chemat

Refuz nejustificat de soluţionare a cererii. Acţiune în stabilirea vinovăţiei funcţionarului vinovat. Condiţii de admisibilitate.

de

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul SS  a chemat în judecată pe pârâţii DL, în calitate de preşedinte al Curţii de Apel B, IG, în calitate de Preşedinte al CSM şi MT, inspector şef al inspecţiei judiciare, Serviciul de Inspecţie judiciară pentru judecători din cadrul CSM, solicitând obligarea pârâtului DL la plata unei penalităţi în favoarea bugetului de stat de 10.000 Ron pentru încălcarea cu rea-credinţă a obligaţiilor sale legale,

în temeiul art. 96 alin. (2), art. 97 din Legea 303/2004 şi art.998 Cod civil, obligarea pârâtului IG să-i răspundă personal petiţiei sale nr. 46/21/24.08.2006 cu obligarea la plata de penalităţi în favoarea bugetului statului de 10.000 Ron pentru încălcarea cu rea-credinţă a obligaţiilor sale, să oblige pe toţi lucrătorii instituţiei cu drept de semnătură să treacă numele clar şi să dispună măsuri de înregistrare a tuturor documentelor care intră şi ies din instituţie, fără excepţie, la Registratura generală, în temeiul art. 4 şi 11 din OG 27/2002, art. 16 din Legea 554/2004, art. 71 lit. a) din Hotărârea CSM nr. 326/2005 şi art. 998 C.civ şi obligarea pârâtei MT la plata de penalităţi în favoarea bugetului statului de 10.000 Ron pentru încălcarea cu rea-credinţă a obligaţiilor sale, în temeiul art. 11 din O.G. 27/2002, art. 96 din Legea nr. 303/2004, republicată şi art. 998 C.civ. .

De asemenea, reclamantul a mai solicitat obligarea pârâţilor la plata unei penalităţi în favoarea sa, de câte 1 Ron  fiecare, în temeiul art. 998 C.civ.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că pârâtul DL, în calitate de Preşedinte al Curţi de Apel Bucureşti a deturnat cererea sa, prin care solicita să transmită către CSM – secţia pentru judecători materialul probator al incompetenţei profesionale a persoanei care a stabilit greşit cuantumul taxei de timbru.  Referitor la pârâtul IG reclamantul a arătat că deşi prin răspunsul nr. 1.153/IJ/1.078/SIJ/21.08.2006, inspectorul şef al inspecţiei judiciare, recunoaşte că nu are competenţa legală de a soluţiona petiţia, acesta în loc să o prezinte Secţiei pentru judecători a C.S.M., emite un aşa-zis răspuns – nr.46/22/05.09.2006 arătând că a fost transmisă de către pârât exact persoanei a cărei activitate ilegală era incriminată, respectiv inspectorului şef al inspecţiei judiciare – Serviciul de inspecţie judiciară pentru Judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, cu încălcarea dispoziţiilor legale arătate.

Privitor la inspectorul şef al inspecţiei judiciare, Serviciul de Inspecţie Judiciară pentru Judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, reclamantul a arătat că acesta a încălcat cu rea-credinţă legea, ştiind că nu ar fi putut să răspundă el unei petiţii în care era vizat critic.

Prin întâmpinare, pârâtul CSM a invocat excepţia de inadmisibilitate arătând că reclamantul nu a îndeplinit procedura prealabilă iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 194 din 23 ianuarie 2007, Curtea de Apel  Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia neîndeplinirii procedurii administrative prealabile şi totodată, a respins acţiunea formulată de reclamantul SS ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că reclamantul a făcut dovada îndeplinirii procedurii administrative prealabile prin scrisoarea din data de 05.09.2006 astfel încât  excepţia neîndeplinirii procedurii administrative prealabile nu este întemeiată. .

A mai reţinut că reclamantul a solicitat cu scrisoarea nr.46/13/12.07.2006 Curţii de Apel B să înainteze CSM – Secţia Judecători, materialul probator al incompetenţei profesionale a persoanei care a stabilit greşit cuantumul taxei judiciare de timbru, prin încheierea dată în camera de consiliu în data de 13.06.2006 în acelaşi dosar. Prima instanţă a constatat că prin adresa nr.7108/C/26.07.2006, Curtea de Apel B a comunicat reclamantului că materialul a fost transmis, cu adresa nr.7109/C/2006 Inspecţiei Judiciare a CSM spre a aprecia asupra măsurii ce se impune, conform legii.

A apreciat că potrivit art. 43 lit. a) din Hotărârea nr. 326 din 24 august 2005, privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Consiliului Superior al Magistraturii, inspectorii Serviciului de inspecţie judiciară pentru judecători au, printre altele, atribuţia de a efectua verificări la instanţele de judecată, în legătură cu respectarea normelor procedurale privind primirea cererilor, repartizarea aleatorie a dosarelor, stabilirea termenelor, continuitatea completului de judecată, pronunţarea, redactarea şi comunicarea hotărârilor, înaintarea dosarelor la instanţele competente, punerea în executare a hotărârilor penale şi civile şi informează conducerea Consiliului despre deficienţele constatate, formulând propuneri adecvate.

În aceste condiţii a reţinut instanţa de fond că, în mod corect petiţia a fost înaintată Serviciului de Inspecţie Judiciară pentru judecători din cadrul CSM astfel încât primul capăt de cerere îndreptat împotriva pârâtului DL este neîntemeiat, neputându-se reţine o încălcare a obligaţiilor sale legale şi nici a condiţiilor răspunderii civile delictuale.

În ceea ce priveşte capetele de cerere 2.1-2.4, formulate împotriva IG, în calitate de preşedinte al CSM, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că prin adresa nr. 1.153/IJ/1.078/SIJ/21.08.2006, Serviciul  de inspecţie judiciară pentru Judecători  din cadrul C.S.M. a răspuns petiţiei reclamantului adresată preşedintelui Curţii de Apel Bucureşti şi înaintată către C.S.M., prin aceeaşi adresă răspunzându-se şi scrisorii nr. 46/21/24.08.2006.

