Excepţie de neconstituţionalitate. Soluţionare odată cu fondul. Inadmisibilitate.

Notă: Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale a fost republicată în M.Of. 643 din 16/07/2004

Prin cererea înregistrată sub nr.2899/2004 la Curtea de  Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Institutul Academic „TE”, a chemat în judecată pe pârâtul Secretariatul General al Guvernului – Guvernul României, solicitând ca prin sentinţa ce va pronunţa instanţa să constate refuzul nejustificat al acestei autorităţi de a elibera acordul pentru denumirea societăţii, potrivit dispoziţiile Legii nr.183 privind aprobarea O.G. nr.15/2003 pentru completarea Legii nr.26/1990, privind registrul comerţului – art.39 alin. (1).

Reclamantul a susţinut în motivarea acţiunii că pârâtul în mod nejustificat nu i-a eliberat avizul solicitat, înregistrat la 4 iunie 2004, deşi a depus documentaţia necesară.

În şedinţa publică din 2 noiembrie 2006, reclamantul a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.39 din Legea nr.26/1990, astfel cum au fost modificate prin dispoziţiile art.II alin.(3 ) şi (4) din O.G. nr.72/2004.

S-au administrat probatorii cu acte şi în urma analizării acestora, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a pronunţat sentinţa civilă nr.2705 din 2 noiembrie 2006, prin care a respins ca neîntemeiate cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, considerând că nefiind întrunite condiţiile prevăzute de 29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr.47/1992 republicată, cât şi acţiunea formulată de reclamant.

S-a reţinut că excepţia de neconstituţionalitate invocată nu are legătură cu fondul cauzei, aşa cum a fost aceasta formulată, şi faptul că prin Decizia nr.188 din 31 martie 2005 Curtea Constituţională s-ar fi pronunţat asupra excepţiei de neconstituţionalitate  invocată, prin respingerea ei. Pe fondul  cauzei, instanţa a reţinut că acţiunea reclamantului nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de Legea nr.29/1990 şi anume condiţia existenţei unui refuz nejustificat de soluţionare a unei cereri privind un drept recunoscut de lege, întrucât răspunsul emis la 23 iulie 2004 ce a fost contestat ca fiind nejustificat, este unul legal, pentru că reclamantul nu se încadrează în dispoziţiile art.2 din Legea nr.88/1993, nefiind o instituţie de învăţământ superior.

S-a reţinut de către instanţa de fond că reclamantul este o societate comercială înfiinţată şi înregistrată la Registrul Comerţului, fiind astfel aplicabile dispoziţiile art.39 alin. (2), (3) şi (5) din Legea nr.26/1990 în sensul ca acordarea denumirii de „institut” sau „academie”, nu poate fi avizată unei firme comerciale, aceste denumiri fiind de natură a crea confuzie cu denumirea unor instituţii publice.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând că s-a dat o rezolvare greşită cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.39 din Legea nr.26/1990 privind registrul comerţului respingând această cerere în mod nelegal şi soluţionând-o în acelaşi timp cu fondul cauzei,  încălcându-se astfel dispoziţiile Legii nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.

Recurentul critică soluţia primei instanţe şi sub aspectul soluţionării nelegale a fondului cauzei, soluţia fiind pronunţată fără a se analiza şi a se ţine seama de probele administrate instanţa considerând în mod eronat că refuzul de eliberare a avizului solicitat este unul legal.

Prin cerere separată reclamantul a declarat recurs şi împotriva încheierii de şedinţă din 2 noiembrie 2006, dar de fapt aceasta face corp comun cu sentinţa pronunţată şi recurată, fiind practicaua hotărârii.

Intimatul Guvernul României – Secretariatul General al Guvernului a formulat întâmpinare, susţinând legalitatea şi temeinicia hotărârii instanţei de fond şi solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate şi în raport de dispoziţiile legale aplicabile, Curtea l-a admis pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Din cuprinsul sentinţei recurate, mai precis din practicaua acesteia, rezultă că recurentul-reclamant înainte de a pune concluzii pe fondul cauzei a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.39, art.II alineatele (3) şi (4) din O.G.nr.72 din 27 august 2004, astfel cum  a fost modificat prin Legea nr.519 din 26 noiembrie 2004, socotind că de constituţionalitatea sau neconstituţionalitatea acestui text de lege depinde modul de soluţionare a fondului cauzei.

Soluţionând cererea reclamantei-recurente de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată, odată cu fondul cauzei, instanţa de fond a încălcat  dispoziţiile Legii nr.47/1992, republicată în condiţiile în care rezolvarea dată a fost aceea de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.

Art.29 alin. (6) din Legea nr.47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, instituie calea de atac a recursului împotriva încheierilor prin care este respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale pentru a se decide asupra excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţei de judecată „în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia”.

Aşadar, până la soluţionarea irevocabilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale (în cazul în care aceasta a fost respinsă la fond), instanţa fondului nu poate soluţiona cauza pe fondul ei.

În plus, trebuie dată eficienţa textului de lege sus-menţionat – art.29 alin. (6) din Legea nr.47/1992, republicată care se referă în mod expres la încheierile prin care este respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale şi împotriva cărora exista calea de atac a recursului.

Deci, instanţa de fond, avea obligaţia legală de a pronunţa mai întâi o încheiere, prin  care să arate considerentele pentru care a procedat la respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, temeinicia şi legalitatea acesteia fiind supusă controlului judiciar la instanţa imediat superioară.

Invocarea excepţiei de neconstituţionalitate este de fapt un incident procedural, acesta urmând a fi dezbătut în contradictoriu cu toate părţile din  proces.

Or, prima instanţă avea obligaţia să ceară recurentei-reclamante (care a invocat oral excepţia)  să-şi motiveze în scris excepţia de neconstituţionalitate, aceasta urmând a fi comunicată părţii adverse pentru a-şi exprima punctul său de vedere cu privire la admisibilitatea sesizării Curţii Constituţionale.

Trecând la soluţionarea pe fond a cauzei, concomitent cu soluţionarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, cerere ce a fost respinsă, prima instanţă a încălcat grav formele de procedură şi dispoziţiile legale în  materie, prevăzute de Legea nr.47/1992, republicată, astfel încât soluţia pronunţată este nelegală şi netemeinică.

Ordin nr. 624/2008 pentru repartizarea cotelor de productie de zahar si izoglucoza si necesarul traditional de aprovizionare in anul comercial 2008-2009

Ministerul Agriculturii si Dezvoltarii Rurale

Vazand Referatul de aprobare nr. 122.812 din 29 septembrie 2008 al Directiei generale implementare politici agricole si analizand informatiile din perioada actuala privind modificarile care au avut loc pe piata zaharului in anul comercial 2007-2008, avand in vedere prevederile art. 2 alin. (2) din Ordonanta Guvernului nr. 41/2005 privind reglementarea unor masuri financiare, cu modificarile si completarile ulterioare, in baza prevederilor cap. 3 privind agricultura din anexa IV la Tratatul dintre Regatul Belgiei, Republica Ceha, Regatul Danemarcei, Republica Federala Germania, Republica Estonia, Republica Elena, Regatul Spaniei, Republica Franceza, Irlanda, Republica Italiana, Republica Cipru, Republica Letonia, Republica Lituania, Marele Ducat al Luxemburgului, Republica Ungara, Republica Malta, Regatul Tarilor de Jos, Republica Austria, Republica Polona, Republica Portugheza, Republica Slovenia, Republica Slovaca, Republica Finlanda, Regatul Suediei, Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord (state membre ale Uniunii Europene) si Republica Bulgaria si Romania privind aderarea Republicii Bulgaria si a Romaniei la Uniunea Europeana, ratificat prin Legea nr. 157/2005, referitoare la cotele de zahar si izoglucoza, precum si la necesarul traditional de aprovizionare de zahar brut din trestie importat, ale Regulamentului Consiliului (CE) nr. 508/2007 de deschidere a contingentelor tarifare pentru importurile in Bulgaria si Romania de zahar brut din trestie de zahar si ale Regulamentului (CE) nr. 510/2008 de modificare a anexei VI la Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1.234/2007 pentru anul de comercializare 2008-2009, in temeiul prevederilor art. 1 alin. (3) din Hotararea Guvernului nr. 385/2007 privind organizarea si functionarea Ministerului Agriculturii si Dezvoltarii Rurale, ministrul agriculturii si dezvoltarii rurale emite prezentul ordin.

Art. 1
Se aproba repartizarea cotelor de productie de zahar, izoglucoza si necesarul traditional de aprovizionare cu zahar brut din trestie de zahar din import, pentru fiecare societate comerciala producatoare de zahar si izoglucoza din Romania, in anul comercial 2008-2009, potrivit anexei care face parte integranta din prezentul ordin.

Art. 2
In sensul prezentului ordin, urmatorii termeni se definesc astfel:
a) cota de zahar si cota de izoglucoza reprezinta orice cantitate de zahar sau izoglucoza atribuita intr-o cota unei societati comerciale autorizate, producatoare de zahar sau izoglucoza, intr-un an de comercializare;
b) anul de comercializare in piata zaharului incepe la data de 1 octombrie si se incheie la data de 30 septembrie a anului urmator.

Art. 3
(1) Cota de productie de zahar alb din sfecla de 104.688,8 tone si cota de productie de izoglucoza de 15.879,0 tone alocate pentru Romania in anul de comercializare 2008-2009 sunt prevazute in anexa VI la Regulamentul (CE) nr. 510/2008 de modificare a anexei VI la Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1.234/2007 pentru anul de comercializare 2008-2009.
(2) Necesarul traditional de aprovizionare cu zahar brut din trestie de zahar din import de 329.636 tone, alocat pentru Romania in anul comercial 2008-2009, este prevazut la art. 1 alin. (2) din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 508/2007 de deschidere a contingentelor tarifare pentru importurile in Bulgaria si Romania de zahar brut din trestie de zahar.
(3) Cota de productie de zahar alb din sfecla, cota de productie de izoglucoza si necesarul traditional de aprovizionare cu zahar brut din trestie din import, prevazute la alin. (1) si (2), se repartizeaza de Ministerul Agriculturii si Dezvoltarii Rurale societatilor comerciale producatoare de zahar si izoglucoza.
(4) Repartizarea cotelor si a necesarului traditional de aprovizionare prevazute la alin. (1) si (2) se realizeaza cu respectarea instructiunilor prevazute in regulamentele privind organizarea comuna a pietelor in sectorul zaharului si tinand cont de modificarile aparute in piata in anul comercial 2007-2008.

Art. 4
Societatile comerciale producatoare de zahar din sfecla de zahar si izoglucoza care renunta la cota pot depune cerere de restructurare la Agentia de Plati si Interventie pentru Agricultura pana la 31 ianuarie 2009.

Art. 5
Prezentul ordin se publica in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I.


ANEXA – REPARTIZAREA cotelor de productie de zahar, izoglucoza si necesarul traditional de aprovizionare cu zahar brut din trestie de zahar din import

   1. Cota de zahar alb din sfecla de zahar pentru anul de comercializare 2008-2009 
+------------------------------------------------------------------------------+
¦                                    ¦              Cota alocata               ¦
¦       Societatea comerciala        +-----------------------------------------¦
¦                                    ¦       %       ¦tone echivalent zahar alb¦
+------------------------------------+---------------+-------------------------¦
¦S.C. ZAHAR ORADEA - S.A.            ¦     27,37     ¦         28.651,4        ¦
+------------------------------------+---------------+-------------------------¦
¦S.C. ZAHARUL LUDUS - S.A.           ¦     31,90     ¦         33.391,4        ¦
+------------------------------------+---------------+-------------------------¦
¦S.C. FABRICA DE ZAHAR BOD - S.A.    ¦     17,58     ¦         18.406,0        ¦
+------------------------------------+---------------+-------------------------¦
¦S.C. AGRANA ROMÂNIA - S.A.          ¦     23,15     ¦         24.240,0        ¦
+------------------------------------+---------------+-------------------------¦
¦TOTAL                               ¦    100,00     ¦        104.688,8        ¦
+------------------------------------------------------------------------------+ 

   2. Cota de izoglucoza pentru anul de comercializare 2008-2009 
+------------------------------------------------------------------------------+
¦                                    ¦           Cantitatea alocata            ¦
¦       Societatea comerciala        +-----------------------------------------¦
¦                                    ¦       %       ¦  tone substanta uscata  ¦
+------------------------------------+---------------+-------------------------¦
¦S.C. AMYLUM ROMÂNIA - S.A.          ¦     90,45     ¦        14.363,0         ¦
+------------------------------------+---------------+-------------------------¦
¦S.C. ROQUETTE ROMÂNIA - S.A.        ¦      9,55     ¦         1.516,0         ¦
+------------------------------------+---------------+-------------------------¦
¦TOTAL                               ¦    100,00     ¦        15.879,0         ¦
+------------------------------------------------------------------------------+ 

