Legea

Act administrativ fiscal. Contestare. Procedură administrativă specială.

21 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Notă: Instanţa a avut în vedere dispoziţiile Codului de procedură fiscală în forma publicată în M.Of. nr. 863 din 26/09/2005, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin acţiunea promovată pe calea contenciosului administrativ la 6 ianuarie 2006, reclamanta S.C. RCI SRL Craiova a chemat în judecată pârâţii Ministerul Finanţelor Publice – Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dolj, solicitând anularea deciziei nr. 204 din 17 noiembrie 2004 şi să se constate nulitatea absolută a procesului-verbal nr. 3470 din 21 iunie 2005. Totodată, reclamanta a solicitat suspendarea executării deciziei până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei.

Motivându-şi acţiunea, reclamanta a arătat că prin procesul-verbal nr. 3470 din 21 iunie 2005 i s-au calculat, pentru perioada 9 aprilie 2004 – 6 octombrie 2004, obligaţii fiscale după cum urmează; 5.115.523.826 ROL diferenţă impozit pe profit, 748.649.655 ROL dobânzi aferente impozitului pe profit, 201.524.317 ROL penalităţi aferente impozitului pe profit, 3.887.798.106 ROL reprezentând TVA, 641.493.762 ROL dobânzi aferente TVA şi 172.743.205 ROL penalităţi aferente TVA.

Reclamanta a mai arătat că obligaţiile fiscale au fost stabilite prin înregistrarea în contabilitate a 27 facturi provenind de la S.C. RC 2000 SRL Bucureşti şi S.C. MI 2000 SRL, societăţi pe care reclamanta le-a considerat ca având calitatea de distribuitori ai importatoarei S.C. R&F SRL, livrarea mărfii fiind efectivă, iar înregistrarea în contabilitate făcându-se pe baza notelor de recepţie.

Curtea de Apel Craiova – Secţia contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 13 ianuarie 2006, a dispus suspendarea procesului-verbal şi a deciziei atacate, până la soluţionarea irevocabilă a cauzei, iar prin sentinţa nr. 720 din 18 octombrie 2006, a admis în parte acţiunea reclamantei, anulând decizia nr. 204 din 17 noiembrie 2005 a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, pe care a obligat-o să soluţioneze pe fond contestaţia împotriva procesului-verbal nr. 3470 din 21 iulie 2005 al Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Dolj.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că, urmare unei note de constatare din 31 martie 2005, s-a efectuat de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dolj un control operativ şi inopinat de punctul de lucru al reclamantei situat în Craiova, Str. Câmpului nr.2, verificând activitatea desfăşurată în anii 2003, 2004 şi 2005.

Cu acest prilej, s-a constatat că în perioada aprilie-octombrie 2004 societatea a achiziţionat de la S.C. RC 2000 SRL Bucureşti şi S.C. MI 2000 SRL Bucureşti cantităţi de carne de pui şi peşte congelat, plata efectuându-se prin ordin de plată în contul R&F SRL Sf. Gheorghe. Aceasta s-a înregistrat în evidenţele contabile cu 27 facturi provenind de la cele două societăţi, care în realitate au fost achiziţionate de S.C. S SRL şi au fost ridicate de S.C. RC SRL de la distribuitorul autorizat al acestor documente.

În urma controlului efectuat la societatea reclamantă s-a întocmit procesul-verbal nr. 3470 din 21 iunie 2005, înregistrat în registrul unic de control seria nr. 466700 din 20 iunie 2005, poziţia 15, în cuprinsul căruia s-a constatat că marfa sosea la reclamantă în autocare frigorifice, fără documente de însoţire, iar primitorul mărfii semna documentele de transport fără a menţiona cantitatea primită, conform înţelegerii cu reprezentantul S.C. R&F Sf. Gheorghe, factura trimiţându-se ulterior.

Acelaşi proces-verbal din 21 iunie 2005 a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 21 şi 145 Cod fiscal, art. 6 din H.G. nr. 831/1997 şi art. 6 din Legea nr. 82/1991, stabilindu-se pentru perioada 9 aprilie – 6 octombrie 2004 un impozit pe profit suplimentar de 5.115.523.826 lei şi TVA suplimentar în sumă de 3.887.798.106 lei, dobânzi şi penalităţi aferente pentru neplata în termen a acestor sume.

