Ce despagubiri vor primi pasagerii daca intarzaie avionul

Oricât ar fi costat biletul pentru o cursa aeriana oferita de un operator din UE, daca acesta a întârziat zborul cu minimum trei ore, clientii obtin dreptul la despagubiri în functie de distanta parcursa. Cine avea de parcurs 1.500 km va primi 250 euro, pentru cursele pe distante de sub 4.500 km se vor oferi 400 euro, iar pentru cele peste aceasta distanta – 600 euro.

Un asemenea drept al pasagerilor a fost introdus în legislatia comunitara înca din 2004, dar calea catre punerea în practica a masurii a fost deschisa de-abia în noiembrie 2008, de o decizie în acest sens a Curtii Europene de Justitie (CEJ) de la Luxembourg. CEJ a decis ca o întârziere de trei ore este echivalenta cu o anulare a zborului, asadar atrage o compensatie similara.

Hotarârea instantei a survenit relativ la scurta vreme înaintea Craciunului – o perioada de vârf a traficului de pasageri pe plan mondial – când operatorii aerieni aveau sa “comita” destule întârzieri. Pâna acum, pasagerii erau nevoiti sa se multumeasca a-si varsa nervii pe agentii de la sol ai companiilor. Dar, de la începutul lui 2010, ei au început sa-si ceara drepturile în instante.

În februarie, instante din Spania si Germania au recunoscut precedentul stabilit de CEJ, pentru ca, la începutul acestei luni, un tribunal olandez sa atribuie compensatii inclusiv pentru zboruri întârziate care datau din 2007. Compania Martinair a fost nevoita sa plateasca 600 euro catre doi reclamanti al caror zbor fusese amânat cu 24 de ore.

Sursa: Gandul

O aeronavă Airbus a dispărut ieri fără urmă deasupra apelor Atlanticului, la bord aflându-se şi o româncă.

Un avion tip Airbus aparţinând companiei Air France, la bordul căruia se aflau 216 pasageri şi 12 membri ai echipajului şi care asigura legătura dintre oraşul brazilian Rio de Janeiro şi capitala franceză Paris, a dispărut ieri-

 

dimineaţă, în timp ce se afla deasupra apelor Atlanticului. Potrivit purtătorului de cuvânt al Air France, pe lista pasagerilor dispăruţi figurează şi o româncă. Informaţia a fost confirmată de ministerul de externe al României. Aeronava „a intrat într-o zonă de furtună cu puternice perturbaţii care au provocat disfuncţionalităţi”, iar piloţii au trimis un mesaj, în jurul orei 2.14 (5.14, ora României), în care anunţau că la bordul avionului s-a produs „o pană a circuitelor electrice”, potrivit unui comunicat remis de operatorul francez, citat de AFP. La scurt timp, avionul a dispărut de pe ecranele turnului de control .

 

 

evz

NASA a premiat două echipe ale elevilor bucureşteni în cadrul unui concurs

Peste 120 de liceeni, care au venit cu 60 de propuneri, s-au înscris în cele patru categorii, adică echipe americane şi din afara SUA şi concurenţi individuali (americani şi din afara SUA).

În ceea ce priveşte concurenţii străini, Muraru Costin Grigore, Felix Liviu Milorad şi  Muraru Sebastian, elevi în clasa a noua la Colegiul Tudor Vianu din Bucureşti, s-au clasat pe locul întâi la echipe, în vreme ce la individual câştigător a fost un elev din Singapore, Sidhart Krishnan.

Pe locul doi, la echipe, s-au situat tot elevi de la Colegiul Tudor Vianu: Vlad Adam, Ana Maria Borlovan, Roberta Răileanu şi Sabina Zăvoianu, toţi în clasa a noua. Pe locul trei s-a clasat o echipă a unui liceu din capitala Greciei.

Participanţii au avut de ales între două modalităţi de a intra în competiţie. Astfel, ei au putut fie să conceapă un studiu care să abordeze provocările şi soluţiile oferite de zborurile supersonice, fie să propună un prototip de avion supersonic comercial care să poată funcţiona în 2020.

„Toate conceptele au fost pline de imaginaţie şi inovatoare”, declarat unul din cercetătorii de la NASA care au analizat propunerile venite din toată lumea. Jurizarea s-a făcut în funcţie de măsura în care elevii şi-au alcătuit documentaţia şi după modul în care au respectat criterii de bază cum ar fi conţinutul documentat, creativitatea, imaginaţia, organizarea şi redactarea.

