Prezenta lege cuprinde:

   a) norme pentru determinarea legii aplicabile unui raport de drept international privat;

   b) norme de procedura in litigii privind raporturi de drept international privat.

    In intelesul prezentei legi, raporturile de drept international privat sint raporturile civile, comerciale, de munca, de procedura civila si alte raporturi de drept privat cu element de extraneitate.

Art. 2. – Strainii sint asimilati, in conditiile legii, in drepturi civile cu cetatenii romani in tot ce priveste aplicarea dispozitiilor prezentei legi.

    Asimilarea se aplica si in beneficiul persoanelor juridice straine.

   Art. 3. – Cind determinarea legii aplicabile depinde de calificarea ce urmeaza sa fie data unei institutii de drept sau unui raport juridic, se ia in considerare calificarea juridica stabilita de legea romana.

   Art. 4. – Daca legea straina, determinata potrivit dispozitiilor ce urmeaza, retrimite la dreptul roman, se aplica legea romana, afara de cazul in care se prevede in mod expres altfel.

    Retrimiterea facuta de legea straina la dreptul altui stat este fara efect.

   Art. 5. – In cazul in care legea straina apartine unui stat in care coexista mai multe sisteme legislative, dreptul acelui stat determina dispozitiile aplicabile.

   Art. 6. – Aplicarea legii straine este independenta de conditia reciprocitatii, afara numai daca dispozitiile ce urmeaza sau legi speciale nu prevad altfel.

    In cazul in care se cere conditia reciprocitatii de fapt, indeplinirea ei este prezumata pina la dovada contrara. Dovada se solicita Ministerului Justitiei, care stabileste situatia reala, prin consultare cu Ministerul Afacerilor Externe.

   Art. 7. – Continutul legii straine se stabileste de instanta judecatoreasca prin atestari obtinute de la organele statului care au edictat-o, prin avizul unui expert sau un alt mod adecvat.

    Partea care invoca o lege straina poate fi obligata sa faca dovada continutului ei.

    In cazul imposibilitatii de a stabili continutul legii straine, se aplica legea romana.

   Art. 8. – Aplicarea legii straine se inlatura:

   a) daca incalca ordinea publica de drept international privat roman;

   b) daca a devenit competenta prin frauda.

    In cazul inlaturarii legii straine, se aplica legea romana.

   Art. 9. – Drepturile cistigate in tara straina sint respectate in Romania, afara numai daca sint contrare ordinii publice de drept international privat roman.

   Art. 10. – Dispozitiile prezentei legi sint aplicabile in masura in care conventiile internationale la care Romania este parte nu stabilesc o alta reglementare.

 

   CAPITOLUL II
  Persoanele fizice

   Secţiunea I
  Statutul persoanei fizice

 

   Art. 11. – Starea, capacitatea si relatiile de familie ale persoanei fizice sint cirmuite de legea sa nationala, afara numai daca, prin dispozitii speciale, nu se prevede altfel.

   Art. 12. – Legea nationala, este legea statului a carui cetatenie o are persoana in cauza. Determinarea si proba cetateniei se fac in conformitate cu legea statului a carui cetatenie se invoca.

    Legea nationala a cetateanului roman care, potrivit legii straine, este considerat ca are o alta cetatenie, este legea romana.

    Legea nationala a strainului care are mai multe cetatenii este legea statului unde isi are domiciliul sau, in lipsa, resedinta.

    Daca o persoana nu are nici o cetatenie, se aplica legea domiciliului sau, in lipsa, legea resedintei.

   Art. 13. – Inceputul si incetarea personalitatii sint determinate de legea nationala a fiecarei persoane.

   Art. 14. – Numele persoanei este cirmuit de legea sa nationala.

    Ocrotirea impotriva actelor de incalcare a dreptului la nume, savirsite in Romania, este asigurata potrivit legii romane.

   Art. 15. – Apartenenta unei persoane la o noua lege nationala nu aduce atingere majoratului dobindit potrivit legii care ii era anterior aplicabila.

   Art. 16. – Conditiile, efectele si anularea unei hotariri prin care se constata moartea prezumata, absenta sau disparitia, precum si prezumtiile de supravietuire sau de moarte sint cirmuite de ultima lege nationala a persoanei disparute. Daca aceasta lege nu poate fi identificata, se aplica legea romana.

   Art. 17. – Persoana care, potrivit legii nationale sau legii domiciliului sau, este lipsita de capacitate sau are capacitate de exercitiu restrinsa, nu poate sa opuna aceasta cauza de nevaliditate celui care l-a socotit, cu buna-credinta, ca fiind deplin capabil in conformitate cu legea locului unde actul a fost intocmit.

    Aceasta regula nu se aplica actelor juridice referitoare la familie, mostenire si transmiterea imobilelor.

 

   Secţiunea a II-a
  Casatoria si divortul

 

   Art. 18. – Conditiile de fond cerute pentru incheierea casatoriei sint determinate de legea nationala a fiecaruia dintre viitorii soti.

    Daca una dintre legile straine astfel determinata prevede un impediment la casatorie care, potrivit dreptului roman, este incompatibil cu libertatea de a incheia o casatorie, acel impediment va fi inlaturat ca inaplicabil in cazul in care unul dintre viitorii soti este cetatean roman si casatoria se incheie pe teritoriul Romaniei.

   Art. 19. – Forma incheierii casatoriei este supusa legii statului pe teritoriul caruia se celebreaza.

    Casatoria unui cetatean roman aflat in strainatate poate fi incheiata in fata autoritatii locale de stat competente ori in fata agentului diplomatic sau functionarului consular fie al Romaniei, fie al statului celuilalt viitor sot.

    Casatoria care se incheie in fata agentului diplomatic sau functionarului consular al Romaniei este supusa conditiilor de forma ale legii romane.

   Art. 20. – Relatiile personale si patrimoniale dintre soti sint supuse legii nationale comune, iar in cazul in care au cetatenii deosebite, sint supuse legii domiciliului lor comun.

    Legea nationala comuna sau legea domiciliului comun al sotilor continua sa reglementeze efectele casatoriei in cazul in care unul dintre ei isi schimba, dupa caz, cetatenia sau domiciliul.

    In lipsa de cetatenie comuna sau de domiciliu comun, relatiile personale sau patrimoniale dintre soti sint supuse legii statului pe teritoriul caruia au ori au avut resedinta comuna sau cu care intretin in comun cele mai strinse legaturi.

   Art. 21. – Conditiile de fond cerute pentru incheierea conventiei matrimoniale sint cele stabilite de legea nationala a fiecaruia dintre viitorii soti.

    Regimul si efectele conventiei matrimoniale sint cirmuite de legea aleasa prin acord de catre viitorii soti, iar in lipsa, de legea prevazuta de art. 20.

    Aceeasi lege stabileste daca este posibila modificarea sau inlocuirea conventiei matrimoniale in timpul casatoriei. Modificarea sau noua conventie matrimoniala nu poate aduce prejudicii tertilor.

   Art. 22. – Divortul este cirmuit de legea aplicabila potrivit art. 20.

    Daca legea straina, astfel determinata, nu permite divortul ori il admite in conditii deosebit de restrictive, se aplica legea romana, in cazul in care unul dintre soti este, la data cererii de divort, cetatean roman.

   Art. 23. – In cazul in care sotii sint in drept sa ceara separatia de corp, conditiile acesteia sint supuse legii prevazute de art. 20, care se aplica in mod corespunzator.

   Art. 24. – Legea care reglementeaza cerintele legale pentru incheierea casatoriei se aplica nulitatii casatoriei si efectelor acestei nulitati.

    Nulitatea unei casatorii incheiata in strainatate cu incalcarea conditiilor de forma poate fi admisa in Romania numai daca sanctiunea nulitatii este prevazuta si in legea romana.

 

   Secţiunea a III-a
  Filiatia

 

   Art. 25. – Filiatia copilului din casatorie se stabileste potrivit legii care, la data cind s-a nascut, cirmuieste, potrivit art. 20, efectele casatoriei parintilor sai.

    Daca, inainte de nasterea copilului, casatoria parintilor a incetat sau a fost desfacuta, se aplica legea care, la data incetarii sau desfacerii, ii cirmuia efectele.

   Art. 26. – Legea aratata in art. 25 se aplica de asemenea:

   a) tagaduirii paternitatii copilului nascut din casatorie;

   b) dobindirii numelui de catre copil;

   c) raporturilor dintre parinti si copil, inclusiv obligatiei parintilor de a intretine copilul, de a-l educa si de a-i administra bunurile.

   Art. 27. – In cazul in care parintii sint in drept sa procedeze la legitimarea prin casatorie subsecventa a copilului nascut anterior, conditiile cerute in acest scop sint cele prevazute de legea care, potrivit art. 20, se aplica efectelor casatoriei.

   Art. 28. – Filiatia copilului din afara casatoriei se stabileste potrivit legii nationale a copilului de la data nasterii. In cazul in care copilul, cetatean strain, are si o alta cetatenie straina, se aplica legea care ii este mai favorabila.

    Legea mentionata se aplica indeosebi:

   a) recunoasterii filiatiei si efectelor ei;

   b) contestarii recunoasterii filiatiei;

   c) raporturilor dintre parinti si copil, inclusiv obligatiei parintilor de a intretine copilul, de a-l educa si de a-i administra bunurile.

   Art. 29. – Dreptul mamei de a cere tatalui copilului din afara casatoriei sa raspunda pentru cheltuielile din timpul sarcinii si pentru cele prilejuite de nasterea copilului este supus legii nationale a mamei.

   Art. 30. – Conditiile de fond cerute pentru incheierea adoptiei sint stabilite de legea nationala a adoptatorului si a celui ce urmeaza sa fie adoptat. Acestia trebuie sa indeplineasca si conditiile care sint obligatorii, pentru ambii, stabilite de fiecare dintre cele doua legi nationale aratate.

    Conditiile de fond cerute sotilor care adopta impreuna sint cele stabilite de legea care cirmuieste, potrivit art. 20, efectele casatoriei lor. Aceeasi lege se aplica si daca unul dintre soti adopta copilul celuilalt.

   Art. 31. – Efectele adoptiei, precum si relatiile dintre adoptator si adoptat sint cirmuite de legea nationala a adoptatorului, iar in cazul adoptiei consimtite de soti este aplicabila legea prevazuta de art. 20. Aceeasi lege cirmuieste si desfacerea adoptiei.

   Art. 32. – Forma adoptiei este supusa legii statului pe teritoriul caruia ea se incheie.

   Art. 33. – Nulitatea adoptiei este supusa, pentru conditiile de fond, legilor prevazute la art. 30, iar pentru nerespectarea conditiilor de forma, legii prevazute la art. 32.

 

   Secţiunea a IV-a
  Obligatia de intretinere

 

   Art. 34. – Legea aplicabila obligatiei de intretinere este:

   a) in raporturile dintre parinti si copii, legea care cirmuieste, potrivit art. 25, 28 si 31, efectele filiatiei;

   b) in raporturile dintre soti, legea care cirmuieste, potrivit art. 20, efectele casatoriei;

   c) in raporturile dintre fostii soti, legea care cirmuieste, potrivit art. 22, divortul;

   d) in raporturile dintre alte persoane, legea nationala a creditorului. In caz de schimbare a cetateniei, noua lege nationala se aplica numai prestatiilor ulterioare schimbarii.

   Art. 35. – Legea aplicabila obligatiei de intretinere determina indeosebi:

   a) persoana creditorului si debitorului, precum si ordinea de prioritate intre mai multi debitori;

   b) intinderea obligatiei de intretinere;

   c) modul de executare a obligatiei si termenele pentru satisfacerea acesteia.

    Pentru a se determina intinderea obligatiei de intretinere trebuie sa se tina seama, chiar daca legea straina aplicabila dispune altfel, de posibilitatile materiale ale debitorului si de nevoile efective ale creditorului.

 

   Secţiunea a V-a
  Ocrotirea persoanelor lipsite de capacitate de exercitiu sau cu capacitate de exercitiu restrinsa

 

   Art. 36. – Ocrotirea minorului nascut din casatorie sau adoptat, exercitata de parinti ori dupa caz, de tata sau de mama, este cirmuita de legea prevazuta de art. 20.