A concluzionat instanţa de fond că reclamantul nu a făcut dovada că a fost vătămat în drepturile sau interesele sale urmare a aplicării Regulamentului de organizare şi funcţionare a Consiliului Superior al Magistraturii, iar pe de altă parte, că adresele de răspuns la scrisorile formulate de reclamant purtau semnătura Inspectorului Şef Serviciului de inspecţie judiciară pentru Judecători, neexistând obligaţia legală ca semnătura să fie efectuată „în clar”.

Împotriva acestei sentinţe reclamantul a declarat recurs.

Recursul este nefondat.

Conform art.16 din Legea nr.554/2004, a contenciosului administrativ, „cererile în justiţie prevăzute de prezenta lege vor putea fi formulate şi  personal împotriva persoanei fizice care a elaborat, a emis sau a încheiat actul, ori după caz, care se face vinovată de refuzul de a rezolva cererea referitoare  la un drept subiectiv sau la un interes legitim, dacă se  solicită plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ori pentru întârziere”.

Prevederile legale invocate nu încalcă principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor şi nici principiul egalităţii în faţa legii şi a autorităţilor publice.

Persoana care se încadrează în ipoteza prevăzută de art.16 se află într-o situaţie specială, respectiv cea de funcţionar public, se află în exercitarea atribuţiilor profesionale ale funcţionarului, astfel că stabilirea răspunderii sale şi obligarea la plata despăgubirilor, în solidar cu autoritatea publică, este strâns legată de examinarea legalităţii actului administrativ şi urmează  aceeaşi procedură de judecată.

Se constată astfel că din perspectiva legii contenciosului administrativ, acţiunea poate fi formulată împotriva autorităţii publice care nu i-a soluţionat reclamantului în termen ori a refuzat nejustificat soluţionarea unei cereri sau ipoteza atacării actului emis de autoritatea publică.

În cauză, se constată că reclamantul sesizând instanţa de contencios administrativ a formulat cerere împotriva persoanelor fizice care a apreciat că se fac vinovate de refuzul de a rezolva cererile referitoare la un drept recunoscut de lege, solicitând şi plata de penalităţi în favoarea bugetului statului însă nu a înţeles să cheme în judecată şi  CSM sau Curtea de Apel B.

Din perspectiva acestor considerente, acţiunea reclamantului era inadmisibilă.

Recursul a fost respins ca nefondat.

Principiul neretroactivităţii efectelor actelor administrative

de

Notă: Instanţa a avut în vedere prevederile art.72 din Legea nr. 188/1999 în forma republicată în M.Of. nr. 251 din 22/03/2004. Legea nr. 188/1999 a fost republicată în M.Of. nr. 365 din 29/05/2007, articolele căpătând o nouă numerotare.

Prin cererea înregistrată la Tribunalul  Buzău, reclamantul MV a chemat în judecată Inspecţia Piscicolă, solicitând anularea deciziei nr. 74 din 6 aprilie 2005, deciziei nr. 75 din 6 aprilie 2005, pe care le-a considerat nelegale şi netemeinice.

Prin sentinţa nr. 589 din 22 mai 2006 pronunţată de Tribunalul Buzău – Secţia comercială şi de contencios administrativ a fost declinată competenţa de soluţionare a cererii reclamantului împotriva Agenţiei Naţionale pentru Pescuit şi Acvacultură în favoarea Curţii de Apel  Ploieşti .

Curtea de Apel  Ploieşti – Secţia comercială şi de contencios-administrativ, prin sentinţa nr. 213 din 26 octombrie 2006, a respins ca nefondată acţiunea reclamantului.

Pentru a motiva această soluţie instanţa de fond a reţinut faptul că reclamantul a participat la concursul organizat pentru funcţia publică de consilier principal.

S-a efectuat un control şi s-a constatat că o parte din cei încadraţi, între care şi reclamantul, au fost salariaţi şi încadraţi cu nerespectarea dispoziţiilor Hotărârii Guvernului nr. 1209/2003, acordându-se alte trepte de salarizare decât cele legale şi beneficiind de drepturi salariale necuvenite.

Pârâta a emis decizia nr. 74 din 6 aprilie 2005 prin care a anulat decizia iniţială de încadrare a acestuia şi s-a procedat la încadrarea lui legală, potrivit art. 49 alin. 1 şi  2 din Hotărârea Guvernului nr. 1209/2003 şi Decizia nr. 75 din 6 aprilie 2005 prin care s-au imputat acestuia sumele încasate necuvenit.

S-a apreciat că acţiunea reclamantului este nefondată pentru că, potrivit art. 73 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, repararea pagubelor aduse autorităţilor şi instituţiilor publice se dispune de către conducătorul autorităţii sau instituţiei respective prin emiterea unui ordin sau dispoziţii de imputare, în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei.

Deciziile emise respectă principiul înscris în art. 72 lit. b) din Legea nr. 188/1999 privind răspunderea civilă a funcţionarilor publici care poate fi antrenată şi în situaţia în care i s-au acordat drepturi salariale  necuvenite şi care trebuie restituite.

Referitor la nerespectarea condiţiilor de formă şi conţinut a deciziilor contestate s-a considerat că acest motiv este nefondat pentru că Legea nr. 188/1999 nu reglementează, sub sancţiunea nulităţii conţinutul dispoziţiei de încadrare, nu se poate reţine nulitatea acestora.

Împotriva acestei sentinţe reclamantul a declarat recurs.

Acesta susţine că prin Deciziile nr. 74 şi 75 din 6 aprilie 2005 s-a dispus în mod nelegal asupra funcţiei şi salarizării sale, cu efecte retroactive, ceea ce încalcă principiul neretroactivităţii.

Pentru că prin art. 1 din Decizia nr. 74/2005 s-a anulat Decizia nr. 53/2004, iar prin art. 2 a fost încadrat în funcţia de consilier A II – 3 rezultă că raportul public de serviciu iniţial a fost modificat unilateral de instituţia publică.

Deciziile atacate sunt considerate nelegale şi prin raportare la prevederile art. 3 lit. f) din Legea nr. 188/1999 prin care se garantează stabilitatea funcţiei publice.

Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea recursului.