 

realitatea

Drepturile pasagerilor care calatoresc cu avionul

Regulamentul nu contine prevederi clare referitoare la cantitatea de mâncare sau valoarea bonurilor alimentare oferite si nici nu se specifica dupa cât timp întârzierea zborului poate fi catalogata „anulare“.

 

În cazul anularii, pasagerii sunt despagubiti în functie de lungimea în km a zborului.

Pasagerii care calatoresc cu avionul au aceleasi drepturi, chiar daca aleg o companie low cost sau un zbor de linie, la orice clasa. Regulamentul european în domeniu nu face nicio diferentiere privind respectarea drepturilor în functie de pretul platit pentru bilet sau modul de rezervare si plata. Normele europene obliga companiile aeriene sa includa în pretul final al biletului toate taxele, chiar daca rezervarea se  face pe o pagina web sau direct de la reprezentanta operatorului.

La pret vor fi atasate toate clauzele contractului, în functie de normele interne ale companiei, care trebuie sa se supuna regulamentului european. Companiile low cost pot introduce, însa, clauze referitoare la anularea sau modificarea datei calatoriei de catre pasager. De cele mai multe ori, zborurile ieftine sau cele aflate la oferta nu pot fi anulate sau schimbate nici macar cu câteva zile înainte, însa mai multi operatori low cost au început sa accepte modificari ale datei de calatorie cu cel mult doua zile înainte de rezervarea initiala. Chiar si asa, taxa de schimbare a datei poate costa uneori cât pretul biletului, compania având dreptul sa-si stabileasca propriile tarife pentru serviciile oferite.

Sursa: Gandul

General Motors, în faliment anul viitor?

Reprezentantii democrati i-au cerut lui Henry Paulson, secretarul Trezoreriei sa utilizeze „colacul de salvare” a sistemului financiar, pentru a aduce o „asistenta temporara” sectorului auto din Statele Unite, aflat in mare dificultate.

Un sector auto solid este esential pentru restaurarea echilibrului financiar, pentru sanatatea globala a economiei si a salariilor din aceasta industrie, au declarat seful majoritatii democratilor din Senat si presedintele democrat al Camerei Reprezentantilor.

„Fara interventia statului, studiile noastre arata ca GM va pute intra in incapacitatea de a se finanta, incepand cu luna decembrie”, au aratat analistii de la Deutsche Bank.

Un reportaj pe cît de dramatic, pe atît de amuzant despre coşmarul trăit de un suporter dinamovist la Nijmegen

Unul dintre suporterii „cîinilor” care a făcut deplasarea în Olanda povesteşte evenimentele care ar putea-o exclude pe Dinamo din Europa. „Hai, băăăă, că pleacă avionul!!!”, mi-a ţipat în telefon unul dintre prietenii cu care plecam şi ajunsese, alături de alţi doi amici la aeroport. Cu o oră înainte de decolare, eu şi Ursu eram blocaţi pe podul Băneasa de un trafic cum rar vezi pînă şi în Bucureşti. Rectific. Cum des vezi!

Am calculat repede ce e mai grav: să pierd avionul sau să rămîn o lună fără permis. Am ales varianta B. Ca atare, am urmat calea contrasensului. În 10 minute eram la aeroport, iar după alte 20, în avionul care ne ducea la Bruxelles. La 13:00 am ajuns în Bruxelles, iar la 16:00 în Amsterdam, unde aveam rezervare la hotel. Muzeul Madame Tussaud, Amsterdam Arena, Redlight District, Coffee shop-uri. Aşa ne-am petrecut ziua de miercuri, ziua dinaintea meciului.

„Succes” în limba română
Joi, la 16:30, am plecat cu ceilalţi patru prieteni din Amsterdam spre Nijmegen, cu trenul. Galeria venea cu autocarele din Bruxelles. La 18:00 era în faţa gării din Nijmegen. Citisem pe Internet că stadionul este la cinci minute de mers pe jos. Ei bine, nu vă luaţi după tot ce scrie pe net. Am întrebat oamenii de ordine cum să ajungem, ne-au arătat direcţia, însă ne-au avertizat că e departe. Ajunsesem destul de devreme, aşa că am luat-o la pas. Interesant mi s-a părut că toţi poliţiştii din Nijmegen pe care i-am întrebat cîte ceva, după ce ne dădeau informaţia, încheiau urîndu-ne succes. Şi nu în olandeză sau engleză, ci în română!

