Situatia este departe de a fi rezolvata.Din punctul meu de vedere lucrurile se vor complica si mai mult.

Textul legii este interpretabil şi nu stabileşte clar promoţiile care trebuie să intre în legalitate. Potrivit legii, peste o lună Universitatea şi Ministerul ar trebui să elibereze primele diplome.

După şase ani de luptă în instanţă, Ministerul Educaţiei s-a hotărât să pună punct situaţiei. Ordonanţa de Urgenţă prin care urmau să se recunoască diplomele tuturor absolvenţilor nu a făcut, însă, lumină.

Au dreptul de a beneficia de acte de studii recunoscute de către stat, care atestă finalizarea studiilor, absolvenţii înmatriculaţi anterior începerii anului universitar 2011-2012, care au promovat examene de finalizare a studiilor

Sistemul ARACIS de recunoaştere a diplomelor de licenţă emise pe teritoriul României nu se găsesc aceste diplome, practic, în sistemul mai sus menţionat.

Ministerul Educatiei a pierdut pana acum peste 7.400 de procese. Trebuie să elibereze peste 18 mii de diplome. Alte peste 2.300 de procese sunt în derulare, iar 45 de mii de absolvenţii trebuie să primească documentele.

Avem probleme pe de-o parte cu promoţiile 2009, 2010, care sunt recunoscute de către lege, şi promoţiile 2011, 2012 pentru care în continuare Ministerul Educaţiei nu a eliberat şi nu ştim dacă va elibera tipizatele.

Pentru că a recunoscut studiile şi nu a eliberat diplomele, Ministerul Eduacaţiei a plătit până acum 1.700.000 de lei cheltuieli de judecată şi despăgubiri( MA INTREB CUM POATE PLATI CHELTUIELI CAND NICIODATA NU EXISTA VREUN REPREZENTANT AL SPIRU HARET LA PROCESE? SA FIE VORBA DE O FRAUDA IMPOTRIVA STATULUI)

Curtea de Conturi a observat că mare parte din despăgubirile date de Comisia pentru Stabilirea Despăgubirilor din Autoritatea pentru Restituirea Proprietăţilor a ajuns la câţiva oameni, poţi să îi numeri pe degetele de la mâini. Aceştia nici măcar nu erau moştenitori, ci aşa-zişi samsari care au cumpărat drepturile de proprietate pe nici o zecime din valoarea lor, relatează Digi24.

Autoritatea pentru Restituirea Proprietăţii funcţionează din 2006. În următorii şase ani, conform datelor Ministerului de Finanţe, pe masa instituţiei au ajuns aproape o sută de mii de dosare. Jumătate erau doar în fază incipientă sau aşteptau să fie analizate, iar alte câteva zeci de mii sunt uitate prin sertare. Coincidenţă sau nu, o mare parte din dosarele care şi-au găsit rezolvare, după ce au trecut de toate comisiile, sunt cele litigioase, cumpărate de la proprietarii de drept. În patru ani, după ce a soluţionat astfel de dosare, statul român a îmbogăţit mai mulţi oameni de afaceri cu aproape un miliard de euro.

Potrivit unui raport al Curţii de Conturi, niciunul n-a fost moştenitor de drept, toţi au cumpărat drepturi litigioase de la adevăraţii propietari.

Horia Şchiopu a câştigat cel mai mult. A cumpărat drepturi litigioase cu un milion şi jumătate de dolari şi a primit de la stat 105 milioane de euro.

Mihai Rotaru a folosit aceeaşi reţetă. A scos din buzunar 750.000 de euro pentru drepturile de cesiune şi a încasat aproape 25 de milioane de euro.

Profit a avut şi Marius Barbu. Cesiunea l-a costat până în 500.000 de euro, dar după ce ANRP i-a analizat dosarul, despăgubirea a fost de 20 de milioane de euro.

Schema prin care drepturile litigioase sunt cumpărate este simplă. Moştenitorul de drept strânge documentele de proprietate şi merge la primărie, apoi la prefectură. Acolo, dosarul este verificat şi înaintat către ANRP. În ecuaţie intervine un intermediar, care-l convinge, cu bani, pe proprietar să-i cedeze drepturile litigioase ca să nu aştepte ani de zile un răspuns de la autoritate. Într-un fel sau altul, intermediarul reuşeşte să aibă prioritate, iar documentele sale ajung în faţa comisiei de analiză. De acolo nu mai durează mult şi pune mâna pe despăgubirea mult râvnită.

În ceasul al 12-lea şi după atâtea scandaluri de proporţii, Guvernul a decis să schimbe legea în baza căreia se acordă despăgubirile. Astfel, din 2016 se vor organiza licitaţii pentru drepturile asupra proprietăţilor, iar solicitanţii vor fi departajaţi de un punctaj pe care-l vor obţine, probabil, în funcţie de actele pe care le au.

Cel mai cunoscut dosar de despăgubiri anchetat până acum este cel al lui Stelian Gheorghe. Alina Bica, şefa DIICOT şi Crinuţa Dumitrean, fostă şefă a comisiei din ANRP sunt două dintre persoanele cercetate. Procurorii anticorupţie susţin că statul a fost păgubit cu peste 60 de milioane de euro după o tranzacţie ilegală.

După mediatizarea cazului, un câştigător de astfel de despăgubiri a renunţat subit la bani. Vasile Geambazi, unul din nepoţii omului de afaceri George Becali, era pe lista celor care urmau să primească milioane de euro pentru un teren de aproape 15 hectare din Voluntari, dobândit prin cesiune. A spus că nu mai vrea niciun cent.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că la data de 07.10.2008 în calitate de împrumutat a încheiat cu pârâtele contractul de credit nr. PPPPP46074360/07.10.2008, prin care a împrumutat suma de 40.000 CHF.

Că consideră reclamantul că art.3 punctele 3.1. pct.2, 3.2, 3.6, 3.7, 3.8, 3.10, 3.11 constituie clauze abuzive conform art.4 din Legea 193/2000 republicată privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori.

Că în conformitate cu prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000 privind clauze abuzive încheiate între comercianţi şi consumatori, clauza contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante.

 1

 Că la art.2 se prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul, dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

Că rezultă din dispoziţiile legale menţionate că este abuzivă o clauză cab nu a fost negociată individual, ca şi în cazul contractelor de împrumut încheiate cu societăţile bancare, este contrară bunei credinţe şi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, evident în detrimentul consumatorului.

Că clauzele menţionate nu au fost negociate direct cu reclamantul, ci i-au fost impuse de către bancă în cadrul convenţiilor standard utilizate în relaţiile comerciale cu clienţii.

Că practic reclamantul a încheiat convenţii de adeziune la contractele standard pretipărite de către Bancă.

Că comisionul de risc a fost stipulat şi perceput în mod ilegal şi abuziv, având în vedere că pentru acordarea creditelor au fost încheiate contracte de garanţie reală imobiliară(ipotecă).

Că imobilul este asigurat, fiind cesionată poliţa de asigurare în favoarea băncii, aşa cum se menţionează la art.5 pct.5.5. din contract.

Că pentru sumele datorate şi neplătite la scadenţe, s-a prevăzut şi perceperea unui comision de penalizare.

Că plata lunară a acestui „aşa-zis” comision de risc, pe întreaga durată a creditului, este abuzivă şi contrară dispoziţiilor legale în vigoare, fapt susţinut şi de prevederile art. 1 – 4 din Legea nr. 193/2000.

Că clauzele precizate mai sus pun sub semnul întrebării echilibrul contractual, deoarece oferă băncii dreptul de a revizui rata dobânzii curente, fără ca noul nivel al dobânzii să fie negociat cu clientul, acesta trebuind doar a fi înştiinţat.

Că conform art. 1 lit. a din anexa Legii nr. 193/2000, în principiu o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiţia ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut în contract şi totodată cu condiţia informării grabnice a clientului care să aibă, de asemenea, libertatea de a continua sau rezilia imediat contractul.

Că prin „motiv prevăzut în contract” în sensul legii se înţelege o situaţie clar descrisă care să ofere clientului posibilitatea să ştie de la început că, dacă acea situaţie se va produce, va trebui să suporte o dobândă mărită.

Că motivul trebuie să fie suficient de clar arătat, adică clauza trebuie să fie previzibilă, pentru că în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanţa să poată verifica dacă această situaţie a intervenit. In cauză, motivul unei schimbări semnificative pe piaţa monetară nu îndeplineşte cerinţele susmenţionate, o schimbare pe care o persoană sau o instituţie bancară o apreciază ca fiind semnificativă putând fi apreciată de o alta ca fiind nesemnificativă.

Ca atare, această clauză, dar şi cele referitoare la modalitatea de calcul a acesteia sunt abuzive, creând un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi totodată, în situaţia în care pârâta înţelege să se folosească de respectiva clauză, nu este prevăzută posibilitatea de a rezilia ori de a continua contractul pentru reclamantul.

Că art. 3 pct. 3.12 prevede că „Comision de procesare de 2,2 % calculat prin aplicarea procentului la valoarea creditului menţionată la art.1.1 lit. (a) … Comisionul se va plăti integral, la data tragerii creditului, împrumutatul autorizând banca să reţină automat contravaloarea comisionului de procesare. Contravaloarea comisionului de procesare, reţinut de bancă în momentul tragerii, este în cuantum de 880 CHF.

Că la pct. 3.14 al art. 3 se prevede că „împrumutatul datorează lunar băncii un comision de administrate de 0,15 % ce se calculează prin aplicarea procentului la soldul creditului. Suma de plată rezultată urmează a fi achitată la data scadenţă a fiecărei rate lunare…”. Tot la punctul 3.14. banca prevede că începând cu al doilea an de creditare… banca poate renunţa la încasarea comisionului pentru anul de creditare în curs, urmând ca această decizie să fie comunicată în scris împrumutatului.

2

Că aceste comisioane nu sunt definite în mod expres în niciuna din clauzele contractului de credit, acestea fiind doar cuantificate procentual, respectiv 2,2% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar, în zilele de scadenţă, pe toată perioada de derulare a convenţiei de credit şi respectiv de 1,15%.

Că caracterul abuziv al acestei clauze rezidă şi din faptul că nu s-a menţionat în convenţiile încheiate care sunt riscurile pentru care se percepe acest comision.

Că, mai mult decât atât, caracterul abuziv al acestor clauze contractuale este subliniat şi de faptul că nu se prevede posibilitatea restituirii sumelor percepute cu titlu de comision de risc, în situaţia în care pe perioada de derulare a contractului nu s-a produs riscul vizat.

Că în aceste condiţii, perceperea comisionului de risc este contrară bunei credinţe, banca urmărind procurarea unui avantaj exclusiv în folosul acesteia, fără a oferi contraprestaţie în schimb. Plata unui astfel de comision pe întreaga durată a contractului se ridică la o sumă considerabilă, fiind de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor.

Că caracterul abuziv al comisionului de risc perceput de bancă a fost recunoscut prin O.G. nr. 50/2010 care la art.36 a stabilit care sunt comisioanele pe care le pot percepe băncile, statuând că: „pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision analiză dosar, comision administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensaţie în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor, după caz, penalităţi, precum şi un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor”.

Că perceperea de către bancă a acestor comisioane doar pentru punerea la dispoziţie a creditului este nejustificată, având în vedere faptul că această activitate de creditare se derulează într-un cadru reglementat legal, pârâta fiind o instituţie financiară autorizată care desfăşoară cu titlu profesional activităţi ce constau în acordarea de credite în cont propriu.

Că în nici una din clauzele convenţiei nu se specifică care va fi destinaţia finală a comisioanelor în sensul că nu este menţionat dacă aceste sume percepute sunt o garanţie a unui posibil risc nedeterminat, se restituie împrumutatului de către bancă la achitarea integrală creditului.

Că pentru a nu fi abuzive, aceste clauze ar trebui să descrie un motiv întemeiat care să determine aplicarea lor.