   Art. 37. – Instituirea, modificarea, efectele si incetarea tutelei, precum si raporturile dintre tutore si persoana lipsita de capacitate sau cu capacitate restrinsa sint supuse legii nationale a persoanei ocrotite.

    Obligatia de a accepta si de a exercita tutela este supusa legii nationale a tutorelui.

   Art. 38. – Masurile ce se iau de catre parinti sau tutore cu privire la minor sau la o alta persoana lipsita de capacitate sau cu capacitate restrinsa, ori cu privire la bunurile ce le apartin, sint supuse legii statului ale carui autoritati indruma si supravegheaza exercitarea ocrotirii de catre cei in drept.

   Art. 39. – Dispozitiile art. 37 si 38 se aplica in mod corespunzator curatelei si oricaror institutii de ocrotire a persoanelor lipsite de capacitate sau cu capacitate restrinsa.

 

   CAPITOLUL III
  Persoanele juridice

 

   Art. 40. – Persoana juridica are nationalitatea statului pe al carui teritoriu si-a stabilit, potrivit actului constitutiv, sediul social.

    Daca exista sedii in mai multe state, determinant pentru a identifica nationalitatea persoanei juridice este sediul real.

    Prin sediu real se intelege locul unde se afla centrul principal de conducere si de gestiune a activitatii statutare, chiar daca hotaririle organului respectiv sint adoptate potrivit directivelor transmise de actionari sau asociati din alte state.

   Art. 41. – Statutul organic al persoanei juridice este cirmuit de legea sa nationala, determinata in modul prevazut de art. 40.

    Statutul organic al sucursalei infiintate de catre persoana juridica intr-o alta tara este supus legii nationale a acesteia.

    Statutul organic al filialei este supus legii statului pe al carui teritoriu si-a stabilit propriul sediu, independent de legea aplicabila persoanei juridice care a infiintat-o.

   Art. 42. – Legea statutului organic al persoanei juridice cirmuieste indeosebi:

   a) capacitatea acesteia;

   b) modul de dobindire si de pierdere a calitatii de asociat;

   c) drepturile si obligatiile ce decurg din calitatea de asociat;

   d) modul de alegere, competentele si functionarea organelor de conducere ale persoanei juridice;

   e) reprezentarea acesteia prin intermediul organelor proprii;

   f) raspunderea persoanei juridice si a organelor ei fata de terti;

   g) modificarea actelor constitutive;

   h) dizolvarea si lichidarea persoanei juridice.

   Art. 43. – Persoanele juridice straine cu scop patrimonial, valabil constituite in statul a carui nationalitate o au, sint recunoscute de plin drept in Romania.

    Persoanele juridice straine fara scop patrimonial pot fi recunoscute in Romania, pe baza aprobarii prealabile a guvernului, prin hotarire judecatoreasca, sub conditia reciprocitatii, daca sint valabil constituite in statul a carui nationalitate o au, iar scopurile statutare pe care le urmaresc nu contravin ordinii sociale si economice din Romania.

    Hotarirea de recunoastere se publica in Monitorul Oficial al Romaniei si intr-un ziar central si este supusa recursului in termen de 60 de zile de la data ultimei publicari.

    Recursul poate fi exercitat de orice persoana interesata pentru neindeplinirea oricareia dintre conditiile prevazute la alin. 2.

   Art. 44. – O persoana juridica straina care este recunoscuta beneficiaza de toate drepturile care decurg din legea statutului ei organic, in afara de cele pe care statul care face recunoasterea le refuza prin dispozitiile sale legale.

   Art. 45. – Persoana juridica straina recunoscuta in Romania isi desfasoara activitatea pe teritoriul tarii in conditiile stabilite de legea romana referitoare la exercitarea activitatilor economice, sociale, culturale sau de alta natura.

   Art. 46. – Fuziunea unor persoane juridice de nationalitati diferite poate fi realizata daca sint indeplinite cumulativ conditiile prevazute de cele doua legi nationale aplicabile statutului lor organic.

 

   CAPITOLUL IV
  Dispozitii comune persoanelor fizice si persoanelor juridice

 

   Art. 47. – Reprezentarea legala a persoanei fizice lipsite de capacitate de exercitiu si a persoanei juridice in cazurile in care se afla in incetare de plati, precum si asistarea persoanei fizice cu capacitate de exercitiu restrinsa sint supuse legii care se aplica raportului juridic din care se naste atributia de reprezentare sau de asistare.

   Art. 48. – Calitatea de comerciant este determinata de legea statului unde persoana fizica sau juridica a obtinut autorizarea de a desfasura activitati economice sau unde este inmatriculata.

    In lipsa de autorizatie de inmatriculare sau daca persoana a obtinut mai multe autorizatii, respectiv este inmatriculata in mai multe state, se aplica legea statului unde functioneaza conducerea activitatii ei economice.

 

   CAPITOLUL V
  Bunurile

 

   Secţiunea I
  Regim general

 

   Art. 49. – Posesia, dreptul de proprietate si celelalte drepturi reale asupra bunurilor, inclusiv cele de garantii reale, sint cirmuite de legea locului unde acestea se afla sau sint situate, afara numai daca prin dispozitii speciale se prevede altfel.

   Art. 50. – Natura mobiliara sau imobiliara, cit si continutul drepturilor reale asupra bunurilor se determina in conformitate cu legea locului unde se afla sau sint situate, prin derogare de la art. 3.

  Art. 51. – Platformele si alte instalatii durabile de exploatare a resurselor submarine situate pe platoul continental al unui stat sint considerate, in intelesul prezentului capitol, ca bunuri imobile.

 

   Secţiunea a II-a
  Bunurile mobile corporale

 

   Art. 52. – Constituirea, transmiterea sau stingerea drepturilor reale asupra unui bun care si-a schimbat asezarea sint cirmuite de legea locului unde acesta se afla in momentul cind s-a produs faptul juridic care a generat, modificat sau stins dreptul respectiv.

   Art. 53. – Bunul aflat in curs de transport este supus legii statului de unde a fost expediat, afara numai daca:

   a) partile interesate au ales prin acordul lor, in conditiile art. 73 si art. 74, o alta lege, care devine astfel aplicabila;

   b) bunul este depozitat intr-un antrepozit sau pus sub sechestru in temeiul unor masuri asiguratorii sau ca urmare a unei vinzari silite, in aceste cazuri fiind aplicabila, pe perioada depozitului sau sechestrului, legea locului unde a fost reasezat temporar;

   c) bunul face parte dintre cele personale ale unui pasager, fiind in acest caz supus legii sale nationale.

   Art. 54. – Conditiile si efectele care decurg din rezerva dreptului de proprietate referitor la un bun destinat exportului sint cirmuite, daca partile nu au convenit altfel, de legea statului exportator.

 

   Secţiunea a III-a
  Mijloacele de transport

                           

   Art. 55. – Constituirea, transmiterea sau stingerea drepturilor reale asupra unui mijloc de transport sint supuse:

   a) legii pavilionului pe care il arboreaza nava sau aeronava;

   b) legii aplicabile statutului organic al intreprinderii de transport pentru vehiculele feroviare si rutiere din patrimoniul ei.

   Art. 56. – Legea aratata de art. 55 se aplica deopotriva:

   a) bunurilor aflate in mod durabil la bord, formindu-i dotarea tehnica;

   b) creantelor care au ca obiect cheltuielile efectuate pentru asistenta tehnica, intretinerea, repararea sau renovarea mijlocului de transport.

 

   Secţiunea a IV-a
  Titlurile de valoare

 

   Art. 57. – Emiterea de actiuni nominative, la ordin sau la purtator, precum si de obligatiuni este supusa legii aplicabile statutului organic al persoanei juridice emitente.

   Art. 58. – Conditiile si efectele transmiterii unui titlu de valoare dintre cele aratate de art. 57 sint supuse:

   a) legii aplicabile statutului organic al persoanei juridice emitente, cit priveste titlul nominativ;

   b) legii locului de plata a titlului la ordin;

   c) legii locului unde se afla titlul la purtator in momentul transmiterii, in raporturile dintre posesorii succesivi, precum si dintre acestia si tertele persoane.

   Art. 59. – Legea aratata expres in cuprinsul unui titlu de valoare stabileste daca acesta intruneste conditiile spre a fi un titlu reprezentativ al marfii pe care o specifica. In lipsa unei asemenea precizari, natura titlului se determina potrivit legii statului in care isi are sediul intreprinderea emitenta.

    Daca titlul reprezinta marfa, legea care i se aplica, in calitatea sa de bun mobil, potrivit alineatului precedent, cirmuieste drepturile reale referitoare la marfa pe care o specifica.

 

   Secţiunea a V-a
  Bunurile necorporale

 

   Art. 60. – Nasterea, continutul si stingerea drepturilor de autor asupra unei opere de creatie intelectuala sint supuse legii statului unde aceasta a fost pentru intiia oara adusa la cunostinta publicului prin publicare, reprezentare, expunere, difuzare sau in alt mod adecvat.

    Operele de creatie intelectuala nedivulgate sint supuse legii nationale a autorului.

   Art. 61. – Nasterea, continutul si stingerea dreptului de proprietate industriala sint supuse legii statului unde s-a efectuat depozitul ori inregistrarea sau unde s-a depus cererea de depozit sau de inregistrare.

   Art. 62. – Obtinerea reparatiei materiale si morale este supusa legii statului unde a avut loc incalcarea dreptului de autor sau de proprietate industriala.

  Art. 63. – Drepturile de autor si de proprietate industriala ale persoanelor fizice si persoanelor juridice straine sint ocrotite pe teritoriul Romaniei, conform legii romane si conventiilor internationale la care Romania este parte.

 

   Secţiunea a VI-a
  Formele de publicitate

 

   Art. 64. – Formele de publicitate, realizate in orice mod, referitoare la bunuri, sint supuse legii aplicabile la data si locul unde se indeplinesc.

  Art. 65. – Formele aratate in art. 64, precum si cele cu efect constitutiv de drepturi referitoare la un bun imobil sint supuse legii statului unde acesta se gaseste situat, chiar daca temeiul juridic al nasterii, transmiterii, restringerii sau stingerii dreptului real ori garantiei reale s-a constituit prin aplicarea altei legi.

 

   CAPITOLUL VI

Mostenirea

 

   Art. 66. – Mostenirea este supusa:

   a) in ce priveste bunurile mobile, oriunde acestea s-ar afla, legii nationale pe care persoana decedata o avea la data mortii;

   b) in ce priveste bunurile imobile si fondul de comert, legii locului unde fiecare din aceste bunuri este situat.

   Art. 67. – Legea aplicabila mostenirii stabileste indeosebi:

   a) momentul deschiderii mostenirii;

   b) persoanele cu vocatie de a mosteni;

   c) calitatile cerute pentru a mosteni;

   d) exercitarea posesiei asupra bunurilor ramase de la defunct;

   e) conditiile si efectele optiunii succesorale;

   f) intinderea obligatiei mostenitorilor de a suporta pasivul;

   g) drepturile statului asupra succesiunii vacante.

   Art. 68. – Testatorul poate supune transmiterea prin mostenire a bunurilor sale altei legi decit cea aratata in art. 66, fara a avea dreptul sa inlature dispozitiile ei imperative.

    Legea astfel aleasa se aplica situatiilor prevazute la art. 67.

    Intocmirea, modificarea sau revocarea testamentului sint socotite valabile daca actul respecta conditiile de forma aplicabile, fie la data cind a fost intocmit, modificat sau revocat, fie la data decesului testatorului, conform oricareia dintre legile urmatoare:

   a) legea nationala a testatorului;

   b) legea domiciliului acestuia;

   c) legea locului unde actul a fost intocmit, modificat sau revocat;

   d) legea situatiei imobilului ce formeaza obiectul testamentului;

  e) legea instantei sau a organului care indeplineste procedura de transmitere a bunurilor mostenite.

 

   CAPITOLUL VII
  Actul juridic

 

   Art. 69. – Conditiile de fond ale actului juridic unilateral sint stabilite de legea aleasa de catre autorul sau.

    In lipsa, se aplica legea statului cu care actul juridic prezinta legaturile cele mai strinse, iar daca aceasta lege nu poate fi identificata, se aplica legea locului unde actul juridic unilateral este intocmit.