Aşadar, îmbrăcaţi în alb şi roşu, cu goarne, steaguri şi fulare, am plecat pe jos spre stadion. „Nu ne-or perpeli ăştia p-aici, mă, dacă ne văd că sîntem cu Dinamo?”, întreabă Chioru. „Ce-ai, mă, eşti nebun? Ăştia se bat cu ăia de la Ajax, Feyenoord…Ce treabă au cu noi?”, răspunde Şarpe liniştit.

Într-adevăr, nu după mult timp ne ajunge din urmă un grup de fani al celor de la NEC Nijmegen. La fel ca noi: goarne, steaguri, fulare, numai că alte culori. „Good luck, boys!”, ne-au urat zîmbitori şi ne-au arătat calea spre stadion. Le-am urmat indicaţiile, dar, la un moment dat, am ajuns într-o intersecţie unde ne-am blocat.

Cum stăteam şi ne uitam peste copaci, poate-poate vedem stîlpii de nocturnă, dintr-o maşinş care aştepta la semafor coboară un poliţist. „Salut, băieţi! Nu o luaţi înainte, că, la următoarea intersecţie e punctul de întîlnire al celor de la NEC şi cred că e mai bine să vă evitaţi. Mergeţi în dreapta şi, cînd ajungeţi la secţia de poliţie, faceţi stînga. Succes!„, ne spune cu un zîmbet de parcă eram amicii lui de-o viaţă. „Aaa, la noi e interzis să bei alcool pe stradă”, îi atrage atenţia prietenului nostru Ovidiu, care, pe lîngă însemnele lui Dinamo, căra după el şi o cutie de bere.

Prima fumigenă
Am ajuns la stadion în timp util. Ne-am aşezat în peluză şi am început să cîntăm. „Bă, dacă nici p-ăştia nu-i batem…”, se aude Chioru’ în pauza dintre două scandări. Eram cam 150 de suporteri cînd a început meciul, dar mai era un autocar cu fani pe drum. „Unii sînt cu Elias, fostul lider, alţii cu Barbă, actualul. Au venit separat”, se aud voci prin peluză. „Aoleu! Poate se iau ăştia la bătaie între ei”, mă gîndesc din perspectiva omului neutru.

„Dinamo! Luptă, Dinamo!”. Sîntem peste fanii lui NEC, dar NEC este peste noi în careu. Prin minutul 25 apar şi ceilalţi suporteri. Parcă se aude şi mai tare: „Haaaaaaaide, Dinamo Bucureşti! Luptă dacă ne iubeşti!”. Dar Dinamo nu ne iubea deloc. La un moment dat, toate capetele din faţa mea s-au îndreptat spre stînga.

Mă uit şi eu şi, deşi nu a fost cel mai înspăimîntător lucru pe care l-am văzut în viaţa mea, am simţit fiori reci. Se aprinsese o fumigenă. „De ce, măi băieţi?”, întreabă retoric un om mai în vîrstă din dreapta mea. Din fericire, prima fumigenă s-a aprins, a ars şi s-a stins la noi în peluză. Nu şi următoarele. Încă una a aterizat printre suporterii lui NEC, iar cea care a declanşat războiul, pe teren, lîngă un jucător al gazdelor.

Începe măcelul
Deja îmi venea să-mi trag palme că am străbătut atîtea mii de kilometri, să pierdem (între timp se făcuse 1-0 pentru NEC, dar nu mă mai uitam pe teren) şi să mai las şi cîţiva dinţi prin Olanda! Începe un fel de tenis cu fumigene, cu suporterii dinamovişti la serviciu. Noi le aruncam la ei, ei la noi şi tot aşa, pînă se stingeau.

„Ăştia n-au, frate, poliţie?”, întreabă Ursu cu chipul împietrit de spaimă. Eu deja mă gîndeam să ies, dar era imposibil. Şi nu, poliţie nu era. Erau doar cîţiva stewarzi care nu se pregătiseră pentru aşa ceva. Şi-a-nceput cafteala! Vreo 20 de olandezi au ajuns lîngă paravanul de sticlă ce îi despărţea de noi. „Dacă trec ăştia la noi iese măcel”, spune suporterul mai în vîrstă de lîngă mine, în timp ce îndepărtează spre un loc mai sigur. „Da, mamă, sînt bine. Nu, exagerează ăştia la televizor”, încearcă Şarpe să o liniştească pe maică-sa, care îl sunase din ţară. Dinamo tot nu reuşea să egaleze, dar era ultima mea grijă.

