şi duminica).

A mai arătat reclamantul, ca membrii de sindicat sunt prejudicial în dreptul lor de a beneficia de o zi libera plătită şi de un spor de 100% din salariul de baza, pentru activitatea desfăşurată în zilele de 07,14 şi 21 octombrie 2006, dar şi de dreptul de a beneficia de un repaus săptămânal de 2 zile consecutive, în săptămânile 2-8 octombrie şi 16-22 octombrie 2006, salariaţii beneficiind de o singură zi liberă.

Totodată, s-a mai susţinut ca art. l alin. (3) din H.G. nr. 1221/2006 încalcă şi prevederile art. 41 alin. (5) din Constituţia României, potrivit cărora dreptul negocierii colective în materie de muncă şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective sunt garantate.

Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ si fiscal a apreciat cererea reclamantului ca fiind nefondată, acesta făcând o interpretare eronată a dispoziţiilor legale invocate, deoarece în speţă, a fost o situaţie specială şi anume, reuniunea la nivelul şefilor de stat şi guvern a Organizaţiei Internaţionale a Francofoniei motiv pentru care, în vederea desfăşurării în bune condiţiuni a evenimentului menţionat s-au acordat trei zile libere, necontestate de reclamant, zile libere care au reprezentat diminuarea timpului de muncă din săptămâna 25 – 29 sept.2006 şi care, în mod normal, urmau sa fie recuperate cum s-a stabilit prin hotărâre.

În consecinţa, a constatat instanţa că nu se poate invoca încălcarea dispoziţiilor arătate de reclamant privind acordarea de timp liber corespunzător şi a unui spor la salariu pentru activitatea prestată în zilele nelucrătoare de sâmbătă 7, 14 si 21 octombrie 2006, care reprezintă zile de repaus săptămânal.

S-a mai reţinut ca invocarea de către reclamant a art.132 din Codul muncii nu este aplicabil în speţă, deoarece acesta se referă la timpul de muncă care depăşeşte atât durata normală, cât şi numărul de zile lucrătoare, or în cauză se pune problema recuperam zilelor libere acordate în timpul săptămânii lucrătoare şi nu o compensare a muncii prestate suplimentar.

A concluzionat Curtea de Apel Bucureşti că dispoziţiile H.G. nr. 1221/2006 nu încalcă prevederile art.41 alin. (5) din Constituţia României privind caracterul obligatoriu al convenţiilor colective, deoarece potrivit art.243 alin. (l) din Codul muncii şi art.7 alin. (2) din Legea 130/1996, executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părţi, astfel încât cererea reclamantului nu este rezonabilă.

Împotriva sentinţei civile nr. 987 din 11 aprilie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti-Secţia a –VIII-a contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs în termen legal reclamantul Sindicatul Salariaţilor din Învăţământ – Bucureşti, prin care s-a solicitat admiterea căii de atac şi modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată.

Recurentul a apreciat că prin aplicarea art. 1 alin. (3) din H.G. nr. 1221/2006, membrii săi de sindicat sunt prejudiciaţi în dreptul lor de a beneficia de o zi liberă şi de un spor de 100% din salariul de baza pentru activitatea desfăşurată în zilele de 7, 14 şi 21 octombrie 2006 – drept consacrat de art. 36 alin. (1) lit. (i) din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramura Învăţământ şi art. 35 alin. (1) lit. h) din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivelul Inspectoratului Şcolar al Municipiului Bucureşti – dar şi de dreptul de a beneficia de un repaus săptămânal de doua zile consecutive – în săptămânile 2-8 octombrie, 9-15 octombrie şi 16-22 octombrie 2006 salariaţii beneficiind de o singura zi liberă, în contradicţie totală cu prevederile art.132 din Codul muncii.

