respectiv

Contestaţie la titlu. Imposibilitatea valorificării pe această cale a unor pretenţii suplimentare.

de

Prin Decizia nr. 1861 din 21 mai 2002 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie –Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal a admis recursurile declarate de GI şi Universitatea M.F.C.D. împotriva sentinţei civile nr. 1397 din 22 octombrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia Contencios Administrativ,  a modificat sentinţa atacată şi, pe cale de consecinţă a admis acţiunea formulată de reclamantul GI şi cererea de intervenţia accesorie formulată de Universitate. Totodată, a anulat concursul organizat de Ministerul Sănătăţii în data de 26 aprilie 2000 şi rezultatul  concursului în ce priveşte postul de medic şef Secţia Medicală II la Spitalul Clinic „SM” Bucureşti, a obligat pe pârâţi să emită reclamantului ordin de numire pe postul de şef Secţie la Spitalul Clinic „Sf. Maria” Bucureşti. De asemenea a obligat pe pârât să plătească reclamantului indemnizaţia de medic şef secţie de la data la care a fost privat de acest drept şi până la numirea efectivă în funcţie.

La data de 26 aprilie 2007, GI a investit Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul art.399 alin. (1) C.proc. civ. cu contestaţia la titlu privind dispoziţiile cuprinse în titlu executoriu reprezentat de Decizia nr.1861 pronunţată la 21 mai 2002 în dosarul nr.153/2002 al acestei instanţe.

Contestatorul solicita lămurirea înţelesului şi întinderii acestei decizii privitor la fraza din dispozitivul deciziei „obligă pe pârât să plătească reclamantului indemnizaţia de medic şef secţie de la data la care a fost privat de acest drept şi până la numirea  efectivă în funcţie” în sensul includerii şi a altor drepturi băneşti cuvenite respectiv plata indemnizaţiei clinice conform legislaţiei în vigoare.

În motivarea contestaţiei la titlu se arată că nu se poate calcula o indemnizaţie de conducere pentru un şef de secţie de spital  dacă solicitantul nu lucrează în spital şi nu primeşte indemnizaţia clinică rezultat al activităţii de îngrijire a bolnavilor care este obligatorie pentru un medic clinician.

Contestatorul face referire la  hotărârile judecătoreşti ulterioare deciziei a cărui lămurire a solicitat o prin care i s-a admis alături de plata indemnizaţiei de conducere şi plata indemnizaţiei  clinice, pe anumite perioade de timp.

Prin întâmpinare, Ministerul Sănătăţii Publice a solicitat respingerea contestaţiei la titlu ca inadmisibilă având în vedere faptul că cel ce a pornit executarea silită este contestatorul care a cerut punerea în executare a deciziei civile nr.1861/2002 a cărui dispozitiv se solicită a fi lămurit

Intimatul a arătat că cererea este  şi nefondată, întrucât dispoziţiile Deciziei civile nr.1861/2002 este clar şi fără posibilitate de echivoc, respectiv obligarea pârâtului să plătească indemnizaţia de şef de secţie, funcţie de care acesta a fost privat, neputând fi obligat ministerul la plata altor sume de bani, pe care acesta le primea oricum fiind medic în acea secţie.

Intimata, Universitatea, prin cererea depusă la dosar susţine contestaţia formulată în cauză, întrucât începând cu iulie 2003 după desfiinţarea Secţiei de la Presa Liberă, contestatorul a fost lipsit şi de indemnizaţia clinică.

Examinând contestaţia la titlu formulată în cauză Înalta Curte a constatat următoarele :

Prin contestaţia la titlu conform art.399 C.proc. civ. se urmăreşte clarificarea, interpretarea, explicarea dispozitivului hotărârii, pentru a se obţine executare întocmai a acestuia. Ea vizează numai măsurile luate de  instanţă şi cuprinse în dispozitivul hotărârii ce constituie titlu executoriu.

Contestaţia poate fi introdusă de către cel interesat sau vătămat prin executare respectiv, debitorul sau creditorul, astfel  că nu se poate reţine excepţia inadmisibilităţii cererii invocate de intimatul Ministerul Sănătăţii Publice.

Contestatorul este creditor în executarea silită ce formează obiectul titlului executoriu, iar cererea prin care a solicitat lămurirea dispozitivului hotărârii nu poate fi privită ca inadmisibilă, chiar dacă a pornit executarea silită şi legat de aceasta mai multe cereri   pentru plata drepturilor sale de care a fost lipsit în intervalul octombrie 1999 până în prezent.