Vjjjjjjjj…..poooc! O bucată de fier de vreo jumătate de kil a căzut la cîteva scaune de mine. A fost momentul cînd am început cu adevărat să mă tem că nu voi pleca întreg acasă. Mi-am pus geaca în cap, mi-am făcut cruce cu limba şi mă gîndeam la ce va urma. Între timp, ai noştri cu ai lor se căsăpeau pe garduri. Un dinamovist se urcase pe gard, îşi scosese cureaua şi altoia olandezi. Scaunele zburau dintr-o parte în alta, iar o baterie de telefon lansată din partea olandeză a peluzei a lovit în cap o femeie, angajată a clubului Dinamo.

Poliţia apare tîrziu
Inima apăsase de mult acceleraţia şi înghiţeam nod după nod. Mi-era atît de frică, încît am luat în calcul varianta să sar în teren dacă ăia intră peste noi. „Ce-aţi făcut, mă nenorociţilor, iar ne-aţi făcut de rîs afară? Vedeţi că vă aşteaptă poliţia afară să vă încingă”, îmi spune la telefon un prieten din ţară. De parcă nu eram eu deja înghesuit de frică, acum mă şi vedeam trecînd printr-o pădure de bastoane.

Poliţiştii au intrat în miezul luptei, la abia vreun sfert de oră după ce a început. Mă uit pe teren şi văd că se terminase meciul. Privesc tabela. Tot 1-0. Localnicii care părăseau stadionul ne arătau, cu ajutorul degetului mare plimbat pe gît, că ne omoară afară.

Gîndindu-mă că măcar cîţiva nu glumesc, am paralizat de frică. Uram Olanda, voiam acasă. „Cum ajungem noi la gară, mă?”, ne întreabă Ovidiu. „Eu nu plec de aici. Dorm în stadion pînă dimineaţă”, îi zic. Îmi doream din toată inima (şi am observat că era o dorinţă comună) să ne ia poliţia şi să ne ţină la secţie. Am stat în curtea din spatele peluzei o oră jumate, timp în care am făcut scenarii cît pentru zece filme. „Bă, cum ne luăm noi maşinile de aici?”, vorbeau nişte băieţi care parcaseră lîngă stadion.

„Cum ajungem la gară?”
Momentul cînd spaima mi s-a transformat în frică turbată a fost cînd la gardul stadionului au apărut vreo zece olandezi. Nu aruncau cu nimic, nu urlau. Şi asta m-a speriat. Aveau figurile reci ale unor ucigaşi plătiţi. „Ăştia sînt trimişi momeală. Mai sînt 200 în spatele lor”, se aude vocea tremurîndă a lui Chioru, care se ascunde după un autobuz: „Stau dracu’ aici, poate au pistoale”. Eu mă gîndeam doar cum să-i conving să ne bată mai puţin. Băieţii erau însă de la poliţie, îmbrăcaţi civil. Suporterii care veniseră cu autocarele erau mai puţin panicaţi, dar nouă, care trebuia să mergem o juma’ de oră pînă la gară, ne tremura carnea de frică. A venit într-un final şi escorta poliţiei. Nici dacă îl vedeam pe Dumnezeu nu mă bucuram atît. Au ieşit şi jucătorii şi oficialii lui Dinamo. S-au uitat la noi ca la nişte proscrişi şi au urcat în autocar. Erau trei autocare de suporteri, cel al jucătorilor şi cîţiva fani pe jos, în spatele lor. Noi eram unii dintre ei.

Stadionul era în mijlocul unui parc imens, motiv în plus de spaimă. Parcă auzeam foşnete în pădure, parcă vedeam ochii fanilor lui NEC pîndind de după boscheţi şi aşteptînd să scăpăm de escortă. Vedeam pixelat de frică şi stăteam în spatele unei dube de poliţie, care îmi dădea oarece siguranţă. Numai că, ieşind de pe aleile parcului şi ajungînd la şosea, autocarele au accelerat şi au dispărut în noapte, cu tot cu escortă. „Pînă aici ne-a fost!”, strigă Ursu’, punîndu-şi mîinile în cap. Rămăsesem cîţiva suporteri români pe o stradă cu pădure de-o parte şi de alta. „Cum să joci, mă, cu Boştină”, se aude Chioru’ la un moment dat, în timp ce noi pornisem într-o călătorie kamikaze spre gară.

Taxiul speranţei
Nu l-a băgat nimeni în seamă. Aveam atitudinea oamenilor resemnaţi cu gîndul că şi-o vor lua. Capul parcă mi-era pus pe rulmenţi. Mă uitam cînd în stînga, cînd în dreapta şi pregătisem deja eschivele. Am făcut schimb de haine între noi, în aşa fel încît să nu se vadă la nici unul însemnele dinamoviste. Chioru’ şi-a aruncat pînă şi goarna de care era atît de mîndru. Orice om de pe stradă mi se părea dubios şi îl vedeam împotriva noastră. „Uite, bă, poliţia! Hai la ei!”, zice Ovidiu. Pentru a nu ştiu cîta oară în acea seară m-am bucurat să văd poliţie.