Formulările cuprinse în clauzele analizate, respectiv „situaţii neprevăzute”, „în opinia băncii”, „să devină improbabil”, „garant corespunzător”, nu oferă posibilitatea reală unui observator independent să aprecieze asupra temeiniciei unui astfel de motiv.

Că în realitate aceste clauze oferă băncii dreptul discreţionar de a declara soldul scadent anticipat, fără ca instanţa să aibă la îndemână un criteriu pentru verificarea legalităţii unei astfel de măsuri. Că aceste clauze sunt abuzive întrucât exclud prin modul în care sunt formulate posibilitatea verificării îndeplinirii condiţiilor pe care le cuprind.

Că practica a statuat în mod evident că aceste clauze sunt abuzive şi în acest sens.

Că în ceea ce priveşte clauzele contractuale prin care se stipulează efectuarea oricăror plăţi în moneda creditului şi suportarea de către consumator a diferenţelor de curs valutar, reclamantul a arătat că la momentul încheierii convenţiilor, raportat la circumstanţele economice din acel moment (anul 2008), precum şi la posibilităţile de a cunoaşte efectele unor astfel de credite şi implicaţiile clauzelor contractuale pe termen lung, contractarea creditului în franci elveţieni se prefigura a fi mai avantajoasă faţă de alte oferte de creditare în lei sau în euro.

Că în condiţiile în care creditul în franci elveţieni era un produs nou pe piaţă şi în lipsa unor informaţii corespunzătoare cu privire la moneda în care reclamantul a contractat împrumuturile, respectiv cu privire la istoricul evoluţiei francului elveţian şi riscuri generate de variaţiile cursului de schimb valutar, reclamantul s-a obligat să returneze sumele

                                                                           3

 împrumutate la termenele şi în cuantumurile menţionate în contracte, având ca premisă cursul de schimb valutar CHF – leu din perioada respectivă (1,9-2,1).

Că, ulterior însă, pe parcursul derulării contractelor, francul elveţian s-a apreciat într-un mod galopant, astfel că, raportat la moneda naţională, valoarea acestuia s-a dublat, cursul de schimb depăşind valoarea de 4,00 lei/CHF în luna iulie 2010, cu repercursiuni grave asupra împrumutaţilor, în ceea ce priveşte posibilitatea de îndeplinire a obligaţiilor de plată a ratelor lunare, cu riscul de a puşi în imposibilitatea de executare fortuită a contractelor încheiate.

Că această creştere accelerată a valorii francului elveţian în raport cu moneda naţională, precum şi cheltuielile generate de mecanismul de schimb valutar, din lei în euro şi din euro în franci, lipsa francilor elveţieni de la casele de schimb valutar o perioadă mare de timp, diferenţele dintre cursul practicat de bancă şi casele de schimb valutar şi, respectiv cursul stabilit de B.N.R., diferenţele dintre cursul de vânzare şi cel de cumpărare,au condus la majorarea continuă a costurilor contractelor, producând un dezechilibru major ăl prestaţiilor reciproce ale părţilor, în detrimentul împrumutaţilor cu efectul obţinerii unor foloase de către banca împrumutătoare fără contraprestaţie.

Că, aşadar s-a produs o schimbare fundamentală a condiţiilor de contractare, astfel că în prezent împrumutaţii sunt obligaţi la prestaţii vădit disproporţionate faţă de cele în considerarea cărora s-a manifestat voinţa de a contracta.

Prin urmare, au caracter abuziv clauzele contractuale prin care se stipulează efectuarea oricărei plăţi în moneda creditului cu suportarea de către consumator a diferenţelor de curs valutar.

Că în conformitate cu prevederile art.4 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive încheiate între comercianţi şi consumatori, clauza contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului contrar cerinţelor bunei credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile obligaţiile părţilor contractante.

Că la art. 2 din Legea nr. 193/2000 se prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul, dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

Că la art. 6 din lege se prevede că nu vor produce efecte asupra consumatorului clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege.

Că Legea nr. 193/2000 a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern Directiva Consiliului European nr. 93/13/CEE din 05.04.1993 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii. Prin această lege s-a reglementat în favoarea consumatorilor o protecţie mai mare decât minimul oferit de directivă (extinderea limitelor directivelor relative la protecţia consumatorilor fiind permisă expres de dreptul comunitar).

Că în cauza C- 484/08, Caja de Ahorros Y Moţe de Piedad de Madrid, prin hotărârea din 03.06.2010, C.E.J. consfinţeşte dreptul statelor de a aplica o protecţii; mai mare consumatorilor decât minimul prevăzut de directivă şi permite instanţelor naţionale constatarea caracterului abuziv şi în cazul clauzelor privind definirea obiectului principal al contractului şi caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, faţă de serviciile |sau bunurile furnizate în schimbul acestora, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil.

Că în cauza Salvat Editores S A v Jose M.Sanchez Alcon Prades, C 241/98, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene recunoaşte judecătorului puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract, că „această putere se încadrează pe deplin In contextul general al protecţiei speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului Colectivităţii, care, făcând parte din ordinea publică economică, depăşeşte interesele specifice ale unor părţi.
Există, cu alte cuvinte un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-şi producă efectele’”.

4

Că potrivit dispoziţiilor legale menţionate, este abuzivă o clauză care nu a fost negociată individual (cum este cazul contractelor de împrumut încheiate cu societăţile bancare); este contrară bunei credinţe; creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, evident în detrimentul consumatorului.

Că clauzele de efectuare a plăţilor în moneda creditului, cu suportarea exclusivă a riscului valutar de către împrumutaţi nu au fost negociate direct cu reclamantul, având în vedere caracterul prestabilit şi impus consumatorilor al contractelor de credit, consumatorii exprimându-şi adeziunea la aceste contracte tipizate, fără a avea posibilitatea de a influenţa natura lor. Singura posibilitate a consumatorilor era aceea de a alege între creditele existente pe piaţă, însă în toate cazurile contractele erau tipizate, singura opţiune fiind aceea de a semna sau nu contractul pentru tragerea creditului.

Că banca nu a acţionat cu bună credinţă, aceasta având obligaţia de a explica riscurile clienţilor, de a le pune la dispoziţie informaţiile necesare, astfel încât aceştia să aibă posibilitatea de a evalua consecinţele economice ale contractării creditelor.

Că având îh vedere poziţiile de inegalitate de pe care acţionează părţile şi în vederea asigurării unei angajări în deplină cunoştinţă de cauză a consumatorului în contractele de credit, este instituită în sarcina operatorului economic – banca, care are o poziţie dominantă în raport cu consumatorul, obligaţia informării în mod complet, corect şi precis a celui din urmă cu privire la aspectele esenţiale ale produsului/serviciului oferit (art. 18 din OG 21/1992) şi implicit cu privire la implicaţiile îndatorării şi la riscurile reprezentate de volatilitatea cursului valutar, astfel cum reiese din O.U.G. 50/2010.

Că în cazul serviciilor financiare, operatorii economici sunt obligaţi să ofere consumatorilor informaţii complete, corecte şi precise asupra drepturilor şi obligaţiilor ce le revin.

Aceste obligaţii instituite în sarcina operatorilor economici, cu precădere a operatorilor economici din domeniul financiar – bancar, sunt menite să protejeze interesele consumatorilor care sunt expuşi riscului ridicat de prejudiciere a drepturilor intereselor legitime prin contractare unor servicii/produse în lipsa unei informaţii reale cu privire la acestea şi, pe cale de consecinţă, evitarea unor astfel de situaţii.

Că în lipsa informării în mod complet, corect şi precis a reclamantului cu privire la aspectele esenţiale ale produsului/serviciului oferit, acesta nu a avut posibilitatea de a determina consecinţele economice ale clauzelor contractuale în baza unor criterii clare şi precise.

Că având în vedere obligaţia de transparenţă contractuală instituită în sarcina operatorilor economici, care se circumscrie exigenţelor de informare şi protecţie inerente dreptului consumatorului, în scopul garantării dreptului acestuia de a înţelege prevederile şi efectele pe termen lung ale contractului pe care îl încheie, fiecare beneficiar al unui credit în valută trebuie să cunoască riscurile pe care şi le asumă prin contractarea unui asemenea produs.

Că omisiunea băncilor de a informa consumatorul asupra riscului de hipervalorizare a CHF, fenomen care era previzibil pentru experţii financiari ce activează în cadrul acestora, dat fiind faptul că CHF – ul este o monedă instabilă, iar la momentul încheierii contractului valoarea acestei monede era la un minim istoric, creşterea valorii faţă de moneda naţională fiind inevitabilă, constituie o încălcare a obligaţiei de consiliere, sever sancţionată în dreptul european şi naţional întrucât este de natură să angajeze din punct de vedere juridic un consumator plecând de la o imagine deformată â întinderii drepturilor şi obligaţiilor asumate.

Că dezechilibrul major care rezultă dintr-un astfel de contract de adeziune constă în imposibilitatea consumatorului de a cunoaşte şi anticipa mărimea obligaţiilor sale.

Că aşa cum se prevede la art. 1 din Legea nr. 193/2000, orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.

Că un drept subiectiv civil dacă este folosit contrar scopului şi recunoscut de lege, în aşa fel încât să încalce drepturile celorlalţi, este considerat abuziv.

Conform art.54 din Constituţie, orice drept trebuie exercitat numai în conformitate cu scopul său şi în limitele sale.

                                                                    5

 Că prin clauzele de risc valutar s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, evident în detrimentul consumatorului.

Că banca a stipulat în convenţiile încheiate cu reclamantul obligaţia acestuia de a suporta exclusiv diferenţele de schimb valutar, fără nici o distincţie şi fără a limita în vreun fel întinderea acestei obligaţii, astfel că în situaţia dublării valorii francului elveţian; în raport cu moneda naţională, convenţiile de credit încheiate între părţi dobândesc un caracter aleatoriu, incompatibil cu natura contractului de împrumut.

Că în aprecierea echilibrului/dezechilibrului contractual trebuie să se aibă în vedere criteriul echivalenţei prestaţiilor, fapt ce presupune existenţa unei proporţionalităţi între drepturile şi obligaţiile asumate de către părţi, ori clauza de risc valutar, care incumbă în mod exclusiv consumatorilor, denaturează raportul juridic obligaţional prin îngreunară excesivă a situaţiei consumatorului şi conferirea băncii unui avantaj economic vădit disproporţionat.

De asemenea, în considerarea unei clauze ca fiind abuzive, trebuie să se ia în calcul şi aptitudinea de a îndrepta conţinutul contractului în favoarea părţii care a impus clauza, riscul valutar materializându-se în obţinerea de către bancă a unui câştig injust în; detrimentul consumatorului, contrar principiului echităţii şi bunei-credinţe, principii ce trebuie să guverneze relaţiile contractuale.

Că atât suma împrumutată (capitalul), precum şi dobânda şi comisioanele percepute pentru credit sunt plătite de asemenea, în franci elveţieni la cursul de schimb din momentul plăţii, determinând astfel, pe fondul dublării valorii de schimb a francului elveţian, un dezechilibru major între drepturile şi obligaţiile asumate de către părţi, respectiv creşterea nejustificată a beneficiilor băncii, în dauna consumatorilor, cu toate consecinţele negative asupra posibilităţii de respectare a obligaţiile contractuale.