Ceea ce solicita în esenţă, în cadrul contestaţiei la titlu, contestatorul este reprezentat de solicitarea acestuia de plata alături de indemnizaţia de şef secţie şi a indemnizaţiei clinice.

Prin decizia civilă nr.1861 pronunţată la 21 mai 2002 prin admiterea recursurilor declarate de GI şi Universitatea M.F.C.D s-a modificat sentinţa civilă nr.1397/2002 a Curţii de Apel Bucureşti, s-a dispus printre altele, obligarea pârâtului să plătească  reclamantului indemnizaţia de medic şef secţie de la data la care a fost privat de acest drept şi până la numirea efectivă în funcţie.

Din analiza hotărârii se constată că ceea ce a fost în discuţie, şi care a format obiectul cauzei deduse judecăţii l-a reprezentat postul de şef de secţie şi funcţia pe care a deţinut-o reclamantul  de şef secţie la Secţia clinică Medicală II Spitalul „SM” Bucureşti şi nu calitatea de medic a reclamantului.

Instanţa de recurs în dispozitivul deciziei a dispus obligarea la plata indemnizaţiei de şef secţie de care a fost privat reclamantul, pentru care s-a hotărât anularea concursului şi obligarea pârâtei să emită ordin de numire pe acest post.

În aceste condiţii se constată că aşa cum este formulat dispozitivul deciziei în raport cu obiectul cauzei deduse judecăţii, aceasta este clar şi nu necesită alte clarificări interpretări sau explicări în condiţiile art.399 C.proc.civ.

Motivele invocate de contestator privind plata şi a indemnizaţiei clinice pe anumite perioada de timp, vizează probleme de fond ale pretenţiilor acestuia care puteau fi valorificate în cursul judecăţii, fie prin cererile adresate, primei instanţe, fie prin  exercitarea căilor de atac prevăzute de lege.

Pe această cale nu se pot aduce completări dispozitivului hotărârii cu pretenţii care nu au fost valorificate în cursul judecăţii acestei cauze cu care instanţa  nu a fost investită.

Instanţa de judecată nu avea de  ce să se pronunţe pe indemnizaţia clinică pretinsă de contestator întrucât acesta a fost schimbat din postul de şef secţie, ministrul refuzând să-l numească definitiv pe postul  respectiv şi a organizat concursul ce a fost anulat prin Decizia nr.1861/2002.

Pentru aceste considerente, contestaţia la titlu este nefondat şi în baza prevederilor art.399 C. proc. civ. a fost respinsă.

Modificari privind regimul armelor si munitiilor

de

In Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 767 din 14 noiembrie 2008 a fost publicata Legea nr. 268 din 7 noiembrie 2008 privind aprobarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 26/2008 pentru modificarea si completarea Legii nr. 295/2004 privind regimul armelor si al munitiilor.

Potrivit modificarilor aduse prin legea de aprobare, cetatenii romani si strainii cu sedere legala in Romania, care au implinit varsta de 18 ani, pot sa procure, in scopul detinerii, respectiv al portului si folosirii, cel mult doua arme neletale de autoaparare sau de tir sportiv din categora armelor neletale supuse autorizarii.

Persoanele fizice care detin inscrise in documentele ce atesta dreptul de detinere, respectiv de port si folosire un numar mai mare de arme  sunt obligate ca in termen de 6 luni de la intrarea in vigoare a noii reglementari sa procedeze la instrainarea lor, in caz contrar fiind expuse raspunderii penale.

De asemenea, se mai prevede ca posesorii armelor scurte confectionate special pentru a arunca proiectile din cauciuc pot detine maximum 100 cartuse pentru fiecare arma dintre cele pentru care au drept de port si folosire.

Patrimoniul cultural naţional. Clasarea sau radierea unui bun ca aparţinând acestui patrimoniu

de

Prin sentinţa civilă nr.882 din 19 iunie 2001, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ, a admis acţiunea formulată  de reclamanta H.I.R. în contradictoriu cu Ministerul Culturii şi Cultelor şi:

– a constatat refuzul nejustificat al pârâtului de a soluţiona cererea reclamantei de radiere a imobilului în litigiu de pe lista monumentelor istorice ale municipiului Bucureşti;

– a dispus radierea imobilului în cauză, situat în municipiul Bucureşti, sector 1, str.Barbu Delavrancea nr.47 din lista monumentelor instorice cu valoare memorială;

– a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei;

– a luat act că nu s-au cerut cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut, în esenţă, următoarele:

Printr-o hotărâre judecătorească reclamantei i-a fost restituit imobilul în cauză, care aparţinuse tatălui său şi în privinţa căruia fusese aplicat în mod nelegal Decretul nr.92/1950, astfel că reclamanta are legitimare procesuală activă cu privire la cererile formulate pentru radirea acestui imobil din lista monumentelor istorice cu valoare memorială.