Prin decizia nr. 204 din 17 noiembrie 2005, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor a anulat măsurile dispuse prin procesul-verbal nr. 466.700 din 20 iunie 2005 privind virarea la bugetul de stat a sumelor reprezentând impozit pe profit 511.552 RON, dobânzi aferente impozitului pe profit 74.865 RON, penalităţi aferente impozitului pe profit 20.162 RON, TVA 388.780 RON, dobânzi aferente TVA 64.169 RON, penalităţi aferente TVA 17.274 RON, urmând ca organele de inspecţie fiscală să valorifice constatările efectuate prin proces-verbal şi să emită decizia de impunere conform legii.

Curtea de Apel Craiova a constatat nelegalitatea deciziei nr. 204 din 17 noiembrie 2005 şi, apreciind natura juridică a procesului-verbal nr. 3470 din 21 iunie 2005 din prisma dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. „c” din Legea nr. 554/2004 şi art. 41 din Codul de procedură fiscală a concluzionat că acesta reprezintă un act administrativ fiscal şi a obligat Agenţia Naţională de Administrare Fiscală ă soluţioneze pe fond contestaţia împotriva acestuia.

Împotriva sentinţei nr. 720 din 18 octombrie 2006, pronunţată de Curtea de Apel Craiova – Secţia contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs atât reclamanta S.C. RCI SRL Craiova, cât şi pârâtele.

Recurenta-reclamantă a criticat sentinţa în temeiul art. 3041 Cod procedură civilă, arătând că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală şi netemeinică pentru că nu a soluţionat cauza pe fond, ci a obligat Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor să facă acest lucru.

În acest sens, recurenta-reclamantă a arătat că textele din Codul de procedură fiscală nu reglementează o jurisdicţie administrativă, ci o cale administrativă de atac, care presupune posibilitatea organului de soluţionare a contestaţiilor să revoce actul administrativ atacat, pentru a preîntâmpina un proces.

În condiţiile în care procedura prealabilă a fost exercitată, a trimite cauza la autoritatea fiscală pentru a se pronunţa pe fondul contestaţiei generează, în opinia reclamantei-recurente, extinderea nejustificată a ciclului procesual, cu încălcarea principiilor contenciosului administrativ şi principiului constituţional al accesului liber la justiţie.

În motivarea recursului pe care l-a formulat în nume propriu şi ca reprezentant al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Dolj a invocat prevederile art. 304 pct. 9 şi 3041 Cod procedură civilă, arătând că instanţa de fond a reţinut în mod eronat că procesul-verbal de control este un act administrativ fiscal.

În raport cu prevederile art. 41 şi 83 din Codul de procedură fiscală, recurenta-pârâtă a arătat că singurul act fiscal prin care se pot stabili obligaţii către bugetul de stat este decizia de impunere şi nu procesul-verbal de control, aşa cum a reţinut instanţa de fond.

În opinia autorităţii fiscale, reclamanta nu a fost prejudiciată prin procesul-verbal de control, nefiind obligată la plata vreunei sume către bugetul de stat şi şi-a întemeiat această susţinere pe prevederile art. 106 şi 107 din Codul de procedură fiscală.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, faţă de recursul pârâtelor, recurenta-reclamantă a arătat, în esenţă, că procesul-verbal este un veritabil act administrativ fiscal, întrunind toate condiţiile prevăzute de art. 41 din Codul de procedură fiscală şi de art. 2 alin.(1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Examinând cauza în raport cu motivele de recurs invocate şi cu prevederile art. 3041 Cod procedură civilă, Înalta Curte constată că niciunul dintre recursuri nu este fondat.

Prin procesul-verbal nr. 3470 din 21 iunie 2005, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dolj a constatat că S.C. RCI SRL datorează bugetului de stat următoarele sume: 5.115.523.826 lei vechi impozit pe profit suplimentar, cu dobânzi aferente de 748.649.655 lei vechi şi penalităţi de întârziere de 201.524.317 lei vechi, precum şi TVA suplimentar în sumă de 3.887.798.106 lei vechi, cu dobânzi de 641.493.762 lei vechi şi penalităţi de întârziere în cuantum de 172.743.205 lei.