Că într-o cauză recentă, respectiv C – 26/13, Kasler şi Kaslerne Rabai referitoare la Directiva 93/13/CEE şi, mai precis, la aprecierea caracterului abuziv al clauzelor [prevăzute în contracte de împrumut ipotecar încheiat în valută garantat printr-o ipotecă, C.J.U). E. a statuat că „1)

Articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că termenii „obiectul principal al contractului” nu acoperă o clauză, cuprinsă într-un contract de împrumut încheiat în moneda străină între un vânzător sau un furnizor şi un consumator şi care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, precum cea în discuţie în litigiul principal, în temeiul căreia pentru calcularea ratelor împrumutului se aplică cursul de schimb la vânzare al acestei valute, decât în cazul în care se constată ceea ce revine în sarcina instanţei de trimitere să verifice, având în vedere natura, economia generală şi prevederile contractului, precum şi contextul său juridic şi factual – că respectiva clauză stabileşte o prestaţie esenţială a acestui contract care, ca atare, îl caracterizează; o astfel de clauză, în măsura în care cuprinde o obligaţie pecuniară a consumatorului de a plăti, în cadrul ratelor împrumutului, sumele care rezultă din diferenţa dintre cursul de schimb la vânzare şi cursul de schimb la Cumpărare al monedei străine, nu poate fi considerată ca cuprinzând o „remuneraţie” al cărei caracter adecvat în calitate de contrapartidă a unei prestaţii efectuate de împrumutător să poată face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă este abuzivă în temeiul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13.

Că articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce priveşte o clauză contractuală precum cea în discuţie în litigiul principal, cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar şi inteligibil trebuie! înţeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci şi ca, contractul să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care se referă clauza respectivă, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce-1 priveşte.

 6

 Ca aşa cum rezultă din cele menţionate la pct.57, 58 din hotărâre, C.EJ. precizează că excluderea aprecierii caracterului abuziv al unei clauze se limitează la caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte şi nu se aplică în cazul invocării unei asimetrii între cursul de schimb la vânzare al monedei străine utilizat pentru calcularea ratelor şi cursul de schimb la cumpărare al valutei respective utilizat pentru calcularea sumei deblocate a împrumutului.

Că curtea stabileşte că plata, în cadrul ratelor împrumutului, a sumelor care rezultă din diferenţa dintre cursul de schimb la vânzare (utilizat pentru calcularea ratelor) şi cursul de schimb la cumpărare al monedei străine (utilizat pentru deblocarea împrumutului), nu poate fi considerată ca fiind o „remuneraţie” pentru serviciile băncii împrumutătoare.

Că decizia C.EJ. precizează că nu este suficient ca termenii în care se exprimă clauzele contractuale să fie inteligibile din punct de vedere gramatical, ci acestea trebuie să fie inteligibile din punct de vedere juridic, respectiv consumatorul trebuie să poată aprecia consecinţele economice negative pe care le riscă prin încheierea contractului. Astfel, contractul trebuie să expună în mod transparent funcţionalitatea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât consumatorul să poată evalua, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din faptul semnării contractului.

Că cu privire la art.5 din Directiva 93/13 privind clauzele abuzive, C.EJ. a statuat că pentru un consumator, informarea, înaintea încheierii unui contract, cu privire la condiţiile contractuale, şi la consecinţele respectivei încheieri este de o importanţă fundamentală. Consumatorul trebuie să decidă, pe baza acestei informări, dacă doreşte să se oblige contractual faţă de un vânzător sau furnizor prin aderarea la condiţiile redactate în prealabil de acesta (Hotărârea RWE Vertrieb EU:C:2013: 180, pct.44).

Că cerinţa privind transparenţa clauzelor contractuale prevăzută de Directiva 93/13/CEE nu poate fi redusă, aşadar, numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal şi gramatical, deoarece consumatorul se află într-o poziţie de inferioritate faţă de vânzător sau furnizor.

Aşadar, cerinţa privind transparenţa trebuie înţeleasă în mod extensiv.

Că cu privire la îngheţarea cursului de schimb valutar CHF – leu la valoarea de la data încheierii şi semnării convenţiei, reclamantul a precizat că, având în vedere caracterul abuziv al clauzelor de suportare a riscului valutar exclusiv de către cumpărători, se impune îngheţarea cursului de schimb valutar CHF – leu, pentru efectuarea plăţilor în temeiul convenţiilor încheiate, la valoarea de la data încheierii şi semnării convenţiilor, calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la această valoare pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului şi restituirea sumelor plătite în plus către reclamant.

Că având în vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, în detrimentul consumatorului, reclamantul a considerat că se impune restabilirea prestaţiilor inerente contractului asumat prin îngheţarea cursului de schimb CHF – leu la valoarea de la momentul semnării contractului, astfel încât să se asigure o proporţionalitate a prestaţiilor asumate de părţi care să corespundă manifestării de voinţă în sensul angajării în acest raport juridic.

Că contractul de credit se supune regulilor generale prevăzute de Codul Civil cu privire la obligaţii, din acest fapt decurgând anumite consecinţe asupra regimului juridic aplicabil.

Că contractul de credit nu are un caracter aleatoriu, fiind un contract comutativ, caracterizat prin faptul că întinderea drepturilor şi obligaţiilor părţilor, la momentul încheierii contractului, este determinată sau determinabilă, astfel încât părţile se angajează din punct de vedere juridic tocmai în considerarea efectelor contractului pentru care şi-au manifestat acordul, fiind exclusă expunerea uneia dintre părţi la riscul unei pierderi cauzate de un eveniment viitor şi incert şi oferirea celeilalte părţi a unei şanse se câştig.

Că stipularea unei clauze de risc valutar, cu consecinţa strămutării în întregime asupra împrumutaţilor a riscului generat de hipervalorizarea CHF este contrară dispoziţiilor legale.

 7

 Că hipervalorizarea CHF constituie un eveniment imprevizibil, viitor şi incert raportat la puterea de înţelegere a consumatorilor întrucât aceştia nu au cunoştinţe de specialitate în domeniul financiar-bancar care să le permită anticiparea unei creşteri accelerate la cursului de schimb şi, în consecinţă, asumarea în cunoştinţă de cauză a riscului valutar.

Că potrivit art. 75 coroborat cu art.76 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumatorului, contractele de credit pentru consum, precum şi toate celelalte condiţii aplicabile contractului trebuie să conţină clauze clare, corecte, care să nu determine interpretări echivoce ale acestora şi pentru înţelegerea cărora să nu fie necesare Cunoştinţe de specialitate, iar la art. 77 se prevede că, în caz de dubiu asupra interpretării! unor clauze contractuale, acestea vor interpretate în favoarea consumatorului.

Că norma BNR nr. XXX/ZZZZ prevede obligaţia băncii de a administra riscul în sensul diminuării lui prin organizarea adecvată a activităţii de creditare.

Că această prevedere exclude asumarea riscului operaţiunii de creditare de către consumatori, iar o măsură în acest sens o constituie îngheţarea cursului de schimb valutar la momentul încheierii contractului, măsură ce corespunde cerinţelor echităţii şi bun|ei credinţe.

Că având în vedere prevederile art. 966-970 Cod civ. în vigoare la momentul încheierii contractelor dintre părţi, din interpretarea cărora rezultă că părţile trebuie să acţioneze cu bună credinţă atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe tot timpul executării sale, neputând înlătura sau limita această obligaţie, distribuţia între părţi a pierderilor şi beneficiilor rezultate ca urmare a creşterii valorii CHF faţă de moneda naţională, apare ca o soluţie justă şi echitabilă.

Obligaţiile părţilor trebuie să se întemeieze pe o cauză licită şi morală, conform dispoziţiilor art. 968 din Codul Civil.

Că întrucât s-au schimbat condiţiile de contractare avute în vedere; de părţi la momentul încheierii contractului şi, pe cale de consecinţă, efectele actului juridic au ajuns să fie altele decât cele cu privire la care părţile au convenit, reclamantul a considerat că se impune revizuirea efectelor contractului în temeiul teoriei impreviziunii care a fost aplicată în jurisprudenţă.

Că prin intrarea în vigoare noului Cod Civil, teoria impreviziunii este reglementată legal, reglementare care nu constituie altceva decât o transpunere legislativă a soluţiilor conturate în practica judiciară.

Că în condiţiile în care noua reglementare consacră pe plan legislativ soluţiile date în jurisprudenţă, în considerarea imperativului de a avea o practică judiciară previzibilă, se poate face aplicarea teoriei impreviziunii şi în cauza de faţă, fără a se putea susţine că s-ar putea aplica retroactiv dispoziţiile noului Cod Civil. Astfel, în sensul admiterii teoriei impreviziunii, Curtea Supremă de Justiţie a statuat în decizia nr. XXX/ZZZ privind revizuirea clauzei referitoare la preţ, într-un contract cu executare succesivă (Buletinul Jurisprudenţei XXX, pag. PPP).

Că în vederea înlocuirii clauzelor abuzive se impune revizuirea efectelor! contractului încheiat prin îngheţarea cursului de schimb valutar la valoarea de la momentul încheierii contractelor, respectiv calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în lei a francului elveţian de la data încheierii convenţiilor, pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului şi restituirea sumelor plătite în plus de către reclamant, întrucât obligaţiile contractuale au fost asumate în condiţiile economice existente la data încheierii contractelor, când valoarea francului elveţian era la un minim istoric, iar ca urmare a schimbării acestor condiţii este necesar ca şi contractele să fie adaptate la noile împrejurări economice.

Că având în vedere că schimbarea condiţiilor economice a fost imprevizibilă, iar reclamantul nu a avut cunoştinţe de specialitate în domeniul financiar-bancar care să îi permită anticiparea unei devalorizări vădite a leului faţă de francul elveţian, se poate considera că revizuirea efectelor contractelor corespunde acordului de voinţa al părţilor întrucât hipervalorizarea CHF- ului deturnează contractele de la scopul în vederea cărora au fost încheiate, schimbând natura acestora, astfel că executarea lor în contextul actual nu mai corespunde voinţei concordante a părţilor.

                                       8

Că potrivit art. X alin. Z din Regulamentul nr. Z/YYYY privind regimul valutar „XXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXX”.

Ori, achitarea ratelor lunare în temeiul unui contract de credit nu este prevăzută în XXXXX a Regulamentului valutar, astfel încât se impune ca executarea obligaţiilor decurgând din acest contract să se facă în moneda naţională.

Că efectuarea plăţilor în valută implică suportarea unor costuri suplimentare în sarcina consumatorului ocazionate de schimbul valutar din leu în euro şi din euro în CHF, cu consecinţa împovărării consumatorilor, determinând o creştere a caracterului oneros al obligaţiilor asumate de către aceştia, fapt contrar principiului echităţii şi bunei credinţe, care trebuie să guverneze executarea contractelor.

Că, prin urmare, se impune calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea cursului de schimb valutar de la momentul încheierii contractelor pe întreaga perioadă de valabilitate a acestora. De asemenea, ca efect al constatării nulităţii clauzelor privind efectuarea plăţilor în moneda creditelor – CHF, cu suportarea diferenţelor de schimb valutar de către împrumutaţi, se impune restituirea prestaţiilor (plăţilor) efectuate de către reclamant în temeiul acestor clauze abuzive.

în drept, reclamantul şi-a întemeiat cererea pe Legea nr. 193/2000, Codul civil, O.U.G. nr.50/1990, Directiva Consiliului European nr. 93/13/CEE.

în dovedirea acţiunii, reclamantul a depus în copie la dosar cartea de identitate, contractul de credit, graficele de rambursare ale creditului şi condiţii generale de derulare a operaţiunilor bancare pentru persoane fizice.

Pârâta XXXXXXXX Bank SA Bucureşti a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii acţiunii ca urmare a neplăţii taxei de timbru, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţia admisibilităţii şi excepţia lipsei de obiect şi de interes a solicitării de constatare a nulităţii clauzelor din contractul de credit de la art. 3 pct. 3.1, 3.2, 3.6, 3.7, 3.8, 3.10, 3.11, 3.12 şi 3.14, iar pe cale reconvenţională a solicitat obligarea reclamantului-pârât la restituirea creditului din contractul de credit prin folosirea cursului de schimb de la data încheierii contractului de credit în condiţiile eliminării clauzelor abuzive precizate mai sus.

