societatea

Încadrarea mărfurilor în Tariful vamal de import al României. Importuri succesive de produse componente ale aceluiaşi utilaj. Încadrare la poziţii tarifare diferite. Nelegalitate.

de

Notă: Instanţa a avut în vedere prevederile Codului vamal, adoptat prin Legea nr. 141/1997, ale cărui prevederi au fost ulterior abrogate prin intrarea în vigoare a Legii nr. 86/2006, privind Codul Vamal al României, publicată în M.Of. nr. 350 din 19/04/2006.

Prin acţiunea formulată la data de 10 mai 2007, reclamanta S.C. C S.A.  a chemat în judecată Direcţia Regională Vamală pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Braşov şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, solicitând anularea actelor constatatoare  nr. 42 şi 43/23 februarie 2001 şi a anexelor acestora nr. 26 şi 27/23 februarie 2001 întocmite de Biroul Vamal Miercurea Ciuc, precum şi a deciziei nr. 112/27 aprilie 2007 prin care au fost respinse contestaţiile privind suma totală de 71391 lei reprezentând taxe vamale, TVA şi majorări de întârziere.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a primit licenţă de import pentru importul unei linii de derulare – un utilaj complex cu mai multe subansamble – care se încadrează la poziţia 84.65.10.90 din Tariful vamal de import al României, beneficiind de toate facilităţile oferite pentru stimularea investiţiilor

Societatea a contestat încadrarea tarifară ulterioară a importurilor sale – transportul utilajului având loc în mai multe tranşe – la alte coduri tarifare, efectuată de organele vamale prin actele constatatoare contestate.

Prin sentinţa nr. 72/7 august 2007 Curtea de Apel Târgu Mureş – Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea şi a dispus anularea deciziei nr. 112/27 aprilie 2007 şi a actelor constatatoare  nr. 42 şi 43/23 februarie 2001.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că  piesele importate  de reclamantă în luna decembrie 1997 sunt un tot unitar cu cele importate în cursul anului 1998, întreg utilajul încadrându-se în titulatura de „maşini –unelte pentru prelucrarea lemnului care pot efectua diferite tipuri de operaţii, fără manevrarea manuală a piesei între operaţii şi fără schimbarea uneltelor între operaţii”, poziţia de încadrare în Tariful vamal de import al României fiind 84.65.10.90.

În acest sens, instanţa a constatat că şi organele vamale au recunoscut destinaţia finală a pieselor componente, respectiv cea a compunerii unui utilaj, astfel că în mod greşit au fost clasificate diferit prin actele constatatoare încheiate la 23 februarie 2001.

Împotriva sentinţei pârâtele au declarat recurs, arătând că nu este relevantă afirmaţia societăţii potrivit căreia mărfurile în cauză sunt subansamble ale unui tot unitar, deoarece mărfurile importate în luna decembrie 1997 nefiind părţi componente ale utilajului decât împreună cu piesele care urmau a fi importate în 1998, a fost necesară reanalizarea încadrării vamale.

De altfel, au precizat pârâtele, produsele livrate cu fiecare din cele 4 eşaloane au fost  prezentate separat la vămuire şi pentru fiecare  tranşă a fost depusă câte o declaraţie vamală de import definitiv, fără ca societatea să solicite şi să obţină aprobarea pentru depunerea unei singure declaraţii vamale de import la data prezentării ultimului eşalon şi pentru clasificarea tuturor mărfurilor văzute ca elemente componente principale ale unei linii tehnologice, la acelaşi cod tarifar.

Recursurile sunt nefondate.

Instanţa de fond a reţinut în mod întemeiat că reclamanta a obţinut certificatul nr. 249/19 februarie 1997 emis de Ministerul Economiei şi Finanţelor pentru care i-a fost eliberată licenţa de import nr. 109901/21 martie 1997, utilajul importat fiind încadrat la poziţia tarifară 84.65.10.90.

Susţinerea pârâtelor în sensul că fiecare piesă componentă importată în decembrie 1997 trebuie să primească o clasificare diferită decât cea a liniei tehnologice în ansamblu nu are temei legal, destinaţia pieselor care au făcut obiectul celor 4 importuri succesive fiind cea a compunerii unui utilaj complex, prevăzut în licenţa de import, care se încadrează distinct la poziţia 84.65.10.90 din Tariful vamal de import al României.