   Art. 70. – Actul juridic accesoriu este cirmuit de legea care se aplica fondului actului juridic principal, in lipsa unei manifestari de vointa diferita.

   Art. 71. – Conditiile de forma ale unui act juridic sint stabilite de legea care ii cirmuieste fondul.

    Actul se considera totusi valabil din punct de vedere al formei, daca indeplineste conditiile prevazute de una dintre legile urmatoare:

   a) legea locului unde a fost intocmit;

   b) legea nationala sau legea domiciliului persoanei care l-a consimtit;

  c) legea aplicabila potrivit dreptului international privat al autoritatii care examineaza validitatea actului juridic.

   Art. 72. – In cazul in care legea aplicabila conditiilor de fond ale actului juridic impune, sub sanctiunea nulitatii, o anumita forma solemna, nici o alta lege dintre cele mentionate in art. 71 nu poate sa inlature aceasta cerinta, chiar daca actul a fost intocmit in strainatate.

 

   CAPITOLUL VIII
  Obligatiile contractuale si extracontractuale

   Secţiunea I
  Conditiile de fond ale contractului

 

   Art. 73. – Contractul este supus legii alese prin consens de parti.

  Art. 74. – Alegerea legii aplicabile contractului trebuie sa fie expresa ori sa rezulte neindoielnic din cuprinsul acestuia sau din circumstante.

  Art. 75. – Partile pot alege legea aplicabila totalitatii sau numai unei anumite parti a contractului.

  Art. 76. – Intelegerea privind alegerea legii aplicabile, potrivit art. 73, poate fi modificata prin acordul partilor.

    Modificarea acordului asupra legii aplicabile, convenita ulterior datei incheierii contractului, are efect retroactiv, fara sa poata totusi:

   a) sa infirme validitatea formei acestuia; sau

   b) sa aduca atingere drepturilor dobindite intre timp de terti.

   Art. 77. – In lipsa unei legi alese conform art. 73, contractul este supus legii statului cu care prezinta legaturile cele mai strinse.

    Se considera ca exista atare legaturi cu legea statului in care debitorul prestatiei caracteristice are, la data incheierii contractului, dupa caz, domiciliul sau, in lipsa, resedinta, ori fondul de comert sau sediul statutar.

    Contractul referitor la un drept imobiliar sau la un drept de folosinta temporara asupra unui imobil are legaturile cele mai strinse cu legea statului unde acesta se afla situat.

   Art. 78. – Prin prestatie caracteristica se intelege:

   a) prestatia partii care, in temeiul unui contract translativ, precum vinzarea sau altele similare, instraineaza un bun mobil;

   b) prestatia partii care, in temeiul unui contract de inchiriere sau altele similare, pune la dispozitia unei persoane, pe o durata de timp determinata, folosinta unui bun;

   c) prestatia indeplinita de mandatar, depozitar, antreprenor si, in general, de partea care, in contractele de servicii, o aduce la indeplinire;

   d) prestatia garantului in contractele de garantie, de cautiune sau altele similare.

    Prezumtiile stabilite in alineatul precedent pot fi inlaturate daca partea interesata face dovada ca din circumstante rezulta ca exista legaturi mai strinse ale contractului cu legea altui stat.

   Art. 79. – Contractul care nu poate fi localizat in functie de prestatia caracteristica a uneia dintre parti este supus, cit priveste conditiile de fond, legii locului unde a fost incheiat.

    Daca, in acest scop, partile aflate in state diferite au negociat prin schimb de scrisori, telegrame sau telefon, contractul se considera incheiat in tara domiciliului sau sediului partii de la care a pornit oferta ferma de contractare ce a fost acceptata.

   Art. 80. – Legea aplicabila fondului contractului, potrivit art. 73-79, se aplica indeosebi:

   a) interpretarii naturii sale juridice si a clauzelor pe care le cuprinde;

   b) executarii obligatiilor izvorite din contract;

  c) consecintelor neexecutarii totale sau partiale a acestor obligatii, precum si evaluarii prejudiciului pe care l-a cauzat;

   d) modului de stingere a obligatiilor izvorite din contract;

   e) cauzelor de nulitate a contractului si consecintelor acesteia.

    Modul de executare a obligatiilor izvorite din contract trebuie sa se conformeze legii locului de executare. Creditorul este obligat sa respecte aceasta lege in luarea masurilor destinate, potrivit contractului, sa preintimpine sau sa remedieze neexecutarea ori sa-i restringa efectele prejudiciabile.

   Art. 81. – Existenta si validitatea de fond a consimtamintului partilor referitor la legea aplicabila contractului sint determinate de insasi legea pe care au ales-o.

    Daca legea mentionata declara nevalabila alegerea astfel convenita, contractul este cirmuit de legea aratata in art. 77-79.

   Art. 82. – Existenta si validitatea de fond a contractului contestat de catre una dintre parti se determina in conformitate cu legea care i s-ar fi aplicat daca era socotit ca valabil.

   Art. 83. – Efectele juridice ale tacerii partii care contesta ca si-a dat consimtamintul la un contract sint supuse legii nationale a persoanei fizice sau legii statutului organic al persoanei juridice in cauza.

   Art. 84. – Contractul dintre parti care isi au domiciliul sau sediul in state diferite se considera incheiat la data cind acceptarea a ajuns la cunostinta ofertantului.

    Contractul, care prin natura sa ori la cererea beneficiarului, impune o executare imediata a prestatiei caracteristice, se considera incheiat in momentul cind debitorul acesteia a inceput executarea, afara numai daca ofertantul a cerut ca, in prealabil, sa i se comunice acceptarea. In acest ultim caz se aplica prevederile alineatului precedent.

   Art. 85. – Legea straina aplicabila contractului, in temeiul prezentului capitol, cuprinde dispozitiile sale de drept material, in afara de normele ei conflictuale.

 

   Secţiunea a II-a
  Conditiile de forma si de publicitate ale contractului

 

   Art. 86. – Contractul este supus conditiilor de forma stabilite de legea prevazuta la art. 71 alin. 1, care se aplica in mod corespunzator.

  Contractul se considera totusi valabil din punct de vedere al formei daca:

   a) partile care se gasesc, la data cind l-au incheiat, in state diferite, au indeplinit conditiile de forma prevazute de legea unuia dintre aceste state;

   b) reprezentantul partii a indeplinit conditiile de forma ale statului unde s-a aflat in momentul incheierii contractului.

   Art. 87. – Formele de publicitate necesare spre a conferi validitate sau opozabilitate contractului prin care se constituie, se modifica, se transmit ori se sting drepturi asupra bunurilor corporale, sint supuse legii locului unde acestea se afla sau sint situate.

 

   Secţiunea a III-a
  Contractul de vinzare

 

   Art. 88. – In lipsa unei legi convenite de parti spre a se aplica vinzarii mobiliare, aceasta este supusa legii statului in care vinzatorul are, la data incheierii contractului, dupa caz, domiciliul sau, in lipsa, resedinta ori fondul de comert sau sediul social.

  Art. 89. – Prin exceptie de la prevederile art. 88, contractul de vinzare-cumparare comerciala este supus legii statului in care cumparatorul are fondul de comert sau sediul social, daca:

   a) negocierile au fost purtate si contractul a fost incheiat de catre parti prezente in acel stat; sau

   b) contractul prevede in mod expres ca vinzatorul trebuie sa execute obligatia de livrare a marfii in acel stat.

   Art. 90. – Vinzarea prin licitatie, prin burse sau tirguri este supusa legii statului unde are loc incheierea pe aceasta cale a contractului, afara numai daca legea statului respectiv admite ca partile sa aleaga prin acord legea aplicabila si ele au procedat explicit la o asemenea alegere.

   Art. 91. – Legea aplicabila vinzarii, in temeiul art. 73, 76-77 si 88-90, cirmuieste indeosebi:

   a) interpretarea contractului;

   b) drepturile si obligatiile partilor;

   c) executarea obligatiilor ce izvorasc din contract;

   d) momentul de cind cumparatorul are dreptul la produsele si fructele bunului sau marfii transmise;

  e) momentul de cind cumparatorul suporta riscurile referitoare la bunul sau marfa transmisa:

  f) validitatea si efectele intre parti ale clauzelor de rezerva a proprietatii;

   g) consecintele neexecutarii contractului, inclusiv obtinerea reparatiei pentru prejudicii, cu exceptia chestiunilor care sint supuse legii procedurale a forului;

   h) modul de stingere a obligatiilor izvorite din contract, precum si decaderea intemeiata pe expirarea unui termen;

   i) consecintele nulitatii contractului.

   Art. 92. – Legea statului unde se efectueaza receptia marfii stabileste, daca nu s-a convenit expres altfel, termenele si procedura de verificare cantitativa si calitativa, precum si masurile ce pot fi luate referitor la aceste bunuri in cazul in care sint refuzate.

 

   Secţiunea a IV-a
  Contractul de intermediere

 

   Art. 93. – In raporturile dintre reprezentat si mandatar sau comisionar se aplica, daca nu s-a convenit altfel, legea statului in care intermediarul exercita imputernicirea.

    In cazul in care acesta exercita, cu titlu profesional, functia de intermediar sau agent, se aplica legea sediului sau profesional.

   Art. 94. – Legea aratata in art. 93 se aplica indeosebi:

   a) existentei, intinderii, modificarii si incetarii puterilor intermediarului;

   b) consecintelor depasirii acestor puteri sau folosirii lor abuzive;

   c) facultatii intermediarului de a delega, in totul sau in parte, puterile si de a desemna un intermediar aditional sau substituit;

   d) posibilitatii ca intermediarul sa incheie un contract pentru reprezentat, cind exista riscul unui conflict de interese intre el insusi si reprezentat;

   e) clauzei de neconcurenta;

   f) cazurilor de prejudicii care urmeaza sa fie reparate.

   Art. 95. – Raporturile dintre persoana reprezentata si tert sint supuse, daca nu au convenit explicit altfel, legii unde se afla sediul profesional al intermediarului.

    In lipsa unui asemenea sediu, se aplica legea statului unde a actionat intermediarul, daca pe teritoriul respectiv se afla:

   a) sediul, domiciliul sau resedinta persoanei reprezentate; sau

   b) sediul, domiciliul sau resedinta tertului; sau

   c) sediul bursei, tirgului sau locului unde s-a organizat o licitatie la care a participat intermediarul spre a indeplini imputernicirea.

   Art. 96. – Legea aratata de art. 95 stabileste indeosebi efectele actelor pe care intermediarul le-a incheiat in exercitiul real sau pretins al imputernicirii.

 Art. 97. – Modul de executare a imputernicirii trebuie sa se conformeze conditiilor stabilite de legea statului unde are loc executarea.

   Art. 98. – Intermediarul care a comunicat cu tertul dintr-un stat in altul, prin scrisori, telegrame, telex, telefon sau prin alte mijloace de telecomunicatie, este socotit ca a actionat de la sediul sau profesional ori, in lipsa, de la domiciliul sau resedinta sa.

   Art. 99. – Daca reprezentatul, intermediarul sau tertul are mai multe sedii profesionale in state diferite, se tine seama de cel care prezinta legatura cea mai strinsa cu actul indeplinit de intermediar.

   Art. 100. – Reprezentarea care are ca obiect acte de administrare sau de dispozitie referitoare la un imobil este supusa legii situatiei bunului.

 

   Secţiunea a V-a
  Contractul de munca

 

   Art. 101. – Legea convenita de parti, potrivit art. 73 si 76, spre a cirmui contractul de munca este aplicabila numai in masura in care nu aduce restringeri ocrotirii pe care o asigura salariatului dispozitiile imperative ale legii aplicabile in lipsa unei atare alegeri.

   Art. 102. – Contractul de munca este supus, daca partile nu au convenit altfel, legii statului pe al carui teritoriu:

  a) salariatul isi indeplineste in mod obisnuit munca, in temeiul contractului, chiar daca este temporar detasat intr-un alt stat;

    b) se afla sediul intreprinderii care a angajat salariatul, daca acesta isi indeplineste munca, prin natura functiei sale, in mai multe state; in cazul in care totusi exista legaturi mai puternice ale contractului de munca cu un alt stat, devine aplicabila legea acestuia.