   3. Repartizarea necesarului traditional de aprovizionare cu zahar brut din 
trestie de zahar din import in anul de comercializare 2008-2009 
+------------------------------------------------------------------------------+
¦                                    ¦           Cantitatea alocata            ¦
¦       Societatea comerciala        ¦  de zahar alb din procesare zahar brun  ¦
¦                                    +-----------------------------------------¦
¦                                    ¦       %       ¦tone echivalent zahar alb¦
+------------------------------------+---------------+-------------------------¦
¦S.C. ZAHAR ORADEA - S.A.            ¦      9,55     ¦          31.480         ¦
+------------------------------------+---------------+-------------------------¦
¦S.C. FABRICA DE ZAHAR BOD - S.A.    ¦      0,85     ¦           2.812         ¦
+------------------------------------+---------------+-------------------------¦
¦S.C. ZAHARUL CORABIA - S.A.         ¦     11,02     ¦          36.320         ¦
+------------------------------------+---------------+-------------------------¦
¦S.C. ZAHARUL LIESTI - S.A.          ¦     26,27     ¦          86.600         ¦
+------------------------------------+---------------+-------------------------¦
¦S.C. AGRANA ROMÂNIA - S.A.          ¦     39,64     ¦         130.668         ¦
+------------------------------------+---------------+-------------------------¦
¦S.C. ZAHARUL CALARASI - S.A.,       ¦     12,67     ¦          41.756         ¦
¦societate in insolventa             ¦               ¦                         ¦
+------------------------------------+---------------+-------------------------¦
¦TOTAL                               ¦    100,00     ¦         329.636         ¦
+------------------------------------------------------------------------------+ 

OUG nr. 153/2008, Ordonanta de urgenta pentru modificarea si completarea Legii nr. 360/2002 privind Statutul politistului

Avand in vedere faptul ca politistii sunt functionari publici cu statut special, conferit, potrivit legii, de indatoririle si riscurile deosebite implicate de exercitarea atributiilor de serviciu privind apararea drepturilor si libertatilor fundamentale ale persoanei, a proprietatii private si publice, prevenirea si descoperirea infractiunilor, respectarea ordinii si linistii publice, tinand cont de faptul ca in ultima perioada a crescut in mod semnificativ numarul politistilor actionati in instanta ca urmare a savarsirii unor fapte pe timpul si in legatura cu exercitarea acestor atributii, situatie care conduce la aparitia unei stari necorespunzatoare asupra moralului colectiv, caracterizata prin nesiguranta si neincredere manifestate in aplicarea imediata si neconditionata a prevederilor legale in vigoare, datorita dobandirii calitatii de partener de dialog social cu Ministerul Internelor si Reformei Administrative a unor organizatii sindicale, constatate prin hotarari judecatoresti drept reprezentative, in scopul evitarii disfunctionalitatilor care apar in indeplinirea atributiilor functionale ale Ministerului Internelor si Reformei Administrative, tinand seama de faptul ca toate aceste elemente vizeaza direct interesul public si constituie situatii extraordinare a caror reglementare nu poate fi amanata, necesitand adoptarea de masuri imediate, in temeiul art. 115 alin. (4) din Constitutia Romaniei, republicata, Guvernul Romaniei adopta prezenta ordonanta de urgenta.

Articol unic
Legea nr. 360/2002 privind Statutul politistului, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 440 din 24 iunie 2002, cu modificarile si completarile ulterioare, se modifica si se completeaza dupa cum urmeaza:
1. La articolul 22, alineatul (8) se modifica si va avea urmatorul cuprins:
„(8) In situatii temeinic justificate, altele decat cele prevazute la art. 65, stabilite prin ordin al ministrului internelor si reformei administrative, politistii pot fi pusi la dispozitia unitatii pe o perioada de cel mult 6 luni, timp in care vor beneficia de drepturile banesti avute, cu exceptia indemnizatiei de comanda, dupa caz.”
2. La articolul 28 alineatul (1), literele m) si o) se modifica si vor avea urmatorul cuprins:
„m) asigurarea despagubirilor de viata, sanatate si bunuri, in conditiile stabilite prin hotarare a Guvernului;
………………………………………………………………………………………………………
o) suportarea de catre unitate a sumelor necesare asigurarii asistentei juridice a politistului, pentru fapte savarsite de acesta in exercitarea, potrivit legii, a atributiilor de serviciu, in conditiile stabilite prin ordin al ministrului internelor si reformei administrative;”.
3. La articolul 42, dupa litera d) se introduce o noua litera, litera e), cu urmatorul cuprins:
„e) sa informeze de indata structura de resurse umane a unitatii din care face parte despre dobandirea calitatii procesuale de invinuit sau inculpat, precum si despre masurile procesuale penale dispuse ori hotararile penale pronuntate impotriva sa.”
4. La articolul 48, dupa alineatul (1) se introduc doua noi alineate, alineatele (2) si (3), cu urmatorul cuprins:
„(2) Perioada in care raporturile de serviciu ale politistilor sunt suspendate potrivit prevederilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul functionarilor publici, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, sau ale art. 11 alin. (1) din Legea sindicatelor nr. 54/2003 constituie vechime in serviciu. Pentru aceasta perioada functiile de conducere din organizatia sindicala se echivaleaza cu functiile prevazute in legislatia privind salarizarea politistilor, in vederea stabilirii salariului de baza brut care se ia in considerare la stabilirea drepturilor de pensie ca politist.
(3) Echivalarea functiilor potrivit alin. (2) se face prin ordin al ministrului internelor si reformei administrative, la propunerea organizatiei sindicale si cu avizul Ministerului Muncii, Familiei si Egalitatii de Sanse.”

Legea nr. 270/2008 pentru modificarea Legii nr. 17/2000 privind asistenta sociala a persoanelor varstnice

Articol unic

Legea nr. 17/2000 privind asistenta sociala a persoanelor varstnice, republicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 157 din 6 martie 2007, se modifica dupa cum urmeaza:
1. Articolul 30 va avea urmatorul cuprins:
„Art. 30. – (1) Autoritatea tutelara sau, dupa caz, consilierii juridici angajati ai consiliului local in a carui raza teritoriala domiciliaza persoana varstnica au obligatia de a acorda, la solicitarea acesteia, consiliere gratuita in vederea incheierii actelor juridice de vanzare-cumparare, donatie sau imprumuturi cu garantii imobiliare care au drept obiect bunurile mobile sau imobile ale persoanei varstnice respective.
(2) Persoana varstnica, astfel cum este definita la art. 1 alin. (4), va fi asistata, la cererea acesteia sau din oficiu, dupa caz, in vederea incheierii unui act juridic de instrainare, cu titlu oneros ori gratuit, a bunurilor ce ii apartin, in scopul intretinerii si ingrijirii sale, de un reprezentant al autoritatii tutelare a consiliului local in a carui raza teritoriala domiciliaza persoana varstnica respectiva.”
2. Articolul 34 va avea urmatorul cuprins:
„Art. 34. – (1) In termen de 24 de ore de la inregistrarea sesizarii, autoritatea tutelara va solicita serviciului public de asistenta sociala sau, dupa caz, compartimentului de specialitate constituit conform legii in subordinea consiliului local in a carui raza teritoriala isi are domiciliul persoana varstnica sa efectueze o ancheta sociala in maximum 10 zile de la solicitare.
(2) Autoritatea tutelara a consiliului local in a carui raza teritoriala domiciliaza persoana varstnica, sesizata in conditiile art. 33 si in baza anchetei sociale, va propune masurile necesare de executare legala a dispozitiilor inscrise in actul juridic incheiat si va putea solicita in instanta judecatoreasca rezilierea contractului de intretinere in nume propriu si in interesul persoanei intretinute.”

Aceasta lege a fost adoptata de Parlamentul Romaniei, cu respectarea prevederilor art. 75 si ale art. 76 alin. (2) din Constitutia Romaniei, republicata.

Marca temporala. Norme tehnice si metodologice

In Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 754 din 7 noiembrie 2008 a fost publicata Decizia nr. 896 din 2 octombrie 2008 a presedintelui Autoritatii Nationale pentru Comunicatii privind normele tehnice si metodologice pentru aplicarea Legii nr. 451/2004 privind marca temporala.

Normele se aplica activitatii de marcare temporala si stabilesc procedura de notificare a Autoritatii Nationale pentru Comunicatii in vederea inceperii furnizarii serviciilor de marcare temporala, procedurile de generare si verificare a marcilor temporale, precum si conditiile de creare si mentinere a registrului electronic de evidenta a furnizorilor de servicii marcare temporala.

In acest sens, se stabileste ca furnizorul de servicii de marcare temporala trebuie sa notifice ANC, cu 30 de zile inainte de inceperea activitatii, precum si orice intentie de modificare a procedurilor de securitate a sistemului informatic utilizat, cu precizarea datei si a orei la care modificarea intra in vigoare, precum si obligatia de a confirma in termen de 24 de ore modificarea efectuata.

De asemenea, este prevazut si mecanismul marcarii temporale a documentelor, stabilindu-se ca furnizorul de servicii de marcare temporala trebuie sa utilizeze informatia de timp furnizata de furnizorul unic in baza de timp, respectiv Sistemul informatic pentru furnizarea orei oficiale a Romaniei, realizat de Ministerul Comunicatiilor si Tehnologiei Informatiei.

Se mai arata ca ANC are dreptul de a efectua controale asupra furnizorilor de servicii de marcare temporala, din oficiu sau la solicitarea oricarei persoane interesate, fiind abilitata sa dispuna, prin decizie, suspendarea activitatii furnizorului pana la incetarea cauzelor care au determinat luarea masurii, in urmatoarele situatii:
1. furnizorul nu respecta politica de marcare temporala si procedurile de securitate declarate, intr-un mod in care afecteaza securitatea procesului de marcare temporala;
2. furnizorul isi incalca obligatia de a crea si de a mentine un registru electronic operativ de evidenta cuprinzand momentul de timp la care au fost emise marcile temporale;
3. odata cu aplicarea sanctiunilor contraventionale prevazute de art. 12 din Legea nr. 451/2004;
4. furnizorul nu comunica ANC in avans intentia de a modifica procedurile de securitate a sistemului informatic utilizat;
5. furnizorul de servicii de marcare temporala nu utilizeaza informatia de timp furnizata de furnizorul unic de baza de timp.

Odata cu comunicarea deciziei de suspendare temporara a activitatii, ANC comunica furnizorului un termen in care trebuie sa remedieze problemele ce au determinat aceste masuri, fara ca acest termen sa poata fi mai mic de 30 de zile. Suspendarea activitatii va inceta in momentul in care furnizorul face dovada incetarii cauzelor care au determinat luarea masurii.

HOTARARE nr. 416 din 9 mai 2007 privind structura organizatorica si efectivele Ministerului Internelor si Reformei Administrative

EMITENT: GUVERNUL
PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 311 din 10 mai 2007

În temeiul art. 108 din Constituţia României, republicatã, şi al art. 12 alin. (2) din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, Guvernul României adopta prezenta hotãrâre.
ART. 1
(1) Ministerul Internelor şi Reformei Administrative are structura organizatoricã potrivit organigramei prevãzute în anexa nr. 1.
(2) Ministerul Internelor şi Reformei Administrative are în conducerea sa un ministru şi 5 secretari de stat.
(3) Conducerea Departamentului ordine şi siguranta publica este asigurata de cãtre un secretar de stat, care este ajutat de un adjunct.
(4) Secretarul general al ministerului este ajutat de 3 secretari generali adjuncţi.
(5) Coordonarea de cãtre ministru, secretarii de stat şi secretarul general a structurilor şi a unitãţilor subordonate se stabileşte prin ordin al ministrului internelor şi reformei administrative.
ART. 2
(1) Funcţia de director general al Direcţiei generale de informaţii şi protecţie interna se asimileazã, din punctul de vedere al salarizarii, cu funcţia de subsecretar de stat.
(2) Numirea şi eliberarea din funcţie a adjunctului şefului Departamentului ordine şi siguranta publica se fac prin ordin al ministrului internelor şi reformei administrative.
(3) Numirea şi eliberarea din funcţie a directorului general al Direcţiei generale de informaţii şi protecţie interna se face prin decizie a primului-ministru, la propunerea ministrului internelor şi reformei administrative.
ART. 3
Ministrul internelor şi reformei administrative stabileşte structura organizatoricã a unitãţilor proprii ministerului şi poate infiinta, disloca şi desfiinta şi alte unitãţi, institute, ateliere de reparaţii sau producţie similare, subordonate ministerului, pana la nivel de birou, serviciu, sector, direcţie operativã, batalion inclusiv, în limita posturilor şi a fondului de salarii aprobate.
ART. 4
Numãrul posturilor, pe timp de pace şi mobilizare, este cel prevãzut în anexele nr. 2 şi 3*).
_______
*) Anexele nr. 2 şi 3 nu se publica, fiind clasificate potrivit legii, şi se comunica instituţiilor interesate.
ART. 5
Anexele nr. 1-3 fac parte integrantã din prezenta hotãrâre.
ART. 6
Pe data intrãrii în vigoare a prezentei hotãrâri, se abroga Hotãrârea Guvernului nr. 725/2003 privind structura organizatoricã şi efectivele Ministerului Administraţiei şi Internelor, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 478 din 4 iulie 2003, cu modificãrile şi completãrile ulterioare.