Prin acţiunea adresată instanţei de contencios administrativ reclamanta a cerut să se constată refuzul nejustificat al Ministerului Culturii şi Cultelor de a răspunde şi soluţiona în termen legal cererea de radiere a imobilului în cauză de pe lista monumentelor istorice cu valoare memorială a municipiului Bucureşti, unde a fost înregistrat drept „Casa Mihail Sadoveanu”. A mai cerut obligarea ministerului pârât să procedeze la radierea imobilului în cauză de pe lista respectivă.

Instanţa de fond a reţinut pe de o parte că ministerul pârât a refuzat în mod  nejustificat  să soluţioneze cererea reclamantei de radiere a imobblului în litigiu de pe lista respectivă şi, pe de altă parte, a apreciat că acest imobil nu este o casă memorială, deoarece din actele depuse la dosar a rezultat că Mihail Sadoveanu a locuit doar ca chiriaş în acea casă, că imobilul se află într-o stare avansată de degradare şi că nu întruneşte condiţiile de clasificare pe lista monumentelor istorice.

Impotriva acestei hotărâri a formulat recurs Ministerul Culturii şi Cultelor criticând-o sub următoarele aspecte:

– în mod greşit a reţinut instanţa de fond că ar exista un refuz nejustificat de rezolvare a cererilor reclamantei, ministerul răspunzându-i la toate petiţiile sale;

– în mod greşit a soluţionat instanţa de fond excepţia privind lipsa calităţii procesuale active a reclamantei;

– în mod greşit a reţinut instanţa existenţa unei vătămări şi a dispus radierea acelui imobil de pe lista respectivă.

Recursul este întemeiat.

1. Actelor normative în vigoare la data soluţionării cauzei sunt Ordonanţa de Urgenţă nr.68/1994 privind protejarea patrimoniului cultural naţional, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.41/1995, Ordinul nr.1284 din 12 noiembrie 1996 pentru aprobarea Normelor metodologice privind criteriile unice de clasare a bunurilor culturale care fac parte din patrimoniul cultural naţional, Ordinul nr.2013 din 22 februarie 2000 privind aprobarea criteriilor generale pentru clasarea bunurilor culturale imobile în Lista monumentelor istorice.

Ulterior, reglementările au fost completate şi cu prevederile Legii nr.422/18 iulie 2001 privind protejarea monumentelor istorice, publicate în Monitorul Oficial nr.407 din 24 iulie 2001.

In conformitate cu prevederile legale de mai sus, clasarea sau radierea/ declasarea unui bun ca aparţinând patrimoniului cultural naţional este o prerogativă ce aparţine minstrului culturii şi cultelor  şi Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice, organism ştiinţific  care funcţionează pe lângă Ministerul Culturii şi Cultelor.

După ce imobilul în cauză a fost restituit reclamantei şi aceasta a aflat că imobilul era clasat şi inclus pe Lista monumentelor istorice cu valoare memorială a municipiului Bucureşti, a formulat mai multe cereri prin care a cerut declasarea imobilului la care Ministerul Culturii şi Cultelor a răspuns cu adresele din 18 decembrie 1998, 2 decembrie 1998 şi 11 august 1999 în sensul că cererile sale au fost respinse şi că nu se acceptă declasarea imobilului din Lista monumentelor istorice Bucureşti (filele 18-19, 15 din dosarul nr.577/2000).

Astfel fiind, în mod greşit a reţinut instanţa că ar fi existat un refuz nejustificat în sensul art.1 din Legea nr.29/1990 din partea  Ministerului Culturii şi Cultelor.

Potrivit prevederilor art.1 alin.1 din Legea nr.29/1990 privind contencios administrativ, orice persoană dacă se consideră vătămată într-un drept al său recunoscut de lege prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanţei judecătoreşti.

Dar, în cauză, ministerul pârât a rezolvat cererile reclamantei, în sensul că a respins solicitarea de radiere / declasare a imobilului din lista respectivă.

Or, actul prin care o autoritate administrativă a rezolvat negativ o cerere nu poate fi asimilat cu un refuz nejustificat, din partea acestei autorităţi, de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept recunoscut de lege, în sensul prevederilor art.1 alin.1 din Legea nr.29/1990.

Deci, în mod nelegal, prin interpretarea  şi aplicarea greşită   a prevederilor art.1 alin.1 din Legea nr.29/1990, instanţa de fond a constatat existenţa unui refuz nejustificat din partea Ministerului Culturii şi Cultelor de rezolvare a cererilor prin care reclamanta solicitase radierea / declasarea imobilului din Lista monumentelor istorice a municipiului Bucureşti, din moment ce această autoritate publică, luând act de avizul negativ, a respins cererea respectivă.

