reclamantului

Poliţist. Cerere de pensionare anticipată. Schimbarea datei de încetare a raporturilor de serviciu. Inducere în eroare. Consecinţe.

de

Prin acţiunea înregistrată la 25 ianuarie 2006 reclamantul GG a chemat în judecată Inspectoratul General al Poliţiei Române (I.G.P.R.), Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Inspectoratul de Poliţie al judeţului Constanţa (I.P.J. Constanţa), solicitând obligarea primului pârât să avizeze favorabil cererea sa privitoare la încetarea raporturilor de serviciu, cu drept de pensie anticipată şi înaintarea acesteia spre aprobare ministrului administraţiei şi internelor, obligarea acestuia să emită ordinul de încetare a raporturilor sale de serviciu cu drept de pensie anticipată şi obligarea I.P.J. Constanţa să-i întocmească dosarul de pensionare şi să-l depună la Casa de Pensii a Ministerului Administraţiei şi Internelor.

În motivarea acţiunii arată că este încadrat ca ofiţer de poliţie din anul 1984, că la data de 7 noiembrie 2005 împlinea vârsta de 45 ani şi îndeplinea condiţiile prevăzute de art. 17 lit.b) din Legea nr. 179/2004 şi că a înţeles să solicite pensionarea anticipată prin raportul din 11 octombrie 2005, la care nu a primit un răspuns oficial.

Mai arată că prin raportul din 9 noiembrie 2005 a solicitat încetarea raporturilor de serviciu începând cu data de 30 noiembrie 2005, cerere înaintată la I.G.P.R., de către I.P.J. Constanţa, cu aviz favorabil, dar că nici până în prezent nu a primit vreo comunicare privind modul de soluţionare a cererii şi că ulterior a aflat că I.G.P.R. a adresat instituţiilor din subordine rugămintea ca cererile poliţiştilor privind încetarea raporturilor de serviciu cu drept la pensie de serviciu anticipată să fie soluţionate cu data de 31 decembrie 2005.

Susţine că a trebuit să facă o nouă cerere, la 28 noiembrie 2005, prin care a solicitat recunoaşterea dreptului  consacrat de art. 65 lit.a) din Legea nr. 360/2002 şi art. 17 din Legea nr.179/2004 şi că a aflat că s-a modificat legislaţia privitoare la pensionarea anticipată în sensul că vârsta de pensionare a crescut de la 45 la 50 de ani pentru bărbaţi, însă cum cererea de pensionare anticipată a fost formulată  sub imperiul legii vechi, trebuie să i se aplice prevederile acesteia.

Curtea de Apel Constanţa – Secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 570/CA din 12 iunie 2006 a admis acţiunea, în sensul că a obligat I.G.P.R. la avizarea favorabilă a cererii reclamantului şi la înaintarea acesteia spre aprobare Ministerului Administraţiei şi Internelor, a anulat măsura luată la data de 3 ianuarie 2006 cu privire la respingerea propunerii de încetare a raporturilor de serviciu cu drept de pensie anticipată şi a obligat Ministerul Administraţiei şi Internelor să emită ordinul de încetare a raporturilor de serviciu ale reclamantului cu drept de pensie anticipată şi pe pârâtul I.P.J. Constanţa să întocmească dosarul de pensionare al reclamantului şi să-l depună la Casa de Pensii a Ministerului Administraţiei şi Internelor.

Instanţa reţine că reclamantul îndeplineşte condiţiile speciale prevăzute de legiuitor pentru a beneficia de pensie de serviciu anticipată, respectiv împlinirea vârstei de 45 de ani şi desfăşurarea activităţii în condiţii de muncă deosebite sau speciale.

Mai reţine că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 185/2005, intrată în vigoare la 23 decembrie 2005, prin care s-a modificat art. 17 lit.b) din Legea nr. 179/2004 în sensul pensionării anticipate a persoanelor care au împlinit vârsta  de 50 de ani bărbaţii şi 45 de ani femeile, dacă şi-au desfăşurat activitatea în condiţii de muncă speciale cel puţin 15 ani efectiv, din care cel puţin 10 ani efectiv ca poliţişti sau militari, deoarece reclamantul  a solicitat pensionarea anticipată anterior intrării în vigoare a acestei ordonanţe şi îi sunt aplicabile dispoziţiile legislaţiei în vigoare la acea dată.

Împotriva sentinţei au declarat recurs toţi pârâţii.

I.P.J. Constanţa susţine că la data formulării primei cereri reclamantul nu îndeplinea condiţiile privind vârsta de pensionare anticipată, că i s-a indicat ulterior să reformuleze  cererea de încetare a raporturilor de serviciu cu data de 31 decembrie 2005, ceea ce a şi făcut, achiesând astfel la recomandarea de a renunţa la solicitarea  anterioară.

Consideră că cererea ulterioară i s-a respins pentru că nu îndeplinea condiţiile prevăzute de lege pentru a beneficia de pensie anticipată, faţă de solicitarea ca pensionarea să fie începând cu data de 31 decembrie 2005.

Ministerul administraţiei şi internelor critică sentinţa pentru netemeinicie, susţinând că instanţa nu a ţinut cont de incidenţa prevederilor Legii nr. 179/2004 care prevedea situaţiile speciale pentru pensionarea anticipată, între care reclamantul nu se regăsea.