II. INSTITUŢII ŞI STRUCTURI AFLATE ÎN SUBORDINEA/COORDONAREA MINISTERULUI
INTERNELOR ŞI REFORMEI ADMINISTRATIVE

A. Instituţii şi structuri aflate în subordinea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative
1. Agenţia Nationala Antidrog
2. Agenţia Nationala de Cadastru şi Publicitate Imobiliarã
3. Institutul Naţional de Administraţie
4. Agenţia Nationala a Funcţionarilor Publici
5. Agenţia Nationala impotriva Traficului de Persoane
6. Administraţia Nationala a Rezervelor de Stat
7. Oficiul Central de Stat pentru Probleme Speciale
8. Autoritatea Nationala de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilitãţi Publice
9. Instituţia prefectului (42)
10. Direcţia Generalã de Paşapoarte
11. Direcţia Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor
12. Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenta
13. Inspectoratul Naţional pentru Evidenta Persoanelor
14. Centrul Informatic Naţional al Ministerului Internelor şi Reformei
Administrative (e-administraţie)
15. Oficiul Roman pentru Imigrari*)
______
*) Înfiinţarea Oficiului Roman pentru Imigrari, prin reorganizarea Autoritãţii
pentru strãini şi a Oficiului Naţional pentru Refugiati, organizarea şi funcţionarea
acestuia se stabilesc prin lege.
16. Centrul de Cooperare Politieneasca Internationala
17. Arhivele Naţionale
18. Centrul Naţional de Administrare a Bazelor de Date privind Evidenta
Persoanelor
19. Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”
20. Liceul „Neagoe Basarabs al Ministerului Internelor şi Reformei Administrative
21. Liceul „Constantin Brancoveanu” al Ministerului Internelor şi Reformei
Administrative
22. Poliţia Romana
23. Jandarmeria Romana
24. Poliţia de Frontiera Romana
25. Inspectoratul de Aviatie al Ministerului Internelor şi Reformei Administrative
26. Grupul Special de Protecţie şi Intervenţie „Acvila”
27. Baza Centrala pentru Asigurarea Tehnica a Misiunilor
28. Clubul Sportiv „Dinamo” Bucureşti
29. Structuri subordonate unor unitãţi centrale
B. Structuri aflate în coordonarea Ministerului Internelor şi Reformei
Administrative
Societatea Comercialã „COMICEX” – S.A.

ORDONANTA DE URGENTA nr. 24 din 11 aprilie 2007 privind stabilirea unor masuri de reorganizare in cadrul administratiei publice centrale

EMITENT: GUVERNUL
PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 247 din 12 aprilie 2007

Având în vedere Hotãrârea Parlamentului nr. 19/2007 privind modificarea structurii şi componentei
Guvernului, în vederea stabilirii mãsurilor care sa permitã desfãşurarea, în cel mai scurt timp, în noul cadru
organizatoric, a activitãţii aparatului de lucru al Guvernului, ministerelor, organelor de specialitate ale
administraţiei publice centrale, instituţiilor publice şi structurilor din cadrul administraţiei publice
centrale, elemente care vizeazã interesul public şi constituie situaţii de urgenta şi extraordinare,
în temeiul art. 115 alin. (4) din Constituţia României, republicatã, Guvernul României adopta prezenta ordonanta de urgenta.
ART. 1
Se înfiinţeazã Ministerul Economiei şi Finanţelor prin reorganizarea Ministerului Finanţelor Publice şi
prin preluarea activitãţii în domeniul economiei de la Ministerul Economiei şi Comerţului, care isi
înceteazã activitatea.
ART. 2
Se înfiinţeazã Ministerul Internelor şi Reformei Administrative prin reorganizarea Ministerului
Administraţiei şi Internelor, care isi înceteazã activitatea.
ART. 3
Se înfiinţeazã Ministerul Transporturilor prin reorganizarea Ministerului Transporturilor, Construcţiilor
şi Turismului, care isi înceteazã activitatea.
ART. 4
(1) Se înfiinţeazã Ministerul Educaţiei, Cercetãrii şi Tineretului prin reorganizarea Ministerului
Educaţiei şi Cercetãrii, care isi înceteazã activitatea.
(2) Ministerul Educaţiei, Cercetãrii şi Tineretului isi realizeazã atribuţiile în domeniul tineretului prin
Autoritatea Nationala pentru Tineret, care funcţioneazã ca organ de specialitate al administraţiei publice
centrale, cu personalitate juridicã, în subordinea ministerului.
ART. 5
(1) Se înfiinţeazã Ministerul Muncii, Familiei şi Egalitãţii de Sanse prin reorganizarea Ministerului
Muncii, Solidaritãţii Sociale şi Familiei, care isi înceteazã activitatea.
(2) Ministerul Muncii, Familiei şi Egalitãţii de Sanse isi realizeazã atribuţiile în domeniul egalitãţii de
sanse prin Agenţia Nationala pentru Egalitatea de Sanse între Femei şi Bãrbaţi (ANES), care
funcţioneazã ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridicã, în
subordinea ministerului.
ART. 6
(1) Se înfiinţeazã Ministerul pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii, Comerţ, Turism şi Profesii Liberale
prin reorganizarea Agenţiei Naţionale pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii şi Cooperatie şi a Autoritãţii
Naţionale pentru Turism, care isi înceteazã activitatea, prin preluarea activitãţii în domeniul comerţului
de la Ministerul Economiei şi Comerţului, prin preluarea activitãţii privind mediul de afaceri din cadrul
aparatului de lucru al ministrului de stat pentru coordonarea activitãţilor din domeniile mediului de
afaceri şi întreprinderilor mici şi mijlocii, precum şi prin preluarea activitãţii în domeniul turismului de
la Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, care isi înceteazã activitatea.
(2) Ministrul pentru întreprinderi mici şi mijlocii, comerţ, turism şi profesii liberale este ajutat de unul
sau mai mulţi secretari de stat.
ART. 7
Se înfiinţeazã Ministerul Agriculturii şi Dezvoltãrii Rurale prin reorganizarea Ministerului Agriculturii,
Pãdurilor şi Dezvoltãrii Rurale, care isi înceteazã activitatea.
ART. 8

(1) Se înfiinţeazã Ministerul Dezvoltãrii, Lucrãrilor Publice şi Locuinţelor prin reorganizarea
Ministerului Integrãrii Europene şi prin preluarea activitãţii în domeniul lucrãrilor publice, amenajãrii
teritoriului, în domeniul construcţiilor şi în domeniul locuinţelor de la Ministerul Transporturilor,
Construcţiilor şi Turismului, care isi înceteazã activitatea.
(2) Institutul European din România, instituţie publica sub autoritatea Guvernului, cu personalitate
juridicã, trece din coordonarea fostului Minister al Integrãrii Europene în coordonarea Departamentului
pentru Afaceri Europene. Finanţarea Institutului European din România se asigura de la bugetul de stat,
prin bugetul Departamentului pentru Afaceri Europene.
ART. 9
Se înfiinţeazã Ministerul Mediului şi Dezvoltãrii Durabile prin reorganizarea Ministerului Mediului şi
Gospodãririi Apelor, care isi înceteazã activitatea.
ART. 10
(1) Aparatul de lucru al ministrului delegat pentru controlul implementarii programelor cu finanţare
internationala şi urmãrirea aplicãrii acquis-ului comunitar, aparatul de lucru al ministrului de stat pentru
coordonarea activitãţilor din domeniul economic şi aparatul de lucru al ministrului de stat pentru
coordonarea activitãţilor din domeniile mediului de afaceri şi întreprinderilor mici şi mijlocii isi
înceteazã activitatea.
(2) În cadrul Cancelariei Primului-Ministru se înfiinţeazã Departamentul de Control al Guvernului prin
preluarea atribuţiilor şi personalului Autoritãţii de Control a Guvernului, stabilite prin Ordonanta de
urgenta a Guvernului nr. 49/2005 privind stabilirea unor mãsuri de reorganizare în cadrul administraţiei
publice centrale, aprobatã cu modificãri prin Legea nr. 411/2005 , cu modificãrile şi completãrile
ulterioare, structura care se desfiinţeazã.
(3) Departamentul pentru Lupta Antifrauda – DLAF, Departamentul de implementare programe şi
ajustare structuralã şi Unitatea de management a proiectului pentru implementarea şi monitorizarea
programului convenit cu Banca Internationala pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare – UMP-PAL, înfiinţatã
prin Hotãrârea Guvernului nr. 856/2003 pentru înfiinţarea Unitãţii de management a proiectului privind
reforma administraţiei publice, trec din structura aparatului de lucru al ministrului delegat pentru
controlul implementarii programelor cu finanţare internationala şi urmãrirea aplicãrii acquis-ului
comunitar în structura Cancelariei Primului-Ministru.
ART. 11
Personalul instituţiilor publice înfiinţate potrivit prevederilor prezentei ordonanţe de urgenta se preia de
la instituţiile ale cãror structuri sau activitãţi sunt preluate, respectiv de la instituţiile care se
reorganizeazã, care se comaseaza sau care isi înceteazã activitatea, şi isi menţine nivelul salarizarii
prevãzut prin actele normative în vigoare.
ART. 12
(1) În termen de 15 zile de la data intrãrii în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenta, ministerele şi
celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale vor supune Guvernului spre adoptare
proiectele de acte normative pentru reglementarea mãsurilor privind înfiinţarea, reorganizarea,
organizarea şi funcţionarea lor, dupã caz, prevãzute de prezenta ordonanta de urgenta.
(2) Ministerele şi celelalte autoritãţi ale administraţiei publice centrale care preiau instituţii şi autoritãţi
publice în subordine sau în coordonare vor prelua şi atribuţiile specifice ministerelor şi autoritãţilor
administraţiei publice în subordinea ori în coordonarea cãrora s-au aflat entitatile preluate pana la data
intrãrii în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenta.
(3) Unitãţile care funcţioneazã în subordinea, în coordonarea sau sub autoritatea instituţiilor
reorganizate, comasate ori ale cãror structuri sau activitãţi au fost preluate potrivit prezentei ordonanţe
de urgenta trec, în mod corespunzãtor, în subordinea, în coordonarea sau sub autoritatea instituţiilor nouînfiinţate.
(4) Ministerele, celelalte autoritãţi ale administraţiei publice centrale şi instituţiile publice nouînfiinţate
sau care preiau activitãţi de la alte instituţii publice ori structuri vor prelua toate drepturile şi
obligaţiile instituţiei reorganizate sau, dupã caz, comasate, ale structurii ori activitãţii din domeniile
preluate, inclusiv bunurile mobile şi imobile aflate în administrarea sau, dupã caz, în proprietatea
acestora, în conformitate cu prevederile Legii nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerialã,
republicatã, şi ale Hotãrârii Guvernului nr. 2/2001 pentru aprobarea structurii şi conţinutului
protocolului de predare-primire întocmit de membrii Guvernului şi de conducãtorii celorlalte organe de
specialitate ale administraţiei publice la expirarea mandatului.

ART. 13
(1) Se autorizeaza Ministerul Economiei şi Finanţelor sa introducã modificãrile în structura bugetului
de stat şi în bugetele sumelor alocate din credite externe, fonduri externe nerambursabile şi pentru
activitãţi finanţate integral din venituri proprii, pe anul 2007, corespunzãtor prevederilor prezentei
ordonanţe de urgenta, la propunerea ordonatorilor principali de credite, pe baza protocoalelor de
predare-preluare.
(2) Protocoalele de predare-preluare se încheie în termen de 30 de zile de la data intrãrii în vigoare a
prezentei ordonanţe de urgenta şi cuprind prevederile bugetare, execuţia bugetarã pana la data preluãrii,
structurile de personal preluate, precum şi celelalte drepturi şi obligaţii prevãzute la art. 12.
(3) Pana la introducerea modificãrilor prevãzute la alin. (1) în bugetul de stat şi în bugetele
ordonatorilor principali de credite, finanţarea acestora se va asigura din bugetele ordonatorilor principali
de credite existenţi înainte de modificarea structurii şi componentei Guvernului potrivit Hotãrârii
Parlamentului nr. 19/2007 privind modificarea structurii şi componentei Guvernului şi, respectiv, de
intrarea în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenta.
(4) Deschiderea creditelor bugetare se efectueazã din bugetele ordonatorilor principali de credite
existenţi înainte de modificarea structurii şi componentei Guvernului potrivit Hotãrârii Parlamentului nr.
19/2007 şi, respectiv, de intrarea în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenta şi se aproba de ordonatorii
principali de credite ai instituţiilor publice înfiinţate sau rezultate în urma reorganizãrii, în condiţiile
prezentei ordonanţe de urgenta.
(5) Efectuarea modificãrilor în execuţia bugetului de stat, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenta,
se va face de cãtre ordonatorii principali de credite, pe baza precizãrilor aprobate prin ordin al
ministrului economiei şi finanţelor în termen de 15 zile de la data intrãrii în vigoare a prezentei
ordonanţe de urgenta.
ART. 14
Ordonatorilor de credite bugetare ai autoritãţilor şi instituţiilor publice din subordinea Guvernului
finanţate prin bugetul altor instituţii sau autoritãţi publice din subordinea Guvernului le revin toate
obligaţiile prevãzute de reglementãrile în vigoare pentru ordonatorul principal de credite bugetare.
ART. 15
În cuprinsul actelor normative în vigoare urmãtoarele denumiri se înlocuiesc, în mod corespunzãtor
prevederilor prezentei ordonanţe de urgenta, dupã cum urmeazã:
a) „Ministerul Finanţelor Publice” cu „Ministerul Economiei şi Finanţelor”;
b) „Ministerul Economiei şi Comerţului” cu:
– „Ministerul Economiei şi Finanţelor”, în cazul prevederilor care reglementeazã activitatea în
domeniul economiei;
– „Ministerul pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii, Comerţ, Turism şi Profesii Liberale”, în cazul
prevederilor care reglementeazã activitatea în domeniul comerţului;
c) „Ministerul Administraţiei şi Internelor” cu „Ministerul Internelor şi Reformei Administrative”;
d) „Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului” cu:
– „Ministerul Transporturilor”, în cazul prevederilor care reglementeazã activitatea în domeniul
transporturilor;
– „Ministerul pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii, Comerţ, Turism şi Profesii Liberale”, în cazul
prevederilor care reglementeazã activitatea în domeniul turismului;
– „Ministerul Dezvoltãrii, Lucrãrilor Publice şi Locuinţelor”, în cazul prevederilor care reglementeazã
activitatea în domeniul lucrãrilor publice, amenajãrii teritoriului, în domeniul construcţiilor şi în
domeniul locuinţelor;
e) „Ministerul Educaţiei şi Cercetãrii” cu „Ministerul Educaţiei, Cercetãrii şi Tineretului”;
f) „Ministerul Muncii, Solidaritãţii Sociale şi Familiei” cu „Ministerul Muncii, Familiei şi Egalitãţii de
Sanse”;
g) „Ministerul Agriculturii, Pãdurilor şi Dezvoltãrii Rurale” cu „Ministerul Agriculturii şi Dezvoltãrii
Rurale”;
h) „Ministerul Integrãrii Europene” cu „Ministerul Dezvoltãrii, Lucrãrilor Publice şi Locuinţelor”;
i) „Ministerul Mediului şi Gospodãririi Apelor” cu „Ministerul Mediului şi Dezvoltãrii Durabile”;
j) „Agenţia Nationala pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii şi Cooperatie” şi „Autoritatea Nationala
pentru Turism” cu „Ministerul pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii, Comerţ, Turism şi Profesii
Liberale”;