Reclamanta putea, potrivit prevederilor Legii nr.29/1990, să constate legalitatea acestui act administrativ prin care i s-a respins cererea de radiere /declasare a imobilului, dar nu a făcut-o, înţelegând să-şi fundamenteze acţiunea pe dispoziţiile legale privitoare la refuzul nejustificat al autorităţii, pe care l-a invocat expres şi l-a susţinut în mod consecvent.

2. Totodată, instanţa de fond a reţinut în mod greşit că, în cauză, ar fi fost dovedită existenţa unei vătămări a dreptului de proprietate al reclamantei asuptra imobilului în litigiu.

Potrivit prevederilor art.480 din Codul de procedură civilă, proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege.

Prin reglementările instituite de O.G.nr.68/1994 şi respectiv, Legea nr.422/2001 au fost prevăzute unele măsuri care au drept scop protejarea patrimoniului cultural, în general şi a monumentelor istorice, în special, aceste dispoziţii fiind unele dintre cele la care face referire art.480 din Codul civil şi care constituie limite de exercitare a dreptului de proprietate.

In concluzie, în nici un caz nu se poate reţine că limitele legale de exercitare a   dreptului de proprietate ar constitui o vătămare a acestui drept în sensul prevederilor art.1 din Legea nr.29/1990 aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa de fond.

3.  Constatând  că imobilul respectiv nu este o casă memorială şi dispunând radierea acestuia din Lista monumentelor istorice cu valore memorială, instanţa de fond s-a substituit autorităţilor administrative, acordând chiar şi cea ce nu i s-a cerut.

Astfel, potrivit prevederilor legale în materie, arătate mai sus, Ministerul Culturii şi Cultelor  şi Comisia Naţională a Monumentelor Istorice sunt autorităţile la care au competenţa legală de a dispune clasarea sau radierea/declasarea unui bun ca aparţinând sau nu patrimoniului cultural naţional.

Potrivit prin art.11 din Legea nr.29/1990, instanţa putea, în cauză, admiţând acţiunea să oblige pe autoritatea administrativă să emită actul administrativ de radiere/declasare a imobilului respectiv.

De fapt, prin acţiunea formulată, reclamanta nu ceruse radierea imobilului din lista respectivă, ci obligarea autorităţii pârâte să procedeze la această operaţiune.

In concluzie, având în vedere considerentele de mai sus, motivele de recurs fiind întemeiate, recursul a fost admis, hotărârea atacată a fost casată, iar acţiunea respinsă ca neîntemeiată.

Funcţionar public. Calitate în raport cu Legea nr.188/1999

de

Reclamanta S.I. a chemat în judecată pe pârâţii Banca Naţională a României şi pe guvernatorul acesteia pentru a se dispune anularea Ordinului nr.636/2000 prin care i s-a desfăcut contractul de muncă în baza  art.130 lit. a din Codul muncii.

In motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că a fost eliberată din funcţia de şef birou la Direcţia Decontări Bancare prin pretinsa  reorganizare a activităţii de plăţi şi decontări bancare ca urmare a unor represalii asupra personalului din această direcţie care s-au opus la executarea unor dispoziţii ilegale.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr.139/2001, a admis acţiunea şi a dispus reîncadrarea reclamantei în funcţia de şef birou la  serviciul viramente din cadrul Oficiului Central de  Plăţi şi Decontări Bancare.

Instanţa de fond a reţinut  calitatea de funcţionar public a reclamantei, faptul că nu a avut loc o reorganizare efectivă şi că nu i s-a oferit un loc de muncă corespunzător.

Impotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Banca Naţională a României.

In motivarea recursului, recurenta – pârâtă a susţinut  în principal că instanţa competentă în soluţionarea cauzei nu este Curtea de Apel Bucureşti ci Tribunalul Bucureşti, dată fiind natura litigiului, respectiv litigiu  de muncă.

Recursul este fondat.

Potrivit dispoziţiilor art.3 din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici „funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor stabilite de autoritatea sau instituţia  publică  în  temeiul legii, în scopul realizării competenţelor sale. Funcţiile publice  sunt prevăzute în anexa la prezenta lege. Anexa poate fi completată prin Hotărârea Guvernului”.