Pe cale de excepţie, a fost invocată inadmisibilitatea acţiunii în conformitate cu dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, deoarece reclamantul nu a efectuat procedura prealabilă la autoritatea emitentă a actului sau la autoritatea ierarhic superioară celei emitente.

Pe fond, s-a solicitat respingerea recursului şi menţinerea hotărârii instanţei de fond având în vedere faptul că prin Decizia nr. 74 din 6 aprilie 2005 nu se modifică încadrarea reclamantului, ci numai a fost modificată treapta de salarizare în conformitate cu Hotărârea Guvernului nr. 1209/2003, care nu echivalează cu modificarea raportului de serviciu.

Recursul este fondat.

Reclamantul a participat la concursul organizat de Inspecţia Piscicolă pentru ocuparea funcţiei de consilier principal în cadrul Filialei Bazinului Inferior al Dunării şi prin Decizia Inspectoratului General nr. 53 din 17 august 2004 a fost numit în funcţia publică de consilier principal clasa I, gr. 3, cu un salariu de încadrare de 7.850.000 lei.

Prin Decizia nr. 74 din 6 aprilie 2005 emisă de Inspectoratul General al Inspecţiei Piscicole au fost anulate prevederile art. 1 din Decizia nr. 53 din 17 august 2004, care se referă la încadrarea şi salarizarea reclamantului, şi s-au stabilit retroactiv salariile de încadrare pentru funcţia  de consilie principal A II – 3 pentru reclamant în perioada 23 august 2004 – 31 martie 2005, invocându-se dispoziţiile O.U.G. nr. 82/2004 şi ale O.U.G. nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2005, recomandările  conţinute în Raportul de audit nr. 48/07 din 11 februarie 2005 aprobat de Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale şi dispoziţiile art. 49 alin. 1 şi 2 din Hotărârea Guvernului nr. 1209 din 14 octombrie 2003 privind organizarea şi dezvoltarea carierei funcţionarilor publici.

Invocându-se aceleaşi considerente, prin Decizia nr. 75 din 6 aprilie 2005 emisă de Inspectoratul General al Inspecţiei Piscicole i-a fost imputată suma de 28.711.705 lei reprezentând drepturi salariale acordate necuvenit în perioada 23 august 2004 – 31 martie 2005, urmând ca suma să fie recuperată în conformitate cu angajamentul de plată nr. 28 din 6 aprilie 2005.

Referitor la prima Decizie, nr. 74 din 6 aprilie 2005 se constată că art. 49 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 1209/2003 s-a referit la modul de stabilire a salariilor de bază pentru anul 2003 în ce priveşte candidaţii declaraţi admişi la concursul pentru ocuparea funcţiilor publice de execuţie în condiţiile art. 48, text care  a fost aplicabil şi la nivelul anului 2004, în conformitate cu art. 28 din O.U.G. nr. 123/2003.

La emiterea deciziei, însă, nu s-a ţinut seama de faptul că efectele unui act administrativ se produc numai pentru viitor şi nu pot retroactiva.

Cum prin această decizie se prevăd efecte şi pentru trecut, va fi modificată parţial decizia nr. 74 din 6 aprilie 2005, în sensul că, aceasta va produce efecte numai pentru viitor, respectiv începând cu data emiterii sale – 6 aprilie 2005 astfel că instanţa de fond a pronunţat o soluţie cu aplicarea greşită a legii.

Nu pot fi reţinute susţinerile reclamantului privind modificarea raportului public de serviciu, pentru că potrivit art. 75 din Legea nr. 188/1999 modificarea raporturilor de serviciu se realizează prin delegare, detaşare, transfer, mutarea în cadrul altui compartiment al autorităţii sau instituţiei publice sau exercitarea cu caracter temporar a unei funcţii publice de conducere, ceea ce nu s-a produs în speţă.

Pentru că, iniţial, încadrarea a fost greşită s-a procedat la încadrarea legală,  singura nelegalitate fiind legată de efectul retroactiv al deciziei.

În privinţa celei de-a doua decizii prin care i-a fost  imputată suma încasată în perioada 27 august 2004 – 30 martie 2005, ca urmare a greşitei încadrări, se constată că aceasta este nelegală.

În decizie se face referire la un angajament de plată, dar care nu a fost prezentat la dosar, iar reclamantul susţine că nu a semnat un asemenea angajament.

Este adevărat că prin art. 72 din Legea nr. 188/1999 este prevăzută răspunderea civilă a funcţionarului public pentru nerestituirea în termen legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit, dar, în cauză, nu s-a făcut dovada că reclamantul ar fi avut vreo culpă, mai ales că sumele reprezintă plata pentru funcţia publică exercitată de reclamant. Decizia nr. 74 din 6 aprilie 2005 a fost anulată pentru efectele sale retroactive, iar în decizia nr. 75 din 6 aprilie 2005 se face trimitere la art. 2 din Decizia nr. 74 din 6 aprilie 2005, astfel că Decizia nr. 75 din 6 aprilie 2005 este nelegală.

Pe fond, a fost admisă, în parte, acţiunea formulată  de reclamant, va fi modificată decizia nr. 74 din 6 aprilie 2005 în sensul că aceasta îşi va produce efectele începând cu data emiterii sale – 6 aprilie 2005 şi va fi anulată Decizia nr. 75 din 6 aprilie 2005.

Excepţia inadmisibilităţii cererii reclamantului invocată de intimata-pârâtă pentru că nu ar fi fost efectuată procedura prealabilă,  va fi respinsă pentru că Legea nr. 188/1999 în forma aplicabilă în cauză nu prevedea parcurgerea procedurii prealabile, chiar dacă litigiile erau soluţionate de instanţele de contencios-administrativ.

Dreptul la repaus săptămânal. Recuperarea zilelor libere acordate ca măsură pentru desfăşurarea în bune condiţii a unui eveniment internaţional.

de

Prin acţiunea înregistrată la data de 25.01.2007, reclamantul Sindicatul Salariaţilor din Învăţământ a chemat în judecată pe pârâtul Guvernul României – reprezentat prin Primul Ministru, solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună anularea art.l alin. (3) din H.G. din 15.09.2006, privind stabilirea unor măsuri pentru desfăşurare în bune condiţii a celei de a 11 – a Reuniuni la nivelul şefilor de stat şi guvern a Organizaţiei Internaţionale a Francofoniei.