k) „ministru delegat pentru coordonarea Secretariatului General al Guvernului” cu „secretar general al
Guvernului”.
ART. 16
Actele normative în care sunt prevãzute ministerele, organele de specialitate ale administraţiei publice
centrale şi instituţiile publice, care se desfiinţeazã, se reorganizeazã ori isi schimba raporturile de
subordonare sau de coordonare, dupã caz, potrivit prevederilor prezentei ordonanţe de urgenta, se
modifica în mod corespunzãtor.
ART. 17
Prevederile art. 7 din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 1/2006 privind unele mãsuri pentru
întãrirea capacitãţii administrative a României pentru integrarea în Uniunea Europeanã, cu modificãrile
ulterioare, se aplica în mod corespunzãtor şi structurilor din cadrul aparatului de lucru al Guvernului.
ART. 18
(1) Secretariatul General al Guvernului funcţioneazã în subordinea primului-ministru şi este condus de
un secretar general, înalt funcţionar public, numit, în condiţiile legii, prin hotãrâre a Guvernului.
(2) Secretarul general al Guvernului este ordonatorul principal de credite pentru aparatul de lucru al
Guvernului, cu excepţia Cancelariei Primului-Ministru.
(3) În cadrul Secretariatului General al Guvernului isi desfãşoarã activitatea unul sau mai mulţi
secretari de stat.
ART. 19
Pe data intrãrii în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenta, orice dispoziţii contrare se abroga.

Act al Băncii Naţionale a României. Al doilea ordin de aplicare a unei amenzi pentru nerespectarea normelor referitoare la deschiderea şi menţinerea conturilor curente în valută la bănci din străinătate

Societatea comercială „I.C.” SRL, a formulat recurs împotriva  hotărârii nr.169 din 20.11.2001 emisă de Consiliul de administraţie al Băncii Naţionale a României (BNR), în temeiul art.60 alin.3 din Legea nr.101/1998.

Curtea reţine următoarele:

Prin Ordinul 86 din 3.10.2001 al viceguvernatorului BNR, societatea comercială recurenta a fost sancţionată cu amendă în sumă de 10.000.000 lei, măsură menţinută prin hotărârea  nr.169 din 20.11.2001 a Consiliului de administraţie al BNR.

Amenda s-a aplicat recurentei în urma controlului exercitat la aceasta, în perioada 12 – 13.07.2001, control în urma căruia s-a reţinut că deschiderea şi menţinerea unui cont curent în valută la ABN AMRO BANK Moscova s-a făcut cu nerespectarea prevederilor cap.IV, art.17, alin.1 din Regulamentul nr.3/1997 al BNR privind efectuarea operaţiunilor valutare şi de asemenea că a efectuat operaţiuni în contul deschis la Bank Austria Creditanstalt Munchen – Germania cu nerespectarea prevederilor cap I, pct.3, alin.1 din Norme NRV 5 care fac parte din Regulamentul nr.3/1997.

Recurenta s-a apărat numai prin că a considera nelegală aplicarea amenzii în două rânduri, dar nu a contestat împrejurarea că faptele reţinute în sarcina sa prin cele două procese verbale încheiate de organele de control ale BNR nu ar fi reale.

Intr-adevăr, activitatea acesteia a mai fost verificată pentru perioada 1-05. – 30.09.2000, când s-a constatat încălcarea unor norme prevăzute de Regulamentul nr.3/1997 al BNR, astfel cum s-a reţinut în procesul verbal de control încheiat la 13.12.2000, în baza căruia viceguvernatorul BNR i-a aplicat recurentei o amendă de 10.000.000 lei, măsură ce nu a fost contestată, iar ulterior aceasta a achitat amenda.

Procesul verbal încheiat la 13.07.2001, care a stat la baza amenzii aplicate recurentei repetat prin ordinul nr.86 din 3.10.2001 al viceguvernatorului BNR, amendă reţinută prin hotărârea nr.169 din 20.11.2001 emisă de Consiliul de administraţie al BNR (contestată în prezenta cauză), priveşte o altă perioadă supusă verificării şi anume perioada 1.10.2000 – 30.04.2001.

Chiar dacă a fost amendată în două rânduri pentru încălcarea unor norme legale privind efectuarea operaţiunilor valutare, trebuie reţinut că sancţiunile s-au aplicat pentru faptele săvârşite în două perioade diferite.

După efectuarea primului control şi aplicarea unei amenzi de 10.000.000 lei pentru abaterile de la prevederile Regulamentului nr.3/1997 recurenta a continuat să săvârşească astfel de abateri, ceea ce a impus aplicarea unei noi amenzi de 10.000.000 lei.

Amenzile fiind, deci, aplicate pentru fapte săvârşite în perioade diferite, s-a respins recursul ca nefondat.

Persecutat etnic. Cazul persoanei născută în perioada refugiului părinţilor

Reclamantul L.M. a solicitat anularea Hotărârii nr.975 din9 aprilie 2002 emisă de Casa Judeţeană de Bihor cu care i  s-a respins cererea de stabilire a calităţii de beneficiar al Ordonanţei de Guvern nr.105/1999, aprobată cu Legea nr.189/2000  şi Ordonanţei de Guvern nr.242/2000, aprobată cu Legea nr.367/2001, precum şi Hotărârea de Guvern nr.127/2000 privind aprobarea Normelor de aplicare a Ordonanţei de Guvern nr.105/1999.

În motivarea cererii introduse reclamantul a învederat că părinţii săi, împreună cu cei 6 fraţi ai săi, au fost expulzaţi  în septembrie 1940 de autorităţile horthyste din localitatea de domiciliu Mihai Bravu, aflată pe teritoriul Ardealului de Nord, vremelnic cedat, şi obligaţi astfel să se refugieze în judeţul Timiş Torontal, comuna Urseni. La data când s-a făcut expulzarea familiei el era conceput, născându-se în comuna Urseni la 2 februarie 1941.

Curtea de Apel Oradea, prin sentinţa nr258/CA din 13 mai 2002 a admis acţiunea, a anulat hotărârea atacată şi a obligat-o pe pârâtă să-i recunoască reclamantului calitatea  de beneficiar al O.G.nr.105/1999, aprobată prin Legea nr.189/2000, cu modificările şi completările ulterioare.

În considerentele sentinţei pronunţate prima instanţă a reţinut că  strămutarea din localitatea de domiciliu într-o alta din afara teritoriului ocupat, este o modalitatre de persecuţie etnică şi că această persecuţie a durat pe toată perioada strămutării, constând în privarea celor strămutaţi de folosinţa locuinţei lor ca şi de cea a bunurilor. Totodată, instanţa a apreciat că şi copiii născuţi în localitatea în care părinţii au fost strămutaţi au acelaşi statut cu aceştia, respectiv că au suferit persecuţii din motive etnice  pe toată perioada strămutării, care este sinonimă cu refugiul, şi care este cuprinsă între data naşterii şi data retrocedării teritoriului românesc, când a încetat motivul strămutării.

Sentinţa a fost recurată de către intimată.

Prin motivele de casare formulate în scris, recurentul a susţinut că  strămutarea în altă localitate decât cea de domiciliu este o modalitate de persecuţie etnică, cu condiţia ca persoana care o reclamă să existe la data strămutării, ceea ce nu este cazul în speţă, fătul conceput neavând capacitatea de folosinţă şi nici de domiciliu.

Recursul nu este fondat.

În conformitate cu dispoziţiile art.14 din Decretul  nr.31 din 30 ianuarie 1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, domiciliul minorului este la părinţii săi, iar potrivit art.100 din codul familiei, copilul minor locuieşte la părinţii săi.

Exercitarea drepturilor şi îndatoririlor părinţilor faţă de minori impune, pe lângă existenţa, de regulă, a unui domiciliu comun, în cadrul căruia să poată fi realizată paza fizică şi juridică a minorului, şi asigurarea nemijlocită de către părinţi a unor alte cerinţe cu privire la obligaţia de întreţinere, de îngrijire, de dezvoltare, de educaţie, inclusiv îndatorirea de a administra bunurile minorului.

Drepturile şi obligaţiile părinteşti sunt enumerate generic în conţinutul art.101, 105, 107 ş.a. din codul familiei, texte aflate sub Titlul III privind “Ocrotirea celor lipsiţi de capacitate, a celor cu capacitate restrânsă şi a altor persoane” din Codul Familiei.

În raport cu dispoziţiile legale mai sus citate ca şi, în general, cu economia reglementărilor aduse prin codul familiei, care impun în mod imperativ o conduită  juridică de protecţie, ajutor şi pază a părinţilor faţă de minor, se impune cu rigoare concluzia că minorul trebuie să trăiască de regulă alături de părinţii săi precum şi că orice separare de aceştia nu este validă decât în cazuri de excepţie, anume prevăzute de lege şi reglementate prin lege. Despărţirea copilului de părinţi, afară de asemenea cazuri de excepţie, este un act imoral şi antisocial, după cum şi instituirea sau confirmarea prin măsuri de fapt a statutului juridic al minorului din cadrul familiei, în despărţire de statutul juridic al părinţilor care-l au în îngrijire, constituie în aceeaşi măsură o încălcare a principiilor legii.

Din această perspectivă, concluzia la care se ajunge prin asumarea raţionamentului propus de recurent că un minor, mai ales de o vârstă foarte fragedă nu împărtăşeşte condiţia grav restrictivă impusă părinţilor săi este eronată şi nu poate fi acceptată, fiind contrară ordinei publice şi bunelor moravuri ( art.5 din codul civil).

Argumentul dedus de recurentă din invocarea prevederilor art.7 alin.2 din Decretul nr.31/1954 este străin pricinii.

Soluţia ca şi motivarea adusă de prima instanţă hotărârii pronunţate exprimă un mod corect şi uman de înţelegere a legii în resorturile şi finalitatea sa.

Faţă de considerentele  expuse, recursul a fost respins ca nefondat.

Pensie. Asigurări sociale. Calitate procesuală activă

Organizaţia Judeţeană Cluj a Uniunii Naţionale a Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere a chemat în judecată Guvernul României şi Ministerul Apărării Naţionale, solicitând obligarea pârâţilor la plata diferenţelor dintre cuantumul pensiilor ce vor fi recalculate potrivit art.79 din Legea nr.164/2001 şi pensiile plătite efectiv membrilor pensionari militari de stat din judeţul Cluj, începând cu 1.04.2001.

În motivarea cererii, reclamanta a învederat că Legea nr.164/2001 prevede recalcularea pensiilor militare de la 1.04.2001, data intrării în vigoare. Ulterior însă, prin O.U.G. nr.85/2001, Guvernul României a  dispus suspendarea aplicării dispoziţiilor art.79 din lege până la 1.01.2002, măsură ce a determinat scăderea  veniturilor şi deci a nivelului de trai al pensionarilor din judeţul Cluj.

Prin sentinţa civilă nr.114/ 2.04.2002, Curtea de Apel Cluj, Secţia comercială şi de contencios administrativ a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, dispunând, în consecinţă, respingerea acţiunii. Instanţa a reţinut că dreptul la pensie este un drept personal al titularului, netransmisibil, ale cărui atribute nu pot fi exercitate decât de cel îndreptăţit, indiferent dacă face parte sau nu dintr-o organizaţie.

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta susţinând că, potrivit statutului de organizare şi funcţionare, organizaţia este împuternicită să reprezinte în faţa justiţiei interesele membrilor săi, drept reconfirmat  prin hotărârea adunării generale nr.32/ 26.09.2001.

Recursul este nefondat.

Instanţa de fond a reţinut în mod justificat că dreptul la acţiunea privind plata unor diferenţe rezultând din recalcularea pensiei aparţine numai titularilor, reclamanta neavând dreptul de a le solicita în nume propriu, printr-o cerere colectivă.

Nici o dispoziţie legală şi nici statutul uniunii nu conferă reclamantei acest drept de a formula acţiune în numele şi în interesul membrilor săi.

Menţiunea din statut, confirmată prin hotărâre a adunării generale a organizaţiei, privind împuternicirea reclamantei de a reprezenta în justiţie interesele membrilor săi, nu îi conferă recurentei calitatea procesuală activă de a promova acţiunea al cărei obiect îl constituie un drept personal şi netransmisibil al titularului pensiei, ci doar posibilitatea de a exercita în instanţă, ca mandatar, drepturile procedurale ale acestuia.

Pentru considerentele expuse,  Curtea a respins recursul ca nefondat.

