|
Părţi
|
Şedinţe
|
Căi atac
|
fond
Cetăţean străin. Săvârşirea unei infracţiuni. Prescripţia răspunderii penale.
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, la data de 22. 04. 2004, reclamantul ST a solicitat, în contradictoriu cu Autoritatea pentru Străini, anularea măsurilor luate de această autoritate publică şi suspendarea executării actului administrativ până la soluţionarea pe fond a cauzei.
Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1384 din 31 mai 2004 a respins acţiunea formulată de reclamant.
Instanţa de fond a reţinut că suspendarea executării măsurii de returnare cu interdicţie de intrare în România pe o perioadă de 10 ani, este inadmisibilă în raport cu dispoziţiile art. 82 alin. (2) din O.U.G. nr. 194/2002 şi nefondată faţă de dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 29/1990, în vigoare la acea dată.
Instanţa a mai reţinut că deşi, a intervenit prescripţia răspunderii penale pentru faptele reclamantului, măsura de siguranţă a expulzării, aplicată prin sentinţa penală nr. 998 din 30 iulie 2001 a Judecătoriei Sector 6 Bucureşti, nu este supusă acestei prescripţii.
Pe cale de consecinţă instanţa a apreciat că măsura interdicţiei de intrare în România este legală întrucât dispoziţiile art. 102 alin. (3) din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, în 2004, nu prevede posibilitatea diminuării duratei în raport cu vinovăţia făptuitorului sau gradul de pericol social, or modalitatea de executare, ci stabileşte numai o interdicţie egală cu pedeapsa pronunţată, dar nu mai mică de 10 ani, pentru străini care au comis fapte penale.
Cum de altfel împotriva reclamantului a fost dispusă, prin sentinţa civilă nr. 982 din 4.05. 2004 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia contencios administrativ şi măsura luării în custodie publică, în vederea expulzării, instanţa a apreciat şi în acest context netemeinicia acţiunii reclamantului, având în vedere că prin adresa contestată s-a luat o măsură mult mai blândă decât cea aplicată prin hotărârile judecătoreşti menţionate.
În raport cu aceste considerente instanţa de fond a apreciat că reclamantului îi sunt aplicabile dispoziţiilor art. 90 raportat la art. 134 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, republicată în 2004, privind regimul străinilor în România şi nu prevederile Legii nr. 46/1991 referitoare la statutul şi regimul refugiaţilor.
Reclamantul a declarat recurs, susţinând că instanţa de fond a ignorat faptul că este de origine palestiniană, iar returnarea sa îi pune viaţa în pericol, fiind incidente astfel dispoziţiile art. 89 alin. (1) lit. e) din O.U.G. nr. 194/2002.
Mai susţine că, prin adresa nr. 12684/TDA/2 din 02.12.2005 emisă de Autoritatea pentru Străini, i s-a comunicat că beneficiază de statutul de tolerat, fiind scos din Centrul de cazare Otopeni, unde fusese plasat ca urmare a luării măsurii de punere sub custodie.
În ceea ce priveşte măsura expulzării, luată împotriva sa ca măsură de siguranţă, recurentul – reclamant precizează că prin decizia penală nr. 1923 din 28 noiembrie 2005 pronunţată la Curtea de Apel Bucureşti, i s-a admis contestaţia la executare şi a fost înlăturată executarea măsurii expulzării ce fusese luată prin sentinţa penală nr. 998 30.07.2001 a Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, definitivă prin decizia sentinţei nr. 2143/5 .11. 2002 a Curţii de Apel Bucureşti.
Instanţa de fond a reţinut în mod corect că obiectul acţiunii cu care fusese investită l-a constituit cererea de anulare a actului administrativ prin care Autoritatea pentru Străini a luat împotriva recurentului cetăţean străin ele două măsuri: măsura returnării şi măsura interdicţiei de intrare în România pentru o perioadă de 10 ani, ca urmare a faptului că acesta locuia ilegal şi comisese infracţiuni pe teritoriul României.
În ceea ce priveşte măsura returnării, soluţia Curţii de apel este irevocabilă, astfel că recursul este inadmisibil.
Astfel, potrivit prevederilor art. 861 din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, introdus prin art. I pct. 38 din Legea nr. 482/2004, „Decizia de returnare poate fi atacată de străinul împotriva căruia s-a dispus, în termen de trei zile de la data comunicării, la Curtea de apel competentă teritorial. Instanţa se va pronunţa în termen de trei zile de la data primirii cererii. Hotărârea este definitivă şi irevocabilă”.
Este adevărat că, ulterior, prin art. I pct. 74 din Legea nr. 56/2007 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 201 din 26 .03.2007, art. 861 din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, a fost abrogat, dar conţinutul textului abrogat se regăseşte integral la art. 82 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 194 /2002, republicată, aşa cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 56/2007.
Or, potrivit art.II alin. (2) din Legea nr. 56/2007, toate situaţiile aflate în curs de rezolvare la data intrării în vigoare a prezentei legi vor fi soluţionate potrivit prevederilor O.U.G. nr. 194/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, astfel cum au fost modificate şi completate prin prezenta lege.
Deci, în privinţa măsurii returnării recurentului – reclamant, soluţia Curţii de apel rămâne irevocabilă, iar recursul este inadmisibil, fiind incidente prevederile art. 82 din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, modificată şi completată prin Legea nr. 56/2007.
În ceea ce priveşte măsura interdicţiei de intrare în România pentru o perioadă de 10 ani, recursul este neîntemeiat.
Astfel, este necontestat că recurentul – reclamant a comis pe teritoriul României mai multe infracţiuni pentru care a fost condamnat, iar prin decizia penală nr. 243/5.11.2002 a Curţii de Apel Bucureşti s-a constatat că, între timp, intervenise prescripţia răspunderii penale.
Or, potrivit prevederilor art. 102 alin. (41) şi art. 101 alin. (2) cu referire la art. 8 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 194/ 2002, republicată, modificată şi completată prin Legea nr. 56/2007, împotriva cetăţenilor străini care au săvârşit infracţiuni pe teritoriul României, Autoritatea competentă poate dispune măsura interzicerii intrării în România pe o perioadă determinată.
Împrejurarea că, în cazul recurentului – reclamant, a intervenit prescripţia răspunderii penale pentru săvârşirea infracţiunilor respective, nu împiedică incidenţa prevederilor legale citate mai sus, acesta necerând continuarea procesului penal potrivit art. 13 Cod proc.pen. acceptând beneficiul prescripţiei şi recunoscând, o dată în plus, săvârşirea infracţiunilor pentru comiterea cărora fusese iniţial condamnat.
În concluzie, hotărârea recurată fiind legală şi temeinică, recursul a fost respins.
Luptător pentru victoria revoluţiei române din decembrie 1989
Prin sentinţa civilă nr. 2087 din 3 octombrie 2006, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a Contencios Administrativ şi Fiscal a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul TG în contradictoriu cu pârâţii Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor din Decembrie 1989,
” S.C. „METROREX CFR CĂLĂTORI” – S.A. şi S.N. Transport Feroviar de Călători „C.F.R. Călători” – S.A., prin care solicita obligarea primului pârât să-i predea documentele ce-i asigură, pentru anul 2006 şi, respectiv, pentru anii 2006-2007, exercitarea drepturilor conferite de art. 5 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 341/2004, obligarea celorlalţi doi pârâţi să-i predea aceste documente şi obligarea pârâţilor vinovaţi de nepredarea documentelor la plata de despăgubiri pentru împiedicarea exercitării dreptului legal menţionat, începând cu luna martie 2006 şi până la data predării documentelor respective, cuantumul acestor despăgubiri fiind precizat la 20 RON/lună, în cazul călătoriei cu metroul, şi la 2400 RON/an, în cazul călătoriei pe cale ferată, precum şi obligarea pârâţilor la plata de penalităţi pe zi de întârziere, în cuantum de 100 RON, cu plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, că nu există nici o dispoziţie legală care să permită expedierea prin poştă a documentelor solicitate de reclamant, o asemenea operaţiune fiind, de altfel, supusă riscului pierderii documentelor sau ajungerii lor în posesia altei persoane, revenind reclamantului obligaţia de a se prezenta la sediul Secretariatului de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor, în timpul programului cu publicul, pentru a primi documentele solicitate, ceea ce, însă, acesta nu a făcut.