 

   Secţiunea a VI-a
  Alte contracte

 

   Art. 103. – In lipsa de lege convenita de parti se aplica:

  a) in contractele de executare de lucrari, legea sediului antreprenorului;

    b) in contractele de transport, de expeditii si altele similare, legea sediului transportatorului sau expeditorului;

   c) in contractele bancare, inclusiv cele de garantie bancara autonoma, legea sediului intreprinderii de credit; in raporturile dintre cele doua banci se aplica legea celei care presteaza serviciul in favoarea celeilalte;

   d) in contractele de asigurare impotriva riscurilor, legea sediului asiguratorului; aceasta lege se aplica, de asemenea, cesiunii sau gajarii politei de asigurare;

   e) in contractele de depozit, legea sediului depozitarului;

   f) donatiei, legea nationala a donatorului.

           

   Secţiunea a VII-a
  Imbogatirea fara cauza si gestiunea de afaceri

 

   Art. 104. – Imbogatirea fara cauza a unei persoane fizice sau juridice este supusa legii statului unde s-a produs.

   Art. 105. – In cazul in care imbogatirea fara cauza decurge dintr-o prestatie intemeiata pe un raport juridic anual sau ale carui efecte incetasera in orice alt mod, legea acestuia este aplicabila si imbogatirii.

   Art. 106. – Gestiunea de afaceri este supusa legii locului unde persoana care indeplineste actele curente de gestiune exercita aceasta activitate.

 

   Secţiunea a VIII-a
  Actul ilicit

 

   Art. 107. – Legea statului unde are loc un fapt juridic stabileste daca acesta constituie un act ilicit si il cirmuieste indeosebi in ce priveste:

   a) capacitatea delictuala;

   b) conditiile si intinderea raspunderii;

   c) cauzele de limitare sau de exonerare de raspundere si de impartire a raspunderii intre autor si victima;

   d) raspunderea comitentului pentru fapta prepusului;

   e) natura daunelor care pot sa dea loc la reparatie;

   f) modalitatile si intinderea reparatiei;

   g) transmisibilitatea dreptului la reparatie;

  h) persoanele indreptatite sa obtina reparatia pentru prejudiciul suferit.

   Art. 108. – In cazul in care toate sau o parte din consecintele pagubitoare ale actului ilicit se produc intr-un alt stat decit in cel unde a avut loc, se aplica reparatiei corelative legea acestui stat, in conformitate cu dispozitiile de la lit. b)-h) din art. 107.

   Art. 109. – Persoana prejudiciata poate introduce actiunea de despagubiri direct impotriva asiguratorului de raspundere civila daca legea contractului de asigurare o admite.

   Art. 110. – Regulile de securitate si de comportament din statul unde a avut loc actul ilicit trebuie sa fie respectate in toate cazurile.

   Art. 111. – Dispozitiile art. 107-110 se aplica in mod corespunzator oricarei forme de raspundere izvorita din acte ilicite, daca nu se dispune expres altfel in sectiunile urmatoare.

 

   Secţiunea a IX-a
  Raspunderea pentru atingeri aduse personalitatii

 

   Art. 112. – Pretentiile de reparatii intemeiate pe o atingere adusa personalitatii de catre mass-media, indeosebi prin presa, radio, televiziune sau orice alt mijloc public de informare, sint cirmuite, la alegerea persoanei lezate, de:

   a) legea statului domiciliului sau resedintei sale;

   b) legea statului in care s-a produs rezultatul pagubitor;

   c) legea statului in care autorul daunei isi are domiciliul sau resedinta ori sediul social.

    In cazurile prevazute la lit. a) si b) se cere si conditia ca autorul daunei sa fi trebuit in mod rezonabil sa se astepte ca efectele atingerii aduse personalitatii sa se produca in unul din acele doua state.

   Art. 113. – Dreptul de replica impotriva daunelor aduse personalitatii este supus legii statului in care a aparut publicatia sau de unde s-a difuzat emisiunea.

 

   Secţiunea a X-a
  Raspunderea pentru produse

 

   Art. 114. – Pretentiile de reparatii intemeiate pe un defect al produsului, pe o descriere defectuoasa de natura sa creeze confuzii sau pe lipsa instructiunilor de folosire sint supuse, la alegerea consumatorului prejudiciat:

   a) legii domiciliului sau resedintei sale obisnuite;

   b) legii statului de unde a fost dobindit produsul, afara numai daca fabricantul, producatorul sau furnizorul face dovada ca produsul a fost pus in circulatie pe piata acelui stat fara consimtamintul sau.

   Art. 115. – Pretentiile de reparatii prevazute la art. 114 pot fi formulate daca produsul face parte dintre cele destinate unei folosinte personale sau familiale a consumatorului si este lipsit de legatura cu activitatea sa profesionala sau comerciala.

   Art. 116. – Instantele din Romania pot sa acorde despagubiri conform art. 114, intemeiate pe o lege straina, numai in limitele stabilite de legea romana pentru prejudicii corespunzatoare.

 

   Secţiunea a XI-a
  Raspunderea pentru concurenta neloiala

 

   Art. 117. – Pretentiile de reparatii intemeiate pe un act de concurenta neloiala sau pe un alt act care provoaca restringeri nelegitime liberei concurente sint supuse legii statului pe a carui piata s-a produs rezultatul daunator.

   Art. 118. – Poate fi aplicata, de asemenea, la cererea persoanei prejudiciate, in locul legii aratate la art. 117:

   a) legea statului de sediu al acestei persoane, daca actul de concurenta neloiala a produs daune care o privesc in exclusivitate;

   b) legea contractului dintre parti, daca actul de concurenta neloiala a fost savirsit si a adus prejudicii raporturilor dintre ele.

   Art. 119. – Instantele din Romania pot acorda despagubiri, conform art. 117 si 118, intemeiate pe o lege straina, numai in limitele stabilite de legea romana pentru prejudicii corespunzatoare.

 

   Secţiunea a XII-a
  Transmiterea si stingerea obligatiilor

 

   Art. 120. – Cesiunea de creanta este supusa, daca partile nu au convenit altfel, legii creantei cedate. Alegerea altei legi, prin acordul cedentului si cesionarului, nu este opozabila debitorului cedat decit cu consimtamintul sau.

    Obligatiile dintre cedent si cesionar sint supuse legii care se aplica raportului juridic pe care s-a bazat cesiunea.

   Art. 121. – Subrogarea conventionala este supusa, daca partile nu au convenit altfel, legii obligatiei al carei creditor este inlocuit.

    Subrogarea legala este supusa legii in temeiul careia o persoana poate sau trebuie sa dezintereseze pe creditor. Aceasta lege stabileste:

   a) daca platitorul se subroga in locul creditorului originar, in raporturile sale cu debitorul;

   b) drepturile ce pot fi exercitate impotriva debitorului.

   Art. 122. – Delegatia si novatia sint supuse legii aplicabile obligatiei care le formeaza obiectul.

   Art. 123. – Compensatia este supusa legii aplicabile creantei careia i se opune stingerea, partiala sau totala, prin compensatie.

 

   Secţiunea a XIII-a
  Dispozitii comune

 

   Art. 124. – Creditorul care isi valorifica drepturile impotriva mai multor debitori trebuie sa se conformeze legii aplicabile in raporturile sale cu fiecare dintre ei.

   Art. 125. – Dreptul unui debitor de a exercita regresul impotriva unui codebitor exista numai daca legile aplicabile ambelor datorii il admit.

    Conditiile de exercitare a regresului sint determinate de legea aplicabila datoriei pe care codebitorul o are fata de creditorul urmaritor.

    Raporturile dintre creditorul care a fost dezinteresat si debitorul platitor sint supuse legii aplicabile datoriei acestuia din urma.

    Dreptul unei institutii publice de a exercita regresul este stabilit de legea sa organica. Admisibilitatea si exercitiul regresului sint cirmuite de dispozitiile alin. 2 si 3 din prezentul articol.

   Art. 126. – Moneda de plata este definita de legea statului care a emis-o.

    Efectele pe care moneda le exercita asupra intinderii unei datorii sint determinate de legea aplicabila datoriei.

    Legea statului in care trebuie efectuata plata determina in ce anume moneda urmeaza ca ea sa fie facuta, afara numai daca, in raporturile de drept international privat nascute din contract, partile au convenit o alta moneda de plata.

 

   CAPITOLUL IX
  Cambia, biletul la ordin si cecul

 

   Secţiunea I
  Dispozitii comune

 

   Art. 127. – Persoana care, potrivit legii sale nationale, este lipsita de capacitatea de a se angaja prin cambie, bilet la ordin sau cec, se obliga totusi valabil printr-un asemenea titlu, daca semnatura a fost data intr-un stat a carui lege il considera capabil pe subscriitor.

   Art. 128. – Angajamentul asumat in materie de cambie, bilet la ordin sau cec este supus conditiilor de forma ale legii statului unde angajamentul a fost subscris. In materie de cec, indeplinirea conditiilor de forma prevazute de legea locului platii este suficienta.

    Daca angajamentul este nevalabil, potrivit legii aratate in alineatul precedent, dar se conformeaza legii statului unde are loc subscrierea unui angajament ulterior, neregularitatea de forma a primului angajament nu infirma validitatea celui ulterior.

   Art. 129. – Termenele stabilite pentru exercitarea actiunii de regres sint determinate, fata de orice semnatar, de legea locului unde titlul a luat nastere.

   Art. 130. – Forma si termenele de protest, cit si conditiile de forma ale unor acte necesare pentru exercitarea sau conservarea drepturilor in materie de cambie, bilet la ordin sau cec sint stabilite de legea statului unde trebuie intocmit protestul sau un alt act necesar.

 

   Secţiunea a II-a
  Cambia si biletul la ordin

 

   Art. 131. – Efectele obligatiilor acceptantului unei cambii si semnatarului unui bilet la ordin sint supuse legii locului unde aceste titluri sint platibile.

    Efectele pe care le produc semnaturile celorlalti obligati prin cambie sau prin bilet la ordin sint determinate de legea statului pe teritoriul caruia au fost date semnaturile.

   Art. 132. – Legea locului unde titlul a fost constituit stabileste daca posesorul cambiei dobindeste creanta care a dat loc emisiunii titlului.

   Art. 133. – Legea statului unde este platibila cambia stabileste daca acceptarea poate fi restrinsa la o parte din suma, precum si daca posesorul titlului este sau nu obligat sa primeasca o plata partiala.

   Art. 134. – Legea statului unde cambia sau biletul la ordin sint platibile determina masurile ce pot fi luate in caz de pierdere sau furt al titlului.

 

   Secţiunea a III-a
  Cecul

 

   Art. 135. – Legea statului unde cecul este platibil determina persoanele asupra carora poate fi tras un asemenea titlu.

   Art. 136. – In cazul in care, potrivit legii aratate in art. 135, cecul este nul din cauza ca a fost tras asupra unei persoane neindreptatite, obligatiile ce decurg din semnaturile puse pe titlu in alte state, ale caror legi nu cuprind o asemenea restrictie, sint valabile.

   Art. 137. – Legea statului pe al carui teritoriu au fost subscrise obligatiile ce decurg din cec determina efectele acestor obligatii.

   Art. 138. – Legea statului unde cecul este platibil determina indeosebi:

   a) daca titlul trebuie tras la vedere sau daca poate fi tras la un anumit termen de la vedere, precum si efectele postdatarii;

   b) termenul de prezentare;

   c) daca cecul poate fi acceptat, certificat, confirmat sau vizat si care sint efectele produse de aceste mentiuni;

   d) daca posesorul poate cere si daca este obligat sa primeasca o plata partiala;

   e) daca cecul poate fi barat sau poate sa cuprinda clauza „platibil in cont” ori o expresie echivalenta si care sint efectele acestei barari, clauze sau expresii echivalente;

   f) daca posesorul are drepturi speciale asupra provizionului si care este natura lor;

   g) daca tragatorul poate sa revoce cecul sau sa faca opozitie la plata acestuia;

   h) masurile care pot fi luate in caz de pierdere sau de furt al cecului;

   i) daca un protest sau o constatare echivalenta este necesara pentru conservarea dreptului de regres impotriva girantilor, tragatorului si celorlalti obligati.