I.G.P.R. susţine că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, menţionând că nesoluţionarea cererii reclamantului din data de 11 octombrie 2005 s-a datorat deficitului foarte mare de poliţişti, numărului mare de poliţişti care cereau încetarea raporturilor de serviciu cu instituţia şi angajamentelor luate de România faţă de Uniunea Europeană şi că adresa din 22 noiembrie 2005 a inspectorului general al Poliţiei Române a fost o recomandare adresată structurilor din teritoriu pentru ca acestea să discute cu poliţiştii spre a rămâne în continuare în activitate.

Menţionează că pentru stabilirea drepturilor la pensie nu prezintă relevanţă data depunerii cererii de încetare a raporturilor de serviciu, ci data încetării acestor raporturi, conform art. 49 alin. (1) din Legea nr. 179/2004.

Recursurile sunt nefondate.

Intimatul a formulat cerere, la data de 11 octombrie 2005, prin care solicită aprobarea încetării raporturilor de serviciu începând cu data de 30 noiembrie 2005, ţinându-se cont că la data de 7 noiembrie 2005 împlinea vârsta de 45 ani necesară pentru pensionarea anticipată.

La cererea sa nu a primit rezolvare, cu toate că a revenit cu o nouă cerere la data de 9 noiembrie 2005 şi apoi la data de 28 noiembrie 2005, prin care stăruia în soluţionarea favorabilă a solicitării sale începând cu data de 30 noiembrie 2005.

La datele când intimatul a formulat cele 3 cereri, prin care solicita aprobarea pentru încetarea raporturilor de serviciu în vederea pensionării anticipate, îndeplinea condiţiile legale pentru pensionare anticipată, prevăzute de art. 17 lit.b) din Legea nr. 179/2004 privind pensiile de stat şi alte drepturi de asigurări sociale ale poliţiştilor şi anume la data de 7 noiembrie 2005 împlinea vârsta de 45 ani şi a desfăşurat activitatea în condiţii de muncă deosebite sau speciale cel puţin 15 ani efectiv, din care 10 ani ca poliţist.

I.G.P.R. a refuzat să rezolve favorabil cererile intimatului, ca şi a altor poliţişti care au depus astfel de cereri, recomandând structurilor aflate în subordinea sa să discute cu poliţiştii respectivi pentru a renunţa la cererile de pensionare anticipată sau ca aceste cereri să fie soluţionate începând cu data de 31 decembrie 2005, având în vedere că urma să se modifice art. 17 lit.b din Legea nr. 179/2004.

Necunoscând faptul că textul respectiv se va modifica, la stăruinţa conducerii I.P.J. Constanţa intimatul a formulat o altă cerere, la data de 12 decembrie 2005, prin care a solicitat ca raporturile de serviciu să înceteze începând cu data de 31 decembrie 2005 în vederea pensionării anticipate.

Dar, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 185/2005, intrată în vigoare la 23 decembrie 2005, s-au modificat prevederile art. 17 lit.b) din Legea nr. 179/2004, în sensul că vârsta  pentru pensionarea anticipată la poliţiştii bărbaţi s-a majorat de la 45 ani la 50 ani, astfel că începând cu data de 23 decembrie 2005, în baza modificării legii, intimatul n-ar mai fi îndeplinit condiţia privind vârsta pentru pensionare anticipată şi în considerarea acestei modificări i s-a respins, în final, cererea referitoare la încetarea raporturilor de serviciu în vederea pensionării anticipate.

Însă, trebuie ţinut cont – pe de o parte – că intimatul a depus 3 cereri prin care stăruia în sensul încetării raporturilor de serviciu la data de 30 noiembrie 2005 în vederea pensionării anticipate, iar pe de altă parte– că a fost indus în eroare să formuleze o nouă cerere fără să aibă cunoştinţă că se preconiza modificarea dispoziţiilor legale privitoare la vârsta necesară pentru pensionarea anticipată.

Pretinsa achiesare a intimatului la recomandarea de a renunţa la cererea de pensionare începând cu data de 30 noiembrie 2005 şi de a cere încetarea raporturilor de serviciu la data de 31 decembrie 2005 în vederea pensionării anticipate, nu poate fi avută în vedere pentru că s-a făcut în condiţii speciale, prin inducerea în eroare a intimatului.

Cert este faptul că acesta a făcut repetate diligenţe în vederea pensionării anticipate şi cum îndeplinea condiţiile legale pentru rezolvarea favorabilă a solicitării sale, la momentul indicat în cerere, exista obligaţia pentru recurenţi de a propune, respectiv de a aproba cererea de încetare a raporturilor de serviciu la data 30 noiembrie 2005, în vederea pensionării anticipate.

Trebuie ţinut cont că erau aplicabile dispoziţiile legale în vigoare la data formulării cererii, respectiv la 11 octombrie 2005, dată la care nu era adoptată Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 185/2005 spre a putea fi avută în vedere la soluţionarea cererii intimatului, art. 1 din Codul civil stabilind că legea dispune numai pentru viitor, neavând putere retroactivă.

Instanţa de fond interpretând corect dispoziţiile legale aplicabile în cauză şi a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, recursurile au fost respinse ca nefondate.

Suspendarea cauzei pentru motive ce ţin de culpa părţii

de

Prin acţiunea introdusă la Tribunalul Bucureşti la data de 13 iunie 2005, S I, deţinut în Penitenciarul Bucureşti – Jilava a chemat în judecată Administraţia Naţională a Penitenciarelor, solicitând să se constate refuzul nejustificat al acestei pârâte de a-i soluţiona, în termenul legal, petiţia înregistrată sub nr. 2560 din 5 mai 2005.