Reclamantul a declarat recurs, arătând că judecătorul fondului nu şi-a motivat în drept soluţia, limitându-se la un simplu raţionament ce se plasează însă în afara chestiunilor legale ce ar fi trebuit analizate, întrucât nu s-a solicitat de către reclamant expedierea prin poştă a documentelor de transport gratuite.
Recurentul a arătat că instanţa de fond deşi trebuia să oblige autorităţile pârâte la predarea documentelor de transport gratuite, a reţinut culpa sa, deşi nu este stipulată în lege obligaţia de prezentare a beneficiarului la sediul pârâţilor pentru a intra în posesia documentelor de transport ce i se cuvin.
În fine, recurentul-reclamant, învederând că a dovedit în susţinerea acţiunii sale că are calitatea de beneficiar al dreptului conferit prin art.5 lit.k din Legea nr.341/2004, şi că nu i s-a răspuns petiţiei din data de 8.05.2005, a precizat că la mijlocul lunii decembrie 2006, Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor din Decembrie 1989 i-a înmânat documentele solicitate, necesare transportului gratuit pe linia ferată şi metrou aferente anului 2006. Drept urmare, recurentul şi-a restrâns şi precizat ulterior recursul de faţă ca şi acţiunea iniţială în sensul expres menţionat în partea introductivă a prezentei hotărâri.
Recursul este fondat.
Recurentul-reclamant, deţinător al unui certificat eliberat la data de 23.12.2005, ce confirmă titlul de „Luptător pentru victoria revoluţiei române din decembrie 1989 – Luptător rănit şi reţinut”, beneficiază de drepturile conferite de Legea nr.341/2004, astfel cum o atestă chiar acest document, incluzând transportul urban gratuit cu mijloacele de transpot în comun şi, anual, 12 călătorii gratuite pe calea ferată, la clasa I dus-întors cu toate categoriile de trenuri de călători (art.5 alin.1 lit.k din Legea nr.341/2004).
Rezultă totodată, incontestabil, că urmare a demersurilor întreprinse de recurentul-reclamant în vederea obţinerii documentelor care să-i permită transportul gratuit cu trenul şi metroul şi a răspunsurilor primite de la intimaţii S.C. „METROREX CFR CĂLĂTORI” – S.A. şi S.N.T.F.C. „C.F.R. Călători” – S.A., prin care i s-a comunicat că respectivele documente se distribuie numai de intimata Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor din Decembrie 1989, acesta s-a adresat la data de 8.05.2006 intimatei cu aceeaşi solicitare, la care însă, nu a mai primit nici un răspuns.
Înalta Curte apreciază că în sensul Legii nr.554/2004, recurentul-reclamant a dovedit vătămarea ce i-a fost produsă în dreptul său legal conferit de Legea nr.341/2004 prin nesoluţionarea de către autoritatea competentă respectiv intimata – pârâtă Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor din Decembrie 1989, a solicitărilor sale legitime, cu atât mai mult cu cât, contrar celor reţinute de către instanţa de fond, nu se poate stabili o culpă în sarcina recurentului-reclamant prin simplul fapt al neprezentării la sediul autorităţilor emitente, pentru înmânarea documentelor solicitate, câtă vreme o astfel de obligaţie şi/sau procedură nu este legal prevăzută.
Apărarea intimatei în sensul postării pe site-ul autorităţii a informaţiilor necesare pentru emiterea acestor documente nu prezintă, în opinia Înaltei Curţi, relevanţă din perspectiva prevederilor Legii nr.554/2004, refuzul de soluţionare a solicitării recurentului – reclamant apărând astfel ca total nejustificat.
În fine, pe acest ultim aspect Înalta Curte nu poate să nu reţină că şi împrejurarea survenită ulterior pronunţării hotărârii atacate, constând în predarea către recurent a documentelor solicitate, necesare transportului gratuit pe calea ferată şi cu metroul pentru anul 2006, de către reprezentantul Secretariatului de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor din Decembrie 1989, efectuată prin intermediul executorului judecătoresc, la sediul acestuia, reprezintă un argument în plus în sensul celor arătate, respectiv a inexistenţei unei obligaţiii legale prevăzute în sarcina solicitantului, care să poată paraliza sau măcar justifica atitudinea pasivă a autorităţii competente să emită documentele de transport.
Reţinând aşadar vătămarea produsă recurentului-reclamant, potrivit art.1 din Legea nr.554/2004, Înalta Curte, urmare a admiterii recursului şi a modificării hotărârii atacate, a admis în parte acţiunea restrânsă a reclamantului-recurent, respectiv în ceea ce priveşte acordarea despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale cauzate, potrivit art.18 alin. (3) din Legea nr.554/2004, în cuantumul solicitat şi în mod obiectiv cuantificat de recurentul – reclamant şi care, de altfel nici nu a fost contestat, de intimaţii-pârâţi.
Cum din actele şi lucrările dosarului nu a rezultat nici o culpă din partea intimatelor pârâte S.C. „METROREX CFR CĂLĂTORI” – S.A. şi S.N.T.F.C. „C.F.R. Călători” – S.A. în ceea ce priveşte nesoluţionarea solicitărilor legitime formulate de recurentul-reclamant TG, în condiţiile în care nu le revin competenţe în emiterea unor astfel de documente, Înalta Curte a dispus numai obligarea pârâtei-intimate la plata despăgubirilor către acesta, în cuantum de 180 lei reprezentând contravaloare călătorii metrou şi la 617 lei contravaloare călătorii pe calea ferată. Totodată a respins ca neîntemeiate celelalte cereri ale recurentului faţă de celelalte două pârâte – intimate, cu aplicarea art.274 – 276 Cod procedură civilă în acelaşi sens.
Suspendarea executării actului administrativ. Condiţii.
Prin cererea înregistrată la 10.08.2007, reclamanta S.C: „BG România” SA Bucureşti a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, să se dispună suspendarea executării deciziei de impunere privind obligaţiile suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală nr.117/ 21.05.2007 până la pronunţarea instanţei de fond asupra legalităţii acestui act administrativ fiscal.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că există un caz bine justificat, în accepţiunea dispoziţiilor art.14 din Legea nr.554/ 2004, întrucât din debitul suplimentar în sumă de 1.570.697 lei stabilit în sarcina sa, a achitat obligaţia principală reprezentând TVA şi impozit pe profit, rămânând de plată numai accesoriile în sumă de 692.578 lei, pentru care a început executarea silită şi s-a emis somaţia nr.82969 din 31.07.2007.
Reclamanta a susţinut că este îndeplinită şi condiţia producerii unei pagube iminente care necesită a fi prevenită şi că aceasta constă în imposibilitatea onorării obligaţiilor contractuale asumate faţă de clienţi şi furnizori, ceea ce poate determina o stare de insolvenţă şi consecinţe sociale pentru salariaţii săi, ca urmare a indisponibilizării conturilor bancare.
Prin sentinţa civilă nr.2194 din 19.09.2007, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de suspendare ca neîntemeiată.