 

   CAPITOLUL X
  Navigatia civila, fluviala, maritima si aeriana

   Secţiunea I
  Dispozitii comune

 

   Art. 139. – Legea pavilionului navei sau legea statului de inmatriculare a aeronavei se aplica faptelor si actelor juridice intervenite la bord, daca, in conformitate cu natura lor, acestea sint supuse legii locului unde au survenit.

    In porturi si aeroporturi se aplica legea locala.

   Art. 140. – Legea pavilionului navei sau statului de inmatriculare a aeronavei cirmuieste indeosebi:

   a) puterile, competentele si obligatiile comandantului navei sau aeronavei;

   b) contractul de angajare a personalului navigant, daca partile nu au ales o alta lege;

   c) raspunderea armatorului navei sau intreprinderii de transport aerian pentru faptele si actele comandantului si echipajului;

   d) drepturile reale si de garantie asupra navei sau aeronavei, precum si formele de publicitate privitoare la actele prin care se constituie, se transmit si se sting asemenea drepturi.

 

   Secţiunea a II-a
  Navele fluviale si maritime

 

   Art. 141. – Raspunderea izvorita dintr-un abordaj survenit intr-un port sau in apele teritoriale este supusa legii locului abordajului.

    In marea libera, abordajul este supus legii nationale comune a navelor, iar daca nationalitatea difera, legii navei avariate. In cazul cind ambele nave sint avariate, iar una are nationalitate romana, se aplica legea romana, daca nava avariata nu alege nationalitatea celeilalte nave.

    In zona economica exclusiva a Romaniei, abordajul este supus legii romane.

   Art. 142. – Obligatiile ce decurg din actele de asistenta si salvare a persoanelor si bunurilor sint supuse legii locului evenimentului, daca acesta s-a produs in apele teritoriale, iar daca a survenit in marea libera, legii nationale a navei care a acordat asistenta sau a realizat salvarea.

    Legea aratata in alineatul precedent stabileste, de asemenea, modul de repartizare a compensatiei pentru asistenta si salvare intre armator si echipajul navei salvatoare sau care a acordat asistenta tehnica.

 

   Secţiunea a III-a
  Aeronavele

 

   Art. 143. – Dispozitiile legii romane referitoare la rutele si securitatea zborului in spatiul aerian roman se aplica oricarei aeronave, independent de statul inmatricularii, precum si echipajului si calatorilor aflati la bord.

   Art. 144. – Daunele cauzate pe sol de aeronava sint supuse legii statului pe al carui teritoriu s-au produs.

    In marea libera si in alte spatii nesupuse vreunei suveranitati se aplica raspunderii izvorite dintr-un abordaj, in mod corespunzator, legea prevazuta de art. 141 alin. 2.

 

   CAPITOLUL XI
  Prescriptia achizitiva si extinctiva

 

   Art. 145. – Uzucapiunea este cirmuita de legea statului unde bunul se afla la inceperea termenului de posesie, prevazut in acest scop.

   Art. 146. – In cazul in care bunul a fost adus intr-un alt stat, unde se implineste durata termenului de uzucapiune, posesorul poate cere sa se aplice legea acestui din urma stat, daca sint reunite, cu incepere de la data deplasarii bunului, toate conditiile cerute de mentionata lege.

   Art. 147. – Prescriptia extinctiva a dreptului la actiune este supusa legii care se aplica dreptului subiectiv insusi.

 

   CAPITOLUL XII
  Norme de procedura in materie de drept international privat

   Secţiunea I
  Competenta jurisdictionala

 

   Art. 148. – Instantele judecatoresti romane sint competente, in conditiile prevazute de dispozitiile ce urmeaza, sa solutioneze procesele dintre o parte romana si o parte straina sau numai dintre straini, persoane fizice sau persoane juridice.

   Art. 149. – Instantele judecatoresti romane sint competente daca:

   1. piritul sau unul dintre piriti are domiciliul, resedinta sau fondul de comert in Romania; daca piritul din strainatate nu are domiciliul cunoscut, cererea se introduce la instanta domiciliului sau resedintei reclamantului din tara;

   2. sediul piritului, persoana juridica, se afla in Romania; in sensul prezentului articol, persoana juridica straina este socotita cu sediul in Romania si in cazul cind are pe teritoriul tarii o filiala, o sucursala, o agentie sau o reprezentanta;

   3. reclamantul din cererea de pensie de intretinere are domiciliul in Romania;

   4. locul unde a luat nastere sau trebuie executata, fie chiar in parte, o obligatie izvorita dintr-un contract, se afla in Romania;

   5. locul unde a intervenit un fapt juridic din care decurg obligatii extracontractuale sau efectele sale se afla in Romania;

   6. statia feroviara sau rutiera, precum si portul sau aeroportul de incarcare sau descarcare a pasagerilor sau marfii transportate se afla in Romania;

   7. bunul asigurat sau locul unde s-a produs riscul se afla in Romania;

   8. ultimul domiciliu al defunctului sau bunuri ramase de la acesta se afla in Romania;

   9. imobilul la care se refera cererea se afla in Romania.

   Art. 150. – Instantele romane sint, de asemenea, competente sa judece:

   1. procese dintre persoane cu domiciliul in strainatate, referitoare la acte sau fapte de stare civila inregistrate in Romania, daca cel putin una dintre parti este cetatean roman;

   2. procese referitoare la ocrotirea minorului sau interzisului, cetatean roman cu domiciliul in strainatate;

   3. declararea mortii prezumate a unui cetatean roman, chiar daca el se afla in strainatate la data cind a intervenit disparitia. Pina la luarea unor masuri provizorii de catre instanta romana, ramin valabile masurile provizorii luate de instanta straina;

   4. procese privitoare la ocrotirea in strainatate a proprietatii intelectuale a unei persoane domiciliate in Romania, cetatean roman sau strain fara cetatenie, daca prin conventia partilor nu s-a stabilit o alta competenta;

   5. procese dintre straini, daca acestia au convenit expres astfel, iar raporturile juridice privesc drepturi de care ei pot dispune, in legatura cu bunuri sau interese ale persoanelor din Romania;

   6. procese referitoare la abordajul unor nave sau aeronave, precum si cele referitoare la asistenta sau la salvarea unor persoane sau unor bunuri in marea libera ori intr-un loc sau spatiu nesupus suveranitatii vreunui stat, daca:

   a) nava sau aeronava are nationalitatea romana;

   b) locul de destinatie sau primul port sau aeroport, unde nava sau aeronava a ajuns, se gaseste pe teritoriul Romaniei;

   c) nava sau aeronava a fost sechestrata in Romania;

   d) piritul are domiciliul sau resedinta in Romania;

   7. falimentul sau orice alta procedura judiciara privind incetarea platilor in cazul unei societati comerciale straine cu sediul in Romania;

   8. orice alte procese prevazute de lege.

   Art. 151. – Instantele romane sint exclusiv competente sa judece procesele privind raporturi de drept international privat referitoare la:

   1. acte de stare civila intocmite in Romania si care se refera la persoane domiciliate in Romania, cetateni romani sau straini fara cetatenie;

   2. incuviintarea adoptiei, daca cel ce urmeaza a fi adoptat are domiciliul in Romania si este cetatean roman sau strain fara cetatenie;

   3. tutela si curatela privind ocrotirea unei persoane domiciliate in Romania, cetatean roman sau strain fara cetatenie;

   4. punerea sub interdictie a unei persoane care are domiciliul in Romania;

   5. desfacerea, anularea sau nulitatea casatoriei, precum si alte litigii dintre soti, cu exceptia celor privind imobile situate in strainatate, daca, la data cererii, ambii soti domiciliaza in Romania, iar unul dintre ei este cetatean roman sau strain fara cetatenie;

   6. mostenirea lasata de o persoana care a avut ultimul domiciliu in Romania;

   7. imobile situate pe teritoriul Romaniei;

   8. executarea silita a unui titlu executoriu pe teritoriul Romaniei.

   Art. 152. – Instantele din Romania pot sa dispuna, la cerere, masuri asiguratorii in cazuri urgente, spre a ocroti drepturi, interese sau bunuri ce au legatura cu jurisdictia lor, chiar daca nu sint competente, potrivit dispozitiilor prezentului capitol, sa solutioneze in fond procesul in vederea caruia sau in cursul caruia masurile sint necesare.

   Art. 153. – In cazul in care o jurisdictie straina se declara necompetenta sa solutioneze o actiune formulata de catre un cetatean roman, aceasta poate fi introdusa la instanta din Romania cu care procesul prezinta cele mai strinse legaturi.

   Art. 154. – Daca partile au supus, prin conventie, litigiul dintre ele sau litigiile ce se vor naste din actul pe care l-au incheiat, competentei unei anumite instante, aceasta va fi investita cu competenta jurisdictionala, afara numai daca:

   1. instanta este straina, iar litigiul intra in competenta exclusiva a unei instante romane;

   2. instanta este romana, iar una dintre parti invedereaza ca o instanta straina este exclusiv competenta.

   Art. 155. – In cazul in care instantele romane sint competente, potrivit dispozitiilor prezentului capitol, si nu se poate stabili care anume dintre ele este indreptatita sa solutioneze procesul, cererea va fi indreptata, potrivit regulilor de competenta materiala, la Judecatoria sectorului 1 al municipiului Bucuresti sau la Tribunalul municipiului Bucuresti.

   Art. 156. – Competenta instantelor romane, stabilita conform art. 148-152, nu este inlaturata prin faptul ca acelasi proces sau un proces conex a fost dedus in fata unei instante judecatoresti straine.

   Art. 157. – Instanta sesizata verifica, din oficiu, competenta sa de a solutiona procesul privind raporturi de drept international privat si, in cazul in care constata ca nu este competenta nici ea si nici o alta instanta romana, respinge cererea ca nefiind de competenta instantelor romane.

 

   Secţiunea a II-a
  Legea aplicabila in procesele de drept international privat

 

   Art. 158. – Capacitatea procesuala a fiecareia dintre partile in proces este cirmuita de legea sa nationala.

   Art. 159. – In procesele privind raporturi de drept international privat instantele romane aplica legea procedurala romana, daca nu s-a dispus altfel in mod expres.

    Legea romana stabileste si daca o anumita problema este de drept procedural sau de drept material.

   Art. 160. – Obiectul si cauza actiunii civile, in procesele privind raporturile de drept international privat, sint determinate de legea care reglementeaza fondul raportului juridic litigios. Dupa aceeasi lege se determina calitatea procesuala a partilor.

   Art. 161. – Mijloacele de proba pentru dovedirea unui act juridic si puterea doveditoare a inscrisului care il constata, sint cele prevazute de legea locului incheierii actului juridic sau de legea aleasa de parti, daca ele aveau dreptul sa o aleaga.

    Proba faptelor se face potrivit legii locului unde ele s-au produs.

    Cu toate acestea, va fi aplicabila legea romana, daca aceasta admite si alte mijloace de proba decit cele prevazute de legile aratate la alin. 1 si 2. Legea romana este aplicabila si in cazul in care ea ingaduie proba cu martori si cu prezumtii ale instantei, chiar daca aceste mijloace de proba nu sint admisibile potrivit legii straine.

    Dovada starii civile si puterea doveditoare a actelor de stare civila sint reglementate de legea locului unde s-a intocmit inscrisul invocat.

    Administrarea probelor se face potrivit legii romane.

   Art. 162. – Actele oficiale intocmite sau legalizate de catre o autoritate straina pot fi folosite in fata instantelor romane numai daca sint supralegalizate, pe cale administrativa ierarhica si in continuare de misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale Romaniei, spre a li se garanta astfel autenticitatea semnaturilor si sigiliului.

    Supralegalizarea pe cale administrativa este supusa procedurii stabilite de statul de origine al actului, urmata de supralegalizarea efectuata fie de catre misiunea diplomatica sau oficiul consular roman din statul de origine, fie de catre misiunea diplomatica sau oficiul consular al statului de origine in Romania si, in continuare, in ambele situatii, de catre Ministerul Afacerilor Externe.

    Scutirea de supralegalizare este permisa in temeiul legii, al unei intelegeri internationale la care este parte Romania sau pe baza de reciprocitate.

