nelegal

Citare prin afişare la sediul părţii. Domiciliu ales. Procedură viciată. Dreptul la un proces echitabil.

de

La data de 23 martie 2006, SC „BG” SRL Timişoara a solicitat ca în contradictoriu cu Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului – Autoritatea Rutieră Română, precum şi cu SC A SA Timişoara să se dispună anularea unui număr de 4 licenţe de execuţie eliberate în favoarea pârâtei secunde pentru traseele precizate în petitul acţiunii, ca nelegale.

Curtea de Apel Timişoara – Secţia de contencios administrativ şi fiscal investită ca urmare a unui regulator de competenţă, a respins acţiunea ca fiind lipsită de obiect.

Reclamanta a declarat recurs, susţinând că hotărârea atacată este nelegală întrucât prima instanţă a procedat la judecarea pricinii, fără a observa că procedura de citare, în ceea ce o priveşte, a fost efectuată pentru termenul de judecată din 10 aprilie 2007, cu încălcarea dispoziţiilor art.85 şi 93 din C.proc. civ.

Critica este întemeiată.

Prin acţiunea introdusă, reclamanta a făcut precizarea că şi-a ales sediul pentru comunicarea tuturor actelor de procedură la sediul Societăţii civile de avocaţi – DC, situat în oraşul SM,  judeţul Timiş.

Ignorând această precizare, Curtea de Apel Timişoara a citat reclamanta numai la sediul său din municipiul Timişoara.

Or, potrivit art.93 din C.proc.civ. în caz de alegere de domiciliu, dacă partea a arătat şi persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea acestora se va face la acea persoană, iar în lipsa unei asemenea arătări, la domiciliul părţii.

Instanţa de fond nu a sesizat nici faptul că citarea reclamantei la sediul său situat în municipiul Timişoara era viciată întrucât a fost efectuată prin afişare, contrar prevederilor conţinute în art.921 din C.proc.civ.

Este deci evident că procedând la soluţionarea cauzei în fond, deşi procedura de citare a reclamantei nu era legal îndeplinită, curtea de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, care nesocoteşte dreptul societăţii la un proces echitabil, cu componenta sa, respectiv dreptul la apărare.

Faţă de considerentele expuse recursul a fost admis,  sentinţa atacată casată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Funcţie publică. Drept disciplinar. Sancţiune disciplinară. Termenul de exercitare a acţiunii în anulare

de

Reclamantul M. D. C.  a chemat în judecată Ministerul Finanţelor, solicitând anularea ordinului emis de acesta, deoarece, prin ordinul menţionat a fost sancţionat deosebit de sever pentru „acces neautorizat în reţeaua Ministerului Finanţelor”, faptă care, oficial, nu i-a fost adusă la cunoştinţă şi care greşit a fost considerată drept o abatere foarte gravă, atâta vreme cât orice salariat al ministerului poate accesa reţeaua acestuia.

În opinia reclamantului, ordinul este şi nelegal, fiind emis cu încălcarea procedurii instituite de dispoziţiile Legii nr.188/ 22.10.1999, în conformitate cu care, sancţiunea nu putea fi aplicată decât după audierea sa de către Comisia de Disciplină, comisie inexistentă la data emiterii ordinului.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ a admis acţiunea şi a anulat ordinul contestat, reţinând că fapta reclamantului nu reprezintă o abatere disciplinară de vreme ce nu există o normă internă care să reglementeze şi să sancţioneze comportamentul utilizatorului.

Sub aspectul legalităţii, instanţa reţine că măsura dispusă încalcă dispoziţiile Legii nr.188/1999, nefiind propusă de Comisia de Disciplină.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Ministerul Finanţelor care a susţinut excepţia prescrierii dreptului la acţiune faţă de împrejurarea că reclamantul nu a sesizat instanţa în termen de 30 zile de la comunicarea ordinului.

Recursul este fondat.

În conformitate cu dispoziţiile Legii nr.188/1999, art.74, funcţionarul public nemulţumit de sancţiunea aplicată se poate adresa instanţei de contencios administrativ.