Hotărând astfel, instanţa de fond a reţinut că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art.14 din Legea nr.554/2004 pentru suspendarea executării actului administrativ unilateral.
Cu privire la cazul bine justificat invocat de reclamantă, s-a considerat că nu a fost dovedită această primă condiţie de suspendare, cu motivarea că din dosar nu rezultă împrejurări care să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ, în sensul dispoziţiilor art.2 alin. (1) lit.t) din Legea nr.554/2004.
S-a reţinut că nu a fost dovedită nici condiţia producerii unei pagube iminente şi ireversibile, în sensul că după executarea silită, nu s-ar putea restabili situaţia anterioară, în condiţiile în care suma de 692.578 lei rămasă de plată nu este egală sau mai mare decât suma deţinută de reclamantă în conturile sale bancare.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamanta, solicitând casarea hotărârii ca nelegală şi netemeinică şi admiterea cererii de suspendare a executării astfel cum a fost formulată.
Recurenta a susţinut că este greşită concluzia instanţei de fond privind neîndeplinirea cerinţelor impuse de art.14 din Legea nr.554/2004, dat fiind că a dovedit atât existenţa unui caz bine justificat prin îndoiala asupra legalităţii deciziei de impunere care rezultă din motivele contestaţiei formulate, cât şi iminenţa producerii unui prejudiciu, în condiţiile în care a început executarea silită prin comunicarea somaţiei.
Recursul este fondat.
Cererea recurentei-reclamante s-a întemeiat pe art.14 alin. (1) din Legea nr.554/2004, care prevede că în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art.7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond.
Măsura provizorie solicitată de recurenta-reclamantă se justifică prin existenţa în cauză a unor cazuri bine justificate, ca împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ, astfel cum se prevede în art.2 alin.1 lit.t) din Legea nr.554/2004.
Îndeplinirea acestei condiţii rezultă în cauză din motivele de nelegalitate invocate în procedura administrativă şi mai ales, din faptul că prin decizia nr.33/ 1.02.2008 Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul ANAF a desfiinţat parţial decizia de impunere nr.117/ 21.05.2007 pentru TVA în sumă de 122.749 lei şi majorări de întârziere aferente TVA în sumă de 95.454 lei, urmând ca organele de inspecţie fiscală, prin altă echipă, să emită un nou act administrativ fiscal.
Recurenta-reclamantă a dovedit şi îndeplinirea celei de-a doua condiţii legale pentru măsura de suspendare solicitată, dat fiind că iminenţa producerii unei pagube în patrimoniul său rezultă din începerea procedurii de executare silită, prin comunicarea somaţiei nr.82969 din 31.07.2007.
Noţiunea de pagubă iminentă a fost definită în art.2 alin. (1) lit.ş) din Legea nr.554/2004 ca prejudiciu material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau unui serviciu public.
Raportat la această definiţie legală dată pagubei iminente şi la calitatea societăţii recurente de distribuitor de gaz petrolier lichefiat (GPL), instanţa de fond a apreciat greşit consecinţele executării silite anterior pronunţării pe fond. Astfel, instanţa de fond nu a avut în vedere că aceste consecinţe afectează nu numai activitatea societăţii recurente, dar poate perturba activitatea altor agenţi economici şi a populaţiei care se aprovizionează cu gaz petrolier lichefiat, mai ales în zonele în care nu există racordare la conducte de gaz metan.
În consecinţă, instanţa de fond a apreciat greşit că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.14 alin. (1) din Legea nr.554/ 2004 şi soluţia de respingere a cererii de suspendare va fi casată ca nelegală şi netemeinică.
Pentru motivele expuse, Înalta Curte a admis recursul, a casat hotărârea atacată şi pe fond, a admis cererea formulată de recurenta-reclamantă, în sensul că a dispus suspendarea executării deciziei de impunere nr.117 din 21.05.2007 a Direcţiei Generale a Marilor Contribuabili până la soluţionarea în fond a acţiunii.
Act al Uniunii Avocaţilor din România. Primirea în profesie fără examen. Art.16 din Legea nr.51/1995
Reclamantul N. V.a chemat în judecată pe pârâţii Uniunea Avocaţilor din România şi Consiliul Baroului Avocaţilor Alba, solicitând obligarea pârâtei Uniunea Avocaţilor să emită decizie de primire a sa în profesia de avocat cu scutire de examen.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că, prin actele contestate i-a fost încălcat dreptul de a fi primit în profesia de avocat cu scutire de examen, deşi a dovedit îndeplinirea condiţiilor prevăzute în Legea nr.51/1995 pentru exercitarea acestei profesii. Reclamantul a susţinut că refuzul pârâţilor s-a întemeiat nejustificat pe rezultatele unui test organizat cu încălcarea prevederilor art.28-31 din Statutul profesiei de avocat.
Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia comercială şi de contencios administrativ a admis acţiunea, reţinând că reclamantul îndeplineşte atât condiţiile generale stabilite de art.11 din Legea nr.51/1995, cât şi condiţiile speciale prevăzute de art.16 alin.2 din aceeaşi lege pentru a fi primit în profesia de avocat cu scutire de examen, întrucât are o vechime de peste 15 ani în funcţia de consilier juridic, iar aprecierea probităţii şi competenţei sale profesionale de către Baroul Alba nu a avut un caracter obiectiv, fiind contrară prevederilor art.32 din Statutul profesiei de avocat.
Împotriva acestei sentinţe şi în termen legal, au declarat recurs pârâţii Uniunea Avocaţilor din România şi Baroul Alba, susţinând că instanţa de fond a dat o interpretare greşită dispoziţiilor art.16 alin.2 din Legea nr.51/1995, care nu prevăd un drept, ci numai o posibilitate pentru anumite categorii de persoane de a fi primite în profesie cu scutire de examen, iar organele competente să decidă pentru fiecare caz în parte sunt Comisia Permanentă şi Consiliul Uniunii Avocaţilor din România. Recurenţii au arătat că intimatul nu a primit aviz favorabil de scutire de examen, pentru că nu a dovedit minimul de cunoştinţe necesare exercitării profesiei cu ocazia testului organizat la 22.05.2001, în conformitate cu dispoziţiile art.32 din Statutul profesiei de avocat, asigurându-se egalitatea de şanse a celor înscrişi şi transparenţa rezultatelor.
Recurenţii au mai susţinut că deciziile contestate de intimat nu sunt supuse controlului judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, nefiind acte emise de autorităţi administrative şi au invocat necompetenţa materială a instanţei de fond, cu motivarea că, potrivit art.3 pct.1 Cod procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.138/2000, competentă să judece cauza este Curtea de Apel Bucureşti, deoarece deciziile contestate au fost emise de organele de lucru ale Uniunii Avocaţilor, respectiv de Comisia Permanentă şi de Consiliul Uniunii.
Recursul este nefondat.
Intimatul îndeplineşte atât condiţiile legale, cât şi condiţiile statutare pentru a fi primit în profesia de avocat cu scutire de examen, astfel că instanţa de fond a apreciat judicios că este nejustificat refuzul manifestat de recurenţi în conţinutul celor două decizii contestate.
Motivarea acestor decizii prin rezultatele obţinute de intimat la testul organizat în data de 22 mai 2001 s-a dovedit a fi lipsită de temei legal, pentru că în cazul primirii în profesia de avocat cu scutire de examen, legea şi statutul profesiei de avocat nu prevăd ca o condiţie prealabilă promovarea unui test de verificare a cunoştinţelor profesionale.
Scutirea de examen a fost recunoscută numai anumitor categorii de persoane, în considerarea calificării profesionale dobândite prin exercitarea timp de cel puţin 10 ani a uneia sau a unora din profesiile juridice expres şi limitativ prevăzute de art.16 alin.2 lit.b din Legea nr.51/1995 republicată.