În acest sens, instanţa de fond a interpretat judicios dispoziţiile art. 1 şi 2 lit. b) din Anexa 1 a Legii nr. 98/1996 care prevăd că fiecare menţiune la o materie în amestec sau asociată cu alte materii are o clasificare determinată.

Astfel fiind, importurile efectuate de reclamantă au fost  corect încadrate iniţial la poziţia tarifară 84.65.10.90 pentru care se achitaseră taxele vamale şi taxa pe valoarea adăugată aferente acestei poziţii, împrejurare în raport de care s-a dispus în mod corect anularea actelor constatatoare prin care se stabilise că societatea nu poate beneficia de facilităţi vamale.

Recursurile au fost respinse.

Act al Băncii Naţionale a României. Al doilea ordin de aplicare a unei amenzi pentru nerespectarea normelor referitoare la deschiderea şi menţinerea conturilor curente în valută la bănci din străinătate

de

Societatea comercială „I.C.” SRL, a formulat recurs împotriva  hotărârii nr.169 din 20.11.2001 emisă de Consiliul de administraţie al Băncii Naţionale a României (BNR), în temeiul art.60 alin.3 din Legea nr.101/1998.

Curtea reţine următoarele:

Prin Ordinul 86 din 3.10.2001 al viceguvernatorului BNR, societatea comercială recurenta a fost sancţionată cu amendă în sumă de 10.000.000 lei, măsură menţinută prin hotărârea  nr.169 din 20.11.2001 a Consiliului de administraţie al BNR.

Amenda s-a aplicat recurentei în urma controlului exercitat la aceasta, în perioada 12 – 13.07.2001, control în urma căruia s-a reţinut că deschiderea şi menţinerea unui cont curent în valută la ABN AMRO BANK Moscova s-a făcut cu nerespectarea prevederilor cap.IV, art.17, alin.1 din Regulamentul nr.3/1997 al BNR privind efectuarea operaţiunilor valutare şi de asemenea că a efectuat operaţiuni în contul deschis la Bank Austria Creditanstalt Munchen – Germania cu nerespectarea prevederilor cap I, pct.3, alin.1 din Norme NRV 5 care fac parte din Regulamentul nr.3/1997.

Recurenta s-a apărat numai prin că a considera nelegală aplicarea amenzii în două rânduri, dar nu a contestat împrejurarea că faptele reţinute în sarcina sa prin cele două procese verbale încheiate de organele de control ale BNR nu ar fi reale.

Intr-adevăr, activitatea acesteia a mai fost verificată pentru perioada 1-05. – 30.09.2000, când s-a constatat încălcarea unor norme prevăzute de Regulamentul nr.3/1997 al BNR, astfel cum s-a reţinut în procesul verbal de control încheiat la 13.12.2000, în baza căruia viceguvernatorul BNR i-a aplicat recurentei o amendă de 10.000.000 lei, măsură ce nu a fost contestată, iar ulterior aceasta a achitat amenda.

Procesul verbal încheiat la 13.07.2001, care a stat la baza amenzii aplicate recurentei repetat prin ordinul nr.86 din 3.10.2001 al viceguvernatorului BNR, amendă reţinută prin hotărârea nr.169 din 20.11.2001 emisă de Consiliul de administraţie al BNR (contestată în prezenta cauză), priveşte o altă perioadă supusă verificării şi anume perioada 1.10.2000 – 30.04.2001.

Chiar dacă a fost amendată în două rânduri pentru încălcarea unor norme legale privind efectuarea operaţiunilor valutare, trebuie reţinut că sancţiunile s-au aplicat pentru faptele săvârşite în două perioade diferite.

După efectuarea primului control şi aplicarea unei amenzi de 10.000.000 lei pentru abaterile de la prevederile Regulamentului nr.3/1997 recurenta a continuat să săvârşească astfel de abateri, ceea ce a impus aplicarea unei noi amenzi de 10.000.000 lei.

Amenzile fiind, deci, aplicate pentru fapte săvârşite în perioade diferite, s-a respins recursul ca nefondat.