In Legea nr.188/1999 nu există nici o menţiune cu privire la Banca Naţională a României, iar potrivit dispoziţiilor art.35 alin.3 din Legea nr.101/1998 privind  Statutul BNR, salariaţii  băncii sunt angajaţi în baza unui  contract individual de muncă, în timp ce funcţionarii publici îşi desfăşoară activitatea în baza unui act de autoritate, respectiv ordin sau dispoziţie de numire în funcţia publică.

De altfel, Banca Naţională a României este banca centrală a statului român, are personalitate juridică, iar statutul său este  aprobat printr-o lege specială – Legea nr.101/1998. La elaborarea  Statutului Băncii Naţionale a României   s-a    avut    în   vedere  independenţa  instituţională  şi financiară

băncii centrale în raport cu celelalte instituţii ale statului, aceasta  independenţă fiind o cerinţă obligatorie prevăzută de Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale şi prin dispoziţiile  Tratatului de la Maastricht vizând politica economică şi monetară.

Rezultă aşadar că  Banca Naţională a României  nu este prevăzută în anexa la Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, iar salariaţii săi nu sunt funcţionari publici, nefiind numiţi în funcţia publică în conformitate cu prevederile Statutului funcţionarilor publici.

Aşa fiind, cauza dedusă  judecăţii este un litigiu de muncă , în legătură cu  încetarea contractului  individual de muncă, astfel cum este definit în prevederile art.67 lit.a din Legea nr.168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă.

In consecinţă, recursul a fost admis, sentinţa  casată şi cauza  trimisă spre soluţionare instanţei competente material conform dispoziţiilor art.2 lit.b1  Cod procedură civilă, respectiv Tribunalul Bucureşti.

Act administrativ. Refuzul emiterii actului. Cauza refuzului

de

Reclamantul Z.E. a chemat în judecată atât Primăria Municipiului Bucureşti, cât şi Primăria Sectorului 2 Bucureşti, susţinând că s-a adresat cu cerere la data de 11 iulie 1996, făcând ulterior numeroase demersuri pentru obţinerea certificatului de urbanism şi autorizaţiei de construcţie a unor garaje, dar cererea sa a fost soluţionată nefavorabil, iar adresele nr.260/ 25 iulie 2000 şi, respectiv, nr.32663/ 18 august 2000 reprezintă un refuz nejustificat de rezolvare a cererii sale.

La data de 13 martie 2001, la cererea Primăriei Sectorului 2, Curtea de apel Bucureşti a admis excepţia ridicată şi a constatat că această autoritate publică nu are calitate procesuală pasivă în raport cu prevederile art.4 din Legea nr.50/1991, dispunând scoaterea acesteia din cauză.

Curtea de apel, Secţia de contencios administrativ a respins acţiunea formulată de reclamant şi a reţinut, în esenţă, că din moment ce Consiliul General al Municipiului Bucureşti, prin  hotărârea nr.160/2000, a dispus suspendarea pe o perioadă de un an a aprobării construcţiilor provizorii amplasate pe domeniul public al municipiului, răspunsul trimis reclamantului cu adresele nr.260/ 25 iulie 2000 şi nr.32663/ 18 august 2000 de către Primăria Municipiului Bucureşti, nu reprezintă un refuz nejustificat în sensul prevederilor art.1 din Legea nr. 29/1990.

Reclamantul a declarat recurs, susţinând, în esenţă, că instanţa a procedat în mod greşit acceptând punctul de vedere al Primăriei Municipiului Bucureşti.

Recursul este nefondat.

Este adevărat că, potrivit prevederilor art.1 din Legea nr.29/1990 privind contenciosul administrativ, orice persoană care se consideră vătămată prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanţei judecătoreşti competente pentru recunoaşterea dreptului pretins.

Deci, din interpretarea prevederilor legale de mai sus, rezultă că trebuie să existe un refuz nejustificat, abuziv, al autorităţii administrative căreia persoana i-a adresat o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege.

Or, în cauză, instanţa de fond a reţinut în mod judicios că, din adresele nr.32663/ 18.08.2000 a Primăriei Sectorului 2 Bucureşti şi, respectiv, nr.260/ 25.07.2000 şi nr.76386/2000 ale Primăriei Municipiului Bucureşti rezultă că cererea reclamantului nu a putut fi rezolvată favorabil ca urmare a faptului că pe terenurile care formează domeniul public al municipiului nu se mai aprobă construcţii provizorii.

Astfel fiind, în mod corect a reţinut Curtea de apel că rezolvarea nefavorabilă a unei cereri nu poate fi echivalată cu un refuz nejustificat, din moment ce soluţia dată cererii a avut ca temei o hotărâre a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, organul deliberativ al administraţiei publice a municipiului Bucureşti.