În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că prin nesoluţionarea acelei cererii i s-au nesocotit mai multe drepturi constituţionale şi anume, dreptul la petiţionare, cel referitor la liberul acces la justiţie, inclusiv dreptul la asistenţă şi tratament medical.

Prin aceeaşi acţiune, el a cerut obligarea pârâtei să-i răspundă la petiţie, la recunoaşterea drepturilor pretinse precum şi la plata unor daune morale.

În termenul din 25 octombrie 2006, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal , investită cu soluţionarea cauzei ca urmare a sentinţei civile nr. 1181 din 7 martie 2006, pronunţată de Tribunalul Bucureşti- Secţia a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal , a pronunţat încheierea de suspendare a judecăţii conform art. 1551 din Codul de procedură civilă.

Din considerentele acestei încheieri rezultă că măsura suspendării a fost determinată de omisiunea reclamantului de a depune în dosar copia petiţiei nr. 2560 din 5 mai 2005 şi a înregistrării sale la autoritatea publică pârâtă.

Împotriva încheierii de suspendare reclamantul a declarat recurs, susţinând că în mod greşit prima instanţă a dispus suspendarea judecăţii cauzei, ignorând atât situaţia în care el se află, anume aceea de deţinut, cât şi împrejurarea că petiţia la care nu a primit răspuns se află în posesia părţii adverse şi putea fi solicitată acesteia, în copie.

Motivul de recurs este întemeiat.

Potrivit art. 1551 din Codul de procedură civilă, atunci când constată că desfăşurarea normală a procesului este împiedicată din vina părţii reclamante, prin neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute de lege ori stabilite în cursul judecăţii, instanţa poate suspenda judecata, arătând în încheiere care anume obligaţii nu au fost respectate.

În speţă, cerinţele textului legal mai sus enunţat nu sunt îndeplinite, deoarece nu poate fi vorba de vina reclamantului SI de a fi împiedicat derularea firească a unui litigiu de contencios administrativ, în condiţiile în care el se află în executarea unei pedepse privative de libertate şi a precizat în cuprinsul acţiunii introductive ca petiţia rămasă nesoluţionată se află în posesia autorităţii publice pârâte.

Deşi dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 554/2004 stabilesc obligaţia reclamantului de a anexa la acţiune o copie după cererea la care nu a primit răspuns, instanţa sesizată, ţinând seama de situaţia specială în care acesta se găseşte, putea şi trebuia să solicite copia respectivă de la autoritatea publică pârâtă, ce deţine actul original, mai ales că la 25 octombrie 2006, era primul termen de judecată cu procedura completă.

Neprocedând în modul arătat şi suspendând cursul judecăţii în lipsa ambelor părţi, curtea de apel a pronunţat o încheiere nelegală, de natură a-l prejudicia pe recurentul-reclamant.

Faţă de considerentele expuse recursul a fost admis şi încheierea atacată casată  cu trimiterea cauzei pentru continuarea judecăţii la aceeaşi instanţă de fond.

Act administrativ. Acţiune în contencios administrativ. Termen de prescripţie.

de

Prin cererea adresată Curţii de Apel Bacău MD a chemat în judecată Inspectoratul Şcolar al Judeţului Neamţ şi Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului pentru ca instanţa să dispună: anularea Ordinului 4156/1.06.2006 de eliberare din funcţie emis de Ministerul Educaţiei, obligarea Inspectoratului Şcolar Neamţ să solicite reintegrarea reclamantului în funcţia de director al Colegiului Naţional „ŞM”, obligarea M.E.C. să emită ordinul de reintegrare în funcţie şi plata drepturilor salariale.

In motivarea cererii, reclamantul a arătat că Inspectoratul Şcolar Judeţean Neamţ i-a acordat calificativul „nesatisfăcător” prin decizia nr.2833/23.12.2005, decizie pe care a atacat-o în instanţă, iar prin decizia nr.312 din 3.05.2007 a Curţii de Apei Bacău actul I.S.J. Neamţ a fost anulat.

Reclamantul a precizat că, deşi cauza privind anularea calificativului acordat se afla încă pe rolul instanţei, Inspectoratul Şcolar Judeţean Neamţ a înaintat către M.E.C adresa nr.309/2006 în baza căreia s-a emis Ordinul 4156/1.06.2006 prin care a fost eliberat din funcţia de director, ordin care face obiectul dosarului de fată.

Prin întâmpinarea formulată în dosar, Ministerul Educaţiei Cercetării şi Tineretului a invocat: excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile, arătând că reclamantul nu s-a adresat autorităţii emitente, înainte de a se adresa instanţei, pentru revocarea actului administrativ atacat şi excepţia tardivităţii formulării acţiunii, acţiunea fiind formulată cu depăşirea termenului de un an, calculat de la data emiterii actului.

Aceleaşi excepţii au fost invocate prin întâmpinare şi de către Inspectoratul Şcolar Judeţean Neamţ.

Prin sentinţa civilă nr.123 din 1 octombrie 2007, a Curţii de Apel Bacău, au fost respinse excepţiile invocate şi a fost admisă în parte acţiunea, fiind respins capătul de cerere privind reintegrarea în funcţia de director.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a avut în vedere că procedura prealabilă a fost îndeplinită de reclamant fiind depuse la dosar înscrisuri doveditoare în acest sens.

Cu privire la excepţia de tardivitate invocată de pârâţi , s-a reţinut că în fapt a fost întrerupt cursul prescripţiei prin introducerea unei cereri de chemare în judecată, până la soluţionarea irevocabila a litigiului privind decizia nr. 2833/2005, de acordare a calificativului act ce a stat la baza emiterii ordinului de eliberare din funcţie, astfel încât acţiunea reclamantului este exercitată înăuntrul termenului prevăzut de lege.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâtele.