Patrimoniul cultural naţional. Clasarea sau radierea unui bun ca aparţinând acestui patrimoniu

Prin sentinţa civilă nr.882 din 19 iunie 2001, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ, a admis acţiunea formulată  de reclamanta H.I.R. în contradictoriu cu Ministerul Culturii şi Cultelor şi:

– a constatat refuzul nejustificat al pârâtului de a soluţiona cererea reclamantei de radiere a imobilului în litigiu de pe lista monumentelor istorice ale municipiului Bucureşti;

– a dispus radierea imobilului în cauză, situat în municipiul Bucureşti, sector 1, str.Barbu Delavrancea nr.47 din lista monumentelor instorice cu valoare memorială;

– a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei;

– a luat act că nu s-au cerut cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut, în esenţă, următoarele:

Printr-o hotărâre judecătorească reclamantei i-a fost restituit imobilul în cauză, care aparţinuse tatălui său şi în privinţa căruia fusese aplicat în mod nelegal Decretul nr.92/1950, astfel că reclamanta are legitimare procesuală activă cu privire la cererile formulate pentru radirea acestui imobil din lista monumentelor istorice cu valoare memorială.

Prin acţiunea adresată instanţei de contencios administrativ reclamanta a cerut să se constată refuzul nejustificat al Ministerului Culturii şi Cultelor de a răspunde şi soluţiona în termen legal cererea de radiere a imobilului în cauză de pe lista monumentelor istorice cu valoare memorială a municipiului Bucureşti, unde a fost înregistrat drept „Casa Mihail Sadoveanu”. A mai cerut obligarea ministerului pârât să procedeze la radierea imobilului în cauză de pe lista respectivă.

Instanţa de fond a reţinut pe de o parte că ministerul pârât a refuzat în mod  nejustificat  să soluţioneze cererea reclamantei de radiere a imobblului în litigiu de pe lista respectivă şi, pe de altă parte, a apreciat că acest imobil nu este o casă memorială, deoarece din actele depuse la dosar a rezultat că Mihail Sadoveanu a locuit doar ca chiriaş în acea casă, că imobilul se află într-o stare avansată de degradare şi că nu întruneşte condiţiile de clasificare pe lista monumentelor istorice.

Impotriva acestei hotărâri a formulat recurs Ministerul Culturii şi Cultelor criticând-o sub următoarele aspecte:

– în mod greşit a reţinut instanţa de fond că ar exista un refuz nejustificat de rezolvare a cererilor reclamantei, ministerul răspunzându-i la toate petiţiile sale;

– în mod greşit a soluţionat instanţa de fond excepţia privind lipsa calităţii procesuale active a reclamantei;

– în mod greşit a reţinut instanţa existenţa unei vătămări şi a dispus radierea acelui imobil de pe lista respectivă.

Recursul este întemeiat.

1. Actelor normative în vigoare la data soluţionării cauzei sunt Ordonanţa de Urgenţă nr.68/1994 privind protejarea patrimoniului cultural naţional, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.41/1995, Ordinul nr.1284 din 12 noiembrie 1996 pentru aprobarea Normelor metodologice privind criteriile unice de clasare a bunurilor culturale care fac parte din patrimoniul cultural naţional, Ordinul nr.2013 din 22 februarie 2000 privind aprobarea criteriilor generale pentru clasarea bunurilor culturale imobile în Lista monumentelor istorice.

Ulterior, reglementările au fost completate şi cu prevederile Legii nr.422/18 iulie 2001 privind protejarea monumentelor istorice, publicate în Monitorul Oficial nr.407 din 24 iulie 2001.

In conformitate cu prevederile legale de mai sus, clasarea sau radierea/ declasarea unui bun ca aparţinând patrimoniului cultural naţional este o prerogativă ce aparţine minstrului culturii şi cultelor  şi Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice, organism ştiinţific  care funcţionează pe lângă Ministerul Culturii şi Cultelor.

După ce imobilul în cauză a fost restituit reclamantei şi aceasta a aflat că imobilul era clasat şi inclus pe Lista monumentelor istorice cu valoare memorială a municipiului Bucureşti, a formulat mai multe cereri prin care a cerut declasarea imobilului la care Ministerul Culturii şi Cultelor a răspuns cu adresele din 18 decembrie 1998, 2 decembrie 1998 şi 11 august 1999 în sensul că cererile sale au fost respinse şi că nu se acceptă declasarea imobilului din Lista monumentelor istorice Bucureşti (filele 18-19, 15 din dosarul nr.577/2000).

Astfel fiind, în mod greşit a reţinut instanţa că ar fi existat un refuz nejustificat în sensul art.1 din Legea nr.29/1990 din partea  Ministerului Culturii şi Cultelor.

Potrivit prevederilor art.1 alin.1 din Legea nr.29/1990 privind contencios administrativ, orice persoană dacă se consideră vătămată într-un drept al său recunoscut de lege prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanţei judecătoreşti.

Dar, în cauză, ministerul pârât a rezolvat cererile reclamantei, în sensul că a respins solicitarea de radiere / declasare a imobilului din lista respectivă.

Or, actul prin care o autoritate administrativă a rezolvat negativ o cerere nu poate fi asimilat cu un refuz nejustificat, din partea acestei autorităţi, de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept recunoscut de lege, în sensul prevederilor art.1 alin.1 din Legea nr.29/1990.

Deci, în mod nelegal, prin interpretarea  şi aplicarea greşită   a prevederilor art.1 alin.1 din Legea nr.29/1990, instanţa de fond a constatat existenţa unui refuz nejustificat din partea Ministerului Culturii şi Cultelor de rezolvare a cererilor prin care reclamanta solicitase radierea / declasarea imobilului din Lista monumentelor istorice a municipiului Bucureşti, din moment ce această autoritate publică, luând act de avizul negativ, a respins cererea respectivă.

Reclamanta putea, potrivit prevederilor Legii nr.29/1990, să constate legalitatea acestui act administrativ prin care i s-a respins cererea de radiere /declasare a imobilului, dar nu a făcut-o, înţelegând să-şi fundamenteze acţiunea pe dispoziţiile legale privitoare la refuzul nejustificat al autorităţii, pe care l-a invocat expres şi l-a susţinut în mod consecvent.

2. Totodată, instanţa de fond a reţinut în mod greşit că, în cauză, ar fi fost dovedită existenţa unei vătămări a dreptului de proprietate al reclamantei asuptra imobilului în litigiu.

Potrivit prevederilor art.480 din Codul de procedură civilă, proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege.

Prin reglementările instituite de O.G.nr.68/1994 şi respectiv, Legea nr.422/2001 au fost prevăzute unele măsuri care au drept scop protejarea patrimoniului cultural, în general şi a monumentelor istorice, în special, aceste dispoziţii fiind unele dintre cele la care face referire art.480 din Codul civil şi care constituie limite de exercitare a dreptului de proprietate.

In concluzie, în nici un caz nu se poate reţine că limitele legale de exercitare a   dreptului de proprietate ar constitui o vătămare a acestui drept în sensul prevederilor art.1 din Legea nr.29/1990 aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa de fond.

3.  Constatând  că imobilul respectiv nu este o casă memorială şi dispunând radierea acestuia din Lista monumentelor istorice cu valore memorială, instanţa de fond s-a substituit autorităţilor administrative, acordând chiar şi cea ce nu i s-a cerut.

Astfel, potrivit prevederilor legale în materie, arătate mai sus, Ministerul Culturii şi Cultelor  şi Comisia Naţională a Monumentelor Istorice sunt autorităţile la care au competenţa legală de a dispune clasarea sau radierea/declasarea unui bun ca aparţinând sau nu patrimoniului cultural naţional.

Potrivit prin art.11 din Legea nr.29/1990, instanţa putea, în cauză, admiţând acţiunea să oblige pe autoritatea administrativă să emită actul administrativ de radiere/declasare a imobilului respectiv.

De fapt, prin acţiunea formulată, reclamanta nu ceruse radierea imobilului din lista respectivă, ci obligarea autorităţii pârâte să procedeze la această operaţiune.

In concluzie, având în vedere considerentele de mai sus, motivele de recurs fiind întemeiate, recursul a fost admis, hotărârea atacată a fost casată, iar acţiunea respinsă ca neîntemeiată.

Funcţionar public. Calitate în raport cu Legea nr.188/1999

Reclamanta S.I. a chemat în judecată pe pârâţii Banca Naţională a României şi pe guvernatorul acesteia pentru a se dispune anularea Ordinului nr.636/2000 prin care i s-a desfăcut contractul de muncă în baza  art.130 lit. a din Codul muncii.

In motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că a fost eliberată din funcţia de şef birou la Direcţia Decontări Bancare prin pretinsa  reorganizare a activităţii de plăţi şi decontări bancare ca urmare a unor represalii asupra personalului din această direcţie care s-au opus la executarea unor dispoziţii ilegale.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr.139/2001, a admis acţiunea şi a dispus reîncadrarea reclamantei în funcţia de şef birou la  serviciul viramente din cadrul Oficiului Central de  Plăţi şi Decontări Bancare.

Instanţa de fond a reţinut  calitatea de funcţionar public a reclamantei, faptul că nu a avut loc o reorganizare efectivă şi că nu i s-a oferit un loc de muncă corespunzător.

Impotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Banca Naţională a României.

In motivarea recursului, recurenta – pârâtă a susţinut  în principal că instanţa competentă în soluţionarea cauzei nu este Curtea de Apel Bucureşti ci Tribunalul Bucureşti, dată fiind natura litigiului, respectiv litigiu  de muncă.

Recursul este fondat.

Potrivit dispoziţiilor art.3 din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici „funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor stabilite de autoritatea sau instituţia  publică  în  temeiul legii, în scopul realizării competenţelor sale. Funcţiile publice  sunt prevăzute în anexa la prezenta lege. Anexa poate fi completată prin Hotărârea Guvernului”.

In Legea nr.188/1999 nu există nici o menţiune cu privire la Banca Naţională a României, iar potrivit dispoziţiilor art.35 alin.3 din Legea nr.101/1998 privind  Statutul BNR, salariaţii  băncii sunt angajaţi în baza unui  contract individual de muncă, în timp ce funcţionarii publici îşi desfăşoară activitatea în baza unui act de autoritate, respectiv ordin sau dispoziţie de numire în funcţia publică.

De altfel, Banca Naţională a României este banca centrală a statului român, are personalitate juridică, iar statutul său este  aprobat printr-o lege specială – Legea nr.101/1998. La elaborarea  Statutului Băncii Naţionale a României   s-a    avut    în   vedere  independenţa  instituţională  şi financiară

băncii centrale în raport cu celelalte instituţii ale statului, aceasta  independenţă fiind o cerinţă obligatorie prevăzută de Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale şi prin dispoziţiile  Tratatului de la Maastricht vizând politica economică şi monetară.

Rezultă aşadar că  Banca Naţională a României  nu este prevăzută în anexa la Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, iar salariaţii săi nu sunt funcţionari publici, nefiind numiţi în funcţia publică în conformitate cu prevederile Statutului funcţionarilor publici.

Aşa fiind, cauza dedusă  judecăţii este un litigiu de muncă , în legătură cu  încetarea contractului  individual de muncă, astfel cum este definit în prevederile art.67 lit.a din Legea nr.168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă.

In consecinţă, recursul a fost admis, sentinţa  casată şi cauza  trimisă spre soluţionare instanţei competente material conform dispoziţiilor art.2 lit.b1  Cod procedură civilă, respectiv Tribunalul Bucureşti.

Taxă vamală. T.V.A. Garanţie. Restituire

Reclamanta SC ”N.R.” SRL, la data  de 18 iunie 2001 a solicitat obligarea autorităţilor vamale să soluţioneze reclamaţia cu privire la restituirea  garanţiei pentru plata taxelor vamale şi TVA şi să restituie suma de 1.990.396.936 lei ce reprezintă garanţia pentru plata taxelor vamale şi TVA, ce a fost achitată cu O.P.215 din 18 ianuarie 2001.

In motivarea acţiunii, reclamanta a menţionat că la 18 ianuarie 2001 a derulat prin Biroul Vamal Târguri şi Expoziţii o operaţiune de import Cafea solubilă „Classic”,  iar  pârâta a calculat, cu titlu de garanţii pentru plata taxelor vamale şi TVA, suma sus-menţionată, reprezentând taxă vamală, calculată la diferenţa dintre valoarea de tranzacţie şi valoarea de comparaţie şi comisionul vamal şi TVA; că suma  a şi fost achitată cu OP nr.215 din 18 ianuarie 2001.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ, prin sentinţa nr.80 din 31 ianuarie 2002,  a admis în parte acţiunea,  în sensul că a constatat refuzul nejustificat al Direcţiei generale a vămilor  de a soluţiona cererea reclamantei privind restituirea garanţiei vamale, conform art.1 din Legea nr.29/1990 şi a obligat pârâta  să emită un act administrativ  numai în acest sens în baza art.11  alin.1 din Legea nr.29/1990 şi art.77(5) din Legea nr.141/1997. A fost respinsă cererea privind restituirea sumei reţinute cu titlu de garanţie pentru plata taxelor vamale şi TVA ca prematur formulată.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că pârâta nu a răspuns reclamaţiei făcute de reclamantă care este vătămată în drepturile sale prin acest refuz nejustificat, dar că cererea de restituire este prematur formulată atât timp cât pârâta nu a emis o decizie motivată în soluţionarea reclamaţiei.