T.V.A. Promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare imobiliară

de

Reclamanta Societatea comercială „T.T.” SRL a solicitat anularea procesului-verbal de control nr.752 din 7 noiembrie 2001 întocmit de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş Severin şi a deciziei nr.148 din 7 februarie 2002 emise de  Ministerul Finanţelor Publice cu privire la suma de 763.482.275 lei, reprezentând TVA colectată.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că a fost nelegal obligată să plătească TVA pentru suma de 4.781.810.039 lei primită cu titlul de garanţie în baza convenţiei de promisiune de vânzare a unui imobil, fără a se avea în vedere că nu este proprietara imobilului şi că, potrivit Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.17/2000, taxa pe valoarea adăugată se datorează pentru transferul proprietăţii imobilelor.

Prin sentinţa civilă nr.124 din 21 mai 2002, Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială şi de contencios administrativ a admis acţiunea, a anulat actele atacate, în partea privind obligaţia reclamantei de a plăti la bugetul statului suma de 763. 482.275, reprezentând TVA. Instanţa a reţinut că, reclamanta nu  datorează TVA pentru avansul încasat în baza promisiunii de vânzare a unui imobil, întrucât convenţia încheiată cu societatea N.H. nu reprezintă o vânzare şi nu este un fapt generator  al exigibilităţii taxei pe valoarea adăugată.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Caraş Severin.

În recursul declarat de Parchetul s-a susţinut că instanţa de fond a interpretat eronat dispoziţiile art.12  din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.17/2000, ale pct.7.9 lit.c din Hotărârea Guvernului nr.401/2000, precum şi convenţia de promisiune de vânzare din care rezultă că suma încasată de intimată reprezintă un avans din preţul vânzării, pentru care avea obligaţia să colecteze taxa pe valoare adăugată calculată de organele de control.

În recursul declarat de pârâţi s-a susţinut că, în mod greşit, instanţa de fond nu a avut în vedere că, intimata a încasat un avans care nu se încadrează în excepţiile prevăzute la pct.7.9 lit.c din Hotărârea Guvernului nr.401/2000 privind exigibilitatea anticipată a taxei pe valoarea adăugată. Sub acest aspect, recurenţii au arătat că, în cauză, este lipsit de relevanţă faptul că nu s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare a imobilului, cu atât mai mult cu cât, intimata nu este proprietara imobilului şi perfectarea vânzării reprezintă un eveniment incert.

Analizând, Curtea va admite recursurile pentru următoarele considerente:

Prin contractul preliminar de vânzare-cumpărare imobiliară şi de sublocaţie încheiat la 1 martie 2001, S.C. „T.T.” SRL, în calitate de promitent-vânzător şi firma N.H., în calitate de  promitent-cumpărător, au consimţit să încheie în viitor un contract de vânzare-cumpărare a spaţiului industrial în suprafaţa de 2.134 mp., şi aflat la acea dată în proprietatea S.C. „Cartex” SA. Preţul vânzării a fost fixat la suma de 330.000.000 LIT, urmând a fi plătit promitentului-vânzător în momentul în care acesta va emite în favoarea promitentului-cumpărător o garanţie bancară aferentă îndeplinirii propriilor obligaţii asumate şi restituirii preţului.

În luna septembrie 2001, societatea intimată a încasat de la firma N.H. suma de 4.781.810.039 lei, reprezentând avans promisiune de vânzare imobil, pentru care nu a achitat la bugetul statului TVA colectată în sumă de 763.482.275 lei.

Deşi a calificat corect convenţia părţilor ca fiind o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare, instanţa de fond a interpretat şi a aplicat greşit prevederile legale care au constituit temeiul  actelor de control şi al obligaţiei intimatei de a plăti TVA colectată, aferentă avansului primit.

În art.12 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.17/2000 şi pct.7.9 lit.c din Hotărârea Guvernului nr.401/2000 se prevede că exigibilitatea taxei pe valoarea adăugată este anticipată faptului generator atunci când se încasează avansuri, cu excepţia avansurilor acordate pentru plata importurilor şi a datoriei vamale, pentru realizarea producţiei destinate exportului sau pentru efectuarea de plăţi în contul clientului.

Faţă de aceste dispoziţii legale, instanţa de fond a apreciat eronat ca fiind relevant în cauză faptul că nu s-a transmis dreptul de proprietate asupra  imobilului, fără a avea în vedere că în cazul avansurilor încasate, exigibilitatea TVA este anticipată transferului proprietăţii, ca fapt generator al obligaţiei de plată.