Având în vedere aceste considerente, recursul a fost respins ca nefondat.

Act al Băncii Naţionale a României de refuzare a efectuării de operaţiuni valutare cu populaţia printr-un fond deschis de investiţii în valută

de

Reclamanta SC ”G.A.M.” SA a chemat în judecată Banca Naţională a României solicitând anularea hotărârilor acesteia prin care i-a respins solicitarea de autorizare a efectuării de operaţiuni valutare cu populaţia printr-un fond deschis de investiţii.

In motivarea cererii, reclamanta a învederat că, în calitate de societate de administrare a fondului deschis de investiţii Fondul Valutar Gelsor, a fost vătămată în drepturi prin adresele nr.VI/3/3013 din 20.01.2000 şi respectiv nr.387/83 M din 17.03.2000.

Prin sentinţa civilă nr.1265 din 3.10.2001, Curtea de Apel Bucureşti Secţia contencios administrativ a respins acţiunea ca nefondată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada unui drept al său, vătămat prin actele administrative atacate.

Impotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta SC ”G.A.M.” SA.

Recursul este nefondat.

Curtea reţine că instanţa de fond a respins în mod justificat excepţia nulităţii actelor administrative deduse judecăţii, invocată pentru neîndeplinirea condiţiei de a fi emise în formă scrisă.

Atât decizia conducerii executive a Băncii Naţionale a României la care s-a făcut referire în adresa nr.VI/3/3013/20.01.2000, cât şi încheierea nr.5 din 15.03.2000 a Consiliului de Administraţie al BNR comunicată cu adresa nr.387/BM/17.03.2000 au caracteristicile unor acte administrative valabile, scopul emiterii lor fiind acela de a produce   prin  ele însele efecte juridice specifice dreptului administrativ.

Din actele dosarului rezultă că solicitarea recurentei privind autorizarea efectuării de operaţiuni valutare cu populaţia, printr-un fond deschis de investiţii în valută a fost analizată de Direcţia Politici Financiar – Bancare a BNR, care  a întocmit nota nr.VI/3/3013/12.01.2000 cu propunerea respingerii cererii, aprobată la 19.01.2000 de Guvernatorul BNR. Ulterior, aceleaşi propuneri au fost aprobate de Consiliul de Administraţie al BNR care a decis, prin încheierea nr.5/15.03.2000, respingerea solicitării, cu motivarea că operaţiunile în valută decurgând din constituirea în valută a resurselor fondului precum şi din investiţiile acestuia sunt interzise de O.G.nr.24/1993.

In consecinţă, prima critică privind nulitatea formală a actelor administrative contestate este nefondată.

Pe fondul cauzei, Curtea reţine că instanţa de fond, respingând acţiunea, a făcut o corectă aplicare a legii.

Potrivit statului său, aprobat prin Legea nr.101/1998, Banca Naţională a României stabileşte şi urmăreşte aplicarea regimului valutar pe teritoriul ţării, autorizează şi supraveghează persoanele fizice şi juridice care au obţinut autorizaţia de a efectua tranzacţii valutare, elaborează reglementări privind monitorizarea şi controlul tranzacţiilor valutare.

Instanţa a interpretat corect prevederile art.18 alin.1 şi 2 din Regulamentul nr.3/1997, potrivit cărora operaţiunile între rezidenţi pe teritoriul României se realizează numai în moneda naţională a ţării, leul, prin  excepţie având dreptul de a efectua operaţiuni valutare persoanele care beneficiază de prevederi legale exprese.

Dispensa acordată de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, prin decizia nr.70/1999, nu poate fi considerată „o prevedere legală expresă” fiind chiar contrară legii, respectiv art.26 din O.G.nr.24/1993 care instituie interdicţia pentru fondurile dechise de investiţii de a deţine resurse în devize în scop de investiţii.

De altfel, legiuitorul nu a conferit nici unei autorităţi, inclusiv Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare competenţa de a excepta anumite fonduri de la această interdicţie, aprecierea oportunităţii şi necesităţii desfăşurării de operaţiunii valutare aparţinând exclusiv Băncii Naţionale a României.

In dispoziţiile Legii nr.52/1994 nu este prevăzută posibilitatea acordării unei dispense în orice condiţii, fără nici o limită şi nici că aceste dispense ar avea semnificaţia unor acte administrative individuale de exceptare de la prevederile imperative ale legii, în speţă, de la inderdicţia reglementată prin O.G.nr.24/1993.