Contestaţia administrativă formulată de reclamantă împotriva procesului verbal a fost soluţionată de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin decizia nr. 204 din 17 noiembrie 2005, în sensul că au fost anulate măsurile dispuse prin procesul-verbal, privind virarea la bugetul de stat a sumei totale de 1.076.722 lei noi, compuse din sumele menţionate mai sus, urmând ca organele de inspecţie fiscală să valorifice constatările efectuate prin procesul-verbal şi să emită decizie de impunere, conform legii.

În motivarea deciziei s-a reţinut, în esenţă, că sumele datorate bugetului de stat consolidat se stabilesc, în toate cazurile, prin decizie de impunere, care constituie titlu de creanţă şi este susceptibilă de a fi contestată, la baza deciziei de impunere stând raportul de inspecţie fiscală.

Interpretând în acest mod dispoziţiile art. 82, 94, 105 şi 106 din Codul de procedură fiscală, organul de soluţionare a contestaţiei a considerat că nu se mai impune analiza pe fond a cauzei, făcând aplicarea art. 182 alin. (5) din acelaşi act normativ, conform căruia „Organul de soluţionare competent se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond, iar când se constată că acesta sunt întemeiate, nu se va mai proceda la analiza pe fond a cauzei”.

Practic, pentru un considerent formal, legat de forma şi de denumirea actului contestat, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală nu a analizat legalitatea obligaţiilor fiscale stabilite în sarcina reclamantei.

Stabilind natura juridică de act administrativ fiscal a procesului-verbal, instanţa de fond a interpretat corect prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 corelate cu normele speciale instituite prin art. 41 din Codul de procedură fiscală, care definesc noţiunea de act administrativ fiscal şi prin art. 43 din Codul de procedură fiscală, referitor la conţinutul şi motivarea actului administrativ fiscal.

Decizia de impunere prevăzută de art. 83 şi următoarele din Codul de procedură fiscală nu epuizează sfera actelor administrativ-fiscale supuse procedurii de contestare reglementate prin Titlul IX al aceluiaşi act normativ, art. 175 alin. (1) referindu-se expres la contestarea titlului de creanţă şi a altor acte administrative fiscale.

Susţinerile recurentelor-pârâte, în sensul că procesul-verbal nu stabileşte obligaţii de plată către bugetul de stat şi nu prejudiciază interesele legitime ale recurentei-reclamante sunt contrazise de însuşi dispozitivul deciziei de soluţionare a contestaţiei, în care s-a dispus anularea măsurilor dispuse prin procesul-verbal, privind virarea la bugetul de stat a sumei totale de 1.076.772 lei, pentru care urmează să fie întocmită şi decizia de impunere.

În calificarea juridică a unui act, esenţială este natura măsurilor dispuse în conţinutul său, iar nu forma sau denumirea.

În ceea ce priveşte recursul reclamantei, care critică sentinţa sub aspectul nesoluţionării cauzei pe fond, Curtea constată că art. 175-188 din Codul de procedură fiscală instituie o procedură administrativă specială care, fără a fi calificată drept jurisdicţie administrativă, derogă de la normele de drept comun privind procedura prealabilă, cuprinse în art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Din prevederile art. 188 alin.(2), conform cărora „Deciziile emise în soluţionarea contestaţiei pot fi atacate la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă” rezultă că instanţa nu poate fi sesizată în vederea exercitării controlului de legalitate asupra substanţei măsurilor dispuse decât după finalizarea procedurii administrative prin emiterea unei decizii care să analizeze fondul raportului juridic fiscal.

Stabilirea unor condiţii pentru introducerea acţiunilor în justiţie nu constituie o încălcarea a dreptului de liber acces la justiţie, art. 52 alin. (2) din Constituţia României prevăzând că prin lege organică se stabilesc condiţiile şi limitele exercitării dreptului la acţiune al persoanei vătămate de o autoritate publică.

În consecinţă, Înalta Curte a respins ambele recursuri ca nefondate.

Poliţist. Cerere de pensionare anticipată. Schimbarea datei de încetare a raporturilor de serviciu. Inducere în eroare. Consecinţe.