Cu privire la excepţia nulităţii acţiunii ca urmare a neplăţii taxei de timbru instanţa urmează să o respingă cu motivarea că potrivit art. 29 lit. f din OG 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru acţiunile şi cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, ordinare şi extraordinare, referitoare la: … protecţia drepturilor consumatorilor, atunci când persoanele fizice şi asociaţiile pentru protecţia consumatorilor au calitatea de reclamant împotriva operatorilor economici care au prejudiciat drepturile şi interesele legitime ale consumatorilor;

Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa urmează să o respingă cu motivarea că reclamantul a formulat o acţiune în declararea nulităţii absolute ce este imprescriptibilă potrivit art. 2 din Decretul 167/1958, iar sancţiunea prevăzută de Legea nr. 196/2003 este inopozabilitatea care urmează regimul juridic al nulităţii absolute.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii, instanţa urmează să o respingă cu motivarea că acţiunea formulată de către reclamant este admisibilă raportat la clauzele contractului de credit nr. PPPP46074360/07.10.2004.

Cu privire la excepţia lipsei de obiect şi de interes a solicitării de constatare a nulităţii clauzelor din contractul de credit de la art. 3 pct. 3.1, 3.2, 3.6, 3.7, 3.8, 3.10, 3.11, 3.12 şi 3.14, instanţa urmează să o respingă cu motivarea că reclamantul este parte în contractul de credit nr. PPPP46074360/07.10.2004.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa urmează să admită acţiunea principală şi să admită în parte cererea reconvenţională, urmând să constate caracterul abuziv al clauzelor contractuale inserate în contractul de credit nr. PPPP46074360/07.10.2004 la art. 3 pct. 3.1, 3.2, 3.6, 3.7, 3.8, 3.10, 3.11, 3.12 şi 3.14, să constate nulitatea absolută a acestor clauze, să dispună eliminarea din contract a acestor clauze contractuale şi obligă pârâtele la

                                              9

 restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de administrare (2310 CHF) şi de comision de procesare (880 CHF), sume actualizate până la data plăţii efective, să constate caracterul abuziv al clauzelor contractuale inserate în contractul de credit la secţiunea 4 din condiţiile generale privind efectuarea plăţilor în moneda creditului şi suportarea de către consumator a diferenţelor de curs valutar, să constate nulitatea absolută a acestor clauze^¹ să dispună îngheţarea cursului de schimb valutar CHF- leu pentru efectuarea plăţilor; în temeiul contractului de credit la valoarea de la data încheierii contractului, respectiv calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în lei a francului elveţian de la data încheierii contractului, respectiv calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în lei a francului elveţian de la data încheierii contractului pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului, urmând ca pârâtele să restituie reclamantului sumele plătite în plus de către acesta şi să oblige reclamantul-pârât la restituirea creditului din contractul de credit prin folosirea cursului de schimb de la data încheierii contractului de credit în condiţiile eliminării clauzelor abuzive precizate mai sus.

Art. 3 pct. 3.1 din contractul de credit prevede că pentru creditul acordat împrumutatul datorează băncii pentru primul an de creditare, o dobânda iniţială fixă; pentru următorii ani de creditare, împrumutatul va opta, la fiecare dată de aniversare a creditului, pentru una din următoarele variante de dobândă aniversară: a)dobânda aniversară fixă pentru un an de creditare; b)dobânda aniversară fixă pentru trei ani de creditare; c)dobânda aniversară revizuibilă pentru un an de creditare.

Art. 3 pct. 3.2 prevede că împrumutatul trebuie sa-şi exercite opţiunea pentru oricare dintre variantele de dobândă aniversară menţionate la art. 3 .1 pct.2 la fiecare dată de aniversare a creditului prin semnarea unui act adiţional la contract. In căzui in care împrumutatul nu îşi exercită opţiunea în termenul şi modalitatea menţionate, va datora Băncii dobânda aniversară revizuibilă pentru un an de creditare, în condiţiile art. 3.1, pct. 2 lit. c.

Art. 3 pct. 3.6 prevede că la data semnării contractului, rata anuală a dobânzii iniţiale este de 5,5% pe an, rată care va rămâne fixă până la data primei aniversări a creditului.

Art.3 pct. 3.7 prevede că în cazul în care împrumutatul optează pentru dobânda aniversară fixă pentru un an sau după caz, 3 ani, rata anuală a dobânzii în vigoare în momentul exercitării opţiunii va rămâne fixă până la următoarea dată de aniversare a creditului. In cazul în care împrumutatul optează pentru dobânda aniversară revizuibilă, rata anuală a dobânzii în vigoare la momentul exercitării opţiunii va putea fi modificată de către bancă în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a băncii, urmând ca noua rată o dobânzii să fie adusă la cunoştinţa împrumutatului în modalităţile menţionate în „Condiţiile Generale de Derulare a Operaţiunilor Bancare”.

Art. 3 pct. 3.8 prevede că prima aniversare a creditului se împlineşte la un an calendaristic de la data tragerii, în ziua corespunzătoare acesteia.

Datele Ulterioare de aniversare a creditului se împlinesc la expirarea perioadelor de opţiune prevăzut de la art. 3.1 pct.2 în zilele corespunzătoare primei aniversări a creditului. în cazul în care data de aniversare a creditului, stabilită conform prezentului articol, este zi nelucrătoare] opţiunea se va exercita în prima zi lucrătoare bancară următoare.

Art. 3 pct. 3.10 prevede că prin dobânda aniversară se înţelege dobânda! pentru care optează împrumutatul la fiecare dată de aniversare a creditului, conform art. 3.1 p al. 2.

Art. 3 pct. 3.11 pentru sumele datorate şi neplătite la scadenţă, denumite generic
“sume restante”, împrumutatul datorează o dobândă majorată ce se acumulează zilnic până în
ziua în care se acoperă suma restantă (exclusiv această zi), prin aplicarea ratei dobânzii majorate la valoarea stimei restante.

Rata dobânzii majorată: conform deciziei interne a Băncii, fără a putea depăşi valoarea rezultată din cumularea ratei anuale a dobânzi (fixe sau,după caz, variabile) în vigoare + 7,5 puncte procentuale.

Art. 3 pct. 3.12 pentru procesarea cererii de credit, împrumutatul datorează băncii un comision de procesare de 2,2%, calculat prin aplicarea procentului la valoarea creditului menţionată la art. 1.1. lit. (a). Comisionul se va plăti integral, la data tragerii creditului, împrumutatul autorizând banca să reţină automat contravaloarea comisionului de procesare.

 10

 Art. 3 pct. 3.14 pentru monitorizarea de către bancă a utilizării/rambursării creditului, precum şi a îndeplinirii oricăror altor obligaţii asumate de acesta în baza contractului de credit, împrumutatul datorează lunar băncii un comision de administrare de 0,15%, ce se calculează prin aplicarea procentului la soldul creditului. Suma de plată rezultată urmează a fi achitată la data scadenţei fiecărei rate lunare. începând cu al doilea an de creditare, în funcţie de politica de credite a băncii, de evoluţia pieţei de credit sau de serviciul datoriei împrumutatului, banca poate renunţa la încasarea comisionului de administrare pentru anul de creditare în curs.

Decizia băncii de renunţare la încasarea comisionului va fi comunicată în scris împrumutatului până la data scadenţei primei rate aferente anului respectiv de creditare.

Banca va analiza anual oportunitatea renunţării la încasarea comisionului de administrare.

Instanţa reţine că reclamantul, la data de 07.10.2008, în calitate de împrumutat, a încheiat cu pârâtele contractul de credit nr. PPPP46074360/07.10.2004, prin care a împrumutat suma de 40.000 CHF.

În conformitate cu prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000 privind clauze abuzive încheiate între comercianţi şi consumatori, clauza contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante.

La art.2 se prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul, dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicat de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

Rezultă din dispoziţiile legale menţionate că este abuzivă o clauză care nu a fost negociată individual, ca şi în cazul contractelor de împrumut încheiate cu societăţile bancare, este contrară bunei credinţe şi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, evident în detrimentul consumatorului.

Clauzele menţionate nu au fost negociate direct cu reclamantul, ci i-au fost impuse de către bancă în cadrul convenţiilor standard utilizate în relaţiile comerciale cu clienţii.

Practic reclamantul a încheiat convenţii de adeziune la contractele standard pretipărite de către bancă.

Comisionul de risc a fost stipulat şi perceput în mod ilegal şi abuziv, având în vedere că pentru acordarea creditelor au fost încheiate contracte de garanţie reală imobiliară (ipotecă).

Imobilul este asigurat, fiind cesionată poliţa de asigurare în favoarea băncii, aşa cum se menţionează la art.5 pct.5.5. din contract.

Pentru sumele datorate şi neplătite la scadenţe, s-a prevăzut şi perceperea unui comision de penalizare.

Plata lunară a acestui „aşa-zis” comision de risc, pe întreaga durată a creditului, este abuzivă şi contrară dispoziţiilor legale în vigoare, fapt susţinut şi de prevederile art. 1-4 din Legea nr. 193/2000.

Clauzele precizate mai sus pun sub seninul întrebării echilibrul contractual, deoarece oferă băncii dreptul de a revizui rata dobânzii curente, fără ca noul nivel al dobânzii să fie negociat cu clientul, acesta trebuind doar a fi înştiinţat.

Conform art. 1 lit. a din anexa Legii nr. 193/2000, în principiu o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiţia ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut în contract şi totodată cu condiţia informării grabnice a clientului care să aibă, de asemenea, libertatea de a continua sau rezilia imediat contractul.

Prin „motiv prevăzut în contract” în sensul legii se înţelege o situaţie clar descrisă care să ofere clientului posibilitatea să ştie de la început că, dacă acea situaţie se va produce, va trebui să suporte o dobândă mărită.

Motivul trebuie să fie suficient de clar arătat, adică clauza trebuie să fie previzibilă, pentru că în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanţa

 11

 să poată verifica dacă această situaţie a intervenit. în cauză, motivul unei schimbări semnificative pe piaţa monetară nu îndeplineşte cerinţele susmenţionate, o schimbare pe care o persoană sau o instituţie bancară o apreciază ca fiind semnificativă putând fi apreciată de o alta ca fiind nesemnificativă.

     Ca atare, această clauză, dar şi cele referitoare la modalitatea de calcul a acesteia sunt abuzive, creând un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi totodată, în situaţia în care pârâta înţelege să se folosească de respectiva clauză, nu este prevăzută posibilitatea de a rezilia ori de a continua contractul pentru reclamantul.

Art. 3 pct. 3.12 prevede că „Comision de procesare de 2,2 % calculat prin aplicarea procentului la[ valoarea creditului menţionată la art.1.1 lit. (a) … Comisionul! se va plăti integral, la data tragerii creditului, împrumutatul autorizând banca să reţină automat contravaloarea comisionului de procesare. Contravaloarea comisionului de procesare, reţinut de bancă în momentul tragerii, este în cuantum de 880 CHF.

La pct. 3.14 al art. 3 se prevede că „împrumutatul datorează lunar băncii un comision de administrare de 0,15 % ce se calculează prin aplicarea procentului la soldul creditului.

Suma de plată (rezultată urmează a fi achitată la data scadenţă a fiecărei rate lunare…”. Tot la punctul 3.14. banca prevede că începând cu al doilea an de creditare… banca poate renunţa la încasarea comisionului pentru anul de creditare în curs, urmând ca această decizie să fie comunicată în scris împrumutatului.

Aceste comisioane nu sunt definite în mod expres în niciuna din clauzele! contractului de credit, acestea fiind doar cuantificate procentual, respectiv 2,2% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar, în zilele de scadenţă, pe toată perioada de derulare a convenţiei! de credit şi respectiv de 1,15%.

Caracterul abuziv al acestei clauze rezidă şi din faptul că nu s-a intenţionat în convenţiile încleiate care sunt riscurile pentru care se percepe acest comision.

Mai mult decât atât, caracterul abuziv al acestor clauze contractuale este subliniat şi de faptul că nu se prevede posibilitatea restituirii sumelor percepute cu titlu de comision de risc, în situaţia în care pe perioada de derulare a contractului nu s-a produs riscul vizat.