    Supralegalizarea actelor intocmite sau legalizate de instantele romane se face, din partea autoritatilor romane, de catre Ministerul Justitiei si Ministerul Afacerilor Externe, in aceasta ordine.

 

   Secţiunea a III-a
  Conditia strainului ca parte in proces

 

   Art. 163. – Strainii, persoane fizice si persoane juridice au, in conditiile legii, in fata instantelor romane, aceleasi drepturi si aceleasi obligatii procedurale ca si persoanele fizice de cetatenie romana si persoanele juridice romane.

    Cetatenii straini beneficiaza in fata instantelor romane, in procesele privind raporturile de drept international privat, de scutiri sau reduceri de taxe si alte cheltuieli de procedura, precum si de asistenta juridica gratuita, in aceeasi masura si in aceleasi conditii ca si cetatenii romani, sub conditia reciprocitatii cu statul de cetatenie sau de domiciliu al solicitantilor.

    Sub aceeasi conditie a reciprocitatii, reclamantul de cetatenie straina nu poate fi obligat sa depuna cautiune ori vreo alta garantie, pentru motivul ca este strain sau ca nu are domiciliul ori sediul in Romania.

   Art. 164. – In cazul in care reprezentarea ori asistarea strainului lipsit de capacitate sau cu capacitate de exercitiu restrinsa nu a fost asigurata potrivit legii sale nationale, iar din aceasta cauza judecarea procesului intirzie, instanta ii va putea numi in mod provizoriu un curator special.

 

   Secţiunea a IV-a
  Efectele hotaririlor straine

 

   Art. 165. – In sensul prezentei legi, termenul de hotariri straine se refera la actele de jurisdictie ale instantelor judecatoresti, notariatelor sau oricaror autoritati competente dintr-un alt stat.

   Art. 166. – Hotaririle straine sint recunoscute de plin drept in Romania, daca se refera la statutul civil al cetatenilor statului unde au fost pronuntate sau daca, fiind pronuntate intr-un stat tert, au fost recunoscute mai intii in statul de cetatenie al fiecarei parti.

   Art. 167. – Hotaririle referitoare la alte procese decit cele aratate in art. 166 pot fi recunoscute in Romania, spre a beneficia de puterea lucrului judecat, daca sint indeplinite cumulativ urmatoarele conditii:

   a) hotarirea este definitiva, potrivit legii statului unde a fost pronuntata;

   b) instanta care a pronuntat-o a avut, potrivit legii mentionate, competenta sa judece procesul;

   c) exista reciprocitate in ce priveste efectele hotaririlor straine intre Romania si statul instantei care a pronuntat hotarirea.

    Daca hotarirea a fost pronuntata in lipsa partii care a pierdut procesul, trebuie sa se constate, de asemenea, ca i-a fost inminata in timp util citatia pentru termenul de dezbateri in fond, cit si actul de sesizare a instantei si ca i s-a dat posibilitatea de a se apara si de a exercita calea de atac impotriva hotaririi.

    Caracterul nedefinitiv al hotaririi straine, decurgind din omisiunea citarii persoanei care nu a participat la proces in fata instantei straine, poate fi invocat numai de catre acea persoana.

   Art. 168. – Recunoasterea hotaririi straine poate fi refuzata in unul dintre urmatoarele cazuri:

   1. hotarirea este rezultatul unei fraude comise in procedura urmata in strainatate;

   2. hotarirea incalca ordinea publica de drept international privat roman; constituie un asemenea temei de refuz al recunoasterii incalcarea dispozitiilor art. 151 privitoare la competenta exclusiva a jurisdictiei romane;

   3. procesul a fost solutionat intre aceleasi parti printr-o hotarire, chiar nedefinitiva, a instantelor romane sau se afla in curs de judecare in fata acestora la data sesizarii instantei straine.

    Recunoasterea nu poate fi refuzata pentru singurul motiv ca instanta care a pronuntat hotarirea straina a aplicat o alta lege decit cea determinata de dreptul international privat roman, afara numai daca procesul priveste starea civila si capacitatea unui cetatean roman, iar solutia adoptata difera de cea la care s-ar fi ajuns potrivit legii romane.

   Art. 169. – Sub rezerva verificarii conditiilor prevazute de art. 167 si 168, instanta romana nu poate proceda la examinarea in fond a hotaririi straine si nici la modificarea ei.

   Art. 170. – Cererea de recunoastere se rezolva pe cale principala de tribunalul judetean in circumscriptia caruia isi are domiciliul sau sediul cel care a refuzat recunoasterea hotaririi straine.

    Cererea de recunoastere poate fi, de asemenea, rezolvata pe cale incidenta, de catre instanta sesizata cu un proces avind un alt obiect, in cadrul caruia se ridica exceptia puterii lucrului judecat, intemeiata pe hotarirea straina.

   Art. 171. – Cererea de recunoastere a hotaririi straine se intocmeste potrivit cerintelor prevazute de legea procedurala romana si va fi insotita de urmatoarele acte:

   a) copia hotaririi straine;

   b) dovada caracterului definitiv al acesteia;

   c) copia dovezii de inminare a citatiei si actului de sesizare, comunicate partii care a fost lipsa in instanta straina sau orice alt act oficial care sa ateste ca citatia si actul de sesizare au fost cunoscute, in timp util, de catre partea impotriva careia s-a dat hotarirea;

   d) orice alt act, de natura sa probeze, in completare, ca hotarirea straina indeplineste celelalte conditii prevazute de art. 167.

    Actele prevazute in alin. 1 vor fi insotite de traduceri autorizate si vor fi supralegalizate, cu respectarea dispozitiilor art. 162. Supralegalizarea nu se cere in cazul in care partile sint de acord cu depunerea de copii certificate pentru conformitate.

   Art. 172. – Cererea de recunoastere a hotaririi straine se solutioneaza pe cale principala prin hotarire, iar pe cale incidenta prin incheiere interlocutorie, in ambele cazuri dupa citarea partilor.

    Cererea poate fi solutionata fara citarea partilor daca, din hotarirea straina, rezulta ca piritul a fost de acord cu admiterea actiunii.

   Art. 173. – Hotaririle straine, care nu sint aduse la indeplinire de bunavoie de catre cei obligati a le executa, pot fi puse in executare pe teritoriul Romaniei, pe baza incuviintarii date, la cererea persoanei interesate, de catre tribunalul judetean in circumscriptia caruia urmeaza sa se efectueze executarea.

    Hotaririle straine prin care s-au luat masuri asiguratorii si cele date cu executarea provizorie nu pot fi puse in executare pe teritoriul Romaniei.

   Art. 174. – Executarea hotaririi straine se incuviinteaza cu respectarea conditiilor prevazute de art. 167, cit si a celor ce urmeaza:

   a) hotarirea este executorie potrivit legii instantei care a pronuntat-o;

   b) dreptul de a cere executarea silita nu este prescris potrivit legii romane.

    Dispozitiile art. 168 si 169 sint aplicabile in mod corespunzator si cererii de incuviintare a executarii.

   Art. 175. – Cererea de incuviintare a executarii, intocmita in conditiile prevazute de art. 171, va fi insotita si de dovada caracterului executor al hotaririi straine, eliberata de instanta care a pronuntat-o.

   Art. 176. – Cererea de incuviintare a executarii se solutioneaza prin hotarire, dupa citarea partilor.

    In cazul in care hotarirea straina contine solutii asupra mai multor capete de cerere, care sint disociabile, incuviintarea poate fi acordata separat.

   Art. 177. – Pe baza hotaririi definitive de incuviintare a executarii se emite titlul executoriu, in conditiile legii romane, mentionindu-se in titlu si hotarirea de incuviintare.

   Art. 178. – Hotarirea straina, data de catre o instanta competenta, are forta probanta in fata instantelor romane cu privire la situatiile de fapt pe care le constata.

 

   Secţiunea a V-a
  Tranzactiile judiciare

 

   Art. 179. – Tranzactiile judiciare incheiate in strainatate produc in Romania efectele ce decurg din legea care le-a fost aplicata, in conditiile art. 173 alin. 1 si art. 174-178.

 

   Secţiunea a VI-a
  Arbitrajul de drept international privat

 

   Art. 180. – In cazul in care partile in proces au incheiat o conventie arbitrala, pe care una dintre ele o invoca in instanta judecatoreasca, aceasta isi verifica competenta.

    Instanta va retine spre solutionare procesul daca:

   a) piritul si-a formulat apararile in fond, fara nici o rezerva intemeiata pe conventia arbitrala; sau

   b) conventia arbitrala este lovita de nulitate ori inoperanta; sau

   c) tribunalul arbitral nu poate fi constituit din cauze vadit imputabile piritului in arbitraj.

   Art. 181. – Dispozitiile art. 167-178 privind recunoasterea si executarea hotaririlor judecatoresti straine se aplica, in mod corespunzator, si sentintelor arbitrale straine.

 

   CAPITOLUL XIII
  Dispozitii finale

 

   Art. 182. – Prezenta lege intra in vigoare la 60 de zile de la data publicarii ei in Monitorul Oficial al Romaniei.

   Art. 183. – Pe data intrarii in vigoare a prezentei legi se abroga art. 2 din Codul civil, art. 375 din Codul de procedura civila, precum si orice dispozitii contrare.

 

    Aceasta lege a fost adoptata de Senat in sedinta din 4 februarie 1991.

 

    PRESEDINTELE   SENATULUI
academician ALEXANDRU BIRLADEANU

 

    Aceasta lege a fost adoptata de Camera Deputatilor in sedinta din 7 septembrie 1992, cu respectarea prevederilor art. 74 alin. (2) din Constitutia Romaniei

Prezenta elementului de extraneitate obliga instanta sa rezolve doua probleme majore de drept international privat: mai intai, problema conflictului de legi, prin a identifica si cunoaste care dintre cele doua legi, romana sau straina, guverneaza raportul juridic dedus judecatii; apoi problema de ordin procesual a conflictului de jurisdictii, prin a determina instanta competenta sa solutioneze litigiul si, dupa caz, procedura aplicabila.

Rezolvand conflictul de legi in sensul aplicarii legii straine, instanta este datoare sa stabileasca si continutul legii straine, tinand seama de prevederile art. 7 si 8 din Legea nr. 105/1992.

Prin sentinta civila nr. 165 din 16 mai 2000, Tribunalul Arad a admis actiunea formulata la data de 23 noiembrie 1999 si a obligat pe parat sa restituie reclamantului suma imprumutata de 36.000 DM sau echivalentul acesteia in lei, calculat la data platii.

Pentru a pronunta aceasta hotarare, tribunalul a retinut ca intre parti s-a incheiat un contract de imprumut in luna ianuarie 1998 in Austria, care a fost consemnat in Registrul notarului public din Viena si care a avut scadenta la sfarsitul lunii februarie 1998. De asemenea, tribunalul a stabilit ca litigiul este guvernat de legea romana.

Curtea de Apel Timisoara, prin decizia civila nr. 129 din 8 noiembrie 2000, a admis apelul paratului si, desfiintand sentinta apelata, a trimis cauza spre rejudecare primei instante, cu motivarea ca, desi aceasta este competenta material si teritorial, litigiul, fiind de drept international privat, urmeaza dispozitiile art. 77 alin. 1 si 2 din Legea nr. 105/1992, in sensul ca legea aplicabila contractului este legea austriaca.

Impotriva acestei decizii au declarat recurs ambele parti.

Reclamanta a invocat motivul de casare prevazut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedura civila, aratand ca, intrucat partile sunt cetateni romani si au domiciliul in Romania, contractul de imprumut este guvernat de legea romana, iar nu de legea austriaca, astfel cum in mod gresit a stabilit instanta de apel.

Paratul si-a bazat recursul pe motivele de casare prevazute de art. 304 pct. 3 si 9 din Codul de procedura civila, invocand, in raport cu prevederile art. 148 si 149 pct. 4 din Legea nr. 105/1992, necompetenta internationala a instantelor romane in solutionarea litigiului.

Recursul reclamantului este intemeiat.