I. In motivarea recursului său, pârâtul Inspectoratul Şcolar Judeţean (IŞJ) Neamţ critică sentinţa ca netemeinică şi nelegală arătând că:

–                 Instanţa a respins în mod greşit excepţia tardivităţii acţiunii – invocată de pârât – şi a reţinut că termenul de prescripţie ar fi fost întrerupt pe perioada soluţionării acţiunii din dosarul nr.390/32/ 2007 al Curţii de Apel Bacău.

–                 Consideră recurentul că această concluzie este greşită întrucât în acel dosar reclamantul a solicitat anularea deciziei I.S.J. Neamţ de stabilire a punctajului reclamantului pentru anul şcolar 2004 – 2005, câtă vreme în cauza de fată el a solicitat anularea ordinului Ministerul Educaţiei şi Cercetării (M.E.C.) de eliberare din funcţie.

–                 Potrivit Legii nr.554/2004, cererea prin care se solicită anularea unui act se introduce într-un termen de 6 luni de la data primirii răspunsului la plângerea prealabilă, iar în speţă MEC a răspuns plângerii prealabile a reclamantului la 14 iunie 2006, iar acţiunea a fost formulată după un an, la 14 iunie 2007.

II. Prin recursul său, pârâtul MEC reiterează excepţia tardivităţii acţiunii, cu aceleaşi argumentate invocate de primul pârât – I.S.J. Neamţ – în recursul său.

Recursul se fondează

1.          Conform dispoziţiilor art.ll alin. (5) din Legea nr.554/2004, termenul de 6 luni de introducere a acţiunii în anularea unui act administrativ individual este unul de prescripţie, şi se calculează de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă.

Fiind un termen de prescripţie, el este susceptibil de întrerupere în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art.16 din Decretul nr.167/1058.

În speţă, instanţa de fond a aplicat în mod greşit aceste dispoziţii fără a observa că, pentru a opera în cauză, întreruperea prescripţiei trebuia să fie cauzată de introducerea unei cereri de chemare în judecată având ca obiect chiar actul administrativ individual în legătură cu care s-a formulat plângerea prealabilă, iar nu un alt act administrativ.

Situaţia de fapt că cele două acte administrative au fost emise succesiv şi sunt legate cauzal nu îndreptăţeşte instanţa să extindă cauzele de întrerupere a prescripţiei dincolo de cele menţionate restrictiv de către legiuitor.

Nimic nu-1 împiedica pe reclamant ca, formulând acţiunea împotriva ordinului de eliberare din funcţie în termenul de 6 luni de la primirea răspunsului la plângerea prealabilă, să solicite apoi suspendarea judecăţii, în temeiul art.244 pct.l C. proc.civ. până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii de anulare a deciziei de stabilire a calificativului.

2.          Chiar dacă s-ar admite ipoteza că, în speţă, trebuie aplicat termenul de 1 an prevăzut de dispoziţiile art.ll alin. (2) din Legea nr.554/2004, iar „motivele temeinice” despre care menţionează textul ar fi existenţa pe rolul instanţei a acţiunii în anularea
deciziei nr.2833/23 decembrie 2005 a I.Ş.J. Neamţ, se constată că reclamantului i-a fost comunicat ordinul de eliberare din funcţie la 1 iunie 2006 iar acţiunea împotriva acestuia a fost depusă la Curtea de Apel Bucureşti la 14 iunie 2007.

Aşadar, termenul de decădere de un an a fost şi el depăşit, iar spre deosebire de cel de prescripţie – de 6 luni – el nu este susceptibil de întrerupere ori suspendare.

Ca urmare, Curtea de fată, modificând în tot sentinţa, a respins acţiunea ca tardivă.

Militari. Răspundere materială. Irelevanţa formei vinovăţiei.

de

Prin Sentinţa nr. 43 din 17 mai 2007 a Curţii de Apel Târgu Mureş – Secţia Comercială, de Contencios Administrativ şi Fiscal a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul DC în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Administraţiei şi Internelor, respectiv Unitatea Militară 0251 Bucureşti, instanţa dispunând anularea Hotărârii nr. 155403/9.08.2005 emisă de Comisia de Soluţionare a contestaţiilor din cadrul UM 0251 Bucureşti precum şi a Hotărârii nr. 47/20.09.2006 emisă de Comisia de Jurisdicţie a imputaţiilor din cadrul MAI. Totodată instanţa a admis contestaţia formulată de reclamant împotriva deciziei de imputare nr.155099 din 4 iulie 2007 cu consecinţa exonerării reclamantului de la plata sumei de 4.424,90 lei.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut, că prin decizia nr. 155098/4.07.2006 reclamantului i s-a imputat suma de 4.424,90 lei, reprezentând drepturi salariale achitate angajatului PC, ca urmare a anulării deciziei de reziliere a contractului de muncă, decizie semnată de către reclamant în calitate de comandant al UM CJT Târgu-Mureş.

Instanţa a apreciat că nu se poate reţine în sarcina reclamantului reaua-credinţă la momentul la care aceasta a dispus desfacerea contractului de muncă al angajatului, având în vedere atribuţiile pe care le avea în calitate de comandant al unităţii militare şi conţinutul rapoartelor înaintate de către cei împuterniciţi cu cercetarea disciplinară.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen pârâtul Ministerul Internelor şi Reformei Administrative (MIRA).