Impotriva acestei soluţii a declarat recurs reclamanta, în legătură cu care se reţin următoarele:

Urmare operaţiunii de import cafea la data de 18 ianuarie 2001, şi conform declaraţiei de valoare în vamă depusă de reclamantă, Direcţia generală a vămilor şi Biroul  vamal Tîrguri şi Expoziţii, i-a stabilit reclamantei cu titlu de garanţie vamală şi TVA o obligaţie  în valoare de 1.990.396.936 lei, pe care reclamanta-recurentă a achitat-o cu O.P.215 din 18 ianuarie 2001.

Pentru determinarea definitivă a valorii în vamă, reclamanta a depus actele necesare, dar pârâta nu a dat curs obligaţiei legale de a determina definitiv valoarea în vamă pentru operaţiunea de import cafea din 18 ianuarie 2001 pe baza valorii de tranzacţionare, sau pe altă bază, şi, apoi, urmare deciziei luate, să restituie sau nu garanţia reţinută.

Curtea Europeană a Dreptului Omului a impus o serie de norme şi  în ce priveşte  natura fazei prealabile a contenciosului şi anume în procedurile administrative prealabile a fost prevăzută obligaţia autorităţilor administrative de a motiva răspunsurile la  recursul graţios. Aceste norme se regăsesc în legislaţia  naţională, (art.7 din OG nr.13/2000 şi Legea nr.29/1990).

Instanţa de fond avea obligaţia să stăruie prin toate mijloacele, pentru aflarea adevărului şi în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.

In acest sens, trebuie să dispună  măsurile necesare ca să i se  comunice aceste răspunsuri motivate pentru a putea soluţiona acţiunea, şi  nu să respingă ca prematur formulatiă cererea de restituire.

Cum instanţa de fond a respins greşit ca prematură cererea de restituire a garanţiei, fără a depune diligenţele cerute de art.129(5) Cod procedură civilă, s-a admis recursul şi s-a casat hotărârea atacată, şi s-a trimis cauza spre  rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru a se pronunţa asupra cererii privind restituirea, sau nu, a garanţiei reclamate.

Act al Consiliului Concurenţei de stabilire a taxei de autorizare a concentrării economice

Reclamanta S.C.„E.B.V.” a chemat în judecată Consiliul Concurenţei,  solicitând anularea deciziei nr.146 din 24 aprilie 2002 prin care s-a dispus recalcularea taxei de autorizare a concentrării economice de la 175.291.783 lei la 345.659.222 lei, diferenţa nefiind datorată.

În motivarea cererii, reclamanta a învederat că, iniţial, prin decizia nr.90 din 22 martie 2002 taxa de autorizare a fost stabilită la suma de 175.291.783 lei, în funcţie de cifra de  afaceri realizată de „I.R.I.C.” S.A., societate controlată ca urmare a concentrării economice.

Ulterior, cuantumul taxei a fost recalculat, prin nerespectarea criteriilor legale aplicabile cu privire la calculul cifrei de afaceri prevăzute de Legea nr.21/1996 şi de  Instrucţiunile emise de Consiliul Concurenţei.

Astfel, a menţionat reclamanta, pârâta trebuia să aprecieze asupra  oportunităţii recalculării taxei numai în considerarea primelor brute încasate şi nu a cifrei de afaceri contabile.

Prin sentinţa civilă nr.712 din 27 iunie 2002, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia contencios administrativ  a respins acţiunea ca neîntemeiată, reţinând că din   bilanţul contabil   pe anul 2001 a rezultat  valoarea cifrei de afaceri de cca. 349 miliarde lei, ceea ce a impus recalcularea  taxei de autorizare.

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta  susţinând că greşit  instanţa nu a ţinut cont de  actele prezentate pârâtei, conform prevederilor Regulamentului Consiliului Concurenţei, privind autorizarea  concentrărilor economice din 14 aprilie 1997.

În nota remisă pârâtei s-a menţionat cifra de afaceri determinată în  înţelesul art.68 lit.b din Legea nr.21/1996 referitor la societăţile de asigurare, iar nu cea prevăzută de art.67 din  lege pentru celelalte societăţi comerciale.

Reclamanta a invocat, de asemenea, nelegalitatea calculului taxei de  autorizare stabilită de pârâtă prin  decizia nr.146/2002. Potrivit normelor legale în vigoare, se poate proceda la recalcularea taxei doar în considerarea primelor brute emise, primite sau de primit, care au fost de 170.778.038.185 lei şi nu în raport de cifra de  afaceri contabilă de 348.779.029.069 lei.

Aşadar pârâta nu a avut în vedere singurul criteriu legal pentru calcularea taxei, valoarea primelor brute comunicată de societate preliminar emiterii celor două decizii, valoare sensibil asemănătoare, astfel încât actul administrativ emis sub nr.146 din 24 aprilie 2002 este  netemeinic şi nelegal.

Recursul este nefondat.

Prin decizia nr.90 din 22 martie 2002, pârâtul, autorizând  concentrarea economică, a stabilit o taxă de autorizare de 175.291.783 lei, rezervându-şi dreptul de a o recalcula, după depunerea situaţiei financiare simplificate a societăţii, la 31 decembrie 2001.

Ulterior, prin decizia nr.146 din 24 aprilie  2002, Consiliul  Concurenţei, având în vedere cifra de afaceri realizată la 31 decembrie 2001 de „I.RI.C.”SA, de 345.659.222.000 lei, a recalculat taxa de autorizare la 345.659.222 lei.

Pârâtul a determinat cifra de afaceri prin scăderea din totalul primelor brute emise, primite sau de primit, a sumelor virate la fondul de protejare a asiguraţilor.

Instanţa de  fond a reţinut în mod justificat că pârâtul a procedat corect, calculând cifra de afaceri conform art.68 lit.b din Legea nr.21/1996 şi a pct.5.3 din Instrucţiunile Consiliului Concurenţei.

Astfel, pentru societăţile de  asigurare, cifra de afaceri este suma primelor brute emise, care vor  include toate sumele primite sau de primit conform  contractelor de asigurări încheiate de societăţi sau în contul lor, inclusiv primele cedate  reasigurătorilor, din care se scad obligaţiile privind fondul de protejare a asiguraţilor. În acest sens, termenul de prime se referă  nu numai la noile contracte  de  asigurare, ci şi la primele aferente contractelor încheiate în anii anteriori, care rămân valabile.

Susţinerea recurentei în sensul că nu au fost respectate prevederile  art.68 lit.b din Legea  concurenţei şi instrucţiunile privind calculul cifrei de afaceri în  cazurile de  comportament  anticoncurenţial nu poate fi primită,  pârâtul  emiţând decizia nr.146/2002 cu respectarea dispoziţiilor invocate.

Nici critica privind nelegalitatea calculului taxei de autorizare nu este întemeiată, pârâtul aplicând textele legale în materie prin includerea şi a valorii primelor cedate reasigurătorilor la stabilirea  cifrei de afaceri.

În raport de cele expuse, recursul a fost respins ca nefondat.

Impozite. Regie autonomă. Lipsa de resurse financiare

Colegiul jurisdicţional Mehedinţi al Curţii de Conturi a admis actul de sesizare formulat de procurorul financiar şi a obligat pe pârâta Regia Autonomă pentru Activităţi Nucleare – Sucursala R.-T. D. T.-S. să plătească la bugetul local al comunei I. B. următoarele sume de bani:

– 6.392.688.732 lei, cu titlu de impozit pe salarii;

– 5.336.847.323 lei, majorări de întârziere aferente calculate până la 8 iunie 2000 şi în continuare până la stingerea efectivă a debitului;

-639.268.873 lei, cu titlu de penalizări.

Colegiul jurisdicţional a reţinut că sucursala menţionată a regiei autonome nu a virat la bugetul local comunal cotele datorate din impozitul pe salarii în perioada 1 ianuarie – 31 decembrie 1999.

În aceste condiţii, organele de control financiar au calculat majorări de întârziere aferente impozitului şi penalizări conform normelor cuprinse în Ordonanţa Guvernului nr.53/1997, aprobată şi modificată prin Legea nr.258/1998. S-au invocat totodată, dispoziţiile Legii bugetare nr.36/1999 şi cele conţinute în Ordonanţa Guvernului nr.11/1996 privind executarea creanţelor bugetare, aprobată şi modificată prin Legea nr.108/1996.

Împotriva sentinţei a declarat recurs jurisdicţional Regia Autonomă pentru Activităţi Nucleare Drobeta Turnu Severin.

Curtea de Conturi a României, Secţia Jurisdicţională a respins recursul jurisdicţional ca nefondat, deoarece lipsa resurselor financiare ca urmare a neasigurării finanţării producţiei de apă grea, nu constituie un motiv de înlăturare a obligaţiei bugetar-fiscale care revine pârâtei conform legii.

Şi această ultimă hotărâre a fost atacată de către regia autonomă cu recurs.

Recurenta a reiterat susţinerea făcută în recursul jurisdicţional, arătând că neplata impozitului pe salarii s-a datorat exclusiv inexistenţei disponibilităţilor băneşti  necesare pentru desfăşurarea activităţii în anul 1999.

Critica este neîntemeiată.

Potrivit art.8 alin.3 din Legea nr.189/1998 privind finanţele publice locale şi art.32 alin.2 din Legea nr.36/1999, unitatea plătitoare are obligaţia să vireze din impozitul pe venit încasat la bugetul de stat, cote diferenţiate la bugetul unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază îşi desfăşoară activitatea, precum şi la bugetul judeţean.

Neplata cotelor de impozit datorate constituie abatere fiscală.

În condiţiile unui raport juridic cu caracter bugetar-fiscal, obligaţia fiscală generată de acesta decurge din legea sau un alt act normativ cu valoare de lege, care instituie şi reglementează venitul la bugetele de stat şi locale.

Neexecutarea la termen a acelei obligaţii atrage răspunderea unităţii plătitoare care implică atât plata impozitului propriu-zis, cât şi a majorărilor de întârziere şi penalizărilor aferente.

Aşa cum corect s-a reţinut în decizia atacată, împrejurarea că regia autonomă recurentă nu a dispus de resurse financiare din cauza neasigurării finanţării producţiei de apă grea, nu poate constitui un temei pentru înlăturarea obligaţiei bugetare, care are caracter legal.

În sfârşit, nici faptul achitării ulterioare a unei părţi din creanţele fiscale menţionate în actul de sesizare, dovedit cu înscrisurile noi depuse de regie în recurs, nu justifică măsura reformării soluţiei criticare, care se vădeşte legală şi temeinică.

Faţă de considerentele expuse, recursul s-a  respins ca nefondat.

Act al Băncii Naţionale a României de refuzare a efectuării de operaţiuni valutare cu populaţia printr-un fond deschis de investiţii în valută

Reclamanta SC ”G.A.M.” SA a chemat în judecată Banca Naţională a României solicitând anularea hotărârilor acesteia prin care i-a respins solicitarea de autorizare a efectuării de operaţiuni valutare cu populaţia printr-un fond deschis de investiţii.

In motivarea cererii, reclamanta a învederat că, în calitate de societate de administrare a fondului deschis de investiţii Fondul Valutar Gelsor, a fost vătămată în drepturi prin adresele nr.VI/3/3013 din 20.01.2000 şi respectiv nr.387/83 M din 17.03.2000.

Prin sentinţa civilă nr.1265 din 3.10.2001, Curtea de Apel Bucureşti Secţia contencios administrativ a respins acţiunea ca nefondată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada unui drept al său, vătămat prin actele administrative atacate.

Impotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta SC ”G.A.M.” SA.

Recursul este nefondat.

Curtea reţine că instanţa de fond a respins în mod justificat excepţia nulităţii actelor administrative deduse judecăţii, invocată pentru neîndeplinirea condiţiei de a fi emise în formă scrisă.

Atât decizia conducerii executive a Băncii Naţionale a României la care s-a făcut referire în adresa nr.VI/3/3013/20.01.2000, cât şi încheierea nr.5 din 15.03.2000 a Consiliului de Administraţie al BNR comunicată cu adresa nr.387/BM/17.03.2000 au caracteristicile unor acte administrative valabile, scopul emiterii lor fiind acela de a produce   prin  ele însele efecte juridice specifice dreptului administrativ.

Din actele dosarului rezultă că solicitarea recurentei privind autorizarea efectuării de operaţiuni valutare cu populaţia, printr-un fond deschis de investiţii în valută a fost analizată de Direcţia Politici Financiar – Bancare a BNR, care  a întocmit nota nr.VI/3/3013/12.01.2000 cu propunerea respingerii cererii, aprobată la 19.01.2000 de Guvernatorul BNR. Ulterior, aceleaşi propuneri au fost aprobate de Consiliul de Administraţie al BNR care a decis, prin încheierea nr.5/15.03.2000, respingerea solicitării, cu motivarea că operaţiunile în valută decurgând din constituirea în valută a resurselor fondului precum şi din investiţiile acestuia sunt interzise de O.G.nr.24/1993.

In consecinţă, prima critică privind nulitatea formală a actelor administrative contestate este nefondată.

Pe fondul cauzei, Curtea reţine că instanţa de fond, respingând acţiunea, a făcut o corectă aplicare a legii.

Potrivit statului său, aprobat prin Legea nr.101/1998, Banca Naţională a României stabileşte şi urmăreşte aplicarea regimului valutar pe teritoriul ţării, autorizează şi supraveghează persoanele fizice şi juridice care au obţinut autorizaţia de a efectua tranzacţii valutare, elaborează reglementări privind monitorizarea şi controlul tranzacţiilor valutare.

Instanţa a interpretat corect prevederile art.18 alin.1 şi 2 din Regulamentul nr.3/1997, potrivit cărora operaţiunile între rezidenţi pe teritoriul României se realizează numai în moneda naţională a ţării, leul, prin  excepţie având dreptul de a efectua operaţiuni valutare persoanele care beneficiază de prevederi legale exprese.