21 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Prin acţiunea înregistrată la 25 ianuarie 2006 reclamantul GG a chemat în judecată Inspectoratul General al Poliţiei Române (I.G.P.R.), Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Inspectoratul de Poliţie al judeţului Constanţa (I.P.J. Constanţa), solicitând obligarea primului pârât să avizeze favorabil cererea sa privitoare la încetarea raporturilor de serviciu, cu drept de pensie anticipată şi înaintarea acesteia spre aprobare ministrului administraţiei şi internelor, obligarea acestuia să emită ordinul de încetare a raporturilor sale de serviciu cu drept de pensie anticipată şi obligarea I.P.J. Constanţa să-i întocmească dosarul de pensionare şi să-l depună la Casa de Pensii a Ministerului Administraţiei şi Internelor.

În motivarea acţiunii arată că este încadrat ca ofiţer de poliţie din anul 1984, că la data de 7 noiembrie 2005 împlinea vârsta de 45 ani şi îndeplinea condiţiile prevăzute de art. 17 lit.b) din Legea nr. 179/2004 şi că a înţeles să solicite pensionarea anticipată prin raportul din 11 octombrie 2005, la care nu a primit un răspuns oficial.

Mai arată că prin raportul din 9 noiembrie 2005 a solicitat încetarea raporturilor de serviciu începând cu data de 30 noiembrie 2005, cerere înaintată la I.G.P.R., de către I.P.J. Constanţa, cu aviz favorabil, dar că nici până în prezent nu a primit vreo comunicare privind modul de soluţionare a cererii şi că ulterior a aflat că I.G.P.R. a adresat instituţiilor din subordine rugămintea ca cererile poliţiştilor privind încetarea raporturilor de serviciu cu drept la pensie de serviciu anticipată să fie soluţionate cu data de 31 decembrie 2005.

Susţine că a trebuit să facă o nouă cerere, la 28 noiembrie 2005, prin care a solicitat recunoaşterea dreptului consacrat de art. 65 lit.a) din Legea nr. 360/2002 şi art. 17 din Legea nr.179/2004 şi că a aflat că s-a modificat legislaţia privitoare la pensionarea anticipată în sensul că vârsta de pensionare a crescut de la 45 la 50 de ani pentru bărbaţi, însă cum cererea de pensionare anticipată a fost formulată sub imperiul legii vechi, trebuie să i se aplice prevederile acesteia.

Curtea de Apel Constanţa – Secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 570/CA din 12 iunie 2006 a admis acţiunea, în sensul că a obligat I.G.P.R. la avizarea favorabilă a cererii reclamantului şi la înaintarea acesteia spre aprobare Ministerului Administraţiei şi Internelor, a anulat măsura luată la data de 3 ianuarie 2006 cu privire la respingerea propunerii de încetare a raporturilor de serviciu cu drept de pensie anticipată şi a obligat Ministerul Administraţiei şi Internelor să emită ordinul de încetare a raporturilor de serviciu ale reclamantului cu drept de pensie anticipată şi pe pârâtul I.P.J. Constanţa să întocmească dosarul de pensionare al reclamantului şi să-l depună la Casa de Pensii a Ministerului Administraţiei şi Internelor.

Instanţa reţine că reclamantul îndeplineşte condiţiile speciale prevăzute de legiuitor pentru a beneficia de pensie de serviciu anticipată, respectiv împlinirea vârstei de 45 de ani şi desfăşurarea activităţii în condiţii de muncă deosebite sau speciale.

Mai reţine că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 185/2005, intrată în vigoare la 23 decembrie 2005, prin care s-a modificat art. 17 lit.b) din Legea nr. 179/2004 în sensul pensionării anticipate a persoanelor care au împlinit vârsta de 50 de ani bărbaţii şi 45 de ani femeile, dacă şi-au desfăşurat activitatea în condiţii de muncă speciale cel puţin 15 ani efectiv, din care cel puţin 10 ani efectiv ca poliţişti sau militari, deoarece reclamantul a solicitat pensionarea anticipată anterior intrării în vigoare a acestei ordonanţe şi îi sunt aplicabile dispoziţiile legislaţiei în vigoare la acea dată.

Împotriva sentinţei au declarat recurs toţi pârâţii.

I.P.J. Constanţa susţine că la data formulării primei cereri reclamantul nu îndeplinea condiţiile privind vârsta de pensionare anticipată, că i s-a indicat ulterior să reformuleze cererea de încetare a raporturilor de serviciu cu data de 31 decembrie 2005, ceea ce a şi făcut, achiesând astfel la recomandarea de a renunţa la solicitarea anterioară.