„Puteţi să ne ajutaţi să găsim 2 taxiuri pînă la gară. Ne e frică să mergem pe jos”, i-am rugat pe poliţişti, explicîndu-le situaţia. „Staţi liniştiţi, băieţi, nu vă lăsăm aici”, spune unul din ei. O promisiune care mi-a luat una din numeroasele pietre de pe inimă. Într-adevăr, nu ne-au lăsat. Taxiul în care m-am suit era cea mai frumoasă maşină pe care am văzut-o vreodată, iar şoferul, cel mai bun om din istorie. La gară, eu deja scăpasem de griji. „Dacă ne aşteaptă ăştia aici, frăţiorule?”, ne întreabă Chioru’, omul cu scenariile cele mai pesimiste. „Au camere în gară, nu cred că ne atacă aici”, îi răspund, mai mult încurajîndu-mă pe mine.

Trenul îl pierduserăm, însă am luat unul către Hertogenbosch. De aici trebuia să prindem o legătură către Utrecht, de unde era tren spre Amsterdam. Am pierdut legătura, aşa că am luat un autobuz condus de un şofer care, nu exagerez, cred că avea 75 de ani. „Tataie, te rugăm!”, îi strigă Şarpe, după care se îndeasă în scaun şi adoarme. La fel am făcut şi noi pînă la Uttrecht, de unde am luat trenul spre Amsterdam. După cinci ore de mers cu trenul şi cu autobuzul, timp în care am văzut mai multe gări ca un ceferist în prag de pensie, am ajuns de dimineaţă la Amsterdam fără configuraţia corpului schimbată, parcă încîntaţi că am trăit la limită experienţa de la Nijmegen. „Dacă ne duceam la meci, ne uitam, veneam şi ne culcam, ce mai povesteam noi acasă, Chiorule?”, se aude Şarpe, în timp ce ne tîram spre hotel.

Fără vize în SUA, „în câteva luni“

Secretarul american pentru securitate internă, Michael Chertoff, a precizat ieri că se aşteaptă ca România să fie admisă „în următoarele câteva luni“ în programul Visa Waiver, care elimină necesitatea vizelor pentru accesul pe teritoriul SUA, scrie „Financial Times“.

Ministerul de Externe român (MAE) a salutat „disponibilitatea politică“ a SUA, amintind însă că ţara noastră mai are de îndeplinit o serie de criterii tehnice.

Declaraţia privind acceptarea României în Visa Waiver a fost făcută de Chertoff înaintea unui turneu prin Cehia, Lituania, Estonia, Letonia, Ungaria şi Slovacia, ţările UE acceptate recent în program. Potrivit oficialului american, alături de România, ar mai beneficia de ridicarea vizelor şi Grecia, Bulgaria, Polonia, Malta şi Cipru – ultimele state membre UE rămase pe dinafară.

Intervenţia vine cu doar două luni înainte ca mandatul actualei administraţii americane să ia sfârşit. Administraţia Bush a sprijinit extinderea Visa Waiver către ţările aliate ale SUA în războiul împotriva terorismului, în ciuda opoziţiei Congresului dominat de democraţi.

Probleme tehnice

În vreme ce a apreciat „declaraţia salutară“ a oficialului american, purtătorul de cuvânt al MAE, Cosmin Boiangiu, a subliniat pentru EVZ că România nu îndeplineşte încă toate criteriile cerute de Visa Waiver. Printre acestea se află implementarea paşaportului electronic, schimbul de informaţii cu privire la persoanele suspecte de activităţi teroriste, raportarea paşapoartelor furate sau pierdute şi, important pentru România, rata de respingere a vizelor.

România a avut o rată de refuz a vizelor SUA de 25% în anul fiscal 2008, în scădere cu 12,7% faţă de 2007, dar încă prea mare pentru pragul minim de 10%. Oficialul MAE a precizat că nu poate estima când va reuşi România să se încadreze în această limită, în condiţiile în care „rata de refuz este stabilită şi determinată de autorităţ ile SUA“.

Boiangiu a precizat că un pas important către accesul în Visa Waiver va fi făcut „în curând“, odată cu semnarea unei declaraţii România-SUA, care confirmă angajamentul politic al ţării noastre privind îndeplinirea criteriilor solicitate.

Sursa principala