Sub acest aspect, recurentul a arătat că în mod total eronat instanţa de fond a apreciat ca art. 132 din Codul muncii nu este aplicabil în speţă, deoarece textul art. 132 alin. (1)-(3) vizează în exclusivitate zilele de repaus săptămânal, care, potrivit legii, trebuie să se acorde obligatoriu în două zile consecutive, de regulă sâmbăta şi duminica. În condiţiile în care Codul muncii reglementează obligativitatea a doua zile consecutive de repaus săptămânal – care nu s-au acordat în săptămânile 2-8 octombrie, 9-15 octombrie şi 16-22 octombrie 2006 – era imperios necesar că, în situaţia în care acest lucru nu era posibil, să se acorde compensările stabilite de convenţiile colective, fapt interzis expres prin art.1 alin. (3) din actul administrativ normativ atacat.

Totodată, a menţionat recurentul, din cuprinsul sentinţei recurate nu rezulta motivele pentru care instanţa de fond a respins argumentul întemeiat pe dispoziţiile art. 137 alin. (2) din Codul muncii, astfel că hotărârea atacată nu cuprinde nici motivele pe care se întemeiază.

În acelaşi timp, reclamantul a relevat că prima instanţă a reţinut în mod greşit că nu au fost încălcate dispoziţiile art. 41  alin. (5)  din Constituţia României privind caracterul obligatoriu al convenţiilor colective, fiind evident ca dispoziţiile art.1 alin. (3) din H.G. nr. 1221/2006 interzic expres salarizarea suplimentară sau acordarea de timp liber corespunzător pentru activitatea prestată sâmbăta, aceste drepturi fiind garantate prin contractele colective de muncă aplicabile. Mai mult, s-a arătat, că a fost încălcat şi principiul general consacrat de art.1 alin. (5) din Constituţia României, în condiţiile în care printr-o hotărâre de guvern (emisă în aplicarea legii) se încalcă, de fapt dispoziţiile unei legi, respectiv a Codului muncii.

A mai învederat recurenta că, în opinia sa, Guvernul României şi-a exercitat abuziv dreptul de apreciere prin inserarea în cuprinsul art.1 al HG nr. 1221/2006 a alin. (3) potrivit căruia „ Prestarea muncii în zilele de sâmbăta, potrivit alin. (2), nu conferă dreptul de salarizare suplimentară sau acordarea de timp liber corespunzător”. Prin acest text, executivul încalcă voinţa părţilor contractelor colective de muncă, ceea ce denotă caracterul abuziv al acestei decizii, şi încalcă prevederile art.7 alin. (2) ale Legii nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă potrivit căruia „contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale, constituie legea părţilor” precum şi ale art.30 alin. (1) din acelaşi act normativ, conform căruia „executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părţi”.

La nivel de ramură învăţământ, s-a încheiat contract colectiv de muncă unic, acesta fiind înregistrat la Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei şi publicat în Monitorul Oficial al României. Conform art. 36 alin. (1) lit. i) din Contractul Colectiv de Munca Unic la Nivel de Ramura Învăţământ „personalul din învăţământ care prestează activitate într-o zi de repaus săptămânal, zi liberă sau de sărbătoare legală ori religioasă beneficiază de o zi libera plătită şi de un spor de 100% din salariul de bază”.

In temeiul contractului la nivel de ramuă, a fost încheiat Contractul Colectiv de Munca Unic la Nivelul Inspectoratului Şcolar al Municipiului Bucureşti, care la art. 35 alin. (1) lit. h) reiterează dispoziţiile contractului de nivel superior, stipulând la litera h) ca „ pentru activitatea prestată într-o zi de repaus săptămânal, zi liber sau de sărbătoare legală ori religioasă, salariatului i se acorda o zi liberă plătită şi un spor de 100% din salariul de bază.

Prin întâmpinarea formulată în cauză Cancelaria Primului – Ministru a solicitat respingerea recursului declarat de Sindicatul Salariaţilor din Învăţământ – Bucureşti ca nefondat.