În motivarea cererii, recurenta arată că nu se poate reţine că  reclamantul ar fi săvârşit faptele fără vinovăţie, întrucât era obligat să cunoască normele legale care reglementează domeniul în care îşi desfăşura activitatea, iar potrivit art.2 din O.G.nr.121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, această răspundere e angajată pentru pagubele provocate de militari  din vina acestora,  fără ca textul să distingă dacă fapta a fost săvârşită cu sau fără intenţie.

Consideră recurenta că interpretarea contrară,  în cazul faptelor săvârşite din culpă de un militar, ar face imposibilă recuperarea de către instituţie a prejudiciului astfel creat.

Recursul este fondat.

Atât Hotărârea nr.155403 din 9 august 2006 a Comisiei de soluţionare a contestaţiilor din U.M. 0251 Bucureşti, cât şi hotărârea nr.47 din 20 septembrie 2006 a Comisiei de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor (actualul MIRA) au fost emise cu respectarea condiţiilor de formă legale şi sunt întemeiate pe dovezi asupra vinovăţiei reclamantului.

Instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile O.G.nr.121/1998, considerând că răspunderea materială a militarilor poate fi angajată numai în situaţia în care paguba a fost produsă  cu rea-credinţă.

În realitate, legiuitorul prevede vinovăţia fără a distinge asupra săvârşirii faptei din culpă ori cu intenţie.

În speţă, lipsa relei-credinţe nu-l poate exonera pe reclamant de răspundere, câtă vreme textul legal nu are în vedere asemenea excepţii.

Recursul a fost astfel admis.

Funcţie publică. Reorganizarea instituţiei. Încetarea funcţiei. Caz în care nu este posibilă încadrarea în alt post, conform art.92 lit.d din Legea nr.188/1999

de

Reclamantul G. E. a chemat în judecată Inspectoratul de Protecţie a Mediului Braşov şi pe D. A., pentru anularea actului administrativ de încetare a funcţiei şi reintegrarea sa în funcţie.

Curtea de apel Braşov, având în vedere art.92 lit.d din Legea nr.188/1999, a respins acţiunea ca neîntemeiată, pârâtul I.P.M Braşov dovedind că s-a produs o reorganizare a instituţiei şi că s-au redus posturi de natura celui ocupat de reclamant. Cât priveşte a doua condiţie legală pentru validarea deciziei în cauză, instanţa a constatat că pârâta a făcut demersuri la Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, ca şi la A.J.O.F.M. Braşov, în scopul oferirii unui post corespunzător reclamantului, dar ambele au răspuns că nu dispun de locuri de muncă vacante.

Instanţa a reţinut că lipsa posturilor vacante nu este imputabilă instituţiei, care a suferit o ireversibilă reorganizare şi că s-a demonstrat preocuparea de a-i face oferta legală reclamantului.

Curtea de apel a arătat că intenţia legiuitoriului de a oferi garanţia unui post funcţionarului public, nu poate paraliza activitatea unei instituţii, supusă, în mod obligatoriu, reducerii de personal şi care din motive obiective (lipsa posturilor vacante) nu poate oferi celui eliberat din funcţie un post corespunzător pregătirii sale.

G. E. a formulat recurs, susţinând că s-au încălcat dispoziţiile art.92 din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, întrucât intimaţii Inspectoratul de Protecţie a Mediului Braşov şi D.A. nu au făcut aplicarea criteriilor de competenţă pentru personalul care ocupa posturi de natura celui ce urma a se desfiinţa, cu luarea în vedere a evaluării performanţelor profesionale.

S-a mai arătat că instanţa nu s-a preocupat de prevederea legală privind refuzul reclamantului de a accepta oferta A.N.F.P., care în speţă nu a existat, ca o a doua condiţie pe lângă restructurarea postului recurentului.

Recurentul mai precizează că legea stabileşte clar ca unitatea să ofere un post corespunzător, iar angajatul să-l refuze pentru a se putea dispune desfacerea contractului de muncă al petentului, astfel încât a apreciat acesta că nu reorganizarea a stat la baza măsurii contestate în cauză, ci alte considerente, eventual disciplinare.

Recursul este neîntemeiat.

Potrivit art.92 lit.d din Legea nr.188/1999 se poate dispune eliberarea din funcţie a funcţionarului, dacă instituţia îşi reduce personalul ca urmare a reorganizării, prin reducerea unor posturi de natura celui ocupat de funcţionarul public şi acesta refuză oferta Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.

Este de necontestat că la I.P.M. Braşov s-a produs o reorganizare a instituţiei şi că s-au redus posturi de natura celui ocupat de reclamant prin depunerea organigramelor anterioare şi ulterioare eliberării şi a ordinului nr.92/23 ianuarie 2001 al Ministerului Apelor şi Protecţiei Mediului.

Este de necontestat că instituţia pârâtă a făcut demersuri la Agenţia Naţională  a Funcţionarilor Publici ca şi la A.J.O.F.M. Braşov, în scopul oferirii unui post corespunzător reclamantului, dar ambele au răspuns că nu dispun de locuri de muncă vacante.

Unitatea pârâtă nu are nici o culpă în privinţa îndeplinirii obligaţiei legale de a face demersuri pentru oferirea unui post corespunzător recurentului-reclamant.

Pe de altă parte, este cert că reorganizându-se activitatea pârâtei, postul ce fusese ocupat de recurent nu mai există, cu toate consecinţele ce decurg din această situaţie, astfel încât unitatea funcţionează în alte condiţii decât acelea existente anterior reorganizării.