In motivarea acţiunii s-a arătat ca art.l alin. (3) din H.G. 1221/15.09.2006, interzice expres salarizarea suplimentară sau acordarea de timp liber corespunzător pentru activitatea prestată în plus, contravenind prevederilor art. 132 şi art. 137 alin. (2) din Codul muncii, art. 40 alin. (3) lit. c) din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Naţional pe anii 2005 – 2006, ale art.20 alin. (3) şi art.36 alin. (l) lit. i) din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramura Învăţământ şi ale art. 19 alin. (3) şi art.35 alin. (l) lit. h) din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivelul Inspectoratului Şcolar al Municipiului Bucureşti.

Reclamantul a susţinut ca toate aceste texte reglementează expres acordarea de timp liber corespunzător şi a unui spor de salariu pentru activitatea prestata în zilele nelucrătoare, în categoria zilelor nelucrătoare fiind incluse ăi zilele de repaus săptămânal (sâmbăta şi duminica).

A mai arătat reclamantul, ca membrii de sindicat sunt prejudicial în dreptul lor de a beneficia de o zi libera plătită şi de un spor de 100% din salariul de baza, pentru activitatea desfăşurată în zilele de 07,14 şi 21 octombrie 2006, dar şi de dreptul de a beneficia de un repaus săptămânal de 2 zile consecutive, în săptămânile 2-8 octombrie şi 16-22 octombrie 2006, salariaţii beneficiind de o singură zi liberă.

Totodată, s-a mai susţinut ca art. l alin. (3) din H.G. nr. 1221/2006 încalcă şi prevederile art. 41 alin. (5) din Constituţia României, potrivit cărora dreptul negocierii colective în materie de muncă şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective sunt garantate.

Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ si fiscal a apreciat cererea reclamantului ca fiind nefondată, acesta făcând o interpretare eronată a dispoziţiilor legale invocate, deoarece în speţă, a fost o situaţie specială şi anume, reuniunea la nivelul şefilor de stat şi guvern a Organizaţiei Internaţionale a Francofoniei motiv pentru care, în vederea desfăşurării în bune condiţiuni a evenimentului menţionat s-au acordat trei zile libere, necontestate de reclamant, zile libere care au reprezentat diminuarea timpului de muncă din săptămâna 25 – 29 sept.2006 şi care, în mod normal, urmau sa fie recuperate cum s-a stabilit prin hotărâre.

În consecinţa, a constatat instanţa că nu se poate invoca încălcarea dispoziţiilor arătate de reclamant privind acordarea de timp liber corespunzător şi a unui spor la salariu pentru activitatea prestată în zilele nelucrătoare de sâmbătă 7, 14 si 21 octombrie 2006, care reprezintă zile de repaus săptămânal.

S-a mai reţinut ca invocarea de către reclamant a art.132 din Codul muncii nu este aplicabil în speţă, deoarece acesta se referă la timpul de muncă care depăşeşte atât durata normală, cât şi numărul de zile lucrătoare, or în cauză se pune problema recuperam zilelor libere acordate în timpul săptămânii lucrătoare şi nu o compensare a muncii prestate suplimentar.

A concluzionat Curtea de Apel Bucureşti că dispoziţiile H.G. nr. 1221/2006 nu încalcă prevederile art.41 alin. (5) din Constituţia României privind caracterul obligatoriu al convenţiilor colective, deoarece potrivit art.243 alin. (l) din Codul muncii şi art.7 alin. (2) din Legea 130/1996, executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părţi, astfel încât cererea reclamantului nu este rezonabilă.

Împotriva sentinţei civile nr. 987 din 11 aprilie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti-Secţia a –VIII-a contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs în termen legal reclamantul Sindicatul Salariaţilor din Învăţământ – Bucureşti, prin care s-a solicitat admiterea căii de atac şi modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată.

Recurentul a apreciat că prin aplicarea art. 1 alin. (3) din H.G. nr. 1221/2006, membrii săi de sindicat sunt prejudiciaţi în dreptul lor de a beneficia de o zi liberă şi de un spor de 100% din salariul de baza pentru activitatea desfăşurată în zilele de 7, 14 şi 21 octombrie 2006 – drept consacrat de art. 36 alin. (1) lit. (i) din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramura Învăţământ şi art. 35 alin. (1) lit. h) din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivelul Inspectoratului Şcolar al Municipiului Bucureşti – dar şi de dreptul de a beneficia de un repaus săptămânal de doua zile consecutive – în săptămânile 2-8 octombrie, 9-15 octombrie şi 16-22 octombrie 2006 salariaţii beneficiind de o singura zi liberă, în contradicţie totală cu prevederile art.132 din Codul muncii.

Sub acest aspect, recurentul a arătat că în mod total eronat instanţa de fond a apreciat ca art. 132 din Codul muncii nu este aplicabil în speţă, deoarece textul art. 132 alin. (1)-(3) vizează în exclusivitate zilele de repaus săptămânal, care, potrivit legii, trebuie să se acorde obligatoriu în două zile consecutive, de regulă sâmbăta şi duminica. În condiţiile în care Codul muncii reglementează obligativitatea a doua zile consecutive de repaus săptămânal – care nu s-au acordat în săptămânile 2-8 octombrie, 9-15 octombrie şi 16-22 octombrie 2006 – era imperios necesar că, în situaţia în care acest lucru nu era posibil, să se acorde compensările stabilite de convenţiile colective, fapt interzis expres prin art.1 alin. (3) din actul administrativ normativ atacat.

Totodată, a menţionat recurentul, din cuprinsul sentinţei recurate nu rezulta motivele pentru care instanţa de fond a respins argumentul întemeiat pe dispoziţiile art. 137 alin. (2) din Codul muncii, astfel că hotărârea atacată nu cuprinde nici motivele pe care se întemeiază.