Pentru aceste categorii de persoane, primirea în profesie cu scutire de examen se soluţionează individual, cu avizul consultativ al baroului, întocmit după depunerea raportului asupra condiţiilor de primire în profesie şi verificarea cunoştinţelor referitoare la organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, conform art.65 alin.2 lit.d din Legea nr.51/1995 republicată, art.32 şi 52 din Statutul profesiei de avocat.
În cauză, se constată că, subiectele testului organizat de recurenţi la 22 mai 2001 nu se încadrează tematicii prevăzute de art.32 din Statut pentru verificarea cunoştinţelor numai cu privire la reglementarea profesiei de avocat şi a reprezentat în realitate un sistem de control al pregătirii profesionale similar unui examen.
Din acest punct de vedere, apare ca nefondată susţinerea din recurs privind lipsa unui drept recunoscut de lege intimatului care să fi fost vătămat prin organizarea testului din 22 mai 2001 şi prin deciziile de respingere a cererii de primire în profesie cu scutire de examen motivate pe rezultatele obţinute la test.
Îndeplinind condiţia de a fi exercitat timp de cel puţin 10 ani una din profesiile juridice prevăzute de art.16 alin.2 lit.b din Legea nr. 51/1995 republicată, intimatul este titularul dreptului de a solicita primirea în profesie cu scutire de examen, iar soluţia dată cererii sale de organele de conducere ale profesiei trebuie întemeiată pe criterii obiective şi nu poate fi rezultatul exercitării discreţionare de către acestea a dreptului lor de a decide.
Cea de-a doua critică privind inadmisibilitatea acţiunii este de asemenea nefondată, întrucât recurenţii au calitatea de organisme profesionale, constituite în vederea aplicării şi executării Legii nr. 51/1995 şi îndeplinesc un serviciu public, astfel încât actele pe care le întocmesc pentru asigurarea acestui serviciu public, pot fi contestate în justiţie, în condiţiile prevăzute de lege.
Deciziile prin care recurenţii au respins cererea intimatului de primire în profesie cu scutire de examen au fost emise în exercitarea acestor atribuţii legale, reprezentând acte administrative de autoritate, a căror legalitate poate fi examinată pe calea controlului judecătoresc reglementat de Legea nr.29/1990. În consecinţă, pronunţându-se asupra acţiunii în anularea celor două decizii, instanţa de fond nu a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.
Prin ultimul motiv de casare, invocând competenţa Curţii de Apel Bucureşti, recurenţii au susţinut încălcarea normelor de competenţă teritorială şi nu a celor de competenţă materială cuprinse în art.3 pct.1 Cod procedură civilă, cum greşit au indicat în recurs.
Şi această critică se dovedeşte a fi neîntemeiată faţă de dispoziţiile art.6 din Legea nr.29/1990, care prevăd că judecarea acţiunilor în contencios administrativ este de competenţa instanţei judecătoreşti în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul reclamantul. Cum domiciliul intimatului este în oraşul Baia de Arieş, judeţul Alba, litigiul a fost soluţionat în primă instanţă de Curtea de Apel Alba-Iulia cu respectarea normelor de competenţă materială şi teritorială pentru acţiunile în contencios administrativ.
Faţă de considerentele expuse, recursul a fost respins ca nefondat.
Patrimoniul cultural naţional. Clasarea sau radierea unui bun ca aparţinând acestui patrimoniu
Prin sentinţa civilă nr.882 din 19 iunie 2001, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ, a admis acţiunea formulată de reclamanta H.I.R. în contradictoriu cu Ministerul Culturii şi Cultelor şi:
– a constatat refuzul nejustificat al pârâtului de a soluţiona cererea reclamantei de radiere a imobilului în litigiu de pe lista monumentelor istorice ale municipiului Bucureşti;
– a dispus radierea imobilului în cauză, situat în municipiul Bucureşti, sector 1, str.Barbu Delavrancea nr.47 din lista monumentelor instorice cu valoare memorială;
– a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei;
– a luat act că nu s-au cerut cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut, în esenţă, următoarele:
Printr-o hotărâre judecătorească reclamantei i-a fost restituit imobilul în cauză, care aparţinuse tatălui său şi în privinţa căruia fusese aplicat în mod nelegal Decretul nr.92/1950, astfel că reclamanta are legitimare procesuală activă cu privire la cererile formulate pentru radirea acestui imobil din lista monumentelor istorice cu valoare memorială.
Prin acţiunea adresată instanţei de contencios administrativ reclamanta a cerut să se constată refuzul nejustificat al Ministerului Culturii şi Cultelor de a răspunde şi soluţiona în termen legal cererea de radiere a imobilului în cauză de pe lista monumentelor istorice cu valoare memorială a municipiului Bucureşti, unde a fost înregistrat drept „Casa Mihail Sadoveanu”. A mai cerut obligarea ministerului pârât să procedeze la radierea imobilului în cauză de pe lista respectivă.
Instanţa de fond a reţinut pe de o parte că ministerul pârât a refuzat în mod nejustificat să soluţioneze cererea reclamantei de radiere a imobblului în litigiu de pe lista respectivă şi, pe de altă parte, a apreciat că acest imobil nu este o casă memorială, deoarece din actele depuse la dosar a rezultat că Mihail Sadoveanu a locuit doar ca chiriaş în acea casă, că imobilul se află într-o stare avansată de degradare şi că nu întruneşte condiţiile de clasificare pe lista monumentelor istorice.
Impotriva acestei hotărâri a formulat recurs Ministerul Culturii şi Cultelor criticând-o sub următoarele aspecte:
– în mod greşit a reţinut instanţa de fond că ar exista un refuz nejustificat de rezolvare a cererilor reclamantei, ministerul răspunzându-i la toate petiţiile sale;
– în mod greşit a soluţionat instanţa de fond excepţia privind lipsa calităţii procesuale active a reclamantei;
– în mod greşit a reţinut instanţa existenţa unei vătămări şi a dispus radierea acelui imobil de pe lista respectivă.
Recursul este întemeiat.
1. Actelor normative în vigoare la data soluţionării cauzei sunt Ordonanţa de Urgenţă nr.68/1994 privind protejarea patrimoniului cultural naţional, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.41/1995, Ordinul nr.1284 din 12 noiembrie 1996 pentru aprobarea Normelor metodologice privind criteriile unice de clasare a bunurilor culturale care fac parte din patrimoniul cultural naţional, Ordinul nr.2013 din 22 februarie 2000 privind aprobarea criteriilor generale pentru clasarea bunurilor culturale imobile în Lista monumentelor istorice.
Ulterior, reglementările au fost completate şi cu prevederile Legii nr.422/18 iulie 2001 privind protejarea monumentelor istorice, publicate în Monitorul Oficial nr.407 din 24 iulie 2001.
In conformitate cu prevederile legale de mai sus, clasarea sau radierea/ declasarea unui bun ca aparţinând patrimoniului cultural naţional este o prerogativă ce aparţine minstrului culturii şi cultelor şi Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice, organism ştiinţific care funcţionează pe lângă Ministerul Culturii şi Cultelor.
După ce imobilul în cauză a fost restituit reclamantei şi aceasta a aflat că imobilul era clasat şi inclus pe Lista monumentelor istorice cu valoare memorială a municipiului Bucureşti, a formulat mai multe cereri prin care a cerut declasarea imobilului la care Ministerul Culturii şi Cultelor a răspuns cu adresele din 18 decembrie 1998, 2 decembrie 1998 şi 11 august 1999 în sensul că cererile sale au fost respinse şi că nu se acceptă declasarea imobilului din Lista monumentelor istorice Bucureşti (filele 18-19, 15 din dosarul nr.577/2000).