În aceste condiţii, perceperea comisionului de risc este contrară bunei credinţe, banca urmărind procurarea unui avantaj exclusiv în folosul acesteia, fără a oferi contraprestaţie în schimb.

Plata unui astfel de comision pe întreaga durată a contractului se ridica la o sumă considerabilă, fiind de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor.

Caracterul abuziv al comisionului de risc perceput de bancă a fost recunoscut prin O.G. nr. 50/2010 care la art.36 a stabilit care sunt comisioanele pe care le pot percepe băncile, statuând că: „pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision analiză dosar, comision administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensaţie în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor, după caz, penalităţi, precum şi un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor”.

Perceperea de către bancă a acestor comisioane doar pentru punerea la dispoziţie a creditului este nejustificată, având în vedere faptul că această activitate de creditare se derulează într-un cadru reglementat legal, pârâta fiind o instituţie financiară autorizată care desfăşoară cu titlu profesional activităţi ce constau în acordarea de credite în cont propriu.

În nici uneia din clauzele convenţiei nu se specifică care va fi destinaţia finală a comisioanelor în sensul că nu este menţionat dacă aceste sume percepute sunt o garanţie a unui posibil risc nedeterminat, se restituie împrumutatului de către bancă la achitarea integrală creditului.

Pentru a nu fi abuzive, aceste clauze ar trebui să descrie un motiv întemeiat care să determine aplicarea lor.

Formulările cuprinse în clauzele analizate, respectiv „situaţii neprevăzute”, „în opinia băncii”, „să devină improbabil”, „garant corespunzător”, nu oferă posibilitatea reală unui observator independent să aprecieze asupra temeiniciei unui astfel de motiv.

                                                         12

          În realitate aceste clauze oferă băncii dreptul discreţionar de a declara soldul scadent anticipat, fără ca instanţa să aibă la îndemână un criteriu pentru verificarea legalităţii unei astfel de măsuri.

Aceste clauze sunt abuzive întrucât exclud prin modul în care sunt formulate posibilitatea verificării îndeplinirii condiţiilor pe care le cuprind.

Practica a statuat în mod evident că aceste clauze sunt abuzive şi în acest sens.

În ceea ce priveşte clauzele contractuale prin care se stipulează efectuarea oricăror plăţi în moneda creditului şi suportarea de către consumator a diferenţelor de curs valutar, la momentul încheierii convenţiilor, raportat la circumstanţele economice din anul 2008, precum şi la posibilităţile de a cunoaşte efectele unor astfel de credite şi implicaţiile clauzelor contractuale pe termen lung, contractarea creditului în franci elveţieni s-a prefigurat a fi mai avantajoasă faţă de alte oferte de creditare în lei sau în euro. în condiţiile în care creditul în franci elveţieni era un produs nou pe piaţă şi în lipsa unor informaţii corespunzătoare cu privire la moneda în care reclamantul a contractat împrumuturile, respectiv cu privire la istoricul evoluţiei francului elveţian şi riscuri generate de variaţiile cursului de schimb valutar, reclamantul s-a obligat să returneze sumele împrumutate la termenele şi în cuantumurile menţionate în contracte, având ca premisă cursul de schimb valutar CHF – leu din perioada respectivă (1,9-2,1).

Ulterior însă, pe parcursul derulării contractelor, francul elveţian s-a apreciat într-un mod galopant, astfel că, raportat la moneda naţională, valoarea acestuia s-a dublat, cursul de schimb depăşind valoarea de 4,00 lei/CHF în luna iulie 2010, cu repercursiuni grave asupra împrumutaţilor, în ceea ce priveşte posibilitatea de îndeplinire a obligaţiilor de plată a ratelor lunare, cu riscul de a puşi în imposibilitatea de executare fortuită a contractelor încheiate.

Această creştere accelerată a valorii francului elveţian în raport cu moneda naţională, precum şi cheltuielile generate de mecanismul de schimb valutar, din lei în euro şi din euro în franci, lipsa francilor elveţieni de la casele de schimb valutar perioadă mare de timp, diferenţele dintre cursul practicat de bancă şi casele de schimb valutar şi, respectiv cursul stabilit de B.N.R., diferenţele dintre cursul de vânzare şi cel de cumpărare, au condus la majorarea continuă a costurilor contractelor, producând un dezechilibru major al prestaţiilor reciproce ale părţilor, în detrimentul împrumutaţilor cu efectul obţinerii unor foloase de către banca împrumutătoare fără contraprestaţie.

Aşadar s-a produs o schimbare fundamentală a condiţiilor de contractare, astfel că în prezent împrumutaţii sunt obligaţi la prestaţii vădit disproporţionate faţă de cele în considerarea cărora s-a manifestat voinţa de a contracta. Prin urmare, au caracter abuziv clauzele contractuale prin care se stipulează efectuarea oricare plăţi în moneda creditului cu suportarea de către consumator a diferenţelor de curs valutar.

In conformitate cu prevederile art.4 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive încheiate între comercianţi şi consumatori, clauza contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului contrar cerinţelor bunei credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile obligaţiile părţilor contractante.

La art. 2 din Legea nr. 193/2000 se prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul, dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

La art.6 din lege se prevede că nu vor produce efecte asupra consumatorului clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege.

Legea nr. 193/2000 a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern Directiva Consiliului European nr. 93/13/CEE din 05.04.1993 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii. Prin această lege s-a reglementat în favoarea consumatorilor o protecţie mai

                                                                   13

 mare decât minimul oferit de directivă (extinderea limitelor directivelor relative la protecţia consumatorilor fiind permisă expres de dreptul comunitar).

în cauza C- 484/08, Caja de Ahorros Y Moţe de Piedad de Madrid, prin hotărârea din 03.06.2010, C.E.J. consfinţeşte dreptul statelor de a aplica o protecţie mai mare consumatorilor decât minimul prevăzut de directivă şi permite instanţelor naţionale constatarea caracterului abuziv şi în cazul clauzelor privind definirea obiectului principal al contractului şi caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi

inteligibil.

În cauza Salvat Editores S A v Jose M.Sanchez Alcon Prades, C 241/98, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene recunoaşte judecătorului puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract, că „această putere se încadrează pe deplin în contextul general al protecţiei speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivităţii, care, făcând parte din ordinea publică economică, depăşeşte interesele specifice ale unor părţi.

Există, cu alte cuvinte un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-şi producă efectele’”.

Potrivit dispoziţiilor legale menţionate, este abuzivă o clauză care nu a fost negociată individual (cum este cazul contractelor de împrumut încheiate cu societăţile bancare); este contrară bunei credinţe; creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, evident în detrimentul consumatorului.

Clauzele de efectuare a plăţilor în moneda creditului, cu suportarea exclusivă a riscului valutar de către împrumutaţi nu au fost negociate direct cu reclamantul, având în vedere caracterul prestabilit şi impus consumatorilor al contractelor de credit, consumatorii exprimându-şi adeziunea la aceste contracte tipizate, fără a avea posibilitatea de a influenţa natura lor.

Singura posibilitate a consumatorilor era aceea de a alege între creditele existente pe piaţă, însă în toate cazurile contractele erau tipizate, singura opţiune fiind aceea de a semna sau nu contractul pentru tragerea creditului.

Banca nu a acţionat cu bună credinţă, aceasta având obligaţia de a explica riscurile clienţilor, de a le pune la dispoziţie informaţiile necesare, astfel încât aceştia să aibă posibilitatea de a evalua consecinţele economice ale contractării creditelor.

Având în vedere poziţiile de inegalitate de pe care acţionează părţile şi în vederea asigurării unei angajări în deplină cunoştinţă de cauză a consumatorului în contractele de credit, este instituită în sarcina operatorului economic – banca, care are o poziţie dominantă în raport cu consumatorul, obligaţia informării în mod complet, corect şi precis a celui din urmă cu privire la aspectele esenţiale ale produsului/serviciului oferit (art. 18 din OG 21/1992) şi implicit cu privire la implicaţiile îndatorării şi la riscurile reprezentate de volatilitatea cursului valutar, astfel cum reiese din O.U.G. 50/2010.

În cazul serviciilor financiare, operatorii economici sunt obligaţi să ofere consumatorilor informaţii complete, corecte şi precise asupra drepturilor şi obligaţiilor ce le revin.

Aceste obligaţii instituite în sarcina operatorilor economici, cu precădere a operatorilor economici din domeniul financiar-bancar, sunt menite să protejeze interesele consumatorilor care sunt expuşi riscului ridicat de prejudiciere a drepturilor intereselor legitime prin contractarea unor servicii/produse în lipsa unei informaţii reale cu privire la acestea şi, pe cale de consecinţă, evitarea unor astfel de situaţii.

În lipsa informării în mod complet, corect şi precis a reclamantului cu privire la aspectele esenţiale ale produsului/serviciului oferit, acesta nu a avut posibilitatea de a determina consecinţe economice ale clauzelor contractuale în baza unor criterii clare şi precise.

Având în vedere obligaţia de transparenţă contractuală instituită în sarcina operatorilor economici, care se circumscrie exigenţelor de informare şi protecţie inerente dreptului consumatorului, în scopul garantării dreptului acestuia de a înţelege prevederile şj efectele pe termen lung ale contractului pe care îl încheie, fiecare beneficiar al unui credit în valută trebuie să cunoască riscurile pe care şi le asumă prin contractarea unui asemenea produs.

 14

 Omisiunea băncilor de a informa consumatorul asupra riscului de hipervalorizare a CHF, fenomen care era previzibil pentru experţii financiari ce activează în cadrul acestora, dat fiind faptul că CHF- ul este o monedă instabilă, iar la momentul încheierii contractului valoarea acestei monede era la un minim istoric, creşterea valorii faţă de moneda naţională fiind inevitabilă, constituie o încălcare a obligaţiei de consiliere, sever sancţionată în dreptul european şi naţional întrucât este de natură să angajeze din punct de vedere juridic un consumator plecând de la o imagine deformată a întinderii drepturilor şi obligaţiilor asumate.

Dezechilibrul major care rezultă dintr-un astfel de contract de adeziune constă în imposibilitatea consumatorului de a cunoaşte şi anticipa mărimea obligaţiilor sale.

Aşa cum se prevede la art. 1 din Legea nr. 193/2000, orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.

Un drept subiectiv civil dacă este folosit contrar scopului şi recunoscut de lege, în aşa fel încât să încalce drepturile celorlalţi, este considerat abuziv. Conform art.54 din Constituţie, orice drept trebuie exercitat numai în conformitate cu scopul său şi în limitele sale.

Prin clauzele de risc valutar s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, evident în detrimentul consumatorului.

Banca a stipulat în convenţiile încheiate cu reclamantul obligaţia acestuia de a suporta exclusiv diferenţele de schimb valutar, fără nici o distincţie şi fără a limita în vreun fel întinderea acestei obligaţii, astfel că în situaţia dublării valorii francului elveţian în raport cu moneda naţională, convenţiile de credit încheiate între părţi dobândesc un caracter aleatoriu, incompatibil cu natura contractului de împrumut.

În aprecierea echilibrului/dezechilibrului contractual trebuie să se aibă în vedere criteriul echivalenţei prestaţiilor, fapt ce presupune existenţa unei proporţionalităţi între drepturile şi obligaţiile asumate de către părţi, ori clauza de risc valutar, care incumbă mod exclusiv consumatorilor, denaturează raportul juridic obligaţional prin îngreunarea excesivă a situaţiei consumatorului şi conferirea băncii unui avantaj economie vădit disproporţionat.

De asemenea, în considerarea unei clauze ca fiind abuzive, trebuie să se ia în calcul şi aptitudinea de a îndrepta conţinutul contractului în favoarea părţii care a impus clauza, riscul valutar materializându-se în obţinerea de către bancă a unui câştig injust în detrimentul consumatorului, contrar principiului echităţii şi bunei-credinţe, principii ce trebuie să guverneze relaţiile contractuale.