Apărarea intimatei că avansul  primit este exceptat de la plata anticipată a TVA aferente, pentru că este  destinat efectuării de plăţi în contul clientului, nu poate fi reţinută în condiţiile în care nu a  fost dovedită o asemenea convenţie, iar achiziţionarea imobilului şi înstrăinarea lui către promitentul-cumpărător reprezintă obligaţiile pe care intimata şi le-a asumat în nume propriu. Această apărare este infirmată şi de temeiul plăţii afectuate de promitentul-cumpărător, ca reprezentând avans promisiune vânzare imobil, astfel încât nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la pct.7.9 lit.c/3 pentru exceptarea sumei respective de la plata anticipată a TVA.

De asemenea, este nefondată apărarea intimatei că suma primită de la promitentul-cumpărător reprezintă o garanţie şi nu un avans din preţul stabilit.

Din clauzele contractului încheiat la 1 martie 2001 rezultă dimpotrivă, că pentru garantarea executării obligaţiei asumate, şi anume aceea de a  transmite proprietatea imobilului, intimata este cea care s-a obligat să constituie o garanţie în favoarea promitentului-cumpărător, ca o condiţie pentru achitarea preţului. În consecinţă, suma primită de intimată nu a reprezentat un preţ al promisiunii de vânzare la care s-a obligat şi nici o garanţie pentru executarea de către promitentul-cumpărător a propriilor obligaţii.

Faţă de considerentele expuse, Curtea a admis recursurile, a casat hotărârea atacată şi a respins acţiunea.

T.V.A. Export. Condiţiile cotei 0 a taxei

de

Societatea Comercială “P. N.” SRL în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad, a solicitat anularea deciziei nr.390/4 iulie 2002 emisă de primul pârât şi a procesului verbal din 20 mai 2002 încheiat de cea de a doua pârâtă şi exonerarea de plata sumelor de 92.633.536 lei taxă pe valoarea adăugată, 7.251.986.050 lei taxă pe valoare adăugată şi 3.539.244.202 lei majorări de întârziere aferente.

Reclamanta a arătat că, întrucât nu a fost încasată contravaloarea exportului de animale vii în valoare de 38.904 DM efectuat în Grecia, organele de control au reţinut că a încălcat dispoziţiile art.IV punctul 3 din Ordonanţa Guvernului nr.18/1994 şi a fost sancţionată contravenţional conform art.IV pct.7 cu amendă în sumă de 601.981.224 lei, echivalentul exportului. Corespunzător acestui export, pentru neîncasarea la termen a sumei de 38.004 DM pentru care societatea a aplicat cota zero TVA, organele de control au considerat că trebuie să plătească suma de 92.633.536 lei cu titlu de TVA suplimentar.

Consideră impunerea nelegală întrucât nu s-a ţinut seama de faptul că valoarea exportului nu s-a încasat din cauză că beneficiarul nu a plătit-o, astfel că ea se află în litigiu, pentru care s-a început procedura judiciară în Grecia.

Referitor la stabilirea cotei de 19% de TVA pentru exporturile a căror contravaloare s-a încasat, conform opiniei organelor de control, contrar dispoziţiilor art.17 lit.B a) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.17/2000 coroborate cu prevederile punctului 9.2 alineatul 2 din Hotărârea Guvernului nr.401/2000 şi pentru care s-a stabilit obligaţia de plată a sumei de 7.251.986.050 lei cu titlu de TVA suplimentar, consideră că sunt întrunite condiţiile legale pentru cota zero la TVA.

Curtea de Apel Timişoara- Secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa nr.336 din 15 octombrie 2002, a admis în parte acţiunea şi a anulat actele contestate în parte în ceea ce priveşte obligaţia reclamantei de a plăti la bugetul de stat 92.633.536 lei TVA suplimentar, 1.744.883.052 lei TVA suplimentar şi 324.856.368 lei.

Instanţa a reţinut că pentru exportul efectuat în baza declaraţiei vamale  întocmită în 11 ianuarie 2001, sunt aplicabile prevederile art.17 lit.B punctul a- întrucât textul nu condiţionează aplicarea cotei zero de TVA de încasarea efectivă a contravalorii exportului, fiind prevăzută doar condiţia ca încasarea valutei să se facă în conturi bancare deschise la bănci autorizate de Banca Naţională a României.