Astfel fiind, în mod greşit a reţinut instanţa că ar fi existat un refuz nejustificat în sensul art.1 din Legea nr.29/1990 din partea Ministerului Culturii şi Cultelor.
Potrivit prevederilor art.1 alin.1 din Legea nr.29/1990 privind contencios administrativ, orice persoană dacă se consideră vătămată într-un drept al său recunoscut de lege prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanţei judecătoreşti.
Dar, în cauză, ministerul pârât a rezolvat cererile reclamantei, în sensul că a respins solicitarea de radiere / declasare a imobilului din lista respectivă.
Or, actul prin care o autoritate administrativă a rezolvat negativ o cerere nu poate fi asimilat cu un refuz nejustificat, din partea acestei autorităţi, de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept recunoscut de lege, în sensul prevederilor art.1 alin.1 din Legea nr.29/1990.
Deci, în mod nelegal, prin interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art.1 alin.1 din Legea nr.29/1990, instanţa de fond a constatat existenţa unui refuz nejustificat din partea Ministerului Culturii şi Cultelor de rezolvare a cererilor prin care reclamanta solicitase radierea / declasarea imobilului din Lista monumentelor istorice a municipiului Bucureşti, din moment ce această autoritate publică, luând act de avizul negativ, a respins cererea respectivă.
Reclamanta putea, potrivit prevederilor Legii nr.29/1990, să constate legalitatea acestui act administrativ prin care i s-a respins cererea de radiere /declasare a imobilului, dar nu a făcut-o, înţelegând să-şi fundamenteze acţiunea pe dispoziţiile legale privitoare la refuzul nejustificat al autorităţii, pe care l-a invocat expres şi l-a susţinut în mod consecvent.
2. Totodată, instanţa de fond a reţinut în mod greşit că, în cauză, ar fi fost dovedită existenţa unei vătămări a dreptului de proprietate al reclamantei asuptra imobilului în litigiu.
Potrivit prevederilor art.480 din Codul de procedură civilă, proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege.
Prin reglementările instituite de O.G.nr.68/1994 şi respectiv, Legea nr.422/2001 au fost prevăzute unele măsuri care au drept scop protejarea patrimoniului cultural, în general şi a monumentelor istorice, în special, aceste dispoziţii fiind unele dintre cele la care face referire art.480 din Codul civil şi care constituie limite de exercitare a dreptului de proprietate.
In concluzie, în nici un caz nu se poate reţine că limitele legale de exercitare a dreptului de proprietate ar constitui o vătămare a acestui drept în sensul prevederilor art.1 din Legea nr.29/1990 aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa de fond.
3. Constatând că imobilul respectiv nu este o casă memorială şi dispunând radierea acestuia din Lista monumentelor istorice cu valore memorială, instanţa de fond s-a substituit autorităţilor administrative, acordând chiar şi cea ce nu i s-a cerut.
Astfel, potrivit prevederilor legale în materie, arătate mai sus, Ministerul Culturii şi Cultelor şi Comisia Naţională a Monumentelor Istorice sunt autorităţile la care au competenţa legală de a dispune clasarea sau radierea/declasarea unui bun ca aparţinând sau nu patrimoniului cultural naţional.
Potrivit prin art.11 din Legea nr.29/1990, instanţa putea, în cauză, admiţând acţiunea să oblige pe autoritatea administrativă să emită actul administrativ de radiere/declasare a imobilului respectiv.
De fapt, prin acţiunea formulată, reclamanta nu ceruse radierea imobilului din lista respectivă, ci obligarea autorităţii pârâte să procedeze la această operaţiune.
In concluzie, având în vedere considerentele de mai sus, motivele de recurs fiind întemeiate, recursul a fost admis, hotărârea atacată a fost casată, iar acţiunea respinsă ca neîntemeiată.
Taxă vamală. T.V.A. Garanţie. Restituire
Reclamanta SC ”N.R.” SRL, la data de 18 iunie 2001 a solicitat obligarea autorităţilor vamale să soluţioneze reclamaţia cu privire la restituirea garanţiei pentru plata taxelor vamale şi TVA şi să restituie suma de 1.990.396.936 lei ce reprezintă garanţia pentru plata taxelor vamale şi TVA, ce a fost achitată cu O.P.215 din 18 ianuarie 2001.
In motivarea acţiunii, reclamanta a menţionat că la 18 ianuarie 2001 a derulat prin Biroul Vamal Târguri şi Expoziţii o operaţiune de import Cafea solubilă „Classic”, iar pârâta a calculat, cu titlu de garanţii pentru plata taxelor vamale şi TVA, suma sus-menţionată, reprezentând taxă vamală, calculată la diferenţa dintre valoarea de tranzacţie şi valoarea de comparaţie şi comisionul vamal şi TVA; că suma a şi fost achitată cu OP nr.215 din 18 ianuarie 2001.
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ, prin sentinţa nr.80 din 31 ianuarie 2002, a admis în parte acţiunea, în sensul că a constatat refuzul nejustificat al Direcţiei generale a vămilor de a soluţiona cererea reclamantei privind restituirea garanţiei vamale, conform art.1 din Legea nr.29/1990 şi a obligat pârâta să emită un act administrativ numai în acest sens în baza art.11 alin.1 din Legea nr.29/1990 şi art.77(5) din Legea nr.141/1997. A fost respinsă cererea privind restituirea sumei reţinute cu titlu de garanţie pentru plata taxelor vamale şi TVA ca prematur formulată.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că pârâta nu a răspuns reclamaţiei făcute de reclamantă care este vătămată în drepturile sale prin acest refuz nejustificat, dar că cererea de restituire este prematur formulată atât timp cât pârâta nu a emis o decizie motivată în soluţionarea reclamaţiei.
Impotriva acestei soluţii a declarat recurs reclamanta, în legătură cu care se reţin următoarele:
Urmare operaţiunii de import cafea la data de 18 ianuarie 2001, şi conform declaraţiei de valoare în vamă depusă de reclamantă, Direcţia generală a vămilor şi Biroul vamal Tîrguri şi Expoziţii, i-a stabilit reclamantei cu titlu de garanţie vamală şi TVA o obligaţie în valoare de 1.990.396.936 lei, pe care reclamanta-recurentă a achitat-o cu O.P.215 din 18 ianuarie 2001.
Pentru determinarea definitivă a valorii în vamă, reclamanta a depus actele necesare, dar pârâta nu a dat curs obligaţiei legale de a determina definitiv valoarea în vamă pentru operaţiunea de import cafea din 18 ianuarie 2001 pe baza valorii de tranzacţionare, sau pe altă bază, şi, apoi, urmare deciziei luate, să restituie sau nu garanţia reţinută.
Curtea Europeană a Dreptului Omului a impus o serie de norme şi în ce priveşte natura fazei prealabile a contenciosului şi anume în procedurile administrative prealabile a fost prevăzută obligaţia autorităţilor administrative de a motiva răspunsurile la recursul graţios. Aceste norme se regăsesc în legislaţia naţională, (art.7 din OG nr.13/2000 şi Legea nr.29/1990).
Instanţa de fond avea obligaţia să stăruie prin toate mijloacele, pentru aflarea adevărului şi în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.
In acest sens, trebuie să dispună măsurile necesare ca să i se comunice aceste răspunsuri motivate pentru a putea soluţiona acţiunea, şi nu să respingă ca prematur formulatiă cererea de restituire.