Incontestabil, partile au cetatenia romana si domiciliul in Romania, dupa cum inscrisul depus de reclamant la dosar consemneaza faptul ca actul juridic s-a incheiat in Austria, in fata unui notar public. Prezenta acestui element de extraneitate obliga instanta sa rezolve doua probleme majore de drept international privat.

Mai intai, problema conflictului de legi, prin a identifica si cunoaste care dintre cele doua legi, romana, sau austriaca, guverneaza raportul juridic dedus judecatii.

Apoi, problema de ordin procesual a conflictului de jurisdictii, prin a determina instanta competenta sa solutioneze litigiul si, dupa caz, procedura aplicabila.

Rezolvand conflictul de legi, instanta de apel a optat, cu ajutorul normelor conflictuale cuprinse in art. 77 alin. 1 si 2 din Legea nr. 105/1992, pentru aplicarea legii austriace, fara a tine seama insa si de prevederile art. 7 si 8 din lege. Potrivit acestor texte, instanta era obligata sa stabileasca continutul legii straine, prin atestari obtinute de la organele statului care a edictat-o, prin avizul unui expert sau un alt mod adecvat, avand posibilitatea sa oblige partea care a invocat legea straina, cum s-a intamplat in speta, sa faca dovada continutului ei. Nu mai putin, in cazul imposibilitatii de a stabili continutul legii straine ori daca s-ar fi constatat ca aplicarea legii straine incalca ordinea publica de drept international privat sau a devenit competenta prin frauda, instanta era datoare sa inlature legea straina si sa aplice legea romana.

Neprocedand in sensul aratat, instanta de apel a pronuntat o hotarare lovita de nulitate, astfel incat recursul reclamantului este fondat.

In schimb, este nefondat recursul paratului care, criticand solutionarea conflictului de jurisdictii, face trimitere la dispozitiile art. 148 si 149 pct. 4 din Legea nr. 105/1992. Or, textele invocate au ca premisa de aplicare existenta unui proces dintre partea romana si o parte straina sau numai dintre straini persoane fizice sau persoane juridice, ceea ce, in speta, nu este cazul, de vreme ce litigiul se poarta exclusiv intre parti romane. Prin urmare, in mod corect s-a stabilit ca instantele romane sunt competente sa solutioneze litigiul.

Dreptul international public constituie un ansamblu de norme juridice care guverneaza raporturile care se stabilesc în cadrul societatii internationale.Ansamblul statelor si al altor entitati angajate în raporturi pe plan international (organizatiile internationale guvernamentale etc), guvernate de normele dreptului international public, formeaza societatea sau comunitatea internationala. Procesul de constituire si de aplicare a normelor dreptului international public în cadrul comunitatii internationale reprezinta ordinea juridica internationala.

Definitia dreptului international public contemporan: „totalitatea normelor juridice, create de catre state pe baza acordului de vointa, exprimate în forme juridice specifice (tratate, cutuma), pentru a reglementa relatiile dintre ele privind pacea, securitatea si cooperarea internationala, norme a caror aplicare este realizata prin respectarea de buna voie, iar în caz de necesitate, prin sanctiunea individuala sau colectiva a statelor” .

Din definitia de mai sus rezulta ca, obiectul dreptului international public îl constituie reglementarea raporturilor dintre state, precum si între acestea si alte subiecte de drept international (organizatii interguvernamentale etc.) si stabilirea competentelor, a drepturilor si obligatiilor subiectelor dreptului international public în relatiile internationale.

Dreptul international public nu este o categorie statica, abstracta. Orice modificare care intervine în societatea internationala se reflecta în prevederile sale, dreptul international public fiind si un instrument al politicii internationale. În comunitatea internationala contemporana asistam la un fenomen de disociere, manifestat în tendinta de dezagregare a federatiilor de state, în centrul si estul Europei (Iugoslavia, U.R.S.S), urmat de formarea unor state independente (Serbia, Slovenia, Croatia, Macedonia, Bosnia-Hertegovina, Ucraina etc.) sau a unor alte forme de comunitate (C.S.I). Pe de alta parte, în vestul Europei, statele bazate pe similitudini politice sau economice tind sa se reuneasca în cadrul unor structuri organizationale integrate, cum este Uniunea Europeana. Aceste fenomene au, în planul ordinii juridice internationale, o serie de consecinte:

1. schimbarea configuratiei subiectelor dreptului international public, prin disparitia vechilor „actori” (federatii etc.) si aparitia altora (state independente, confederatii, organizatii guvernamentale);
2. aparitia unor noi norme ale dreptului international public, ca urmare a încheierii, în aceasta perioada, a unui mare numar de tratate internationale;
3. formarea unor noi reguli cutumiare, ca rezultat al practicii recente a statelor în cadrul relatiilor internationale;
4. conturarea unor noi ramuri ale dreptului international public, concretizare a intereselor statelor fata de domenii de actualitate: dreptul pacii, dreptul mediului, dreptul dezvoltarii, dreptul spatial, dreptul international al drepturilor omului etc.

2. Caracteristici ale dreptului international public

În societatea internationala, pozitia statelor este cea de egalitate juridica. Inegalitatile care apar în mod firesc între state nu determina, din punct de vedere al dreptului international public, relatii de subordonare între state, fiecare dintre ele beneficiind de atributul de stat suveran si egal în drepturi cu celelalte. De aici, teza ca dreptul international public este un drept de coordonare si nu un drept de subordonare, cum este dreptul intern al statelor. Cu alte cuvinte, în societatea internationala nu exista o ierarhie care sa situeze un stat de-asupra altora, ele fiind considerate – din punct de vedere juridic – egale în drepturi.

Din raportarea dreptului international public la dreptul intern al statelor, rezulta anumite particularitati ale dreptului international public:

a) Sub aspectul modului de elaborare a normelor, în societatea internationala nu exista un for legislativ unic, similar parlamentului din dreptul intern, si supraordonat statelor, care sa elaboreze o legislatie internationala. Statele sunt cele care creeaza normele internationale, prin acordul lor de vointa, exprimat în mod liber si concretizat în tratate si cutuma si tot statele sunt si destinatarele acestor norme. Statele accepta sa îsi conformeze comportamentul lor pe plan extern, în functie de normele dreptului international public.

b) În societatea internationala nu exista organe executive, asemanatoare guvernului, care sa asigure aplicarea normelor dreptului international public în raporturile dintre subiectele acestuia. Aceasta atributie revine tot statelor.

c) În comunitatea internationala, nu exista organe judecatoresti cu competenta generala si obligatorie, care sa intervina din oficiu instituind sanctiuni, atunci când normele de drept nu sunt respectate. Aceasta nu înseamna ca nu ar exista organisme internationale cu functii jurisdictionale, competenta acestora fiind conditionata de exprimarea acordului expres al statelor aflate în cauza. Pentru ca un stat sa poata figura în calitate de parte în fata Curti Internationale de Justitie, este necesar consimtamântul acestuia. În alte cazuri, pentru ca un stat sa poata fi tras la raspundere în fata unei instante jurisdictionale, acesta trebuie sa fie parte la tratatul care a instituit acea instanta (Curtea Europeana a Drepturilor Omului, Curtea Europeana de Justitie ).

d) Normele dreptului international public nu prevad în mod expres sanctiuni pentru cazul nerespectarii lor, spre deosebire de dreptul intern al statelor, ceea ce nu înseamna ca aceste norme ar fi facultative. Dar, întrucât statele sunt cele care creeaza normele internationale, prin tratate sau cutuma, se prezuma buna-credinta a acestora în a le respecta. Deci, respectarea normelor dreptului international public nu se bazeaza în principiu pe constrângere, desi aceasta nu este exclusa în anumite cazuri.

3. Sanctiunile în dreptul international public

Recurgerea la sanctiuni intervine în conditiile în care un stat comite un act sau un fapt ilicit, din punct de vedere al dreptului international public, împotriva unui alt stat, sau atunci când încalca o norma imperativa (denumita de “jus cogens”), comitând, de exemplu, o crima internationala.

Competenta de a constata ca un anumit act sau fapt savârsit de un stat constituie un act ilicit si de a aplica sanctiuni, revine: statelor si Organizatiei Natiunilor Unite (O.N.U.) sau altor organizatii internationale regionale.

În cazul comiterii de catre un stat a unui act ilicit împotriva altui stat, statul victima, dupa ce dovedeste carecterul ilicit al actului, poate fi autorizat de catre organele O.N.U. sa aplice sanctiuni. În cazul comiterii de catre un stat, prin reprezentantii sai, a unei crime internationale, oricare dintre statele membre ale comunitatii internationale are interesul sa constate producerea actului ilicit si sa sanctioneze statul vinovat de încalcarea ordinii publice internationale.

O.N.U. si alte organizatii internationale regionale, în numele societatii internationale si în limitele mandatului primit din partea statelor membre prin statutul oragnizatiei ( Carta O.N.U, etc) sunt abilitate sa constate si sa sanctioneze acte sau fapte ilicite ale statelor.

a) Sanctiunile aplicabile de catre state pot sa conste în riposta militara, acte de retorsiune sau represalii.

Atacul armat din partea unui stat poate fi sanctionat prin riposta militara de catre statul victima, în baza dreptului la autoaparare prevazut de Carta O.N.U.

Tot în numele dreptului la autoaparare, statele pot sa recurga la acte de retorsiune, constând în „acte neamicale considerate însa legitime, cum sunt: ruperea relatiilor diplomatice, revocarea privilegiilor diplomatice sau consulare, instituirea unui embargo sau întreruperea unui ajutor economic, atunci când o asemenea masura nu încalca prevederile unui tratat”

Represaliile sunt „acele acte ale unui stat care, desprinse e contextul în care se desfasoara, ar trebui considerate ilegale, dar care pot fi justificate uneori în cazul în care acestea constituie un raspuns la conduita contrara dreptului international al altui stat. Represaliile pot avea un caracter politic, economic sau juridic, dar nu pot avea un caracter militar” . Spre exemplu, un stat dispune exproprierea masiva a unor bunuri apartinând cetatenilor altui stat, fara sa acorde despagubirile legale, stabilite printr-un acord international. Statul ai carui cetateni au fost prejudiciati în acest mod, poate replica prin exproprierea în conditii identice a bunurilor cetatenilor statului care a încalcat acordul international si care se afla pe teritoriul sau.

b) Organizatiile internationale, prin organele lor, pot sa aplice anumite sanctiuni, în cazul încalcarii unor norme de drept international public.

În cadrul O.N.U., Consiliul de Securitate este organul mandatat sa aplice sanctiuni. Aplicarea sanctiunilor nu vizeaza, pedepsirea statului, ci, în primul rând, restabilirea pacii si securitatii internationale. Sanctiunile care pot fi aplicate, sunt de doua tipuri: fara folosirea fortei armate (masuri de ordin politic si economic) si cu folosirea fortei armate (masuri de ordin militar).

Din cadrul primei categorii de sanctiuni fac parte: întreruperea relatiilor economice si a comunicatiilor, sau ruperea relatiilor diplomatice. Din cadrul celei de-a doua categorii fac parte: demonstratiile, blocadele sau alte operatiuni executate de forte aeriene, maritime sau terestre, ale statelor membre O.N.U.

Consiliul de Securitate intervine atunci când constata ca o anumita situatie internationala reprezinta: o amenintare împotriva pacii, o încalcare a pacii sau un act de agresiune.

Cel mai frecvent, Consiliul de Securitate a apreciat ca o situatie internationala care a reclamat aplicarea unei sanctiuni, reprezenta o amenintare împotriva pacii. În câteva cazuri doar s-a justificat calificativul de „încalcare a pacii” (razboiul Irak-Iran, razboiul din Iugoslavia). Alte situatii internationale au fost apreciate ca reprezentând amenintari împotriva pacii: împiedicarea exercitarii dreptului popoarelor la autodeterminare (în Rodezia si Namibia), terorism ( în Libia), violarea drepturilor omului si exod masiv de populatie peste granitele nationale (în Ruanda).