Prin urmare, nu sunt incidente nici dispoziţiile cuprinse la punctul 9.2 din Hotărârea Guvernului nr.401/2000 câtă vreme contravaloarea acelui export nu a fost încasată.

Pentru celelalte exporturi s-a constatat că reclamanta nu a făcut dovada încasării valutei în conturi bancare deschise la bănci autorizate de Banca Naţională a României, astfel nu poate beneficia de cota zero TVA.

Considerând hotărârea netemeinică şi nelegală, părţile au declarat recurs.

Societatea comercială reclamantă, susţine că se impunea admiterea acţiunii în totalitate, anularea actelor şi exonerarea de plata sumelor, întrucât îndeplineşte condiţiile legale pentru aplicarea cotei zero TVA.

Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Arad în nume propriu şi în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice arată că actele contestate sunt legale, astfel că se impune admiterea recursului, casarea sentinţei şi în fond respingerea acţiunii, întrucât instanţa nu a ţinut cont de prevederile Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.215/1999 privind modificarea legislaţiei referitoare la TVA şi a Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.17/2000 şi a Hotărârii de Guvern nr.401/2000.

Recursul declarat de societate este nefondat iar recursul pârâţilor este fondat.

În urma unui control efectuat la reclamantă de organele de control ale Direcţiei Controlului Fiscal Arad, ce a vizat perioada ianuarie 2000- noiembrie 2001, s-au constatat că aceasta până la  data verificării, 20 mai 2002, nu a încasat contrvaloarea exportului efectuat în baza declaraţiei vamale de export nr.1488/11 ianuarie 2001, respectiv suma de 38.904 DEM, deşi termenul de încasare era depăşit.

Pentru neîncasarea contravalorii exportului pentru care societatea a aplicat cota zero TVA şi pentru nerespectarea condiţiei de încasare a valutei în conturi bancare deschise la bănci autorizate de Banca Naţională a României, s-a constatat că aceasta a contravenit dispoziţiilor art.17 lit.B pct.a din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.17/2000 coroborate cu pct.9.3 şi 9.9 din Hotărârea Guvernului nr.401/2000 astfel i s-a aplicat cota de 19% TVA asupra contravalorii în lei a exportului, rezultând TVA suplimentară de 92.633.536 lei.

În urma verificării documentelor care atestă încasarea exporturilor efectuate, s-a reţinut că reclamanta nu a respectat condiţiile de încasare a contravalorii acestora, încasând sumele în valută în numerar, acestea fiind depuse ulterior de către administratorul societăţii şi de către diverse persoane fizice în contul societăţii deschis la Banca Transilvania – Sucursala Arad.

Pentru încălcarea dispoziţiilor Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.215/1999, art.1 pct.2 de modificare a art.17 lit.B pct.a din Ordonanţa Guvernului nr.3/1992, republicată, pentru perioada 1 ianuarie 2000 – 14 martie 2000 şi a Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.17/2000, art.17 lit.B pct.a pentru perioada 15 martie 2000 – 30 noiembrie 2001, s-a aplicat cota de 19% TVA la facturile externe încasate în numerar, rezultând TVA suplimentară în sumă de 7.251.986.000 lei. La debitele stabilite s-au calculat majorări de întârziere de 3.539.244.202 lei.

În procedura prealabilă fiscală soluţia a fost de respingere a contestaţiei iar la instanţă aceea de admitere în parte.

Soluţia organelor de control este corectă, potrivit celor ce se vor arăta.

Conform art.17 lit.B pct.a din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.215/1999 privind modificarea şi completarea unor reglementări referitoare la TVA, cota zero de TVA se aplică pentru “exportul de bunuri, efectuat de agenţii economici cu sediul în România, a căror contravaloare se încasează în valută în conturi bancare deschise la bănci autorizate de Banca Naţională a României”.

Aceeaşi prevedere a fost menţinută şi prin art.17 lit.B a) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.17/2000 privind TVA, în vigoare cu începere de la 15 martie 2000.

Normele privind controlul valutar asupra încasărilor din exporturi şi din celelalte operaţiuni cu străinătatea ale Băncii Naţionale a României precizează că “persoanele juridice autorizate să efectueze operaţiuni cu străinătatea sunt obligate să încaseze în termenele prevăzute în dispoziţii legale sumele în valuta convertibilă în lei aferente acestor operaţiuni în conturile lor în bănci”.