Deci acestea fiind datele cauzei, actul administrativ contestat în cauză nu se poate susţine că este ilegal şi să se procedeze la anularea lui şi reintegrarea petentului într-un alt post care de fapt, nu mai există.

Aşa cum a reţinut instanţa de fond, intenţia legiuitorului de a oferi garanţia unui post funcţionarului public nu poate paraliza activitatea unei instituţii supusă reorganizării, instituţie în care lucrează mai multe persoane şi din bugetul căreia nu poate fi plătită o persoană ce nu mai are loc de muncă în organigramă.

Recursul a fost respins.

Act atacabil în contenciosul administrativ, conform art.1 din Legea nr.29/1990

de

Reclamantul D.C. a solicitat să se constate refuzul nejustificat al Guvernului României, de a-i răspunde, conform  cu realitatea la numeroase sesizări, urmând a se aplica o amendă conducătorului autorităţii administrative în culpă şi a i se acorda daune.

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia contencios administrativ, prin sentinţa nr.409 din 16 aprilie 2002, a respins acţiunea, reţinând că        nu există refuz de răspuns la cererile reclamantului.

Reclamantul a declarat recurs, care însă nu este fondat.

Din actele de la dosar, a rezultat  că nu sunt întrunite cerinţele art.1 din Legea nr.29/1990 a contenciosului administrativ întrucât la sesizarea reclamantului, din  6 decembrie 2001, pârâtul a răspuns la data de 22.01.2002.

Imprejurarea că răspunsul primit nu-i este favorabil reclamantului nu face ca aceasta să fie considerat refuz nejustificat, întrucât autoritatea administrativă este obligată doar să-i răspundă la sesizare, iar nu şi să-i rezolve favorabil cererea.

In situaţia dată, nu se justifică cererea privind obligarea conducătorului autorităţii administrative la amendă şi nici acordarea de daune, conform art.10 alin.3 şi art.1 alin.3  din legea nr.29/1990.

In consecinţă, recursul a fost respins ca nefondat.

Act administrativ. Refuzul emiterii actului. Cauza refuzului

de

Reclamantul Z.E. a chemat în judecată atât Primăria Municipiului Bucureşti, cât şi Primăria Sectorului 2 Bucureşti, susţinând că s-a adresat cu cerere la data de 11 iulie 1996, făcând ulterior numeroase demersuri pentru obţinerea certificatului de urbanism şi autorizaţiei de construcţie a unor garaje, dar cererea sa a fost soluţionată nefavorabil, iar adresele nr.260/ 25 iulie 2000 şi, respectiv, nr.32663/ 18 august 2000 reprezintă un refuz nejustificat de rezolvare a cererii sale.

La data de 13 martie 2001, la cererea Primăriei Sectorului 2, Curtea de apel Bucureşti a admis excepţia ridicată şi a constatat că această autoritate publică nu are calitate procesuală pasivă în raport cu prevederile art.4 din Legea nr.50/1991, dispunând scoaterea acesteia din cauză.

Curtea de apel, Secţia de contencios administrativ a respins acţiunea formulată de reclamant şi a reţinut, în esenţă, că din moment ce Consiliul General al Municipiului Bucureşti, prin  hotărârea nr.160/2000, a dispus suspendarea pe o perioadă de un an a aprobării construcţiilor provizorii amplasate pe domeniul public al municipiului, răspunsul trimis reclamantului cu adresele nr.260/ 25 iulie 2000 şi nr.32663/ 18 august 2000 de către Primăria Municipiului Bucureşti, nu reprezintă un refuz nejustificat în sensul prevederilor art.1 din Legea nr. 29/1990.

Reclamantul a declarat recurs, susţinând, în esenţă, că instanţa a procedat în mod greşit acceptând punctul de vedere al Primăriei Municipiului Bucureşti.

Recursul este nefondat.

Este adevărat că, potrivit prevederilor art.1 din Legea nr.29/1990 privind contenciosul administrativ, orice persoană care se consideră vătămată prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanţei judecătoreşti competente pentru recunoaşterea dreptului pretins.

Deci, din interpretarea prevederilor legale de mai sus, rezultă că trebuie să existe un refuz nejustificat, abuziv, al autorităţii administrative căreia persoana i-a adresat o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege.

Or, în cauză, instanţa de fond a reţinut în mod judicios că, din adresele nr.32663/ 18.08.2000 a Primăriei Sectorului 2 Bucureşti şi, respectiv, nr.260/ 25.07.2000 şi nr.76386/2000 ale Primăriei Municipiului Bucureşti rezultă că cererea reclamantului nu a putut fi rezolvată favorabil ca urmare a faptului că pe terenurile care formează domeniul public al municipiului nu se mai aprobă construcţii provizorii.

Astfel fiind, în mod corect a reţinut Curtea de apel că rezolvarea nefavorabilă a unei cereri nu poate fi echivalată cu un refuz nejustificat, din moment ce soluţia dată cererii a avut ca temei o hotărâre a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, organul deliberativ al administraţiei publice a municipiului Bucureşti.

Având în vedere aceste considerente, recursul a fost respins ca nefondat.

Act al ministrului apărării naţionale în legătură cu impozitarea drepturilor cuvenite la trecerea în rezervă

de

Prin acţiunea în contencios administrativ, reclamantul a solicitat obligarea Ministerului Apărării Naţionale la plata sumei de 59.864.306 lei, cu dobânda legală de 28% pe an începând cu data introducerii acţiunii şi până la achitarea efectivă.