Dispensa acordată de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, prin decizia nr.70/1999, nu poate fi considerată „o prevedere legală expresă” fiind chiar contrară legii, respectiv art.26 din O.G.nr.24/1993 care instituie interdicţia pentru fondurile dechise de investiţii de a deţine resurse în devize în scop de investiţii.

De altfel, legiuitorul nu a conferit nici unei autorităţi, inclusiv Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare competenţa de a excepta anumite fonduri de la această interdicţie, aprecierea oportunităţii şi necesităţii desfăşurării de operaţiunii valutare aparţinând exclusiv Băncii Naţionale a României.

In dispoziţiile Legii nr.52/1994 nu este prevăzută posibilitatea acordării unei dispense în orice condiţii, fără nici o limită şi nici că aceste dispense ar avea semnificaţia unor acte administrative individuale de exceptare de la prevederile imperative ale legii, în speţă, de la inderdicţia reglementată prin O.G.nr.24/1993.

De altfel, instanţa de fond a avut în mod justificat în vedere şi faptul că însăşi CNVM şi-a revocat propria decizie nr.70/19.01.2000 prin decizia nr.200/2.02.2001, acţiunea prin care a fost atacată în contencios această ultimă hotărâre fiind respinsă prin sentinţa civilă nr.719/29.05.2001 a Curţii de Apel Bucureşti, cu motivarea că menţinerea deciziei nr.70/2000 prin care s-a acordat exceptarea ar însemna încălcarea atât a dispoziţiilor Legii nr.101/1998, cât şi ale O.G.nr.24/1993 şi ale normelor emise de CNVM.

Este nefondată, de asemenea, şi critica privind nerespectarea de către pârâtă a Regulamentului nr.3/1997, în sensul că nu s-ar încadra în categoria operaţiunilor valutare supuse autorizării BNR deţinerea de valută şi emiterea de titluri de participare denominate în valută.

Prevederile art.26 alin.2 din O.G.nr.24/1993 privind interdicţia deţinerii de devize în scop de investiţii se referă implicit la încasarea de valută prin emiterea titlurilor de participare la fond în valută. Astfel, deţinerea de valută presupune o prealabilă încasare a acesteia, iar emiterea titlurilor de participare de către un fond de investiţii şi constituirea resurselor fondului implică vânzarea acestora către investitori, cu încasarea corespunzătoare a preţului, constituind operaţiuni valutare supuse interdicţiei prevăzute de O.G.nr.24/1993.

Având în vedere cele expuse mai sus, recursul a fost respins ca nefondat.

Act al ministrului apărării naţionale în legătură cu impozitarea drepturilor cuvenite la trecerea în rezervă

Prin acţiunea în contencios administrativ, reclamantul a solicitat obligarea Ministerului Apărării Naţionale la plata sumei de 59.864.306 lei, cu dobânda legală de 28% pe an începând cu data introducerii acţiunii şi până la achitarea efectivă.

In motivarea acţiunii, reclamantul a susţinut că: a fost angajatul Ministerului Apărării Naţionale, de unde a fost pensionat şi trecut în rezervă; în conformitate cu prevederile art.31 alin.1 şi 2 din Legea nr.138/1999 avea dreptul la un ajutor neimpozabil stabilit în raport cu solda lunară brută (echivalentul a 26 solde) respectiv la suma de 149.013.748 lei; din această sumă a primit numai suma de 89.149.442 lei, diferenţa de 59.864.306 lei fiind reţinută în mod nelegal cu titlu de impozit pe venit, conform O.G.nr.73/1999.

Curtea de Apel Cluj, Secţia comercială şi de contencios administrativ a respins acţiunea reclamantului.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a considerat că suma acordată reclamantului reprezintă o formă de retribuire a muncii, supusă impozitării în condiţiile O.G.nr.73/1999.

Impotriva acestei sentinţei, reclamantul a declarat recurs, susţinând că nelegal s-au asimilat ajutoarele acordate personalului militar cu ocazia pensionării cu drepturile salariale.

Recursul este nefondat.

Potrivit art.31 din Legea nr.138/1999 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului militar, militarii trecuţi în rezervă au dreptul la un ajutor neimpozabil stabilit în raport cu solda lunară brută; acestea trebuie însă corelate cu dispoziţiile O.G.nr.73/1999 privind impozitul pe venit precum şi H.G.nr.1066/1999 care precizează veniturile care fac parte din categoria celor neimpozabile, excluzându-le pe  cele salariale.

Ajutorul stabilit prin reglementările legale în vigoare este cel despre care se face referire în dispoziţiile art.31 alin(2) din Legea nr.138/1999 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului militar din instituţiile publice de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă  naţională precum şi acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituţii.

Solda lunară reprezintă o formă de retribuire a muncii personalului militar, deci venituri de natură salarială, care cad sub incidenţa Ordonanţei Guvernului nr.73/1999.

Sentinţa instanţei de fond fiind legală şi temeinică, recursul a fost respins ca nefondat.

Impozit pe profit. Cazul penalităţilor neîncasate

S.C. ”R.” SA  a solicitat anularea deciziei nr.1554/5 octombrie 2001 a Ministerului Finanţelor Publice, prin care a fost respinsă contestaţia privind suma de 803.147.421 lei, reprezentând impozit pe profit.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, întrucât facturile de penalităţi nu erau încasate, acestea nu puteau fi considerate venit, potrivit H.G.nr.974/1994 şi H.G.nr.402/2000; că, potrivit Regulamentului de aplicare a Legii  contabilităţii nr.82/1991, la “veniturile excepţionale” se înregistrează penalităţile încasate, momentul încasării fiind cel ce constituie stabilirea venitului şi a impozitului aferent; emiterea facturilor în fapt, nu consitituie momentul de stabilire a impozitului pe profit, întrucât nu este venit până la data încasării.

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr.862 din 30 septembrie 2002, a admis acţiunea reclamantei şi, pe cale de consecinţă, a anulat decizia nr.1554/5 octombrie 2001, precum şi procesul verbal încheiat de Administraţia Financiară Sector 1, cu nr.341095/26 octombrie 1998, în privinţa obligării la plata sumei de 799.685.280 lei impozit pe profit.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut pe baza înscrisurilor de la dosar şi a raportului de expertiză contabilă efectuată în cauză, că, potrivit Legii nr.82/1991 şi a regulamentului de aplicare a legii stabilit prin H.G.nr.704/1993, “penalităţile sunt “creanţe incerte”, care se înregistrează în contabilitate în partidă simplă, în contul nr.8035 al penalităţilor neîncasate din Planul de Conturi-Debitori de amenzi şi penalităţi pretinse”;  că, autorităţile de control, au încadrat greşit penalităţile neîncasate în categoria veniturilor excepţionale, unde se înregistrează numai penalităţile care au fost încasate, astfel că reclamanta nu datorează suma de 799.685.280 lei, cu titlu de impozit pe profit.

Împotriva sentinţei a declarat recurs Ministerul Finanţelor Publice şi  Administraţia Finanţelor Publice Sector 1 Bucureşti, susţinând, în esenţă, că a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, întrucât a încadrat penalităţile neîncasate de către reclamantă în categoria celor prevăzute în contul nr.8035 destinat amenzilor şi penalităţilor pretinse de la debitori, nu în categoria veniturilor excepţionale, cum corect au procedat organele de control financiar.

Recursurile sunt fondate.

Din actele dosarului, necontestate, rezultă că, în perioada 1996 – 1998, reclamanta a emis către clienţii săi facturi de penalizări ca urmare a nerespectării prevederilor contractuale, pe care nu le-a înregistrat în evidenţa sa contabilă ca venituri excepţionale, ci în contul nr.8035 destinat amenzilor şi penalităţilor  pretinse de la debitori, motivând că acestea nu au fost încasate şi, deci, nu datorează impozit pe profit pentru ele, potrivit pct. 100 lit.c din Regulamentul de aplicarea Legii nr.82/1991.

Or, potrivit Cap.II, art.5 alin.4 din O.G. nr.70/1994, contribuabilii trebuie să înregistreze în evidenţa contabilă, ca venituri, contravaloarea bunurilor mobile livrate, valoarea bunurilor imobiliare pentru care s-a transferat dreptul de proprietate, valoarea prestărilor de servicii facturate şi câştigurilor, indiferent de sursă, din orice operaţii care duc la creşterea valorii activului, precum şi cheltuielile efectuate pentru realizarea acestor venituri, în scopul reflectării corecte a impozitului pe profit.

Potrivit art.5 din H.G.nr.974/1994 pentru aprobarea instrucţiunilor privind metodologia de calcul şi formularistica corespunzătoare referitoare la impozitul pe profit, “la determinarea  profitului impozabil al unui an fiscal, contribuabilii vor lua în calcul totalitatea veniturilor încasate sau de încasat, indiferent de natura lor”; în venituri se include şi veniturile excepţionale, obţinute din operaţiuni de gestiune ( din despăgubiri şi penalităţi).

În aceeaşi ordine, sunt de observat şi dispoziţiile H.G.nr.704/1993 pentru aprobarea regulamentului de aplicare a legii nr.82/1991, care stipulează că, pentru a da o imagine fidelă situaţiei financiare trebuie respectate regulile privind evaluarea patrimoniului şi celelalte norme şi principii contabile, inclusiv principiul indepedenţei exerciţiului, care presupune delimitarea în timp a veniturilor şi cheltuielilor aferente activităţii unităţii patrimoniale, pe măsura angajării acestora şi trecerii lor la rezultatul exerciţiului.

Aşadar, potrivit acestor acte normative, penalităţile neîncasate, pentru care s-au emis facturi, constituie un venit care trebuia înregistrat şi impozitat, deoarece, prin emiterea facturilor, societatea a iniţiat o operaţiune economică şi financiară, pe care trebuia să o reflecte în evidenţa contabilă ca venit  şi, pe cale de consecinţă, să stabilească şi să achite obligaţiile fiscale; obligaţia rezidă şi în faptul că la clienţi facturile emise se înregistrează în mod corespunzător pe cheltuieli deductibile, prin care se diminuează masa impozabilă.

Faţă de cele menţionate, soluţia adoptată de prima instanţă este nelegală şi netemeinică, iar recursurile fondate, astfel că au fost admise, s-a casat sentinţa şi, pe fond, s-a respins acţiunea.

Competenţă materială. Refuzul nejustificat de a actualiza pensia de serviciu a unui magistrat.

Prin acţiunea înregistrată la 5 decembrie 2002, reclamanta RF a solicitat obligarea pârâtului Parchetul de pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie să procedeze la actualizarea pensiei sale de serviciu, în temeiul art.103 alin.1 şi 5 din Legea 92/1992 republicată, H. G. nr.403/2001 şi O.U.G. nr.187/2001, prin includerea în indemnizaţia lunară de încadrare a adaosului de 20% pentru vechimea în magistratură, a sporului de 15% pentru condiţii deosebite de muncă şi a creşterilor salariale acordate în anul 2002 personalului din sectorul bugetar. De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului să întocmească  şi să comunice la  Casa Naţională de Pensii actul privind cuantumul actualizat al pensiei de serviciu, pentru a se proceda la plata diferenţei de drepturi băneşti cuvenite.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ a invocat din oficiu excepţia de necompetenţă materială, excepţie care a fost admisă şi prin sentinţa civilă nr.24/14 ianuarie 2002, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că acţiunea reclamantei este supusă jurisdicţiei speciale a asigurărilor sociale instituită prin art.154-159 din Legea nr.19/2000 şi potrivit căreia, tribunalul este competent să judece litigiul în primă instanţă.

Împotriva acestei sentinţe şi în termen legal, a declarat recurs reclamanta, solicitând casarea hotărîrii  în baza art.304 pct.3 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta a susţinut că instanţa de fond a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, considerând că s-a solicitat acordarea drepturilor de pensie, deşi obiectul acţiunii l-a constituit refuzul nejustificat al unei autorităţi publice centrale de a întocmi actul privind cuantumul actualizat al pensiei sale de serviciu.

Acţiunea recurentei-reclamante are ca obiect recunoaşterea dreptului la actualizarea pensiei sale de serviciu în raport cu nivelul salariilor de bază ale magistraţilor în activitate, drept prevăzut de art.103 alin.5 din Legea nr92/1992 republicată şi obligarea intimatului – pârât la întocmirea actului administrativ privind cuantumul actualizat al pensiei, pentru a fi comunicat Casei Naţionale de Pensii.

Astfel formulată, cererea s-a întemeiat pe dispoziţiile art.1 şi art.11 din Legea nr.29/1990, în baza cărora, în cazul constatării unui refuz nejustificat al intimatului-pârât de a rezolva petiţia referitoare la un drept recunoscut de lege recurentei-reclamante, urmează ca instanţa de judecată să se pronunţe asupra obligaţiei de a întocmi actul administrativ solicitat cu privire la indemnizaţia lunară de încadrare, sporurile şi creşterile salariale ale magistraţilor în activitate, ca elemente necesare actualizării pensiei de serviciu.

De altfel, intimatul-pârât nu are atribuţii în domeniul stabilirii şi plăţii pensiilor, cum eronat a reţinut instanţa de fond ca temei pentru aplicarea dispoziţiilor art.154-159 din Legea nr.19/2000 referitoare la asigurările sociale.