Art.16 din Regulamentul valutar nr.3/1997 privind efectuarea operaţiunilor valutare, emis de Banca Naţională a României, prevede că, în cazul livrării mărfurilor la extern, exportatorii au obligaţia de a întocmi declaraţia de încasare valutară, document necesar urmării şi controlului efectiv al încasării valutare şi de a încasa în termen valuta. Încasarea valutei trebuie făcută obligatoriu prin conturi bancare deschise la bănci autoroizate din Banca Naţională a României.

Pct.9.2 alin.2 din Hotărârea Guvernului nr.401/2000 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.17/2000 prevede “pentru operaţiunile prevăzute la art.17 lit.B a) din ordonanţa de urgenţă nu beneficiază de cota zero de taxă pe valoarea adăugată contribuabilii care încasează valuta în numerar sau prin transferuri din conturi bancare personale”.

Cum aceste norme explicitează modul de aplicare a prevederilor art.17 lit.B a), nu se poate vorbi că ar adăuga la lege.

Deci, justificat s-a reţinut că societatea nu beneficiază de cota zero TVA pentru exporturile realizate, în condiţiile în care încasarea valutei s-a făcut în numerar de persoane fizice.

Aceeaşi situaţie se aplică şi pentru exportul realizat, în condiţiile în care societatea nu justifică încasarea valutei.

Pct.9.9 din Hotărârea Guvernului nr.401/2000 arată că: “nerespectarea prevederilor pct.9.3-9.8 privind justificarea cotei zero

de TVA şi/sau nerespectarea condiţiei de încasare a valutei în conturi bancare deschise la bănci autorizate de Banca Naţională a României atrag obligaţia plăţii TVA prin aplicarea cotei corespunzătoare livrărilor şi prestărilor la intern şi a majorărilor de întârziere aferente,

calculate de la data documentului care atestă livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor”.

Apărarea societăţii în sensul că aflându-se în litigiu cu partenerul extern ar trebui să i se aplice prevederile Ordonanţei Guvernului nr.18/1994 privind măsuri pentru întărirea disciplinei financiare a agenţilor economici nu poate fi primită, operabile fiind dispoziţiile Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.17/2000 privind TVA.

Debitele fiind legale, societatea urmează a suporta şi plata majorărilor de întârziere.

În consecinţă, recursul declarat de societate fiind neîntemeiat, a fost respins, iar recursul pârâţilor fiind fondat, a fost admis, sentinţa atacată a fost casată şi în fond acţiunea s-a respins.

Competenţă materială. Decizie de imputare emisă de organul de control propriu al societăţii comerciale

de

Prin sentinţa nr.34 din din 12 iunie 2002, Colegiul Jurisdicţional Sibiu al Curţii de Conturi a admis contestaţia formulată de BDR, fost director economic al societăţii comerciale „H.” SA Slimnic şi în consecinţă, a anulat decizia de imputare nr.2 din 15 ianuarie 2002 emisă în sarcina ei, de către conducerea unităţii pentru recuperarea prejudiciului în valoare de 19.117.472 lei.

Secţia jurisdicţională a Curţii de Conturi a respins ca nefondat recursul jurisdicţional declarat de societatea comercială mai sus menţionată, împotriva sentinţei.

Şi această ultimă hotărâre a fost atacată cu recurs de către Societatea comercială „H.” SA Slimnic.

Recurenta a cerut casarea ambelor hotărâri pronunţate în cauză de organele Curţii de Conturi şi, în fond, respingerea contestaţiei formulate de BDR ca neîntemeiată.

Recursul este admisibil.

Astfel cum deja s-a arătat, obiectul contestaţiei formulate de BDR, fost director economic al Societăţii Comerciale „H.” SA Slimnic, îl constituie decizia de imputare nr.2 din 15 ianuarie 2002 emisă în sarcina sa de către conducătorul unităţii pentru recuperarea prejudicului reprezentând lipsa în gestiunea lui SV (fost gestionar la ferma nr.9).

Angajarea răspunderii materiale s-a făcut ca urmare a unor constatări efectuate de organul de control propriu şi consemnate în actul indicat în preambulul deciziei.