Astfel fiind, şi cum legiuitorul nu a prevăzut un termen expres, urmează a se aprecia că termenul de sesizare al instanţei de contencios nu poate fi decât termenul de prescripţie de 30 de zile, prevăzut de art.5 din Legea nr.29/1990, termen ce curge de la comunicarea măsurii dispuse.

Faţă de împrejurarea că reclamantului i-a fost comunicat ordinul de sancţionare la 10.10.2001, acţiunea formulată la 25.03.2002, s-a făcut cu depăşirea acestui termen.

Susţinerea reclamantului potrivit căreia termenul de sesizare este cel prevăzut de art.5 alin. ultim din Legea nr.29/1990, este nefondată  şi urmează a fi  respinsă. Acest termen de 1 an, este un termen limită, de decădere, înlăuntrul căruia persoana vătămată într-un drept al său recunoscut de lege poate cere anularea actului administrativ vătămător. El a fost prevăzut din necesitatea de a nu lăsa prea mult timp ca actele administrative nelegale să-şi producă toate efectele.

În speţă, actul dedus judecăţii este un act administrativ, fiind emis de o autoritate a administraţiei publice centrale, dar care în acelaşi timp vizează un raport de muncă supus unei reglementări speciale, potrivit căreia el poate fi contestat în termen de 30 zile de la comunicare.

Astfel fiind, urmează a se reţine că în mod greşit instanţa fondului a considerat acţiunea ca fiind formulată în termen.

Recursul a fost admis, iar acţiunea a fost respinsă ca tardivă.

Act al ministrului apărării naţionale în legătură cu impozitarea drepturilor cuvenite la trecerea în rezervă

de

Prin acţiunea în contencios administrativ, reclamantul a solicitat obligarea Ministerului Apărării Naţionale la plata sumei de 59.864.306 lei, cu dobânda legală de 28% pe an începând cu data introducerii acţiunii şi până la achitarea efectivă.

In motivarea acţiunii, reclamantul a susţinut că: a fost angajatul Ministerului Apărării Naţionale, de unde a fost pensionat şi trecut în rezervă; în conformitate cu prevederile art.31 alin.1 şi 2 din Legea nr.138/1999 avea dreptul la un ajutor neimpozabil stabilit în raport cu solda lunară brută (echivalentul a 26 solde) respectiv la suma de 149.013.748 lei; din această sumă a primit numai suma de 89.149.442 lei, diferenţa de 59.864.306 lei fiind reţinută în mod nelegal cu titlu de impozit pe venit, conform O.G.nr.73/1999.

Curtea de Apel Cluj, Secţia comercială şi de contencios administrativ a respins acţiunea reclamantului.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a considerat că suma acordată reclamantului reprezintă o formă de retribuire a muncii, supusă impozitării în condiţiile O.G.nr.73/1999.

Impotriva acestei sentinţei, reclamantul a declarat recurs, susţinând că nelegal s-au asimilat ajutoarele acordate personalului militar cu ocazia pensionării cu drepturile salariale.

Recursul este nefondat.

Potrivit art.31 din Legea nr.138/1999 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului militar, militarii trecuţi în rezervă au dreptul la un ajutor neimpozabil stabilit în raport cu solda lunară brută; acestea trebuie însă corelate cu dispoziţiile O.G.nr.73/1999 privind impozitul pe venit precum şi H.G.nr.1066/1999 care precizează veniturile care fac parte din categoria celor neimpozabile, excluzându-le pe  cele salariale.

Ajutorul stabilit prin reglementările legale în vigoare este cel despre care se face referire în dispoziţiile art.31 alin(2) din Legea nr.138/1999 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului militar din instituţiile publice de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă  naţională precum şi acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituţii.

Solda lunară reprezintă o formă de retribuire a muncii personalului militar, deci venituri de natură salarială, care cad sub incidenţa Ordonanţei Guvernului nr.73/1999.

Sentinţa instanţei de fond fiind legală şi temeinică, recursul a fost respins ca nefondat.