În consecinţă, instanţa de contencios administrativ a fost legal învestită să judece pricina şi hotărârea de declinare a competenţei a fost pronunţată cu încălcarea normelor de competenţă materială prevăzute de art.6 din Legea nr.29/1990 şi art.3 pct.1 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, Curtea a admis recursul, a casat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Competenţă materială. Plângere împotriva deciziei de sancţionare contravenţională emisă de C.N.A.

Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, reclamanta Societatea comercială „NTR” SRL Bucureşti a solicitat anularea deciziei nr.61 din 18.03.2003, prin care pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului a menţinut sancţiunea contravenţională aplicată prin decizia nr.39 din 18.02.2003, dar a redus cuantumul amenzii de la 250.000.000 lei la 150.000.000 lei.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ a invocat din oficiu excepţia de necompetenţă materială, excepţie care a fost admisă şi prin sentinţa civilă nr.531 din 16.04.2003, astfel că a fost declinată cauza spre soluţionare în favoarea Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.

Instanţa de fond a reţinut că fapta contravenţională pentru care a fost sancţionată reclamanta este prevăzută într-un act cu caracter normativ emis de Consiliul Naţional al Audiovizualului, respectiv în Decizia nr.78/2002, situaţie în care plângerea împotriva actului de constatare şi de sancţionare a contravenţiei se soluţionează de către judecătoria în a cărei circumscripţie a fost săvârşită contravenţia, conform art.31-32 din O.G. nr.2/2001. Instanţa de fond a considerat că dispoziţiile art.93 din Legea nr.504/2002, care prevăd competenţa instanţei de contencios administrativ, nu sunt aplicabile decât în cazul contestării deciziilor luate de Consiliul Naţional al Audiovizualului sau de Autoritatea Naţională de Reglementare în Comunicaţii pentru sancţionarea încălcării prevederilor acestei legi, iar nu în cazul încălcării reglementărilor emise de pârât.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanta şi pârâtul, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă pentru a fi judecat fondul pricinii.

Recurenta-reclamantă a solicitat casarea hotărârii în baza art.304 pct.9 C. proc. civ., susţinând că O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor nu se aplică şi contravenţiilor din materia audiovizualului, decât în măsura în care Legea nr.504/2002, ca lege specială, nu cuprinde dispoziţii derogatorii. Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a arătat că Legea nr.504/2002 are dispoziţii speciale în privinţa competenţei materiale a instanţei care soluţionează plângerea împotriva actelor de constatare şi de sancţionare a contravenţiilor, deoarece prevede expres în art.93 alin.2 că, deciziile de sancţionare luate de Consiliul Naţional al Audiovizualului pot fi atacate la instanţa de contencios administrativ.

În recursul declarat de Consiliul Naţional al Audiovizualului s-a invocat, în temeiul art.306 alin.2 C. proc. civ., acelaşi motiv de casare şi   s-a precizat că, după pronunţarea hotărârii atacate, Legea nr. 504/2002 a fost modificată şi completată prin Legea nr.402/2003 şi în modificările aduse dispoziţiilor art.93 şi 94 din lege, s-a făcut distincţia clară, în sensul că actele de sancţionare emise de Consiliul Naţional al Audiovizualului, sunt supuse controlului instanţei de contencios administrativ, iar contravenţiilor aplicate de Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiilor le sunt aplicabile dispoziţiile O.G. nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor.

Recursurile sunt admisibile.

Legea audiovizualului nr.504/2002 a fost modificată şi completată prin Legea nr.402/2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 709 din 10.10.2003.

Conform dispoziţiilor art.91 alin.1, art.93 alin.1 şi 3 şi art.94 din noua reglementare, constituie contravenţie nerespectarea prevederilor legii audiovizualului şi a deciziilor cu caracter normativ emise de Consiliul Naţional al Audiovizualului, iar deciziile de sancţionare adoptate de Consiliu pot fi atacate la instanţa de contencios administrativ, spre deosebire de contravenţiile constatate de Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei, cărora le sunt aplicabile prevederile O.G. nr.2/2001, aprobată prin Legea nr. 180/2002.

În consecinţă, deciziile emise de Consiliul Naţional al Audiovizualului pentru constatarea şi sancţionarea contravenţiilor, indiferent dacă faptele care constituie contravenţii au fost prevăzute în Legea nr.504/2002 sau într-un act normativ propriu, adoptat de Consiliu în exercitarea competenţei sale legale de reglementare, pot fi atacate la instanţa de contencios administrativ.

Faţă de normele speciale de competenţă materială cuprinse în dispoziţiile legale menţionate anterior, se constată că în cauză nu sunt aplicabile prevederile din dreptul comun privind regimul juridic al contravenţiilor, reglementat prin O.G. nr.2/2001, aprobată prin Legea nr.180/2002.

Curtea a admis ambele recursuri, a casat hotărârea atacată şi conform art.313 C. proc. civ., a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Magistraţi. Pensie. Vechime în magistratură. Principiul neretroactivităţii legii. Discriminare.

Prin acţiunea înregistrată la 13 octombrie 2000 şi precizată cu cererea depusă la 11 decembrie 2000, reclamantul G.Ş. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Justiţiei, solicitând să fie anulată adresa nr. 85/DS/G/27 ianuarie 2000, să i se recunoască vechimea în magistratură pentru perioada 16 noiembrie 1960 – 1 mai 1997 şi să i se elibereze adeverinţă pentru pensia de serviciu în vederea actualizării pensiei sale în raport cu salariul de bază şi drepturile magistraţilor în activitate.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că la data de 1 mai 1997 s-a pensionat conform Legii nr. 3/1977 pentru munca depusă şi limită de vârstă, dar pentru perioadele în care a îndeplinit funcţia de consilier juridic are dreptul la pensie de serviciu în condiţiile Legii nr. 92/1992. Reclamantul a învederat că prin adresa contestată, pârâtul a refuzat să-i recunoască vechimea în magistratură pentru activitatea desfăşurată timp de 36 de ani în profesiuni juridice, vătămând dreptul său la stabilirea pensiei de serviciu.

Curtea de Apel Alba – Iulia, Secţia comercială şi de contencios administrativ a respins acţiunea ca neîntemeiată, reţinând că reclamantul a avut funcţia de judecător numai 9 ani şi că nu îndeplineşte condiţia unei vechimi de cel puţin 25 de ani în magistratură pentru a beneficia de prevederile art. 103 din Legea nr. 92/1992 republicată privind pensia de serviciu a magistraţilor.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamantul, solicitând casarea hotărârii ca nelegală şi netemeinică.

În primul motiv de casare, recurentul a susţinut că instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile art.44 din Legea nr. 92/1992 republicată, care prevăd expres că şi perioadele în care s-au exercitat alte funcţii juridice decât cele de judecător sau de procuror constituie vechime în magistratură.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, s-a susţinut că instanţa de fond a motivat eronat soluţia dată pe principiul neretroactivităţii legii şi a reţinut că, de pensia de serviciu nu pot beneficia decât magistraţii aflaţi în activitate la data intrării în vigoare a Legii nr. 142/1997 şi cei reîncadraţi după pensionare. Recurentul a învederat că interpretarea instanţei de fond este în contradicţie cu decizia nr.88/1 iunie 1999 în care Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 103 alin. 5 din Legea nr. 92/1992, modificată şi completată prin Legea nr. 142/1997, sunt neconstituţionale în măsura în care dreptul la actualizarea pensiilor în raport cu salariile de bază ale magistraţilor în activitate nu este recunoscut tuturor categoriilor de magistraţi pensionari.

În ultimul motiv de recurs, recurentul a criticat tratamentul discriminatoriu care i-a fost aplicat în privinţa  dreptului la pensie, motivând că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 20 din Constituţie, art. 7 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi art. 26 din Pactul Internaţional privind drepturile civile şi politice.

Recursul este nefondat.

În baza deciziei nr. 139945/25 aprilie 1997, recurentul beneficiază de pensia pentru munca depusă şi limita de vârstă stabilită de Oficiul de pensii al judeţului Alba în condiţiile Legii nr. 3/1977.

Cererea recurentului de recunoştere a dreptului la pensia de serviciu şi la actualizarea cuantumului acesteia în funcţie de veniturile magistraţilor în activitate a fost corect respinsă de instanţa de fond, constatându-se că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 92/1992 pentru acordarea acestei categorii de pensie.

Conform art. 103 alin. 1 din Legea nr. 92/1992 republicată, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 142/1997, pensia de serviciu se acordă magistraţilor cu o vechime de cel puţin 25 de ani în magistratură.

Recurentul nu îndeplineşte această condiţie, întrucât a exercitat funcţia de judecător numai 9 ani şi, până la data pensionării, a exercitat alte funcţii juridice care nu sunt asimilate funcţiei de magistrat. Deşi aceste ultime funcţii sunt printre cele enumerate în art. 44 din Legea nr. 92/1992 republicată, ca reprezentând vechime în magistratură, activitatea desfăşurată de recurent în perioadele respective nu este asimilată funcţiei de magistrat, aşa cum a fost definită în art. 42 din aceeaşi lege. Conform prevederilor legale  sus-menţionate, au calitatea de magistrat şi fac parte din corpul magistraţilor judecătorii de la toate instanţele judecătoreşti, procurorii din cadrul parchetelor de pe lângă aceasta, precum şi magistraţii asistenţi ai Curţii Supreme de Justiţie.

În consecinţă, printr-o corectă interpretare a dispoziţiilor Legii nr. 92/1992, instanţa de fond a stabilit că recurentul nu este în drept să beneficieze de pensia de serviciu a magistraţilor şi că vechimea pentru perioadele lucrate în funcţia de judecător şi în alte funcţii juridice nu poate fi valorificată decât prin calcularea pensiei care i-a fost deja acordată în condiţiile Legii nr. 3/1977.

Curtea constată că este nefondată şi susţinerea recurentului privind recunoaşterea dreptului la actualizarea pensiei de serviciu şi pentru persoanele pensionate anterior modificării şi completării Legii nr. 92/1992 prin Legea nr. 142/1997. Cum recurentul nu este titular al dreptului la pensie de serviciu, apare ca lipsită de temei legal cererea sa de a se actualiza pensia sa, calculată în sistemul prevăzut de Legea nr. 3/1977, dar în raport de condiţiile reglementate prin Legea nr. 92/1992 pentru altă categorie de pensie, respectiv în funcţie de veniturile magistraţilor în activitate.

Ultima critică din recurs este de asemenea nefondată, întrucât recurentul nu îndeplineşte condiţiile legale pentru acordarea pensiei de serviciu şi deci calcularea pensiei sale în baza Legii nr. 3/1997 nu reprezintă o discriminare faţă de magistraţii pensionaţi. Conform jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, principiul egalităţii în drepturi nu înseamnă uniformitate, astfel încât la situaţii diferite se justifică instituirea unui tratament juridic diferenţiat.

Faţă de considerentele expuse, Curtea a respins recursul ca nefondat.

Rolul activ al judecătorului

Casa Judeţeană de Pensii Hunedoara a respins cererea reclamantului VL, privind stabilirea calităţii de beneficiar al Legii nr.309/2002, motivând că acesta nu a efectuat stagiul militar în detaşamente de muncă din cadrul D.G.S.M.

Curtea de Apel Alba-Iulia, Secţia de contencios administrativ a respins acţiunea reclamantului VL, prin care a solicitat anularea hotărârii Casei Judeţene de Pensii Hunedoara, reţinând că, potrivit livretului militar, acesta a fost încorporat la 10 ianuarie 1957 de către U.M.03263 Sibiu şi a efectuat stagiul militar până la 31 decembrie 1958, deci, nu în detaşamente de muncă aparţinând D.G.S.M. pentru a fi incidente dispoziţiile Legii nr.309/2002.

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamantul, susţinând: întâi, că în perioada 20 ianuarie 1957 – 31 decembrie 1958 a efectuat stagiul militar în detaşamente de muncă, respectiv pe mai multe şantiere de construcţii; în al doilea rând că, la eliberare, în august 1959, livretul său militar a fost completat cu numărul specialităţii militare, grupa I categoria „neinstruit”, arma „construcţii”, iar în anul 1965 în mod abuziv au fost modificate rubricile 9,11 şi 12 din livretul militar, în sensul că a fost instruit, fiind radiată arma construcţii, precum şi specialitatea militară.

Recursul este fondat.

În adevăr, livretul militar a fost modificat la rubricile 9,11 şi 12, cu menţiunea „instruit”, deşi iniţial era trecută categoria „neistruit”, fiind, totodată, radiată arma la care a efectuat stagiul militar reclamant, respectiv „construcţii”.

Este adevărat că, potrivit adresei nr.A/452 din 4 martie 2003 eliberată de Ministerul Apărării Naţionale, Statul Major General, Serviciul Arhive şi Documentare Militară Bucureşti, militarii care au menţionat în livret sau în fişa de evidenţă personală  că au satisfăcut stagiul militar în unităţi militare ( de exemplu: U.M.0124, U.M.01523 etc.) nu au făcut parte din D.G.S.M.

Dar, în raport de datele trecute iniţial în livretul militar al reclamantului, în sensul că a fost neinstruit şi a satisfăcut stagiul militar în construcţii, era necesar să se dispună completarea probatoriului, chiar cu referire la adresa nr.A/452 din 4 martie 2003, pentru a se stabili, în mod indubitabil, dacă  şantierele de construcţii, la care se face referire în motivele de recurs, au făcut sau nu parte din D.G.S.M.

Omiţând să procedeze în sensul arătat, prima instanţă a nesocotit dispoziţiile art.129 pct.5 C. proc. civ., potrivit cărora judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc.

Aşadar, recursul a fost admis, sentinţa casată şi cauza trimisă spre rejudecare.

Ne puteti scrie gratuit pe whatsapp 0745150894!