De altfel, instanţa de fond a avut în mod justificat în vedere şi faptul că însăşi CNVM şi-a revocat propria decizie nr.70/19.01.2000 prin decizia nr.200/2.02.2001, acţiunea prin care a fost atacată în contencios această ultimă hotărâre fiind respinsă prin sentinţa civilă nr.719/29.05.2001 a Curţii de Apel Bucureşti, cu motivarea că menţinerea deciziei nr.70/2000 prin care s-a acordat exceptarea ar însemna încălcarea atât a dispoziţiilor Legii nr.101/1998, cât şi ale O.G.nr.24/1993 şi ale normelor emise de CNVM.

Este nefondată, de asemenea, şi critica privind nerespectarea de către pârâtă a Regulamentului nr.3/1997, în sensul că nu s-ar încadra în categoria operaţiunilor valutare supuse autorizării BNR deţinerea de valută şi emiterea de titluri de participare denominate în valută.

Prevederile art.26 alin.2 din O.G.nr.24/1993 privind interdicţia deţinerii de devize în scop de investiţii se referă implicit la încasarea de valută prin emiterea titlurilor de participare la fond în valută. Astfel, deţinerea de valută presupune o prealabilă încasare a acesteia, iar emiterea titlurilor de participare de către un fond de investiţii şi constituirea resurselor fondului implică vânzarea acestora către investitori, cu încasarea corespunzătoare a preţului, constituind operaţiuni valutare supuse interdicţiei prevăzute de O.G.nr.24/1993.

Având în vedere cele expuse mai sus, recursul a fost respins ca nefondat.

Persecutat etnic. Proba persecuţiilor din motive etnice

de

Reclamantul E.B.A. a chemat în judecată Casa de Pensii Argeş, solicitând anularea hotărârii nr.250/2002 prin care i-a fost respinsă cererea privind stabilirea calităţii de beneficiar al prevederilor art.1 lit.c din Legea nr.189/2000.

In motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că după terminarea armatei efectuate  în România, a fost lăsat la vatră  în  comuna Albeşti judeţul Muscel şi nu în oraşul Hotin, care se afla sub ocupaţia  rusească, părinţii săi refugiindu-se  în aceeaşi comună.

Curtea de Apel Piteşti a respins  acţiunea ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că la data lăsării la vatră, reclamantul, fiind adoptat de  N.D.E. avea domiciliul la părinţii adoptivi, respectiv în judeţul Muscel, motiv pentru care nu se încadrează în  prevederile  art.1 lit.c din Legea lnr.189/2000.

Impotriva  acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul E.B.A.

In motivarea recursului, recurentul-reclamant a susţinut că are  calitatea de refugiat, deoarece prin ordinul de lăsare la vatră i s-a impus să meargă la Câmpulung şi nu la Hotin, care era localitatea sa de domiciliu.

Recursul este nefondat.

Potrivit dispoziţiilor art.1 lit.c din Legea nr.189/2000 „beneficiază de prevederile  prezentei ordonanţe persoana cetăţean român, care în perioada  regimurilor  instaurate  cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut  de suferit persecuţii din motive etnice  după cum urmează…… a fost strămutat în altă

localitate decât cea de domiciliu”.

In cauza dedusă judecăţii, recurentul-reclamant nu a făcut dovada unor persecuţii din motive etnice, deoarece acesta, după ce a fost încorporat la 1 noiembrie 1943, a fost lăsat la vatră  la 2 aprilie 1945 la Cîmpulung, judeţul Argeş şi nu în Hotin, ca urmare a faptului că părinţii săi adoptivi domiciliau în acest judeţ, adopţia  fiind făcută la 11 ianuarie 1945.

Toate  aceste împrejurări rezultă cu certitudine din actele depuse la dosar, respectiv sentinţa de  adopţie nr.1/11 ianuarie 1945 pronunţată de Tribunalul Judeţului Muscel; ordinul de lăsare la vatră., copia livretului militar.

Aşa fiind, în mod corect instanţa de fond a reţinut că în cauză nu sunt  incidente dispoziţiile art.1 lit.c din Legea nr.189/2000, recurentul neputând  fi asimilat  refugiaţilor sau strămutaţilor.

In consecinţă, recursul a fost respins ca nefondat.

Rolul activ al judecătorului

de

Casa Judeţeană de Pensii Hunedoara a respins cererea reclamantului VL, privind stabilirea calităţii de beneficiar al Legii nr.309/2002, motivând că acesta nu a efectuat stagiul militar în detaşamente de muncă din cadrul D.G.S.M.