Sanctiunile aplicabile de catre organizatiile internationale regionale pot sa conste în: pierderea de catre state a unor avantaje decurgând din calitatea lor de membre ale organizatiei, suspendarea temporara a dreptului de vot al statului în cadrul organizatiei, sau excluderea din organizatie. În cadrul Consiliului Europei, organul decizional – Comitetul de Ministri – poate dispune (la recomandarea Adunarii Parlamentare), suspendarea dreptului de vot al statului în cadrul organizatiei sau excluderea unui stat membru daca acesta a încalcat în mod grav principiul statutar al organizatiei – respectarea drepturilor fundamentale ale omului. Africa de Sud a fost exclusa temporar din cadrul Organizatiei Internationale a Muncii. De asemenea, Fondul Monetar International poate sa recurga la aplicarea unor sanctiuni sub forma neacordarii sau retragerii unor credite.

4. Acordul de vointa al statelor – fundamentul dreptului international

Statele accepta faptul ca, un corp de norme juridice este absolut necesar pentru a le reglementa comportamentul în raporturile cu alte state si entitati internationale. Atunci când apar state noi în societatea internationala nu este nevoie de o declaratie de acceptare a dreptului international public din partea acestora. Dreptul international în vigoare, în momentul aparitiei lor, le este – în principiu – opozabil. Se admite, însa, dreptul statelor de a refuza aplicarea unor cutume internationale, precum si de a initia noi reguli cutumiare.

Realizarea acordului de vointa al statelor, prin intermediul tratatelor, nu se obtine în mod automat. Procedura de încheiere a tratatelor are un caracter complex si nu sunt excluse presiunile exercitate asupra statelor sau blocajele în negocieri.

O mare parte din domeniile de interactiune între state sunt reglementate de dreptul international. Exista totusi un „domeniu rezervat”, o zona în care statelor li se acorda o larga libertate de actiune, acest domeniu apartinând competentei lor nationale exclusive si care include : alegerea formei de stat, organizarea politica interna, organizarea administrativ teritoriala, apararea si securitatea nationala. În acest domeniu nu este admisa nici o interventie exterioara, în numele necesitatii respectarii dreptului international public. Problema respectarii drepturilor fundamentale ale omului în plan intern, considerata în dreptul international traditional ca apartinând domeniului rezervat al statului, face parte – în prezent – din domeniul cooperarii internationale.

5. Raportul dintre dreptul international public si dreptul intern

Desi dreptul international si dreptul intern sunt sisteme juridice distincte, cele doua sisteme se întrepatrund, în sensul ca, în baza tratatelor internationale pe care le încheie, statele sunt obligate sa ia anumite masuri pe plan intern pentru a îndeplini obligatiile internationale la care s-au angajat. Pe de alta parte, în legislatia interna a statelor exista reglementari care depasesc cadrul lor national, regizând comportamentul lor pe plan extern. De exemplu, normele interne prin care se desemneaza organele statale cu atributii în relatiile internationale, procedurile de semnare si ratificare a tratatelor, statutul juidic al strainilor, normele legale privind recunoasterea cetateniei.

În practica, se pune problema de a stabili care este impactul dreptului international asupra dreptului intern al statului, mai precis, de a stii, în cazul unui conflict între normele celor doua sisteme de drept, care dintre acestea prevaleaza. În acest sens, în literatura juridica s-au conturat doua teorii : teoria dualista si teoria monista.

a) Conform teoriei dualiste ( elaborata în doctrina germana si italiana, la sfârsitul sec.al XIX –lea si începutul sec. XX), dreptul international si dreptul intern reprezinta sisteme juridice cu valoare egala, dar distincte, care actioneaza pe planuri diferite, având izvoare si destinatari diferiti. În consecinta, cele doua sisteme juridice nu se pot intersecta în nici o situatie, fiecare dintre ele reglementând un domeniu specific de raporturi juridice. Se sustine, de asemenea, ca poate sa existe neconformitati între actele interne si cele internationale, ceea ce în dreptul contemporan nu este de acceptat.

b) Teoria monista are la baza „ideea ansamblului normelor juridice ale celor doua sisteme de drept si subordonarea unui drept fata de celalalt” si cuprinde doua variante:

• monismul cu primatul dreptului intern asupra dreptului international;
• monismul cu primatul dreptului international asupra dreptului intern.

Prima varianta, dominanta în doctrina sec. XIX, sustinând independenta si suveranitatea deplina a statelor, încearca sa demonstreze ca dreptul international reprezinta o proiectare în sfera raporturilor dintre state a unor norme din dreptul intern, dreptul international derivând deci, din dreptul intern al fiecarui stat.

Cea de a doua varianta a aparut ca o reactie fata de prima, sustinând ca dreptul international public ar determina limitele competentelor dreptului intern al statelor. Aceasta varianta porneste de la conceptiile dreptului natural, afirmând ca ar exista o ordine juridica universala, superioara ordinilor juridice nationale, un adevarat „stat mondial”, care atribuie competente statelor în cadrul acestei ordini juridice universale. Practica internationala nu a confirmat acesta teorie care neaga competentele statului rezultând din suveranitatea acestora.

În dreptul contemporan, se manifesta o tot mai accentuata determinare a dreptului intern de catre dreptul international, fara ca vreuna din cele doua teorii sa se fi validat în totalitate. Nu exista însa o practica uniforma a statelor în acest sens, primatul unuia sau a altuia dintre cele doua sisteme juridice apreciindu-se pentru fiecare caz în parte, în functie de prevederile constitutiilor nationale, dar si ale Conventiei de la Viena (1969) privind dreptul tratatelor, în care se afirma: „O parte (n.n. statul) nu poate invoca dispozitiile dreptului sau intern pentru a justifica neexecutarea unui tratat” (art.27).

Norma conflictuala este o norma juridica specifica dreptului international privat având o structura proprie. Norma conflictuala nu reglementeaza în mod direct un raport juridic cu element strain, ci desemneaza norma direct aplicabila, solutionând astfel conflictul de legi. Norma conflictuala are un caracter prealabil, indirect, fiind o norma de trimitere sau de fixare. Prin aplicarea normei conflictuale nu se determina în mod direct si nemijlocit drepturile si obligatiile partilor unui raport juridic cu element strain, norma conflictuala indicând doar ce lege se va aplica nemijlocit raportului juridic respectiv.

Normele conflictuale pot fi cuprinse în sistemul de drept al unui stat sau în conventiile internationale la care un stat este parte. In cazul în care normele conflictuale fac parte din dreptul intern al unui stat, între normele conflictuale care reglementeaza acelasi domeniu pot apare deosebiri de la un sistem de drept la altul. In cazul în care normele conflictuale sunt cuprinse în conventii internationale, acestea au un caracter uniform pentru statele semnatare ale conventiei.

1.2. Structura normei conflictuale

Elementele de structura ale normei conflictuale sunt continutul si legatura .
a) Continutul normei conflictuale sau ipoteza acesteia este acea parte a normei care cuprinde raporturile de drept la care se refera:
b)Legatura normei conflictuale sau dispozitia acesteia cuprinde acea parte a normei prin care se indica legea competenta sa cârmuiasca raportul juridic cu element strain. Legatura dintre cele doua elemente de structura ale normei conflictuale (continut si legatura) se realizeaza prin intermediul punctelor de legatura.

Sb. 5. P. Gen. Punctul sau elementul de legatura si clasificarea normei

Elementul de legatura al normei conflictuale reprezinta acel element prin intermediul caruia se realizeaza legatura între un raport juridic cu element strain (continutul normei) si legea aplicabila acestuia (legatura normei). Prin intermediul punctului de legatura se realizeaza localizarea unui raport juridic în cadrul unui sistem de drept. In literatura juridica româna, localizarea raportului juridic eu element de extraneitate se realizeaza în functie de subiectele raportului juridic, de obiect si de faptul generator, modificator sau extinctiv al raportului juridic respective.

a) Cetatenia
b) Teritoriul
c) Pavilionul navei (aeronavei)
d) Vointa partilor

Clasificarea normelor conflictuale

Normele conflictuale se clasifica în functie de elementele lor de structura, deci dupa continut si legatura.
a) Dupa felul legaturii, normele conflictuale se clasifica în doua categorii: – norme conflictuale unilaterale sau cu indicare directa – sunt normele care arata direct când este aplicabila legea forului, fara a arata si cazurile când este competenta legea straina. – norme conflictuale bilaterale sau cu indicare generala sunt normele care arata în acelasi timp cazurile când este competenta legea locala si cazurile când este competenta legea straina.
b) Dupa continutul lor, normele conflictuale pot fi grupate în norme conflictuale referitoare la persoane fizice sau persoane – juridice, la proprietate, la contracte, la mostenire, la actele juridice, la faptele juridice, etc.

Sb. 6. P. Gen. Comparatie între normele conflictuale si normele materiale în privinta asemanarilor dintre cele doua categorii de norme, se poate aprecia ca ambele categorii fac parte din sistemul de drept al forului si reglementeaza raporturile juridice de drept international privat (sunt avute în vedere normele materiale care intereseaza dreptul international privat).
In privinta deosebirilor, se poate constata ca:

a) sub aspectul sferei de aplicare: – norma conflictuala are un caracter prealabil fata de norma materiala I (sunt avute in vedere si normele de aplicatie imediata); – norma conflictuala influenteaza norma materiala direct aplicabila în cauza, nu si invers; – norma conflictuala arata doar sistemul de drept aplicabil în cauza, în timp ce norma materiala cârmuieste în mod direct un raport juridic cu element strain.
b) sub aspectul structurii: – norma conflictuala are o structura specifica, diferita de structura normei materiale, elementele sale fiind continutul si legatura. Norma de drept intern substantial are o structura formata din urmatoarele elemente: ipoteza, dispozitia si sanctiunea

Sb. 7. P. Gen Metoda normei conflictuale si a normei mteriale

Folosirea metodei normelor conflictuale presupune urmatoarele aspecte:
a) normele conflictuale au de regula, caracter national, fiind cuprinse în sistemul de drept propriu fiecarui stat. Datorita acestei situatii apar deosebiri de reglementare de la un sistem de drept la altul.

b) normele conflictuale ale forului desemneaza legea competenta sa cârmuiasca raportul juridic cu element strain, care poate fi fie legea locala, fie legea straina cu care are legatura raportul juridic prin elementul de extraneitate. Aplicarea metodei normelor conflictuale impune luarea în consideratie a unor împrejurari concrete pentru aprecierea corecta a acestei metode. – folosirea metodei normelor conflictuale presupune aplicarea legii care are cea mai mare legatura cu raportul juridic cu element.strain; fiind cea mai indicata sa reglementeze raportul juridic respectiv; – metoda normelor conflictuale se diversifica conform cerintelor vietii sociale, aplicându-se în paralel cu legile de aplicatie imediata sau cu legile materiale uniforme; – folosirea metodei normelor conflictuale duce la solutionarea conflictelor de legi în sensul ca stabileste care dintre sistemele de drept în prezenta este indicat sa.se aplice raportului juridic respectiv.

Dreptul internaţional privat are ca obiect de reglementare raporturile de drept privat cu element de extraneitate. Elementul de extraneitate aduce în discuţie următoarele probleme:

• determinarea instanţei competente să instrumenteze sau să judece cazul
• indicarea regulilor de procedură aplicabile
• precizarea legii de fond care se va aplica situaţiei juridice
• stabilirea efectelor produse de hotărârile autorităţilor străine.
• Dreptul internaţional privat reglementează numai o parte din relaţiile de drept privat cu element de extraneitate: raporturile de drept civil, raporturile de dreptul familiei, raporturile de dreptul muncii, raporturile de procedură civilă şi alte raporturi conexe cu acestea.

  Dreptul internaţional privat işi are izvoarele preponderent în dreptul intern al unei ţări, spre deosebire de dreptul internaţional public care operează la nivel de stat în baza convenţiilor, tratelor, şi acordurilor internaţionale.

  [modifică] Conţinut

  Raporturile de drept internaţional privat sunt reglementate de următoarele tipuri de norme:

  • Norma conflictuală – determină legea aplicabilă unui raport cu element de extraneitate
  • Norma materială se aplică direct raporturilor cu element de extraneitate, după aplicare normei conflictuale
  • Norma de aplicare imediată exclude aplicarea normelor confictuale şi implicit a legii străine, ele soluţionează nemijlocit raportul juridic prin aplicarea legislaţiei naţionale.
  • Ioan Macovei, Drept internaţional privat, ediţia a II-a, editura Ars Longa, Iaşi 2001