Atât suma împrumutată (capitalul), precum şi dobânda şi comisioanele percepute pentru credit sunt plătite de asemenea, în franci elveţieni la cursul de schimb din momentul plăţii, determinând astfel, pe fondul dublării valorii de schimb a francului elveţian, un dezechilibru major între drepturile şi obligaţiile asumate de către părţi, respectiv creşterea nejustificată a beneficiilor băncii, în dauna consumatorilor, cu toate consecinţele negative asupra posibilităţii de respectare a obligaţiilor contractuale.

Într-o cauză recentă, respectiv C – 26/13, Kasler şi Kaslerne Rabai referitoare la Directiva 93/13/CEE şi, mai precis, la aprecierea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute în contracte de împrumut ipotecar încheiat în valută garantat printr-o ipotecă, C.J.U. E. a statuat că „1)

Articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că termenii „obiectul principal al contractului” nu acoperă o clauză, cuprinsă într-un contract de împrumut încheiat în moneda străină între un vânzător sau un furnizor şi un consumator şi care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, precum cea în discuţie în litigiul principal, în temeiul căreia pentru calcularea ratelor împrumutului se aplică cursul de schimb la vânzare al acestei valute, decât în cazul în care se constată ceea ce revine în sarcina instanţei de trimitere să verifice, având în vedere natura, economia generală şi prevederile contractului, precum şi contextul său juridic şi factual – că respectiva clauză stabileşte o prestaţie esenţială a acestui contract care, ca atare, îl caracterizează; o astfel de clauză, în măsura în care cuprinde o obligaţie pecuniară a consumatorului de a plăti, în cadrul ratelor împrumutului, sumele care

                                                              15

 rezultă din diferenţa dintre cursul de schimb la vânzare şi cursul de schimb la cumpărare al monedei străine, nu poate fi considerată ca cuprinzând o „remuneraţie” al cărei caracter adecvat în calitate de contrapartidă a unei prestaţii efectuate de împrumutător să nu poată face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă este abuzivă în temeiul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13.            ‘

Articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce priveşte o clauză contractuală precum cea în discuţie în litigiul principal, cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar şi inteligibil trebuie înţeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci şi ca, contractul să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care se referă clauza respectivă, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze referitoare lai deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce-1 priveşte.

Aşa cum rezultă din cele menţionate la pct.57, 58 din hotărâre, C.E.J. precizează că excluderea aprecierii caracterului abuziv al unei clauze se limitează la caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte şi nu se aplică în cazul invocării unei asimetrii între cursul de schimb la vânzare al monedei străine utilizat pentru calcularea ratelor şi cursul de schimb la cumpărare al valutei respective utilizat pentru calcularea sumei deblocate a împrumutului.

Curtea stabileşte că plata, în cadrul ratelor împrumutului, a sumelor care rezultă din diferenţa dintre cursul de schimb la vânzare (utilizat pentru calcularea ratelor) şi cursul de schimb la cumpărare al monedei străine (utilizat pentru deblocarea împrumutului nu poate fi considerată ca fiind o „remuneraţie” pentru serviciile băncii împrumutătoare.

Decizia C.E.J. precizează că nu este suficient ca termenii în care se exprimă clauzele contractuale să fie inteligibile din punct de vedere gramatical, ci acestea trebuie să fie inteligibile din punct de vedere juridic, respectiv consumatorul trebuie să poată aprecia consecinţele economice negative pe care le riscă prin încheierea contractului.

Astfel, contractul trebuie să expună în mod transparent funcţionalitatea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât consumatorul să poată evalua, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din faptul semnării contractului.

Cu privire la art.5 din Directiva 93/13 privind clauzele abuzive, C.E.J. a statuat că pentru un consumator, informarea, înaintea încheierii unui contract, cu privire la condiţiile contractuale, şi la consecinţele respectivei încheieri este de o importanţi fundamentală. Consumatorul trebuie să decidă, pe baza acestei informări, dacă doreşte să se oblige contractual faţă de un vânzător sau furnizor prin aderarea la condiţiile redactate în prealabil de acesta (Hotărârea RWE Vertrieb EU:C:2013: 180, pct.44).

Cerinţa privind transparenţa clauzelor contractuale prevăzută de Directiva 93/E nu poate fi redusă, aşadar, numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal şi gramatical, deoarece consumatorul se află într-o poziţie de inferioritate faţă de vânzător său furnizor.

Aşadar, cerinţa privind transparenţa trebuie înţeleasă în mod extensiv.

Cu privire la îngheţarea cursului de schimb valutar CHF – leu la valoarea de la data încheierii şi semnării convenţiei, având în vedere caracterul abuziv al clauzelor de suportare a riscului valutar exclusiv de către cumpărători, se impune îngheţarea cursului de schimb valutar CHF – leu, pentru efectuarea plăţilor în temeiul convenţiilor încheiate, la valoarea de la data încheierii şi semnării convenţiilor, calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la această valoare pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului şi restituirea sumelor plătite în plus către reclamant.

Având în vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de tise valutar, în detrimentul consumatorului, instanţa consideră că se impune restabilirea prestaţiilor inerente contractului asumat prin îngheţarea cursului de schimb CHF – leu la valoarea de la momentul

 16

 semnării contractului, astfel încât să se asigure o proporţionalitate a prestaţiilor asumate de plăti care să corespundă manifestării de voinţă în sensul angajării în acest raport juridic.

Contractul de credit se supune regulilor generale prevăzute de Codul Civil cu privire la obligaţii, din acest fapt decurgând anumite consecinţe asupra regimului juridic aplicabil.

Contractul de credit nu are un caracter aleatoriu, fiind un contract comutativ, caracterizat prin faptul că întinderea drepturilor şi obligaţiilor părţilor, la momentul încheierii contractului, este determinată sau determinabilă, astfel încât părţile se angajează din punct de vedere juridic tocmai în considerarea efectelor contractului pentru care şi-au manifestat acordul, fiind exclusă expunerea uneia dintre părţi la riscul unei pierderi cauzate de un eveniment viitor şi incert şi oferirea celeilalte părţi a unei şanse se câştig.

Stipularea unei clauze de risc valutar, cu consecinţa strămutării în întregime asupra împrumutaţilor a riscului generat de hipervalorizarea CHF este contrară dispoziţiilor legale.

Hipervalorizarea CHF constituie un eveniment imprevizibil, viitor şi incert raportat la puterea de înţelegere a consumatorilor întrucât aceştia nu au cunoştinţe de specialitate în domeniul financiar-bancar care să le permită anticiparea unei creşteri accelerate a cursului de schimb şi, în consecinţă, asumarea în cunoştinţă de cauză a riscului valutar.

Potrivit art. 75 coroborat cu art.76 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumatorului, contractele de credit pentru consum, precum şi toate celelalte condiţii aplicabile contractului trebuie să conţină clauze clare, corecte, care să nu determine interpretări echivoce ale acestora şi pentru înţelegerea cărora să nu fie necesare cunoştinţe de specialitate, iar la art. 77 se prevede că, în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor interpretate în favoarea consumatorului.

Norma BNR nr. XXX/YYY prevede obligaţia băncii de a administra riscul în sensul diminuării lui prin organizarea adecvată a activităţii de creditare.

Această prevedere exclude asumarea riscului operaţiunii de creditare de către consumatori, iar o măsură în acest sens o constituie îngheţarea cursului de schimb valutar la momentul încheierii contractului, măsură ce corespunde cerinţelor echităţii şi bunei credinţe.

Având în vedere prevederile art. 966-970 Cod civ. în vigoare la momentul încheierii contractelor dintre părţi, din interpretarea cărora rezultă că părţile trebuie să acţioneze cu bună credinţă atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe tot timpul executării sale, neputând înlătura sau limita această obligaţie, distribuţia între părţi a pierderilor şi beneficiilor rezultate ca urmare a creşterii valorii CHF faţă de moneda naţională, apare ca o soluţie justă şi echitabilă.

Obligaţiile părţilor trebuie să se întemeieze pe o cauză licită şi morală, conform dispoziţiilor art. 968 din Codul Civil.

Întrucât s-au schimbat condiţiile de contractare avute în vedere de părţi la momentul încheierii contractului şi, pe cale de consecinţă, efectele actului juridic au ajuns să fie altele decât cele cu privire la care părţile au convenit, instanţa apreciază că se impune revizuirea efectelor contractului în temeiul teoriei impreviziunii care a fost aplicată în jurisprudenţă.

Prin intrarea în vigoare noului Cod Civil, teoria impreviziunii este reglementată legal, reglementare care nu constituie altceva decât o transpunere legislativă a soluţiilor conturate în practica judiciară.

În condiţiile în care noua reglementare consacră pe plan legislativ soluţiile date în jurisprudenţă, în considerarea imperativului de a avea o practică judiciară previzibilă, se poate face aplicarea teoriei impreviziunii şi în cauza de faţă, fără a se putea susţine că s-ar putea aplica retroactiv dispoziţiile noului Cod Civil.

Astfel, în sensul admiterii teoriei impreviziunii, Curtea Supremă de Justiţie a statuat în decizia nr. XXX/ZZZZ privind revizuirea clauzei referitoare la preţ, într-un contract cu executare succesivă (Buletinul Jurisprudenţei AAAA, UUUU).

In vederea înlocuirii clauzelor abuzive se impune revizuirea efectelor contractului încheiat prin îngheţarea cursului de schimb valutar la valoarea de la momentul încheierii contractelor, respectiv calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în lei a francului elveţian de la data încheierii convenţiilor, pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului şi

17

 restituirea sumelor plătite în plus de către reclamant, întrucât obligaţiile contractuale au fost asumate în condiţiile economice existente la data încheierii contractelor, când valoarea francului elveţian era la un minim istoric, iar ca urmare a schimbării acestor condiţii este necesar ca şi contractele să fie adaptate la noile împrejurări economicei.

Având m vedere că schimbarea condiţiilor economice a fost imprevizibilă, iar reclamantul nu avut cunoştinţe de specialitate în domeniul financiar-bancar care să îi permită anticiparea unei devalorizări vădite a leului faţă de francul elveţian, se poate considera că revizuirea efectelor contractelor corespunde acordului de voinţă al părţilor întrucât hipervalorizarea CHF- ului deturnează contractele de la scopul în vederea cărora au fost încheiate, schimbând natura acestora, astfel că executarea lor în contextul actual nu mai corespunde voinţei concordante a părţilor.

Potrivit art.h alin. L din Regulamentul nr.X/YYYY privind regimul valutar „XXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXX”.

Ori, achitarea ratelor lunare în temeiul unui contract de credit nu este prevăzută VVVVVVV a Regulamentului valutar, astfel încât se| impune ca executarea obligaţiilor decurgând din acest contract să se facă în moneda naţionalii

Efectuarea plăţilor în valută implică suportarea unor costuri suplimentare) în sarcina consumatorului ocazionate de schimbul valutar din leu în euro şi din euro în CHF, cu consecinţa împovărării consumatorilor, determinând o creştere a caracterului) oneros al obligaţiilor asumate de către aceştia, fapt contrar principiului echităţii şi bunei credinţe, care trebuie să guverneze executarea contractelor.

Prin urmare, se impune calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea cursului de schimb valutar de la momentul încheierii contractelor pe întreaga perioadă de valabilitate a acestora.

De asemenea, ca efect al constatării nulităţii clauzelor privind efectuarea plăţilor în moneda creditelor – CHF, cu suportarea diferenţelor)de schimb valutar de către împrumutaţi, se impune restituirea prestaţiilor (plăţilor) efectuate de către reclamant în temeiul acestor clauze abuzive.

 PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGĂ

HOTĂRĂŞTE

 Respinge excepţia nulităţii acţiunii ca urmare a neplăţii taxei de timbru, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţia inadmisibilităţii şi excepţia lipsei de obiect şi de interes a solicitării de constatare a nulităţii clauzelor din contractul de credit de la art. 3 pct. 3.1, 3.2, 3.6, 3.7, 3.8, 3.10, 3.11, 3.12 şi 3.14, excepţii formulate de către pârâta XXXXXXX Bank SA Bucureşti.