În speţă, a învederat intimatul, nu sunt aplicabile dispoziţiile art.132 din Codul muncii, întrucât în cazul prevăzut de H.G. nr. 1221/2006 munca prestată în zilele de repaus săptămânal reprezintă o măsură de recuperare a zilelor libere acordate în cadrul săptămânii lucrătoare 25-29 septembrie 2006, când timpul de muncă a fost considerabil mai mic decât durata normală, reglementată de art. 109 alin. (1) din Codul muncii. În concret, în săptămâna 25-29 septembrie 2006, salariaţii din sectorul public au avut 5 zile de repaus săptămânal în loc de 2 zile, cum prevede art. 110 alin. (1) din Codul muncii.

De asemenea, intimatul a susţinut ca nu sunt aplicabile nici dispoziţiile art. 137 alin. (2) din Codul muncii, care se referă la munca prestată în zilele de sărbătoare legală, în condiţiile în care recuperarea zilelor libere acordate în cadrul săptămânii lucrătoare 25-29 septembrie 2006 nu s-a făcut în zile de sărbătoare legală.

In fine, în ceea ce priveşte prevederile contractelor colective de muncă, invocate de recurent, s-a precizat că acestea nu sunt nici ele aplicabile în speţă, neavând forţa juridică superioara unei hotărâri de guvern, atâta vreme cât art. 243 alin. (1) din Codul muncii şi art. 7 alin. (2) din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă prevede că executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părţi.

Recursul este fondat.

Prevederea legală atacată în contencios administrativ de către recurenta Sindicatul Salariaţilor din Învăţământ Bucureşti este cuprinsă în art. 1 alin. (3) din H.G. nr. 1221/13 septembrie 2006 privind stabilirea unor măsuri pentru desfăşurarea, în bune condiţii, a cele de-a XI a Reuniuni la nivel de şefi de state şi de guvern a Organizaţiei Internaţionale a Francofoniei, publicată în M.Of. I nr. 782/15 septembrie 2006 şi are următorul conţinut „ Prestarea muncii în zilele de sâmbătă, potrivit alin. (2), nu conferă dreptul la salarizare corespunzătoare sau acordarea de timp liber corespunzător”.

Aceasta dispoziţie legală este nelegală, întrucât intra în coliziune cu prevederile actelor normative cu forţa juridică superioară în special cu art. 132 alin. (3) din Codul muncii, care stabileşte că în situaţia în care repausul săptămânal se acordă în alte zile decât sâmbăta şi duminica, salariaţii vor beneficia de un spor la salariu stabilit prin contractul colectiv de muncă sau, după caz, prin contractul individual de muncă. Acest text normativ nu poate fi interpretat în sensul indicat de intimatul pârât Guvernul României, Codul muncii stabilind imperativ şi nu facultativ, în sarcina angajatorilor, obligaţia acordării unui spor la salariu.

Pe de alta parte, dispoziţiile cuprinse în art.1 alin. (3) din H.G. nr. 1221/2006 sunt nelegale şi datorită faptului ca prin acestea s-au încălcat prevederile art. 41 alin. (5) din Constituţia României care dispun că dreptul la negocieri colective în materie de muncă şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective sunt garantate, art.7 alin. (2) şi 30 alin. (1) din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, potrivit cu care contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale, constituie legea părţilor, iar executarea contractului colectiv de munca este obligatorie pentru părţi, prevederile art. 36 alin. (1) lit. (i) din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramură Învăţământ, precum şi prescripţiile art. 35 alin. (1) lit. (h) din  Contractul   Colectiv   de   Muncă   Unic  la  Nivelul  Inspectoratului   Şcolar   al Municipiului Bucureşti, fiind vătămat dreptul salariaţilor din Învăţământ de a beneficia de o zi liberă plătită şi de un spor de 100% din salariul de bază.

Intr-adevăr, potrivit art. 36 alin. (1) lit. (i) din şi potrivit art. 35 alin. (1) lit. (h) din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivelul Inspectoratului Şcolar al Municipiului Bucureşti, salariatul din Învăţământ beneficiază pentru activitatea prestată într-o zi de repaus săptămânal, zi liberă sau de sărbătoare legală ori religioasă de o zi liberă plătită şi de un spor de 100% din salariul de bază.