Rezultă aşadar, că existenţa prejudiciului produs în patrimoniul societăţii comerciale nu a fost stabilită ca efect al controlului efectuat de organele Curţii de Conturi, potrivit art.18 din Legea nr.94/1992, modificată.

Ca atare, s-a apreciat, în mod greşit, că este competent Colegiul Jurisdicţional Sibiu să soluţioneze în primă instanţă contestaţia formulată de BDR, conform art.41 din aceeaşi lege.

La rândul său, Secţia jurisdicţională a Curţii de Conturi a nesocotit dispoziţiile legale privitoare la competenţa materială, atunci când prin decizia recurată s-a pronunţat asupra recursului în fond şi a menţinut sentinţa nr.34 din 12 iunie 2002.

Ţinând sema de aceste considerente, recursul a fost admis şi s-a dispus casarea ambelor hotărâri pronunţate de organele Curţii de Conturi, cu trimiterea litigiului de muncă spre competentă soluţionare la Tribunalul Sibiu, Secţia conflicte şi litigii de muncă.

Scandal intre actionarii de la SC Lotus SA

de

Mai mulţi acţionari ai SC Lotus SA care deţin trei complexuri comerciale în municipiul Târgu Jiu, Parâng, Romarta şi Păltiniş, s-au certat „la cuţite” şi s-au ameninţat reciproc,  în urma schimbării directorului societăţii.

Poliţişti şi agenţi de la o firmă de pază au încercat să calmeze spiritele încinse. Încă de azidimineaţă, de la ora 6, Florin Mircescu, acţionar la SC Lotus şi o parte dintre acţionari s-au certat pe scaunul de director, deţinut, până ieri, de Ovidiu Caragea. Om de afaceri, Florin Mircescu s-a judecat ani buni cu şeful societăţii Litua, şi în cele din urmă, instanţa i-a dat câştig de cauză lui Mircescu. Chiar şi cu actele doveditoare în mână, Florin Mircescu a fost acuzat de Caragea şi alţi acţionari că ar fi falsificat actele şi că ar fi dat judecătorilor şpagă.

Mai mult, doi jurnalişti, unul de la postul nostru de radio şi altul de la cotidianul local „Impact în Gorj” au fost agresaţi verbal şi fiizic de către bodyguard-ul  lui Caragea, pus de fiica acestuia, Dana Caragea.
Deşi susţine că deţine acţiuni la SC Lotus SA, magazinul de pantofi al omului de afaceri Florin Mircescu a fost scos din Complexul Comercial Parâng, deşi acesta plătea o chirie de dublă faţă de alţi chiriaşi. Câteva luni mai târziu, maşina şi curtea locuinţei directorului Ovidiu Caragea au fost incediate, poliţiştii neaflând, încă, făpturitorul. În data de 7august s-a întrunit Adunarea Generală a Acţionarilor care a hotărât revocarea membrilor Consiliului de Administraţie şi alegerea unui nou Consiliu de Administraţie. Acest document a ajuns la Camera de Comerţ care a admis hotărârea luată şi a emis un certificat de înregistrare după ce judecătorul delegat a constat că sunt îndeplinite cerinţele legale.

Potrivit legii, în termen de 15 zile de la hotărârea luată, fostul director al SC Lotus SA Targu Jiu, Ovidiu Caragea, poate să facă recurs. Fostul director al SC Lotus, Ovidiu Caragea, susţine că Florin Mircescu nu are niciun drept la SC Lotus, deoarece doar nevasta acestuia este acţionar al firmei.

Ovidiu Caragea şi Zoia Tănase, un alt acţionar, au făcut o afacere de aproape 12 miliarde de lei vechi. În urmă cu câţiva ani, Ovidiu Caragea a fost cercetat, de procurori pentru inchirierea ilegala a Complexului Paltinis, unei societati comerciale ce apartinea chiar vicepreşedintelui Consiliul de Administratie, Zoia Tănase. Astfel,  Zoia Tănase a aprobat, alaturi de  şeful său Caragea, fară a-i informa pe ceilalti cinci membri ai Consiliului, din aceea perioada, că firma ei închiriază SC Lotus SA spatiul cunoscut ca en-gross-ul Paltiniş. În urma acestei tranzacţii,  Lotus a pierdut aproximativ 12 miliarde de lei vechi.

La rândul lor, soţii Tănase au subînchiriat complexul comercial Paltiniş altei firme din Târgu-Jiu.