Admite acţiunea formulată de reclamantul AAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAA, în contradictoriu cu pârâtele XXXXXXXX Bank SA, cu sediul în Bucureşti, BBBBBBBBBBBBBB şi xxxxxxx Bank SA -Sucursala J.

Constată caracterul abuziv al clauzelor contractuale inserate în contractul de credit nr PPPPP460743§0/07.10.2004 la art. 3 pct. 3.1, 3.2, 3.6, 3.7, 3.8, 3.10, 3.11, 3.12 şi ll.4.

Constată nulitatea absolută a acestor clauze.

Dispune eliminarea din contract a acestor clauze contractuale şi obligă baratele la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de administrare (2310 CHF) şi de comision de procesare (880 CHF), sume actualizate până la data plăţii efective.

Constată caracterul abuziv al clauzelor contractuale inserate în contractul de credit la secţiunea 4 din condiţiile generale privind efectuarea plăţilor în moneda creditului şi suportarea de către consumator a diferenţelor de curs valutar.

Constată nulitatea absolută a acestor clauze.

 18

Dispune îngheţarea cursului de schimb valutar CHF- leu pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit la valoarea de la data încheierii contractului, respectiv calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în lei a francului elveţian de la data încheierii contractului, respectiv calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în lei a francului elveţian de la data încheierii contractului pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului, urmând ca pârâtele să restituie reclamantului sumele plătite în plus de către acesta.

Admite în parte cererea reconvenţională.

Obligă reclamantul-pârât la restituirea creditului din contractul de credit prin folosirea cursului de schimb de la data încheierii contractului de credit în condiţiile eliminării clauzelor abuzive precizate mai sus.

Cu apel în termen de 30 de zile de la comunicare, care se va depune la Judecătoria YYYYY.

Pronunţată în şedinţa publică din 28.11.2014, la Judecătoria YYYYYYY.

Preşedintente,

DDDDDDDDD

Cumunicat oficial Volksbank:”Volksbank România a câştigat 71 din cele 75 de procese deschise de clienţi care au cerut conversia creditului din franci elveţieni în lei la cursul de la data contractării împrumutului, litigii în care instanţele s-au pronunţat din septembrie până în prezent, potrivit informaţiilor furnizate de bancă.”

Realitatea dosarelor o puteti gasi aici

http://portal.just.ro/SitePages/cautare.aspx?k=volksbank&r=sitename%3D%22AQ12ZG9zYXJfdmRvc2FyCHNpdGVuYW1lAQFeASQ%3D%22&v1=-mjmpdosardata

Trageti dvs.singuri concluzia!

Care sunt cazurile de revocare a donaţiei pentru ingratitudine şi ce efecte produce revocarea respectivă?

Donaţia se revocă pentru ingratitudine în următoarele cazuri:

• dacă donatarul a atentat la viaţa donatorului, a unei persoane apropiate lui sau, ştiind că alţii intenţionează să atenteze, nu l-a înştiinţat;
• dacă donatarul se face vinovat de fapte penale, cruzimi sau injurii grave faţă de donator;
• dacă donatarul refuză în mod nejustificat să asigure alimente donatorului ajuns în nevoie, în limita valorii actuale a bunului donat, ţinându-se însă seama de starea în care se afla bunul la momentul donaţiei.

Referitor la efectele revocarii unei donaţii, trebuie să distingem între efectele generale şi efectele speciale ale revocării.

Astfel, în ceea ce priveşte efectele generale ale revocării amintim faptul că, în caz de revocare pentru ingratitudine, donatarul restituie în natură bunul donat dacă acest lucru este posibil; în schimb, dacă restituirea în natură a bunului donat nu este posibilă, donatarul va fi obligat să plătească valoarea acestuia, socotită la data soluţionării cauzei.

De asemenea, în urma revocării donaţiei pentru ingratitudine, donatarul va fi obligat să restituie fructele pe care le-a perceput începând cu data introducerii cererii de revocare a donaţiei.

Referitor la efectele speciale ale revocării, reţinem că revocarea pentru ingratitudine nu are niciun efect în privinţa drepturilor reale asupra bunului donat dobândite de la donatar, cu titlu oneros, de către terţii de bună-credinţă şi nici asupra garanţiilor constituite în favoarea acestora.

Subliniem însă faptul că, în cazul bunurilor supuse unor formalităţi de publicitate (de exemplu înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate), dreptul terţului trebuie să fi fost înscris anterior înregistrării cererii de revocare în registrele de publicitate aferente.

Ce trebuie cunoscut în legătură cu cererea de revocare a donaţiei pentru ingratitudine?

Acţiunea prin care se solicită revocarea pentru ingratitudine trebuie exercitată într-un interval de timp relativ scurt de la data la care donatorul a ştiut că donatarul a săvârşit fapta de ingratitudine. În acest sens, potrivit art. 1024 alin. 1 din Codul civil, dreptul la acţiunea prin care se solicită revocarea pentru ingratitudine se prescrie în termen de un an din ziua în care donatorul a ştiut că donatarul a săvârşit fapta de ingratitudine.

Reţinem că acţiunea în revocare pentru ingratitudine poate fi exercitată numai împotriva donatarului. Dacă donatarul moare după introducerea acţiunii, aceasta poate fi continuată împotriva moştenitorilor.

Revocarea pentru ingratitudine este o pedeapsă civilă şi, pe cale de consecinţă, acţiunea în revocare are un caracter strict personal şi poate fi introdusă doar de donator.

Se fac eforturi sustinute din partea TMB sa infiinteze aceste complete.Vom avea ore fixate pentru dosare.

Procesele pe rol se mută din oficiu la noile instanţe

Legea clauzelor abuzive, spaima bancherilor

Legea 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori este temeiul de drept pe care s-au câştigat procesele împotriva băncilor în ultimii ani.

Textul de lege defineşte în ce fel o clauză poate fi considerată abuzivă de către instanţă şi organele de control, recte Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor (ANPC), şi în ce condiţii aceasta se înlătură. Legea transpune directiva europeană 93/13/CEE şi are un puternic caracter de protecţie a consumatorilor.

Legea de punere în aplicare a noului Cod de procedură civilă întăreşte şi mai mult legea 193/2000 în favoarea consumatorului. Se adaugă articole noi care permit ANPC ca, în cazul în care constată că un profesionist (noul termen pentru comerciant) are clauze abuzive în contractele preformulate, să ceară în instanţă obligarea acestuia la eliminarea acestor clauze din toate contractele, fie ele în derulare. Aceasta înseamnă că acei profesionişti care de-a lungul timpului au inserat în contracte anumite clauze considerate abuzive vor trebui să îndrepte situaţia pentru toţi clienţii afectaţi, fără ca aceştia să fie nevoiţi să iniţieze vreo procedută juridică

Prevederile normative care au intrat în vigoare la 1 octombrie spun că cererea de chemare în judecată de depune la Tribunalul de pe raza de acţiune a profesionistului, unde se judecă fondul, şi se ajunge până la Curtea de apel, în cazul în care una dintre părţi atacă hotărârea instanţei de fond cu apel. Pentru aceste procese nu există recurs.

De asemenea, în afară de ANPC, asociaţiile pentru protecţia consumatorilor (organizaţii non-guvernamentale), pot, în condiţiile în care au cel puţin 3.000 de membri şi filiale în cel puţin 10 judeţe, să atace în instaţă clauzele abuzive din contracte.

Deşi legea reglementează protecţia consumatorului în cazul contractelor încheiate cu toţi profesioniştii (persoane fizice sau juridice autorizate), de la firmele de telefonie mobilă, la cele de cablu, asigurări sau la retailerii de produse electronice, domeniul care ar putea fi afectat cel mai mult în perioada următoare este cel bancar.

Comunitatea bancară, prin vocea Asociaţiei Române a Băncilor, dar şi prin cea a BNR, a cerut ca cele două articole să nu se aplice în forma votată de Parlament, prin legea 76/2012, ci a cerut câteva modificări, având în vedere pierderile potenţiale pe care le-ar putea suporta, cum ar fi judecarea acestor procese la ÎCCJ.

Studiul de impact al BNR arată că băncile ar putea suferi pierderi de 4,8 miliarde de lei, în cazul în care nu ar mai încasa unele venituri viitoare, şi a concluzionat că nu există un pericol asupra stabilităţii financiare. Estimările bancherilor, în cele mai severe condiţii, arată pierderi de 24 de miliarde de lei, în cazul în care ar fi eliminate clauzele de dobândă şi unele comisioane şi ar fi returnate sumele încasate până acum, potrivit unor informaţii apărute în presă.

https://www.google.ro/maps/uv?hl=ro&pb=!1s0x40b1ff9e0108ca45:0xe8e326b2390a235a!2m5!2m2!1i80!2i80!3m1!2i100!3m1!7e1!4shttps://plus.google.com/104580095601763669486/photos?hl%3Dro%26socfid%3Dweb:lu:kp:placepageimage%26socpid%3D1!5savocat+coltuc+-+C%C4%83utare+Google&sa=X&ei=D8YGVN7gIcK-O8e2gaAD&sqi=2&ved=0CIEBEKIqMAo

Alba Iulia • Alexandria • Arad • Bacau • Baia Mare • Bistrita • Botosani • Braila • Brasov • Bucuresti • Buzau • Calarasi • Caransebes • Cluj Napoca • Constanta • Covasna • Craiova • Drobeta Turnu Severin • Focsani • Galati • Giurgiu • Hunedoara • Iasi • Miercurea Ciuc • Oradea • Piatra Neamt • Pitesti • Ploiesti • Ramnicu Valcea • Satu Mare • Sibiu • Slatina • Slobozia • Suceava • Targoviste • Targu Jiu • Targu Mures • Timisoara • Tulcea • Vaslui

Reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanţei obligarea acestuia la plata sumei de 900 de lei reprezentând rest din contravaloarea reparaţiei autoturismului proprietatea sa, de avarierea căruia pârâtul este răspunzător; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

În motivarea în fapt a cererii, reclamantul a arătat că, în urma accidentului rutier produs la data de 02.07.2012 din vina pârâtului, autoturismul proprietatea sa a suferit avarieri ale căror remedieri, în sumă totală de 2800 de lei, nu au fost achitate decât în parte de către societatea asigurătoare, rămânând un rest de 900 de lei.

În probaţiune, reclamanţii au precizat că se prevalează de proba cu înscrisuri. Astfel, în dovedirea cererii au fost depuse la dosar: procesul verbal de contravenţie nr. xzy/02.07.2012, certificatul de înmatriculare pentru autoutilitara furgon Ford, declaraţia pârâtului şi a reclamantului date la poliţie, chitanţa din 27.07.2012, factura fiscală zzxxvv din 27.07.2012, poliţa de asigurare obligatorie de răspundere civilă a pârâtului la BCR Asigurări.

Ce demersuri juridice a întreprins pârâtul primind acţiunea de chemare în judecată a reclamantului?

Deşi a primit cererea de chemare în judecată a reclamantului, pârâtul nu a formulat în termen legal întâmpinare şi, deşi legal citat, pârâtul nu s-a prezentat în instanţă pentru a combate pretenţiile reclamantului.

Ce a decis instanţa de judecată şi cum a argumentat hotărârea respectivă?

Prin sentinţa civilă nr. yxz/12.09.2013, Judecătoria a admis acţiunea reclamantului şi a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 900 de lei, reprezentând pretenţii delictuale, şi a sumei de 80 de lei – cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că la data de 02.07.2012, aflat pe str. Vaselor, pârâtul a condus autoturismul proprietatea sa marca Ford şi, virând la dreapta pentru a intra la Magazinul Universal Z, nu a redus viteza, intrând astfel în coliziune cu auto B-23-ZUM.

Fapta contravenţională a fost constatată de către agenţi ai poliţiei prin încheierea procesului verbal seria PCA nr. xzy/02.07.2012, care a stabilit vinovăţia în sarcina pârâtului.