Cum instanţa de fond a respins greşit ca prematură cererea de restituire a garanţiei, fără a depune diligenţele cerute de art.129(5) Cod procedură civilă, s-a admis recursul şi s-a casat hotărârea atacată, şi s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru a se pronunţa asupra cererii privind restituirea, sau nu, a garanţiei reclamate.
Avocat. Refuzul primirii în profesie cu scutire de examen. Daune morale
Prin sentinţa civilă nr.618 pronunţată la data de 13 iunie 2002 în dosarul nr.804/2002, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia contencios administrativ a admis acţiunea formulată de reclamantul T.R. în contradictoriu cu Uniunea Avocaţilor din România şi:
– a anulat decizia nr.8763/23 martie 2002 emisă de Consiliul Uniunii, precum şi decizia nr.1287/14 decembrie 2001 emisă de Comisia permanentă;
– a obligat Uniunea Avocaţilor din România să emită o decizie pentru primirea reclamantului în profesia de avocat cu scutire de examen;
– a obligat pârâta la plata sumei de 100 milioane daune morale.
Curtea de apel a reţinut că actele administrative emise de Comisia permanentă şi Consiliul Uniunii Avocaţilor din România sunt nelegale şi netemeinicie, reclamantul îndeplinind condiţiile cerute de art.16 alin.(2) din Legea 51/1995 privind exercitarea profesiei de avocat, republicată şi având avizul favorabil al Baroului Bucureşti, pentru a putea fi primit în profesia de avocat cu scutire de examen.
Cu referire la acordarea daunelor morale, instanţa de fond a reţinut că obligarea uniunii pârâte se justifică deoarece soluţionarea cererii reclamantului s-a făcut cu o mare întârziere.
Impotriva acestei soluţii a formulat recurs Uniunea Avocaţilor din România, susţinând că actele administrative atacate sunt legale şi temeinice, intimatul reclamant neîndeplinind condiţiile cerute de art.16 alin.(2) lit.6) din Legea nr.51/1995, republicată.
Recursul este întemeiat pentru motivele care vor fi prezentate în continuare.
La data de 28 mai 2000, intimatul reclamant s-a adresat Baroului Bucureşti, care, la data de 11 octombrie 2001, a avizat favorabil primirea acestuia în profesia de avocat cu scutire de examen, constatând îndeplinirea condiţiilor legale şi statutare.
Prin decizia nr.1287/14 decembrie 2001, Comisia permanentă a Uniunii Avovocaţilor din România a respins cererea de acordare a scutirii de examen pentru primirea în profesia de avocat a intimatului – reclamant, cu motivarea că nu îndeplineşte condiţia cerută de art.16 alin.(2) lit.b) din Legea nr.51/1995, republicată, neîndeplinind funcţiile de jurisconsult şi /sau consilier juridic cel puţin 10 ani.
Consiliul Uniunii Avocaţilor din România, prin decizia nr.8763/23 martie 2002, a respins contestaţia formulată împotriva deciziei nr.1287/14 decembrie 2001, cu aceeaşi motivare.
Din probele administrate în cauză, rezultă că intimatul reclamant, absolvent al Facultăţii de Drept Bucureşti în anul 1975, după ce a îndeplinit alte funcţii, începând cu 01 aprilie 1991 a îndeplinit funcţiile de jurisconsult şi consilier juridic, astfel că, la data formulării cererii, îndeplinea cerinţa de a fi activat cel puţin 10 ani în aceste funcţii.
Astfel fiind, în mod greşit s-a reţinut de către cele două instanţe ale Uniunii Avocaţilor din România că intimatul reclamant nu ar fi îndeplinit condiţia de vechime în cele două funcţii, potrivit prevederilor art.16 alin.(2) lit.b) din Legea nr.51/1995, republicată, actele administrative emise fiind netemeinice şi nelegale.
Dar, soluţia instanţei de fond este netemeinică şi nelegală în ceea ce priveşte obligarea Uniunii Avocaţilor din România la plata sumei de 100 milioane lei cu titlu de daune morale.
Potrivit prevederilor art.11 alin.2 din Legea nr.29/1990 privind contenciosul administrativ, în cazul admiterii cererii, instanţa va hotărî şi asupra daunelor materiale şi morale cerute. Dar, acestea vor putea fi acordate numai dacă şi în măsura în care au fost dovedite.
Or, instanţa de fond a dispus obligarea Uniunii Avocaţilor din România la plata unor daune morale fără ca în cauză să fi existat probe în privinţa existenţei acestora, a unor suferinţe morale care să fi fost produse ca urmare a soluţionării nefavorabile a cererii de primire în profesia de avocat cu scutire de examen.
Dimpotrivă, din probele existente, cât şi din propriile susţineri, a rezultat că intimatul – reclamant, în perioada soluţionării cererii, cât şi ulterior, a continuat să-şi desfăşoare activitatea în condiţii şi cu rezultate similare cu acelea din perioada anterioară.
Deci, cum în cauză nu există dovezii cu privire la existenţa unor suferinţe morale şi a unor daune morale care să fi fost produse împotriva intimatului reclamant, instanţa de fond nu avea temei legal pentru obligarea uniunii recurente la plata vreunei sumei cu titlu de daune morale.
Din acest punct de vedere recursul fiind întemeiat a fost admis, sentinţa atacată a fost modificată în sensul înlăturării obligării la plata sumei 100 milioane lei cu titlu de daune morale, menţinându-se celelalte dispoziţii.
T.V.A. Promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare imobiliară
Reclamanta Societatea comercială „T.T.” SRL a solicitat anularea procesului-verbal de control nr.752 din 7 noiembrie 2001 întocmit de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş Severin şi a deciziei nr.148 din 7 februarie 2002 emise de Ministerul Finanţelor Publice cu privire la suma de 763.482.275 lei, reprezentând TVA colectată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că a fost nelegal obligată să plătească TVA pentru suma de 4.781.810.039 lei primită cu titlul de garanţie în baza convenţiei de promisiune de vânzare a unui imobil, fără a se avea în vedere că nu este proprietara imobilului şi că, potrivit Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.17/2000, taxa pe valoarea adăugată se datorează pentru transferul proprietăţii imobilelor.
Prin sentinţa civilă nr.124 din 21 mai 2002, Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială şi de contencios administrativ a admis acţiunea, a anulat actele atacate, în partea privind obligaţia reclamantei de a plăti la bugetul statului suma de 763. 482.275, reprezentând TVA. Instanţa a reţinut că, reclamanta nu datorează TVA pentru avansul încasat în baza promisiunii de vânzare a unui imobil, întrucât convenţia încheiată cu societatea N.H. nu reprezintă o vânzare şi nu este un fapt generator al exigibilităţii taxei pe valoarea adăugată.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Caraş Severin.
În recursul declarat de Parchetul s-a susţinut că instanţa de fond a interpretat eronat dispoziţiile art.12 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.17/2000, ale pct.7.9 lit.c din Hotărârea Guvernului nr.401/2000, precum şi convenţia de promisiune de vânzare din care rezultă că suma încasată de intimată reprezintă un avans din preţul vânzării, pentru care avea obligaţia să colecteze taxa pe valoare adăugată calculată de organele de control.
În recursul declarat de pârâţi s-a susţinut că, în mod greşit, instanţa de fond nu a avut în vedere că, intimata a încasat un avans care nu se încadrează în excepţiile prevăzute la pct.7.9 lit.c din Hotărârea Guvernului nr.401/2000 privind exigibilitatea anticipată a taxei pe valoarea adăugată. Sub acest aspect, recurenţii au arătat că, în cauză, este lipsit de relevanţă faptul că nu s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare a imobilului, cu atât mai mult cu cât, intimata nu este proprietara imobilului şi perfectarea vânzării reprezintă un eveniment incert.