Curtea de Apel Alba-Iulia, Secţia de contencios administrativ a respins acţiunea reclamantului VL, prin care a solicitat anularea hotărârii Casei Judeţene de Pensii Hunedoara, reţinând că, potrivit livretului militar, acesta a fost încorporat la 10 ianuarie 1957 de către U.M.03263 Sibiu şi a efectuat stagiul militar până la 31 decembrie 1958, deci, nu în detaşamente de muncă aparţinând D.G.S.M. pentru a fi incidente dispoziţiile Legii nr.309/2002.

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamantul, susţinând: întâi, că în perioada 20 ianuarie 1957 – 31 decembrie 1958 a efectuat stagiul militar în detaşamente de muncă, respectiv pe mai multe şantiere de construcţii; în al doilea rând că, la eliberare, în august 1959, livretul său militar a fost completat cu numărul specialităţii militare, grupa I categoria „neinstruit”, arma „construcţii”, iar în anul 1965 în mod abuziv au fost modificate rubricile 9,11 şi 12 din livretul militar, în sensul că a fost instruit, fiind radiată arma construcţii, precum şi specialitatea militară.

Recursul este fondat.

În adevăr, livretul militar a fost modificat la rubricile 9,11 şi 12, cu menţiunea „instruit”, deşi iniţial era trecută categoria „neistruit”, fiind, totodată, radiată arma la care a efectuat stagiul militar reclamant, respectiv „construcţii”.

Este adevărat că, potrivit adresei nr.A/452 din 4 martie 2003 eliberată de Ministerul Apărării Naţionale, Statul Major General, Serviciul Arhive şi Documentare Militară Bucureşti, militarii care au menţionat în livret sau în fişa de evidenţă personală  că au satisfăcut stagiul militar în unităţi militare ( de exemplu: U.M.0124, U.M.01523 etc.) nu au făcut parte din D.G.S.M.

Dar, în raport de datele trecute iniţial în livretul militar al reclamantului, în sensul că a fost neinstruit şi a satisfăcut stagiul militar în construcţii, era necesar să se dispună completarea probatoriului, chiar cu referire la adresa nr.A/452 din 4 martie 2003, pentru a se stabili, în mod indubitabil, dacă  şantierele de construcţii, la care se face referire în motivele de recurs, au făcut sau nu parte din D.G.S.M.

Omiţând să procedeze în sensul arătat, prima instanţă a nesocotit dispoziţiile art.129 pct.5 C. proc. civ., potrivit cărora judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc.

Aşadar, recursul a fost admis, sentinţa casată şi cauza trimisă spre rejudecare.

Scandal la o agentie de turism din Craiova: clientii au aflat ca vor sta in alte hoteluri

de

Aproape 20 de craioveni care îşi rezervaseră sejururi într-o staţiune din Turcia, prin agenţia de turism PS Travel din Craiova, vor să dea în judecată agenţia după ce au aflat că respectivele camere nu mai sunt disponibile şi că urmează să fie cazaţi în alte hoteluri, transmite corespondentul NewsIn.

 

„La începutul lunii iunie, am plătit agenţiei acontul, adică 150 de euro de familie, iar diferenţa până la 600 de euro a fost achitată la începul lunii iulie. Preţul include cazarea la un hotel de cinci stele, all-inclusive, în intervalul 15-22 iulie. Pe data de 24 iunie ni s-a spus să mai plătim încă 35 de euro, taxe suplimentare, motivând că s-a făcut o eroare de calcul. Nu s-a opus niciunul dintre cei 16 membri ai grupului“, a declarat Bogdan Păun, unul dintre clienţi păgubiţi de agenţia PS Travel.

astazi, cele 19 persoane, 16 adulţi şi 3 copii, au fost anunţaţi că biletele pe care le-au rezervat şi plătit nu mai sunt disponibile. „Ne-au sunat pe toţi şi ne-au spus că dintre cele opt camere rezervate de noi, doar trei sunt disponibile şi că celelalte cinci familii vor fi cazate la alte hoteluri de două şi trei stele, la preţul de 635 de euro, plătit de noi. Eu îmi plătisem luna de miere, mi s-a cerut certificatul de căsătorie pentru unele reduceri şi acum sunt anunţat că nu pot beneficia de sejurul plătit la un hotel de cinci stele, cum am achitat şi voi ajunge la un hotel de trei sau patru stele“, a mai adăugat Bogdan Păun.

La sosirea presei, operatoarea agenţiei de turism a devenit violentă, lovind camerele de luat vederi ale cameramanilor. „Nu am nimic de declarat, şeful nu este aici, este în concediu“, a spus operatoarea.

Cele opt familii care au plătit bilete agenţiei PS Travel au declarat că sunt hotărâte să dea agenţia de turism în judecată dacă nu vor primi bilete în perioada 15-22 iulie la un hotel de cinci stele, all-inclusive.