Potrivit art. 9 alin. (2) din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramură Învăţământ, „dacă contractul nu este denunţat de niciuna din părţi cu minimum 60 de zile înainte de data expirării lui sau dacă niciuna din părţi nu are iniţiativa renegocierii lui, contractul se prelungeşte automat pe o perioada de un an”.

Nu rezultă din probele dosarului că contractul colectiv de muncă menţionat mai sus a fost denunţat sau renegociat, nefiind îndeplinite cerinţele art. 33 alin. (4) din Legea nr.130/1996 privind contractul colectiv de muncă care impun cerinţa notificării organului la care contractul a fost depus pentru înregistrare, pentru situaţia în care părţile contractante constata încetarea efectelor acestuia.

În cauză, reclamanta a dovedit vătămarea dreptului sau proteguit de lege, respectiv dreptul la repaus săptămânal, reglementat de art. 37 alin. (2) din Constituţie şi de art. 132 din Codul muncii, acest drept putând fi apărat de sindicat conform art. 9 din Constituţia României.

Dreptul constituţional la repaus săptămânal a fost aşadar vătămat de intimatul Guvernul României care, prin edictarea alineatului (3) al articolului 1 din H.G. nr. 1221/2006, a depăşit limitele puterii sale discreţionare, de apreciere.

In aceste condiţii, reţinând ca hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică şi ca recursul declarat în cauza este fondat, s-a  dispus admiterea recursului formulat de Sindicatul Salariaţilor din Învăţământ Bucureşti şi modificarea sentinţei civile pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal în sensul admiterii acţiunii în contencios administrativ şi a anularii art. 1 alin. (3) din H.G. nr. 1221/2006 privind stabilirea unor măsuri pentru desfăşurarea în bune condiţii a celei de-a XI a Reuniuni la nivel de şefi de stat şi de guverne a Organizaţiei Internaţionale a Francofoniei, publicata în M. Of. nr. 782 din 15 septembrie 2006.

Ordin nr. 1537/2008 pentru aprobarea Deciziei Comisiei de proceduri fiscale nr. 1/2008

de

Agentia Nationala de Administrare Fiscala

In temeiul art. 3 coroborat cu art. 12 alin. (3) din Hotararea Guvernului nr. 495/2007 privind organizarea si functionarea Agentiei Nationale de Administrare Fiscala, cu modificarile si completarile ulterioare, si al art. 4 din Ordonanta Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare,

presedintele Agentiei Nationale de Administrare Fiscala emite urmatorul ordin:

Art. 1
Se aproba Decizia Comisiei de proceduri fiscale nr. 1/2008, prevazuta in anexa care face parte integranta din prezentul ordin.

Art. 2
Prezentul ordin se publica in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I.

ANEXA – DECIZIA COMISIEI DE PROCEDURI FISCALE Nr. 1/2008

1. In sensul art. 1221 din Ordonanta Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, al art. 45 din Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizarii judiciare si a falimentului, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, si al art. 41 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolventei, cu modificarile ulterioare:
– incepand cu data intrarii in vigoare a Legii nr. 85/2006 privind procedura insolventei, in cazul contribuabililor pentru care s-a deschis procedura reorganizarii judiciare si a insolventei, dupa caz, nu se mai datoreaza si nu se mai calculeaza obligatii fiscale accesorii pentru creantele inscrise la masa credala si pentru cele rezultate din activitatea curenta, indiferent de data deschiderii acestei proceduri.
2. In sensul art. 111 alin. (7) si (8) din Ordonanta Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare:
– in cazul contribuabililor prevazuti la art. 1071 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificarile si completarile ulterioare, declararea si plata impozitelor si a contributiilor aferente veniturilor din salarii se fac lunar, incepand cu luna urmatoare trimestrului in care au devenit platitori de impozit pe profit.

Ne puteti scrie gratuit pe whatsapp 0745150894!