Analizând, Curtea va admite recursurile pentru următoarele considerente:
Prin contractul preliminar de vânzare-cumpărare imobiliară şi de sublocaţie încheiat la 1 martie 2001, S.C. „T.T.” SRL, în calitate de promitent-vânzător şi firma N.H., în calitate de promitent-cumpărător, au consimţit să încheie în viitor un contract de vânzare-cumpărare a spaţiului industrial în suprafaţa de 2.134 mp., şi aflat la acea dată în proprietatea S.C. „Cartex” SA. Preţul vânzării a fost fixat la suma de 330.000.000 LIT, urmând a fi plătit promitentului-vânzător în momentul în care acesta va emite în favoarea promitentului-cumpărător o garanţie bancară aferentă îndeplinirii propriilor obligaţii asumate şi restituirii preţului.
În luna septembrie 2001, societatea intimată a încasat de la firma N.H. suma de 4.781.810.039 lei, reprezentând avans promisiune de vânzare imobil, pentru care nu a achitat la bugetul statului TVA colectată în sumă de 763.482.275 lei.
Deşi a calificat corect convenţia părţilor ca fiind o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare, instanţa de fond a interpretat şi a aplicat greşit prevederile legale care au constituit temeiul actelor de control şi al obligaţiei intimatei de a plăti TVA colectată, aferentă avansului primit.
În art.12 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.17/2000 şi pct.7.9 lit.c din Hotărârea Guvernului nr.401/2000 se prevede că exigibilitatea taxei pe valoarea adăugată este anticipată faptului generator atunci când se încasează avansuri, cu excepţia avansurilor acordate pentru plata importurilor şi a datoriei vamale, pentru realizarea producţiei destinate exportului sau pentru efectuarea de plăţi în contul clientului.
Faţă de aceste dispoziţii legale, instanţa de fond a apreciat eronat ca fiind relevant în cauză faptul că nu s-a transmis dreptul de proprietate asupra imobilului, fără a avea în vedere că în cazul avansurilor încasate, exigibilitatea TVA este anticipată transferului proprietăţii, ca fapt generator al obligaţiei de plată.
Apărarea intimatei că avansul primit este exceptat de la plata anticipată a TVA aferente, pentru că este destinat efectuării de plăţi în contul clientului, nu poate fi reţinută în condiţiile în care nu a fost dovedită o asemenea convenţie, iar achiziţionarea imobilului şi înstrăinarea lui către promitentul-cumpărător reprezintă obligaţiile pe care intimata şi le-a asumat în nume propriu. Această apărare este infirmată şi de temeiul plăţii afectuate de promitentul-cumpărător, ca reprezentând avans promisiune vânzare imobil, astfel încât nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la pct.7.9 lit.c/3 pentru exceptarea sumei respective de la plata anticipată a TVA.
De asemenea, este nefondată apărarea intimatei că suma primită de la promitentul-cumpărător reprezintă o garanţie şi nu un avans din preţul stabilit.
Din clauzele contractului încheiat la 1 martie 2001 rezultă dimpotrivă, că pentru garantarea executării obligaţiei asumate, şi anume aceea de a transmite proprietatea imobilului, intimata este cea care s-a obligat să constituie o garanţie în favoarea promitentului-cumpărător, ca o condiţie pentru achitarea preţului. În consecinţă, suma primită de intimată nu a reprezentat un preţ al promisiunii de vânzare la care s-a obligat şi nici o garanţie pentru executarea de către promitentul-cumpărător a propriilor obligaţii.
Faţă de considerentele expuse, Curtea a admis recursurile, a casat hotărârea atacată şi a respins acţiunea.
Act al Băncii Naţionale a României de refuzare a efectuării de operaţiuni valutare cu populaţia printr-un fond deschis de investiţii în valută
Reclamanta SC ”G.A.M.” SA a chemat în judecată Banca Naţională a României solicitând anularea hotărârilor acesteia prin care i-a respins solicitarea de autorizare a efectuării de operaţiuni valutare cu populaţia printr-un fond deschis de investiţii.
In motivarea cererii, reclamanta a învederat că, în calitate de societate de administrare a fondului deschis de investiţii Fondul Valutar Gelsor, a fost vătămată în drepturi prin adresele nr.VI/3/3013 din 20.01.2000 şi respectiv nr.387/83 M din 17.03.2000.
Prin sentinţa civilă nr.1265 din 3.10.2001, Curtea de Apel Bucureşti Secţia contencios administrativ a respins acţiunea ca nefondată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada unui drept al său, vătămat prin actele administrative atacate.
Impotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta SC ”G.A.M.” SA.
Recursul este nefondat.
Curtea reţine că instanţa de fond a respins în mod justificat excepţia nulităţii actelor administrative deduse judecăţii, invocată pentru neîndeplinirea condiţiei de a fi emise în formă scrisă.
Atât decizia conducerii executive a Băncii Naţionale a României la care s-a făcut referire în adresa nr.VI/3/3013/20.01.2000, cât şi încheierea nr.5 din 15.03.2000 a Consiliului de Administraţie al BNR comunicată cu adresa nr.387/BM/17.03.2000 au caracteristicile unor acte administrative valabile, scopul emiterii lor fiind acela de a produce prin ele însele efecte juridice specifice dreptului administrativ.
Din actele dosarului rezultă că solicitarea recurentei privind autorizarea efectuării de operaţiuni valutare cu populaţia, printr-un fond deschis de investiţii în valută a fost analizată de Direcţia Politici Financiar – Bancare a BNR, care a întocmit nota nr.VI/3/3013/12.01.2000 cu propunerea respingerii cererii, aprobată la 19.01.2000 de Guvernatorul BNR. Ulterior, aceleaşi propuneri au fost aprobate de Consiliul de Administraţie al BNR care a decis, prin încheierea nr.5/15.03.2000, respingerea solicitării, cu motivarea că operaţiunile în valută decurgând din constituirea în valută a resurselor fondului precum şi din investiţiile acestuia sunt interzise de O.G.nr.24/1993.
In consecinţă, prima critică privind nulitatea formală a actelor administrative contestate este nefondată.
Pe fondul cauzei, Curtea reţine că instanţa de fond, respingând acţiunea, a făcut o corectă aplicare a legii.
Potrivit statului său, aprobat prin Legea nr.101/1998, Banca Naţională a României stabileşte şi urmăreşte aplicarea regimului valutar pe teritoriul ţării, autorizează şi supraveghează persoanele fizice şi juridice care au obţinut autorizaţia de a efectua tranzacţii valutare, elaborează reglementări privind monitorizarea şi controlul tranzacţiilor valutare.
Instanţa a interpretat corect prevederile art.18 alin.1 şi 2 din Regulamentul nr.3/1997, potrivit cărora operaţiunile între rezidenţi pe teritoriul României se realizează numai în moneda naţională a ţării, leul, prin excepţie având dreptul de a efectua operaţiuni valutare persoanele care beneficiază de prevederi legale exprese.
Dispensa acordată de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, prin decizia nr.70/1999, nu poate fi considerată „o prevedere legală expresă” fiind chiar contrară legii, respectiv art.26 din O.G.nr.24/1993 care instituie interdicţia pentru fondurile dechise de investiţii de a deţine resurse în devize în scop de investiţii.
De altfel, legiuitorul nu a conferit nici unei autorităţi, inclusiv Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare competenţa de a excepta anumite fonduri de la această interdicţie, aprecierea oportunităţii şi necesităţii desfăşurării de operaţiunii valutare aparţinând exclusiv Băncii Naţionale a României.