În acelaşi timp, reclamantul a relevat că prima instanţă a reţinut în mod greşit că nu au fost încălcate dispoziţiile art. 41  alin. (5)  din Constituţia României privind caracterul obligatoriu al convenţiilor colective, fiind evident ca dispoziţiile art.1 alin. (3) din H.G. nr. 1221/2006 interzic expres salarizarea suplimentară sau acordarea de timp liber corespunzător pentru activitatea prestată sâmbăta, aceste drepturi fiind garantate prin contractele colective de muncă aplicabile. Mai mult, s-a arătat, că a fost încălcat şi principiul general consacrat de art.1 alin. (5) din Constituţia României, în condiţiile în care printr-o hotărâre de guvern (emisă în aplicarea legii) se încalcă, de fapt dispoziţiile unei legi, respectiv a Codului muncii.

A mai învederat recurenta că, în opinia sa, Guvernul României şi-a exercitat abuziv dreptul de apreciere prin inserarea în cuprinsul art.1 al HG nr. 1221/2006 a alin. (3) potrivit căruia „ Prestarea muncii în zilele de sâmbăta, potrivit alin. (2), nu conferă dreptul de salarizare suplimentară sau acordarea de timp liber corespunzător”. Prin acest text, executivul încalcă voinţa părţilor contractelor colective de muncă, ceea ce denotă caracterul abuziv al acestei decizii, şi încalcă prevederile art.7 alin. (2) ale Legii nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă potrivit căruia „contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale, constituie legea părţilor” precum şi ale art.30 alin. (1) din acelaşi act normativ, conform căruia „executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părţi”.

La nivel de ramură învăţământ, s-a încheiat contract colectiv de muncă unic, acesta fiind înregistrat la Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei şi publicat în Monitorul Oficial al României. Conform art. 36 alin. (1) lit. i) din Contractul Colectiv de Munca Unic la Nivel de Ramura Învăţământ „personalul din învăţământ care prestează activitate într-o zi de repaus săptămânal, zi liberă sau de sărbătoare legală ori religioasă beneficiază de o zi libera plătită şi de un spor de 100% din salariul de bază”.

In temeiul contractului la nivel de ramuă, a fost încheiat Contractul Colectiv de Munca Unic la Nivelul Inspectoratului Şcolar al Municipiului Bucureşti, care la art. 35 alin. (1) lit. h) reiterează dispoziţiile contractului de nivel superior, stipulând la litera h) ca „ pentru activitatea prestată într-o zi de repaus săptămânal, zi liber sau de sărbătoare legală ori religioasă, salariatului i se acorda o zi liberă plătită şi un spor de 100% din salariul de bază.

Prin întâmpinarea formulată în cauză Cancelaria Primului – Ministru a solicitat respingerea recursului declarat de Sindicatul Salariaţilor din Învăţământ – Bucureşti ca nefondat.

În speţă, a învederat intimatul, nu sunt aplicabile dispoziţiile art.132 din Codul muncii, întrucât în cazul prevăzut de H.G. nr. 1221/2006 munca prestată în zilele de repaus săptămânal reprezintă o măsură de recuperare a zilelor libere acordate în cadrul săptămânii lucrătoare 25-29 septembrie 2006, când timpul de muncă a fost considerabil mai mic decât durata normală, reglementată de art. 109 alin. (1) din Codul muncii. În concret, în săptămâna 25-29 septembrie 2006, salariaţii din sectorul public au avut 5 zile de repaus săptămânal în loc de 2 zile, cum prevede art. 110 alin. (1) din Codul muncii.

De asemenea, intimatul a susţinut ca nu sunt aplicabile nici dispoziţiile art. 137 alin. (2) din Codul muncii, care se referă la munca prestată în zilele de sărbătoare legală, în condiţiile în care recuperarea zilelor libere acordate în cadrul săptămânii lucrătoare 25-29 septembrie 2006 nu s-a făcut în zile de sărbătoare legală.

In fine, în ceea ce priveşte prevederile contractelor colective de muncă, invocate de recurent, s-a precizat că acestea nu sunt nici ele aplicabile în speţă, neavând forţa juridică superioara unei hotărâri de guvern, atâta vreme cât art. 243 alin. (1) din Codul muncii şi art. 7 alin. (2) din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă prevede că executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părţi.

Recursul este fondat.

Prevederea legală atacată în contencios administrativ de către recurenta Sindicatul Salariaţilor din Învăţământ Bucureşti este cuprinsă în art. 1 alin. (3) din H.G. nr. 1221/13 septembrie 2006 privind stabilirea unor măsuri pentru desfăşurarea, în bune condiţii, a cele de-a XI a Reuniuni la nivel de şefi de state şi de guvern a Organizaţiei Internaţionale a Francofoniei, publicată în M.Of. I nr. 782/15 septembrie 2006 şi are următorul conţinut „ Prestarea muncii în zilele de sâmbătă, potrivit alin. (2), nu conferă dreptul la salarizare corespunzătoare sau acordarea de timp liber corespunzător”.

Aceasta dispoziţie legală este nelegală, întrucât intra în coliziune cu prevederile actelor normative cu forţa juridică superioară în special cu art. 132 alin. (3) din Codul muncii, care stabileşte că în situaţia în care repausul săptămânal se acordă în alte zile decât sâmbăta şi duminica, salariaţii vor beneficia de un spor la salariu stabilit prin contractul colectiv de muncă sau, după caz, prin contractul individual de muncă. Acest text normativ nu poate fi interpretat în sensul indicat de intimatul pârât Guvernul României, Codul muncii stabilind imperativ şi nu facultativ, în sarcina angajatorilor, obligaţia acordării unui spor la salariu.

Pe de alta parte, dispoziţiile cuprinse în art.1 alin. (3) din H.G. nr. 1221/2006 sunt nelegale şi datorită faptului ca prin acestea s-au încălcat prevederile art. 41 alin. (5) din Constituţia României care dispun că dreptul la negocieri colective în materie de muncă şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective sunt garantate, art.7 alin. (2) şi 30 alin. (1) din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, potrivit cu care contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale, constituie legea părţilor, iar executarea contractului colectiv de munca este obligatorie pentru părţi, prevederile art. 36 alin. (1) lit. (i) din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramură Învăţământ, precum şi prescripţiile art. 35 alin. (1) lit. (h) din  Contractul   Colectiv   de   Muncă   Unic  la  Nivelul  Inspectoratului   Şcolar   al Municipiului Bucureşti, fiind vătămat dreptul salariaţilor din Învăţământ de a beneficia de o zi liberă plătită şi de un spor de 100% din salariul de bază.