In motivarea acţiunii, reclamantul a susţinut că: a fost angajatul Ministerului Apărării Naţionale, de unde a fost pensionat şi trecut în rezervă; în conformitate cu prevederile art.31 alin.1 şi 2 din Legea nr.138/1999 avea dreptul la un ajutor neimpozabil stabilit în raport cu solda lunară brută (echivalentul a 26 solde) respectiv la suma de 149.013.748 lei; din această sumă a primit numai suma de 89.149.442 lei, diferenţa de 59.864.306 lei fiind reţinută în mod nelegal cu titlu de impozit pe venit, conform O.G.nr.73/1999.

Curtea de Apel Cluj, Secţia comercială şi de contencios administrativ a respins acţiunea reclamantului.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a considerat că suma acordată reclamantului reprezintă o formă de retribuire a muncii, supusă impozitării în condiţiile O.G.nr.73/1999.

Impotriva acestei sentinţei, reclamantul a declarat recurs, susţinând că nelegal s-au asimilat ajutoarele acordate personalului militar cu ocazia pensionării cu drepturile salariale.

Recursul este nefondat.

Potrivit art.31 din Legea nr.138/1999 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului militar, militarii trecuţi în rezervă au dreptul la un ajutor neimpozabil stabilit în raport cu solda lunară brută; acestea trebuie însă corelate cu dispoziţiile O.G.nr.73/1999 privind impozitul pe venit precum şi H.G.nr.1066/1999 care precizează veniturile care fac parte din categoria celor neimpozabile, excluzându-le pe  cele salariale.

Ajutorul stabilit prin reglementările legale în vigoare este cel despre care se face referire în dispoziţiile art.31 alin(2) din Legea nr.138/1999 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului militar din instituţiile publice de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă  naţională precum şi acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituţii.

Solda lunară reprezintă o formă de retribuire a muncii personalului militar, deci venituri de natură salarială, care cad sub incidenţa Ordonanţei Guvernului nr.73/1999.

Sentinţa instanţei de fond fiind legală şi temeinică, recursul a fost respins ca nefondat.

Act al Uniunii Avocaţilor din România. Desemnarea avocaţilor ca apărători din oficiu

de

Reclamantul  M.A.K. a chemat în judecată Baroul de avocaţi al judeţului Mureş şi Consiliul Uniunii Avocaţilor din România solicitând a fi obligată să-i repartizeze cauze  din oficiu.

Curtea de Apel Târgu-Mureş, Secţia comercială şi de contencios administrativ a respins acţiunea ca nefondată. S-a reţinut că reclamantului nu i s-a încălcat un drept prevăzut de lege în conformitate cu dispoziţiile art.1 din Legea nr.29/1990.

Impotriva acestei hotărâri reclamantul a declarat recurs, susţinând că Baroul nu are un drept exclusiv de a refuza solicitarea clienţilor, a reprezentanţilor Parchetelor sau a instanţelor, în sensul desemnării sale ca apărător din oficiu în anumite dosare.

Recursul este nefondat.

In conformitate cu dispoziţiile art.103 din Statutul profesiei de avocat, Baroul are dreptul să desemneze avocaţi din oficiu, cu precădere pe cei stagiari sau tineri. Cum Baroul de avocaţi Mureş nu avea obligaţia legală de a-l desemna pe reclamant (care este avocat pensionar) să acorde asistenţă juridică din oficiu, în mod corect, acţiunea a fost respinsă ca neîntemeiată. Din cuprinsul dispoziţiilor legale nu rezultă că Baroul trebuie să se supună solicitării  clienţilor, reprezentanţilor Parchetului sau instanţelor de judecată de a fi desemnat  un anumit avocat  (respectiv recurentul) pentru a acorda într-o anumită cauză asistenţă juridică din oficiu.

In prezent, recurentul a fost suspendat din exercitarea activităţii de avocat, astfel încât nu mai poate  susţine acţiunea (inclusiv recursul ) formulată în considerarea calităţii de avocat.

Având în vedere considerentele de mai sus, recursul a fost respins ca nefondat.

Persecutat politic. Cumulul drepturilor băneşti cuvenite ca veteran de război

de

T.I. a solicitat, în contradictoriu cu Casa Judeţeană de Pensii  Bihor, să se dispună anularea hotărârii nr.1996 din 20 august  2002, emise de către Comisia  pentru aplicarea Legii nr.189/2000, şi obligarea pârâtei să-i recunoască calitatea de beneficiar al OG nr.105/1999 pe întreaga perioadă în care a fost refugiat, respectiv 1 octombrie 1940 – 6 martie 1945.

In motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că: este pensionar şi veteran de război; a participat la război în perioada septembrie – octombrie 1944, după care a fost deconcentrat; la data de 14 martie 1945 a fost concentrat din nou până la 9 mai 1945; deşi a prezentat comisiei actele doveditoare, prin hotărârea atacată i s-a stabilit o perioadă de refugiu mai mică decât cea reală şi îndemnizaţia acordată este  inferioară  celei de care beneficiază foştii colegi, care au depus cererea imediat după publicarea legii.

Curtea de Apel Oradea, prin sentinţa civilă nr.548/CA din 21 octombrie 2002, a admis acţiunea, a anulat actul administrativ supus controlului jurisdicţional şi a obligat pe pârâtă să recunoască reclamantului calitatea de beneficiar al OG nr.105/1993,  aprobată prin Legea nr.189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, pentru perioada 11 octombrie 1940 – 6 martie 1945, sens în care  va emite o nouă decizie.