In dispoziţiile Legii nr.52/1994 nu este prevăzută posibilitatea acordării unei dispense în orice condiţii, fără nici o limită şi nici că aceste dispense ar avea semnificaţia unor acte administrative individuale de exceptare de la prevederile imperative ale legii, în speţă, de la inderdicţia reglementată prin O.G.nr.24/1993.
De altfel, instanţa de fond a avut în mod justificat în vedere şi faptul că însăşi CNVM şi-a revocat propria decizie nr.70/19.01.2000 prin decizia nr.200/2.02.2001, acţiunea prin care a fost atacată în contencios această ultimă hotărâre fiind respinsă prin sentinţa civilă nr.719/29.05.2001 a Curţii de Apel Bucureşti, cu motivarea că menţinerea deciziei nr.70/2000 prin care s-a acordat exceptarea ar însemna încălcarea atât a dispoziţiilor Legii nr.101/1998, cât şi ale O.G.nr.24/1993 şi ale normelor emise de CNVM.
Este nefondată, de asemenea, şi critica privind nerespectarea de către pârâtă a Regulamentului nr.3/1997, în sensul că nu s-ar încadra în categoria operaţiunilor valutare supuse autorizării BNR deţinerea de valută şi emiterea de titluri de participare denominate în valută.
Prevederile art.26 alin.2 din O.G.nr.24/1993 privind interdicţia deţinerii de devize în scop de investiţii se referă implicit la încasarea de valută prin emiterea titlurilor de participare la fond în valută. Astfel, deţinerea de valută presupune o prealabilă încasare a acesteia, iar emiterea titlurilor de participare de către un fond de investiţii şi constituirea resurselor fondului implică vânzarea acestora către investitori, cu încasarea corespunzătoare a preţului, constituind operaţiuni valutare supuse interdicţiei prevăzute de O.G.nr.24/1993.
Având în vedere cele expuse mai sus, recursul a fost respins ca nefondat.
Act al ministrului apărării naţionale în legătură cu impozitarea drepturilor cuvenite la trecerea în rezervă
Prin acţiunea în contencios administrativ, reclamantul a solicitat obligarea Ministerului Apărării Naţionale la plata sumei de 59.864.306 lei, cu dobânda legală de 28% pe an începând cu data introducerii acţiunii şi până la achitarea efectivă.
In motivarea acţiunii, reclamantul a susţinut că: a fost angajatul Ministerului Apărării Naţionale, de unde a fost pensionat şi trecut în rezervă; în conformitate cu prevederile art.31 alin.1 şi 2 din Legea nr.138/1999 avea dreptul la un ajutor neimpozabil stabilit în raport cu solda lunară brută (echivalentul a 26 solde) respectiv la suma de 149.013.748 lei; din această sumă a primit numai suma de 89.149.442 lei, diferenţa de 59.864.306 lei fiind reţinută în mod nelegal cu titlu de impozit pe venit, conform O.G.nr.73/1999.
Curtea de Apel Cluj, Secţia comercială şi de contencios administrativ a respins acţiunea reclamantului.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a considerat că suma acordată reclamantului reprezintă o formă de retribuire a muncii, supusă impozitării în condiţiile O.G.nr.73/1999.
Impotriva acestei sentinţei, reclamantul a declarat recurs, susţinând că nelegal s-au asimilat ajutoarele acordate personalului militar cu ocazia pensionării cu drepturile salariale.
Recursul este nefondat.
Potrivit art.31 din Legea nr.138/1999 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului militar, militarii trecuţi în rezervă au dreptul la un ajutor neimpozabil stabilit în raport cu solda lunară brută; acestea trebuie însă corelate cu dispoziţiile O.G.nr.73/1999 privind impozitul pe venit precum şi H.G.nr.1066/1999 care precizează veniturile care fac parte din categoria celor neimpozabile, excluzându-le pe cele salariale.
Ajutorul stabilit prin reglementările legale în vigoare este cel despre care se face referire în dispoziţiile art.31 alin(2) din Legea nr.138/1999 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului militar din instituţiile publice de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională precum şi acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituţii.
Solda lunară reprezintă o formă de retribuire a muncii personalului militar, deci venituri de natură salarială, care cad sub incidenţa Ordonanţei Guvernului nr.73/1999.
Sentinţa instanţei de fond fiind legală şi temeinică, recursul a fost respins ca nefondat.
Competenţă materială. Refuzul nejustificat de a actualiza pensia de serviciu a unui magistrat.
Prin acţiunea înregistrată la 5 decembrie 2002, reclamanta RF a solicitat obligarea pârâtului Parchetul de pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie să procedeze la actualizarea pensiei sale de serviciu, în temeiul art.103 alin.1 şi 5 din Legea 92/1992 republicată, H. G. nr.403/2001 şi O.U.G. nr.187/2001, prin includerea în indemnizaţia lunară de încadrare a adaosului de 20% pentru vechimea în magistratură, a sporului de 15% pentru condiţii deosebite de muncă şi a creşterilor salariale acordate în anul 2002 personalului din sectorul bugetar. De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului să întocmească şi să comunice la Casa Naţională de Pensii actul privind cuantumul actualizat al pensiei de serviciu, pentru a se proceda la plata diferenţei de drepturi băneşti cuvenite.
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ a invocat din oficiu excepţia de necompetenţă materială, excepţie care a fost admisă şi prin sentinţa civilă nr.24/14 ianuarie 2002, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că acţiunea reclamantei este supusă jurisdicţiei speciale a asigurărilor sociale instituită prin art.154-159 din Legea nr.19/2000 şi potrivit căreia, tribunalul este competent să judece litigiul în primă instanţă.
Împotriva acestei sentinţe şi în termen legal, a declarat recurs reclamanta, solicitând casarea hotărîrii în baza art.304 pct.3 şi 8 C. proc. civ.
Recurenta a susţinut că instanţa de fond a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, considerând că s-a solicitat acordarea drepturilor de pensie, deşi obiectul acţiunii l-a constituit refuzul nejustificat al unei autorităţi publice centrale de a întocmi actul privind cuantumul actualizat al pensiei sale de serviciu.
Acţiunea recurentei-reclamante are ca obiect recunoaşterea dreptului la actualizarea pensiei sale de serviciu în raport cu nivelul salariilor de bază ale magistraţilor în activitate, drept prevăzut de art.103 alin.5 din Legea nr92/1992 republicată şi obligarea intimatului – pârât la întocmirea actului administrativ privind cuantumul actualizat al pensiei, pentru a fi comunicat Casei Naţionale de Pensii.
Astfel formulată, cererea s-a întemeiat pe dispoziţiile art.1 şi art.11 din Legea nr.29/1990, în baza cărora, în cazul constatării unui refuz nejustificat al intimatului-pârât de a rezolva petiţia referitoare la un drept recunoscut de lege recurentei-reclamante, urmează ca instanţa de judecată să se pronunţe asupra obligaţiei de a întocmi actul administrativ solicitat cu privire la indemnizaţia lunară de încadrare, sporurile şi creşterile salariale ale magistraţilor în activitate, ca elemente necesare actualizării pensiei de serviciu.
De altfel, intimatul-pârât nu are atribuţii în domeniul stabilirii şi plăţii pensiilor, cum eronat a reţinut instanţa de fond ca temei pentru aplicarea dispoziţiilor art.154-159 din Legea nr.19/2000 referitoare la asigurările sociale.
În consecinţă, instanţa de contencios administrativ a fost legal învestită să judece pricina şi hotărârea de declinare a competenţei a fost pronunţată cu încălcarea normelor de competenţă materială prevăzute de art.6 din Legea nr.29/1990 şi art.3 pct.1 C. proc. civ.
Pentru considerentele expuse, Curtea a admis recursul, a casat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.