Intr-adevăr, potrivit art. 36 alin. (1) lit. (i) din şi potrivit art. 35 alin. (1) lit. (h) din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivelul Inspectoratului Şcolar al Municipiului Bucureşti, salariatul din Învăţământ beneficiază pentru activitatea prestată într-o zi de repaus săptămânal, zi liberă sau de sărbătoare legală ori religioasă de o zi liberă plătită şi de un spor de 100% din salariul de bază.

Potrivit art. 9 alin. (2) din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramură Învăţământ, „dacă contractul nu este denunţat de niciuna din părţi cu minimum 60 de zile înainte de data expirării lui sau dacă niciuna din părţi nu are iniţiativa renegocierii lui, contractul se prelungeşte automat pe o perioada de un an”.

Nu rezultă din probele dosarului că contractul colectiv de muncă menţionat mai sus a fost denunţat sau renegociat, nefiind îndeplinite cerinţele art. 33 alin. (4) din Legea nr.130/1996 privind contractul colectiv de muncă care impun cerinţa notificării organului la care contractul a fost depus pentru înregistrare, pentru situaţia în care părţile contractante constata încetarea efectelor acestuia.

În cauză, reclamanta a dovedit vătămarea dreptului sau proteguit de lege, respectiv dreptul la repaus săptămânal, reglementat de art. 37 alin. (2) din Constituţie şi de art. 132 din Codul muncii, acest drept putând fi apărat de sindicat conform art. 9 din Constituţia României.

Dreptul constituţional la repaus săptămânal a fost aşadar vătămat de intimatul Guvernul României care, prin edictarea alineatului (3) al articolului 1 din H.G. nr. 1221/2006, a depăşit limitele puterii sale discreţionare, de apreciere.

In aceste condiţii, reţinând ca hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică şi ca recursul declarat în cauza este fondat, s-a  dispus admiterea recursului formulat de Sindicatul Salariaţilor din Învăţământ Bucureşti şi modificarea sentinţei civile pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal în sensul admiterii acţiunii în contencios administrativ şi a anularii art. 1 alin. (3) din H.G. nr. 1221/2006 privind stabilirea unor măsuri pentru desfăşurarea în bune condiţii a celei de-a XI a Reuniuni la nivel de şefi de stat şi de guverne a Organizaţiei Internaţionale a Francofoniei, publicata în M. Of. nr. 782 din 15 septembrie 2006.

Proprietate. Condiţia prealabilă a exercitării acţiunii pentru anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate eliberat conform H.G. nr.834/1991

de

Reclamanta SC „M” SA a chemat în judecată pe SC „A” SA, Consiliul judeţean Suceava, Asociaţia „PAS A” SA  şi A.P.A.P.S. Bucureşti, solicitând anularea parţială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria SV nr.0036 din 22 septembrie 1995 emis de Consiliul judeţean Suceava în favoarea SC „Al” SA pentru suprafaţa totală de 1370 m.p.

În motivarea acţiunii reclamanta arată că în baza Hotărârii Guvernului nr.391/1995 a dobândit dreptul de proprietate asupra spaţiilor comerciale situate în Fălticeni, str.Nicolae Bălcescu nr.1 şi b-dul Revoluţiei nr.6 şi că ulterior a contestat că suprafeţele de teren ocupate de aceste spaţii au fost în mod greşit incluse în certificatul de proprietate existent.

Curtea de Apel Suceava – Secţia comercială şi de contencios administrativ prin sentinţa civilă nr.212 din 5.12.2001 a admis acţiunea.

Împotriva acestei soluţii au declarat recurs pârâtele SC „A” SA  şi Asociaţia PAS „A”, susţinând în esenţă că reclamanta nu s-a adresat organului emitent al certificatului de atestare a dreptului de proprietate în termenul prevăzut de lege.

Recursul este fondat.

Acţiunea reclamantei a fost introdusă la data de 6 februarie 2001, iar sesizarea Consiliului judeţean Suceava a fost făcută la 15 martie 2001 sub nr.1139, după introducerea acţiunii.

Întrucât reclamanta nu s-a conformat prevederilor imperative ale art.5 din Legea nr.29/1990, potrivit cărora trebuie să se adreseze organului emitent al certificatului de atestare a dreptului de proprietate în termen de 30 de zile de la emitere, acţiunea acesteia trebuie respinsă pentru neîndeplinirea procedurii prealabile.

Aşa fiind, a fost admis recursul, s-a casat sentinţa şi s-a respins acţiunea.

Act administrativ. Nulitate. Acţiune. Condiţie prealabilă sesizării instanţei. Termen. Inadmisibilitatea sau după caz, tardivitatea acţiunii

de

M.R.C. a chemat în judecată Ministerul Industriei şi Comerţului şi Societatea comercială „Perla Harghitei”SA solicitând să se constate nulitatea absolută a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor MO3 nr.3840 din 18 decembrie 1997, eliberat de primul pârât  în favoarea pârâtei secunde.

De asemenea, a cerut repunerea părţilor   în situaţia  anterioară, în sensul radierii din cartea funciară a înscrierii făcute în baza actului administrativ supus controlului jurisdicţional.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr.49 din 17 ianuarie 2002, a respins acţiunea ca tadiv formulată, reţinând că reclamantul a luat cunoştinţă de conţinutul actului administrativ la data de 10 noiembrie 1998, din dosarul Judecătoriei Ploieşti soluţionat prin sentinţa civilă nr.11594 din 13 noiembrie  1998. Că deci, înregistrarea acţiunii în contencios  administrativ abia la 21 ianuarie 2000 s-a făcut cu depăşirea termenului de un an prevăzut  de art.5  alin. ultim din Legea nr.29/1990.