S-a reţinut că pârâtul avea încheiată asigurare de răspundere civilă obligatorie pentru autoturismul proprietatea sa cu numărul de înmatriculare B-01-TUM, la SC BCR Asigurări SA, potrivit actului constatator şi poliţei de asigurare aflată la dosarul cauzei, consimţind la despăgubirea persoanei vătămate.

Avariile suferite de către autoturismul proprietatea reclamantului, constând în deteriorarea barei din faţă stânga, a farului din faţă stânga, a grilei, au fost remediate prin reperaţii în valoare totală de 2800 de lei, din care 1900 fr lei au fost suportaţi de societatea de asigurări, în virtutea contractului de asigurare încheiat cu aceasta, iar restul de 900 de lei a fost achitat de către reclamant, aşa cum rezultă din chitanţa nr. xzw/27.07.2012.

Prin urmare, au fost reţinute ca îndeplinite cele patru condiţii ale răspunderii delictuale, anume: faptă ilicită (contravenţia săvârşită de pârât), vinovăţia (constatată prin încheierea procesului verbal, necontestat), prejudiciul (avariile produse prin evenimentul rutier) şi legătura cauzală între faptă şi prejudiciu.

De asemenea, s-a reţinut ca dovedită şi plata sumei de 900 de lei, reprezentând contravaloarea de acoperire a prejudiciului cauzat prin fapta pârâtului contravenient.

Hotărârea instanţei de fond a fost atacată de către pârât?

Sentinţa civilă nr. yxz/12.09.2013 a Judecătoriei a fost atacată de către pârât, care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, solicitând judecarea în lipsă.

În motivare s-a arătat că hotărârea atacată nu este legală deoarece a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii. S-a arătat faptul că, potrivit art. 54 din Legea nr. 136/1995, citarea în proces a asiguratorului este obligatorie, însă instanţa de fond nu a procedat ca atare.

De asemenea, s-a susţinut că reclamantul nu a făcut nici dovada că paguba sa nu a fost integral acoperită de societatea de asigurare, aşa cum rezultă din actele de la dosar.

Hotărârea instanţei de fond a fost confirmată sau infirmată de instanţa de control judiciar şi cum s-a argumentat hotărârea respectivă?

Instanţa superioară de control judiciar a respins recursul ca nefondat şi a menţinut hotărârea instanţei de fond, reţinându-se temeinicia şi legalitatea acesteia.

Pentru a pronunţa hotărârea amintită, instanţa a constatat următoarele:

În ceea ce priveşte prima critică a recurentului-pârât, aceasta nu a putut fi reţinută deoarece, potrivit art. 54 din Legea nr. 136/1995, citarea asiguratorului de răspundere civilă nu este obligatorie în cadrul procesului reprezentând acţiunea îndreptată împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului, pentru diferenţa neachitată de societatea de asigurare.

Astfel, textul menţionat arată că, în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia, stabilită în prezentul capitol, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienţi forţaţi.

Însă în cauza de faţă reclamantul s-a îndreptat împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului, pentru diferenţa neachitată de societatea de asigurare, iar nu împotriva asiguratorului care a achitat despăgubirea conform poliţei de asigurare în limita sumei asigurate.

„In 2015 cum va fi, dat fiind introducerea GARANTIEI DE BUNA CONDUITA?”

Valoarea totala estimata a procedurilor in care C.N.S.C. a dispus anularea acestora, dupa admiterea contestatiilor, s-a dublat comparativ cu 2012, arata comunicatul de presa transmis cu ocazia lansarii Raportului de activitate CNSC pe anul 2013. Numai 868 (15,14%) din deciziile adoptate au fost atacate cu plangere la Curtile de Apel competente in a caror raza se afla sediul autoritatii contractante. Urmare a plangerilor formulate la Curtile de Apel, numai 69 de decizii emise de C.N.S.C. au fost casate / desfiintate in totalitate de catre instante (1,20% din totalul deciziilor emise) si 70 au fost modificate in parte (1,22%). 97,57% din totalul deciziilor emise au ramas definitive si irevocabile

sursa CNSC

Potrivit art. 205 şi următoarele din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată (r3) în Monitorul oficial nr. 513/2007, cu modificările şi completările ulterioare, împotriva titlului de creanţă, precum şi împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestaţie potrivit legii. Contestaţia este o cale administrativă de atac şi nu înlătură dreptul la acţiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condiţiile legii.

Este îndreptăţit la contestaţie numai cel care consideră că a fost lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia.

Contestaţia se depune în termen de 30 de zile de la data comunicării actului administrativ fiscal, sub sancţiunea decăderii.

Contestaţiile formulate împotriva deciziilor de impunere, a actelor administrative fiscale asimilate deciziilor de impunere, deciziilor pentru regularizarea situaţiei emise în conformitate cu legislaţia în materie vamală, a măsurii de diminuare a pierderii fiscale stabilite prin dispoziţie de măsuri, precum si împotriva deciziei de reverificare se soluţionează de către:

– structura specializată de soluţionare a contestaţiilor din cadrul direcţiilor generale ale finanţelor publice judeţene sau a municipiului Bucureşti, după caz, în a căror rază teritorială îşi au domiciliul fiscal contestatarii, pentru contestaţiile care au ca obiect impozite, taxe, contribuţii, datorie vamală, accesorii ale acestora, măsura de diminuare a pierderii fiscale, în cuantum de până la 3 milioane lei, precum şi pentru contestaţiile îndreptate împotriva deciziilor de reverificare, cu excepţia celor emise de organele centrale cu atribuţii de inspecţie fiscală;

– structura specializată de soluţionare a contestaţiilor din cadrul direcţiei generale a finanţelor publice judeţene sau a municipiului Bucureşti, după caz, competentă pentru administrarea contribuabililor nerezidenţi care nu au pe teritoriul României un sediu permanent, pentru contestaţiile formulate de aceştia, ce au ca obiect impozite, taxe, contribuţii, datorie vamală, accesorii ale acestora, măsura de diminuare a pierderii fiscale, în cuantum de până la 3 milioane lei, precum şi pentru contestaţiile îndreptate împotriva deciziilor de reverificare, cu excepţia celor emise de organele centrale cu atribuţii de inspecţie fiscală;

– Direcţia generală de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, pentru contestaţiile care au ca obiect impozite, taxe, contribuţii, datorie vamală, accesoriile acestora, precum şi măsura de diminuare a pierderii fiscale, în cuantum de 3 milioane lei sau mai mare, pentru contestaţiile formulate de marii contribuabili, precum şi cele formulate împotriva actelor enumerate în Art. 209 Cod proc. fiscală, emise de organele centrale cu atribuţii de inspecţie fiscală, indiferent de cuantum.

Contestaţiile formulate împotriva altor acte administrative fiscale se soluţionează de către organele fiscale emitente.

Contestaţiile formulate de cei care se consideră lezaţi de refuzul nejustificat de emitere a actului administrativ fiscal se soluţionează de către organul ierarhic superior organului fiscal competent să emită acel act.

Suspendarea procedurii de soluţionare a contestaţiei pe cale administrativă. Organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când:

– organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă;

– soluţionarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa sau inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi.

Organul de soluţionare competent poate suspenda procedura, la cerere, dacă sunt motive întemeiate. La aprobarea suspendării, organul de soluţionare competent va stabili şi termenul până la care se suspendă procedura. Suspendarea poate fi solicitată o singură dată.

Procedura administrativă se reia la încetarea motivului care a determinat suspendarea sau, după caz, la expirarea termenului stabilit de organul de soluţionare competent, indiferent dacă motivul care a determinat suspendarea a încetat sau nu.

Hotărârea definitivă a instanţei penale prin care se soluţionează acţiunea civilă este opozabilă organelor fiscale competente pentru soluţionarea contestaţiei, cu privire la sumele pentru care statul s-a constituit parte civilă.

Soluţii asupra contestaţiei. Prin decizie contestaţia va putea fi admisă, în totalitate sau în parte, ori respinsă. În cazul admiterii contestaţiei se decide, după caz, anularea totală sau parţială a actului atacat. Prin decizie se poate desfiinţa total sau parţial actul administrativ atacat, situaţie în care urmează să se încheie un nou act administrativ fiscal care va avea în vedere strict considerentele deciziei de soluţionare. Soluţia de desfiinţare este pusă în executare în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei, iar noul act administrativ fiscal emis vizează strict aceeaşi perioadă şi acelaşi obiect al contestaţiei pentru care s-a pronunţat soluţia de desfiinţare.

Comunicarea deciziei şi calea de atac. Potrivit art. 218 Cod proc. fiscală, decizia privind soluţionarea contestaţiei se comunică contestatorului, persoanelor introduse, precum şi organului fiscal emitent al actului administrativ atacat.

Atacarea deciziilor. Potrivit aceluiaşi articol 218 alineat (2), deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei potrivit art. 212, la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii.

În situaţia atacării la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă potrivit alin. (2) a deciziei prin care s-a dispus desfiinţarea, încheierea noului act administrativ fiscal ca urmare a soluţiei de desfiinţare emise în procedura de soluţionare a contestaţiei se face după ce hotărârea judecătorească a rămas definitivă şi irevocabilă.

Decizia CCR pe care am semnalat-o în titlu priveşte critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 218 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, text care, aşa cum am arătat mai sus, prevede că deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei, la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii, autoarea excepţiei a invocat prevederile constituţionale ale art. 21 referitor la accesul liber la justiţie.

Curtea constată că, prin Decizia nr. 617/2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 390/2010, a stabilit că prin procedurile de recurs administrativ reglementate de textul de lege criticat se lasă posibilitatea organelor care au emis actele administrative atacate sau organelor superioare acestora de a reveni asupra măsurilor luate sau de a le redimensiona în limitele prevăzute de lege.

Cu acelaşi prilej, Curtea a mai reţinut că actele de soluţionare de către organele administrative a contestaţiilor, respectiv a reclamaţiilor formulate potrivit dispoziţiilor din Codul de procedură fiscală, nu sunt, aşadar, acte de jurisdicţie, ci acte administrative supuse cenzurii instanţei de judecată. Aşa fiind, Curtea a reţinut că textul legal criticat nu încalcă art. 21 din Constituţie.

Totodată, prin Decizia nr. 95/2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 320/2011, Curtea a reţinut că trebuie distins între mai multe ipoteze, după cum urmează:

* Organul fiscal competent nu a soluţionat contestaţia deoarece a suspendat, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă sau când soluţionarea cauzei depinde, în tot ori în parte, de existenţa sau inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi.

* Organul fiscal competent nu a soluţionat contestaţia în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 70 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, fără a exista vreun motiv de suspendare.

Având în vedere dispoziţiile Codului de procedură fiscală, precum şi pe cele ale Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, Curtea a observat că o atare situaţie se circumscrie nesoluţionării în termenul legal a cererii de către organul fiscal. Într-o atare situaţie, cel care se consideră lezat în drepturile sale prin lipsa actului administrativ fiscal se poate adresa instanţei de judecată pentru obligarea organului fiscal de a emite decizia de soluţionare a contestaţiei.

* Organul fiscal competent a soluţionat contestaţia în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 70 din Codul de procedură fiscală, pronunţând o decizie în acest sens.

Curtea a constatat că în toate cazurile, ulterior pronunţării deciziei de către organul fiscal, contestatorul nemulţumit poate ataca această decizie la instanţa de contencios administrativ competentă. În soluţionarea cererii, instanţa de contencios administrativ este competentă să se pronunţe şi asupra legalităţii operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecăţii, adică şi asupra actelor administrative fiscale contestate în faţa organului fiscal.

De asemenea, Curtea a constatat că eventualul comportament al părţilor sau al instituţiilor administrative care determină o întârziere în soluţionarea contestaţiei nu reprezintă o problemă de constituţionalitate, ci o problemă ce ţine exclusiv de conduita părţilor implicate, conduită ce nu este determinată de textul de lege criticat.