Impozit pe profit. Contract de privatizare cu FPS prin sistemul MEBO. Reducerea impozitului reglementat prin Legea nr.77/1994. Consecinţele abrogării legii

de

Reclamanta SC”P”SA a chemat în judecată Ministerul Finanţelor Publice, Administraţia Financiară Braşov şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat Braşov solicitând ca în contradictoriu cu pârâţii să se dispună anularea Deciziei nr.823/2000 a Ministerului Finanţelor Publice, Hotărârea nr.3/2000 a Administraţiei Financiare şi a Deciziei nr.30/2000 a  D.G.F.P.C.F.S. ca nelegale,de stabilire, cu încălcarea Legii nr.77/1997 a obligaţiei de a plăti, printre altele, suma de 663.631.709 lei cu titlu de impozit pe profit şi 975.840.259 de lei majorări de  întârziere.

Curtea de Apel Braşov – Secţia comercială şi contencios administrativ  a respins acţiunea, prin sentinţa nr.145/F din 12 iulie 2000, reţinând că actul de control încheiat de Administraţia Financiară Braşov ca şi soluţiile date în contestarea acestuia au stabilit legal datoriile către buget ale reclamantei, că aceasta nu mai putea beneficia de prevederile Legii nr.77/1994, aceasta fiind abrogată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 88/ 1997.

Reclamanta a formulat recurs, susţinând, în esenţă, că nelegal nu s-a reţinut că facilităţile reglementate prin  Legea nr.77/1994 se aplică pe durata contractului, deci şi după abrogarea acestei legi.

Recursul este fondat.

Prin procesul verbal de control nr.2582 din 23.12.1999 întocmit de inspectorii Administraţiei Financiare Braşov a fost verificată societatea recurentă asupra modului în care a determinat şi virat la bugetul de stat, obligaţiile sale fiscale, în perioada iulie 1995 – 30.09.1999.

Reclamanta a încheiat contractul de vânzare cumpărare de acţiuni de la F.P.S., pentru privatizare prin sistem MEBO, la data de 8.04.1996, în conformitate cu prevederile Legii nr.77/1994. Prin actul de control, ca şi instanţa de fond, se susţine că reclamanta recurentă în anul 1996 nu putea beneficia de reducerea cu 50% a impozitului pe profit decât de la data încheierii contractului, iar în perioada anilor 1998 şi 1999 nu putea beneficia de reducerea cu 30% a impozitului pe profit în raport de reglementările O.U.G.nr.88/1997 care abroga Legea nr.77/1994.

Această interpretare a instanţei de fond nu este legală.

În conformitate cu prevederile art.50 din Legea nr.77/1994 societatea comercială care se privatizează prin transmiterea de acţiuni asociaţiei – constituite conform acestei legi – beneficiază pe toată durata achitării ratelor sau rambursării creditelor, în condiţiile prevăzute în contractul de vânzare cumpărare de acţiuni, de reducerea cu 50% a impozitului pe profit acţiunilor dobândite. Era o facilitate în scopul de a sprijini financiar societatea, în perioada achitării obligaţiilor financiare contractuale. Nu se poate reţine că acest contract, încheiat în anul 1996, care a avut la bază un studiu de fezabilitate, întocmit având ca date şi facilităţile din Legea nr.77/1994, nu va mai menţine convenţia părţilor legal încheiată, dacă în anul 1997, prin O.U.G.nr.88/1997, a fost abrogată.

Astfel fiind, nu se poate reţine că reclamanta recurentă are o datorie la buget în sumă de 690.115.989 lei care provine din nerecunoaşterea reducerii impozitului pe profit cu 50% şi respectiv 30% conform Legii nr.77/1994 şi O.U.G.nr.38/1997, ci se reţine că refuzul organelor de a recunoaşte aceaste facilităţi este nelegal. Pe cale de consecinţă nu se pot calcula majorările de întârziere la o sumă nedatorată în care sens suma de 975.840.259 lei a fost reţinută nelegal în sarcina reclamantei recurente.

In raport de aceste considerente s-a admis recursul s-a casat sentinţa numai cu privire la sumele de 663.631.709 lei şi 975.840.259 lei reprezentând impozit pe profit şi majorări aferente, sume de plata cărora a fost exonerată reclamanta. S-au  menţinut alte dispoziţii ale sentinţei.