Impotriva sentinţei a declarat recurs reclamantul, susţinând, în esenţă, că eronat instanţa a respins acţiunea pe baza excepţiei de tardivitate, deoarece în cazul nulităţii actelor juridice nu sunt aplicabile termenele stabilite de art.5 din Legea nr. 29/1990 şi că nulitatea absolută poate fi invocată oricând.

Recursul este nefondat.

Sub raportul termenului de introducere a acţiunii  în contencios administrativ, când se invocă o cauză de nulitate a acestuia, nu există  în dreptul administrativ nici o deosebire între nulitatea absolută şi nulitatea relativă.

Dispoziţiile art.1 şi 11 alin.1 ale Legii nr.29/1990 privind contenciosul administrativ se referă la anularea actului, fără a face distincţie între nulitatea absolută şi nulitatea relativă.

Obligaţia persoanei lezate de a folosi, anterior sesizării instanţei de contencios administrativ, procedura administrativă prealabilă are drept scop de a da posibilitatea autorităţii publice emitente sau celei ierarhic superioare să reanalizeze aspectele invocate şi eventual, să revoce ori să modifice actul, prevenind astfel un nou proces.

Neîndeplinirea procedurii administrative prealabile sau efectuarea acesteia cu depăşirea termenelor legale se sancţionează cu respingerea acţiunii ca inadmisibilă, sau ca tardivă, după caz.

In speţă, Curtea de apel a stabilit corect că reclamantul a exercitat dreptul la acţiune după expirarea termenului de 1 an prevăzut de art.5 alin ultim al Legii nr.29/1990, calculat de la data la care el a luat cunoştinţă de existenţa şi conţinutul actului administrativ.

Termenul respectiv este un termen de decădere, ceea ce face imposibilă suspendarea sau întreruperea lui.

Acţiunea fiind tardivă, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, ce a fost menţinută prin respingerea recursului.

Act administrativ. Refuzul emiterii actului. Cauza refuzului

de

Reclamantul Z.E. a chemat în judecată atât Primăria Municipiului Bucureşti, cât şi Primăria Sectorului 2 Bucureşti, susţinând că s-a adresat cu cerere la data de 11 iulie 1996, făcând ulterior numeroase demersuri pentru obţinerea certificatului de urbanism şi autorizaţiei de construcţie a unor garaje, dar cererea sa a fost soluţionată nefavorabil, iar adresele nr.260/ 25 iulie 2000 şi, respectiv, nr.32663/ 18 august 2000 reprezintă un refuz nejustificat de rezolvare a cererii sale.

La data de 13 martie 2001, la cererea Primăriei Sectorului 2, Curtea de apel Bucureşti a admis excepţia ridicată şi a constatat că această autoritate publică nu are calitate procesuală pasivă în raport cu prevederile art.4 din Legea nr.50/1991, dispunând scoaterea acesteia din cauză.

Curtea de apel, Secţia de contencios administrativ a respins acţiunea formulată de reclamant şi a reţinut, în esenţă, că din moment ce Consiliul General al Municipiului Bucureşti, prin  hotărârea nr.160/2000, a dispus suspendarea pe o perioadă de un an a aprobării construcţiilor provizorii amplasate pe domeniul public al municipiului, răspunsul trimis reclamantului cu adresele nr.260/ 25 iulie 2000 şi nr.32663/ 18 august 2000 de către Primăria Municipiului Bucureşti, nu reprezintă un refuz nejustificat în sensul prevederilor art.1 din Legea nr. 29/1990.

Reclamantul a declarat recurs, susţinând, în esenţă, că instanţa a procedat în mod greşit acceptând punctul de vedere al Primăriei Municipiului Bucureşti.

Recursul este nefondat.

Este adevărat că, potrivit prevederilor art.1 din Legea nr.29/1990 privind contenciosul administrativ, orice persoană care se consideră vătămată prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanţei judecătoreşti competente pentru recunoaşterea dreptului pretins.

Deci, din interpretarea prevederilor legale de mai sus, rezultă că trebuie să existe un refuz nejustificat, abuziv, al autorităţii administrative căreia persoana i-a adresat o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege.

Or, în cauză, instanţa de fond a reţinut în mod judicios că, din adresele nr.32663/ 18.08.2000 a Primăriei Sectorului 2 Bucureşti şi, respectiv, nr.260/ 25.07.2000 şi nr.76386/2000 ale Primăriei Municipiului Bucureşti rezultă că cererea reclamantului nu a putut fi rezolvată favorabil ca urmare a faptului că pe terenurile care formează domeniul public al municipiului nu se mai aprobă construcţii provizorii.

Astfel fiind, în mod corect a reţinut Curtea de apel că rezolvarea nefavorabilă a unei cereri nu poate fi echivalată cu un refuz nejustificat, din moment ce soluţia dată cererii a avut ca temei o hotărâre a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, organul deliberativ al administraţiei publice a municipiului Bucureşti.

Având în vedere aceste considerente, recursul a fost respins ca nefondat.

Taxă vamală. Scutire prevăzută de art.12 din Legea nr.35/1991 privind regimul investitorilor străini

de

Reclamanta SC ”P.P.” SRL a chemat în judecată Ministerul Finanţelor, Direcţia Regională Vamală Interjudeţeană şi Vama Oradea solicitând anularea deciziei 1166/30.07.2001 emisă de Direcţia  Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Ministerului Finanţelor precum şi a procesului verbal de control 1341/28.06.2001 încheiat de Brigada de Supraveghere şi Control Vamal Oradea.

In motivarea cererii sale, reclamanta a susţinut că a importat în regim de scutire de taxe vamale 11 utilaje de prelucrare a lemnului şi un autoturism Peugeot 406, reprezentând aport în natură la capitalul social adus de asociatul investitor străin şi pentru care acesta a primit 10619 părţi sociale. Ulterior el a cesionat aceste părţi – operaţiune care în mod greşit a fost considerată de către organele de control drept o înstrăinare a bunurilor aduse ca aport în natură.

Prin sentinţa civilă nr.254/8 octombrie 2001, Curtea de Apel Oradea a respins acţiunea reţinând că prin cedarea părţilor sociale  investitorul străin s-a retras din societate şi ca atare acesta nu mai îndeplinea condiţiile pentru care a beneficiat de facilităţile prevăzute de art.12 Legea nr.35/1991.

Impotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta.

Recursul este fondat.

Potrivit dispoziţiilor art.12 Legea nr.57/1993 pentru modificarea şi completarea Legii nr.35/1991 privind regimul investitorilor străini „maşinile, utilajele, instalaţiile, echipamentele, mijloacele de transport şi orice alt bun din import necesar  investiţiei constituite ca aport în natură al investiţiei străine, la capitalul social, ori la majorarea acestuia, sunt exceptate de la plata taxelor vamale”.

In concordanţă cu aceste prevederi, în 1996, reclamanta a importat în regim de scutire taxe vamale 11 maşini de prelucrare a lemnului şi un autoturism, constituite ca aport în natură la capitalul social şi pentru care asociatul investitor străin a primit 10619 părţi sociale.

In 1999, prin act adiţional s-a consemnat cesionarea de către asociatul investitor străin  a părţilor sale sociale.

In urma controlului inteprins de Brigada de Supraveghere şi Control Vamal Oradea, prin procesul verbal 1341/28.06.2000, s-a reţinut că prin această operaţiune, investitorul străin  a înstrăinat aportul în natură– situaţie în care datorează taxele vamale,TVA-ul, comisionul de care a fost scutit, precum şi majorările de întârziere aferente-în conformitate cu dispoziţiile art.144 lit.b Legea nr.141/1997.

Măsura astfel dispusă este nelegală şi reprezintă în fapt consecinţa greşitei interpretări a dispoziţiilor legale.

Astfel, art.144 alin.1 Legea nr.141/1997, se referea la datoria vamală  ce se naşte din „neîndeplinirea uneia din condiţiile stabilite prin regimul vamal sub care au fost plasate bunurile”.

Este evident că se au în vedere condiţiile ce trebuiesc îndeplinite la momentul importului.

Or, în 1996 documentele vamale întocmite cu prilejul importului celor 11 maşini pentru prelucrarea lemnului atestă – constituirea acestora ca aport în natură la capitalul social al reclamantei – situaţie în care legal şi temeinic li s-a acordat scutirea de taxe vamale.

Bunurile importate au devenit proprietatea societăţii comerciale, persoană juridică, – distinctă de persoana fizică a investitorului asociat, –  intrând în patrimoniul acesteia şi servind scopului pentru care au fost aduse.

Părţile sociale constituite în favoarea asociatului nu îi conferă acestuia un drept de proprietate asupra bunurilor respective şi ca atare nici cesionarea lor nu poate fi interpretată ca o transmitere a proprietăţii acestor bunuri.

Fără a sesiza diferenţierea existentă între regimul părţilor sociale şi cel al aportului în natură la capitalul socialdevenit proprietatea societăţii şi în condiiile în care legiuitorul nu a înţeles să sancţioneze expres cu  retragerea exceptării de la plata taxelor vamale cesionarea ulterioară a părţilor sociale, atât organele de control vamal cât şi instanţa de fond, au dispus şi respectiv menţinut ‚în mod greşit măsura obligării reclamantei la  plata taxelor vamale, comision accize, TVA, şi majorări de întârziere pentru importul efectuat în 1996 de utilaje, constituite ca aport în natură la capitalul social.

Pentru aceste motive, s-a admis recursul declarat de reclamantă, s-a cast sentinţa atacată şi pe fond s-a admis acţiunea.

Persecutat etnic. Proba persecuţiilor din motive etnice

de

Reclamantul E.B.A. a chemat în judecată Casa de Pensii Argeş, solicitând anularea hotărârii nr.250/2002 prin care i-a fost respinsă cererea privind stabilirea calităţii de beneficiar al prevederilor art.1 lit.c din Legea nr.189/2000.

In motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că după terminarea armatei efectuate  în România, a fost lăsat la vatră  în  comuna Albeşti judeţul Muscel şi nu în oraşul Hotin, care se afla sub ocupaţia  rusească, părinţii săi refugiindu-se  în aceeaşi comună.

Curtea de Apel Piteşti a respins  acţiunea ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că la data lăsării la vatră, reclamantul, fiind adoptat de  N.D.E. avea domiciliul la părinţii adoptivi, respectiv în judeţul Muscel, motiv pentru care nu se încadrează în  prevederile  art.1 lit.c din Legea lnr.189/2000.

Impotriva  acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul E.B.A.

In motivarea recursului, recurentul-reclamant a susţinut că are  calitatea de refugiat, deoarece prin ordinul de lăsare la vatră i s-a impus să meargă la Câmpulung şi nu la Hotin, care era localitatea sa de domiciliu.

Recursul este nefondat.

Potrivit dispoziţiilor art.1 lit.c din Legea nr.189/2000 „beneficiază de prevederile  prezentei ordonanţe persoana cetăţean român, care în perioada  regimurilor  instaurate  cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut  de suferit persecuţii din motive etnice  după cum urmează…… a fost strămutat în altă

localitate decât cea de domiciliu”.

In cauza dedusă judecăţii, recurentul-reclamant nu a făcut dovada unor persecuţii din motive etnice, deoarece acesta, după ce a fost încorporat la 1 noiembrie 1943, a fost lăsat la vatră  la 2 aprilie 1945 la Cîmpulung, judeţul Argeş şi nu în Hotin, ca urmare a faptului că părinţii săi adoptivi domiciliau în acest judeţ, adopţia  fiind făcută la 11 ianuarie 1945.

Toate  aceste împrejurări rezultă cu certitudine din actele depuse la dosar, respectiv sentinţa de  adopţie nr.1/11 ianuarie 1945 pronunţată de Tribunalul Judeţului Muscel; ordinul de lăsare la vatră., copia livretului militar.

Aşa fiind, în mod corect instanţa de fond a reţinut că în cauză nu sunt  incidente dispoziţiile art.1 lit.c din Legea nr.189/2000, recurentul neputând  fi asimilat  refugiaţilor sau strămutaţilor.

In consecinţă, recursul a fost respins ca nefondat.

Ne puteti scrie gratuit pe whatsapp 0745150894!