Impotriva sentinţei a declarat recurs pârâta Casa Judeţeană de Pensii Bihor susţinând că în mod greşit s-a admis acţiunea, reţinând eronat că pentru perioada în care reclamantul a participat pe front, poate beneficia de îndemnizaţia prevăzută de Legea nr.189/2000.

Critica nu este întemeiată.

Legislaţia română nu exclude dreptul persoanei aflate în una din situaţiile pe care le reglementează, de a cere şi obţine, în acelaşi timp, recunoaşterea  calităţii de veteran de război şi de persoană refugiată.

Potrivit art.12 alin.2 din Legea nr.44/1944, în cazurile în care  una şi aceeaşi persoană se încadrează în categoria de veteran de război, cât şi în aceea  de fost deţinut politic sau deportat, inclusiv prizonier de război în fosta URSS, luat după 23 august 1944 sau, deşi  declarat înainte de această dată, a fost reţinut după data armistiţului, beneficiază  cumulativ de drepturile băneşti pe perioadele corespunzătoare calităţii avute, cu condiţia ca perioadele să fie distincte.

In conformitate cu norma înscrisă în alineatul următor, persoana prevăzută la alineatul precedent nu poate  cumula celelalte drepturi, altele decât cele băneşti, dar va avea dreptul să opteze pentru cele mai avantajoase sau, după caz, să le obţină pe cele care nu sunt  prevăzute în prezenta lege, dar sunt recunoscute  prin lege pentru cealaltă categorie sau celelalte categorii în care se încadrează.

Prin hotărârea nr.1996 din 20 august 2002, Comisia constituită pentru aplicarea Legii nr.189/2000 a recunoscut reclamantului Trifa Ilie calitatea  de persoană care a fost strămutată în altă localitatea decât cea de domiciliu în perioadele 11 octombrie  1940 – 31 august 1944, 2 noiembrie 1944 – 31 ianuarie 1945, care totalizează 4 ani o lună şi 19 zile.

Nu s-a luat în calculul perioadelor de strămutare, lunile în care fiind  concentrat, reclamantul s-a aflat pe front, astfel cum rezultă din certificatul nr.67.117 din 28 aprilie 1998, eliberat de Ministerul Apărării Naţionale.

Interpretând  în mod corect prevederile legale mai sus enunţate, care interzic cumulul altor drepturi decât celor băneşti, prima instanţă a admis acţiunea şi a anulat parţial actul administrativ  cu consecinţa obligării pârâtei să recunoască reclamantului calitatea de beneficiar al OG nr.105/1999, pe întreaga perioadă de refugiu din motive etnice.

Ca atare, recursul a fost respins ca nefondat

Rolul activ al judecătorului

de

Casa Judeţeană de Pensii Hunedoara a respins cererea reclamantului VL, privind stabilirea calităţii de beneficiar al Legii nr.309/2002, motivând că acesta nu a efectuat stagiul militar în detaşamente de muncă din cadrul D.G.S.M.

Curtea de Apel Alba-Iulia, Secţia de contencios administrativ a respins acţiunea reclamantului VL, prin care a solicitat anularea hotărârii Casei Judeţene de Pensii Hunedoara, reţinând că, potrivit livretului militar, acesta a fost încorporat la 10 ianuarie 1957 de către U.M.03263 Sibiu şi a efectuat stagiul militar până la 31 decembrie 1958, deci, nu în detaşamente de muncă aparţinând D.G.S.M. pentru a fi incidente dispoziţiile Legii nr.309/2002.

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamantul, susţinând: întâi, că în perioada 20 ianuarie 1957 – 31 decembrie 1958 a efectuat stagiul militar în detaşamente de muncă, respectiv pe mai multe şantiere de construcţii; în al doilea rând că, la eliberare, în august 1959, livretul său militar a fost completat cu numărul specialităţii militare, grupa I categoria „neinstruit”, arma „construcţii”, iar în anul 1965 în mod abuziv au fost modificate rubricile 9,11 şi 12 din livretul militar, în sensul că a fost instruit, fiind radiată arma construcţii, precum şi specialitatea militară.

Recursul este fondat.

În adevăr, livretul militar a fost modificat la rubricile 9,11 şi 12, cu menţiunea „instruit”, deşi iniţial era trecută categoria „neistruit”, fiind, totodată, radiată arma la care a efectuat stagiul militar reclamant, respectiv „construcţii”.

Este adevărat că, potrivit adresei nr.A/452 din 4 martie 2003 eliberată de Ministerul Apărării Naţionale, Statul Major General, Serviciul Arhive şi Documentare Militară Bucureşti, militarii care au menţionat în livret sau în fişa de evidenţă personală  că au satisfăcut stagiul militar în unităţi militare ( de exemplu: U.M.0124, U.M.01523 etc.) nu au făcut parte din D.G.S.M.

Dar, în raport de datele trecute iniţial în livretul militar al reclamantului, în sensul că a fost neinstruit şi a satisfăcut stagiul militar în construcţii, era necesar să se dispună completarea probatoriului, chiar cu referire la adresa nr.A/452 din 4 martie 2003, pentru a se stabili, în mod indubitabil, dacă  şantierele de construcţii, la care se face referire în motivele de recurs, au făcut sau nu parte din D.G.S.M.

Omiţând să procedeze în sensul arătat, prima instanţă a nesocotit dispoziţiile art.129 pct.5 C. proc. civ., potrivit cărora judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc.

Aşadar, recursul a fost admis, sentinţa casată şi cauza trimisă spre rejudecare.