Consideră că cererea ulterioară i s-a respins pentru că nu îndeplinea condiţiile prevăzute de lege pentru a beneficia de pensie anticipată, faţă de solicitarea ca pensionarea să fie începând cu data de 31 decembrie 2005.

Ministerul administraţiei şi internelor critică sentinţa pentru netemeinicie, susţinând că instanţa nu a ţinut cont de incidenţa prevederilor Legii nr. 179/2004 care prevedea situaţiile speciale pentru pensionarea anticipată, între care reclamantul nu se regăsea.

I.G.P.R. susţine că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, menţionând că nesoluţionarea cererii reclamantului din data de 11 octombrie 2005 s-a datorat deficitului foarte mare de poliţişti, numărului mare de poliţişti care cereau încetarea raporturilor de serviciu cu instituţia şi angajamentelor luate de România faţă de Uniunea Europeană şi că adresa din 22 noiembrie 2005 a inspectorului general al Poliţiei Române a fost o recomandare adresată structurilor din teritoriu pentru ca acestea să discute cu poliţiştii spre a rămâne în continuare în activitate.

Menţionează că pentru stabilirea drepturilor la pensie nu prezintă relevanţă data depunerii cererii de încetare a raporturilor de serviciu, ci data încetării acestor raporturi, conform art. 49 alin. (1) din Legea nr. 179/2004.

Recursurile sunt nefondate.

Intimatul a formulat cerere, la data de 11 octombrie 2005, prin care solicită aprobarea încetării raporturilor de serviciu începând cu data de 30 noiembrie 2005, ţinându-se cont că la data de 7 noiembrie 2005 împlinea vârsta de 45 ani necesară pentru pensionarea anticipată.

La cererea sa nu a primit rezolvare, cu toate că a revenit cu o nouă cerere la data de 9 noiembrie 2005 şi apoi la data de 28 noiembrie 2005, prin care stăruia în soluţionarea favorabilă a solicitării sale începând cu data de 30 noiembrie 2005.

La datele când intimatul a formulat cele 3 cereri, prin care solicita aprobarea pentru încetarea raporturilor de serviciu în vederea pensionării anticipate, îndeplinea condiţiile legale pentru pensionare anticipată, prevăzute de art. 17 lit.b) din Legea nr. 179/2004 privind pensiile de stat şi alte drepturi de asigurări sociale ale poliţiştilor şi anume la data de 7 noiembrie 2005 împlinea vârsta de 45 ani şi a desfăşurat activitatea în condiţii de muncă deosebite sau speciale cel puţin 15 ani efectiv, din care 10 ani ca poliţist.

I.G.P.R. a refuzat să rezolve favorabil cererile intimatului, ca şi a altor poliţişti care au depus astfel de cereri, recomandând structurilor aflate în subordinea sa să discute cu poliţiştii respectivi pentru a renunţa la cererile de pensionare anticipată sau ca aceste cereri să fie soluţionate începând cu data de 31 decembrie 2005, având în vedere că urma să se modifice art. 17 lit.b din Legea nr. 179/2004.

Necunoscând faptul că textul respectiv se va modifica, la stăruinţa conducerii I.P.J. Constanţa intimatul a formulat o altă cerere, la data de 12 decembrie 2005, prin care a solicitat ca raporturile de serviciu să înceteze începând cu data de 31 decembrie 2005 în vederea pensionării anticipate.

Dar, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 185/2005, intrată în vigoare la 23 decembrie 2005, s-au modificat prevederile art. 17 lit.b) din Legea nr. 179/2004, în sensul că vârsta pentru pensionarea anticipată la poliţiştii bărbaţi s-a majorat de la 45 ani la 50 ani, astfel că începând cu data de 23 decembrie 2005, în baza modificării legii, intimatul n-ar mai fi îndeplinit condiţia privind vârsta pentru pensionare anticipată şi în considerarea acestei modificări i s-a respins, în final, cererea referitoare la încetarea raporturilor de serviciu în vederea pensionării anticipate.

Însă, trebuie ţinut cont – pe de o parte – că intimatul a depus 3 cereri prin care stăruia în sensul încetării raporturilor de serviciu la data de 30 noiembrie 2005 în vederea pensionării anticipate, iar pe de altă parte– că a fost indus în eroare să formuleze o nouă cerere fără să aibă cunoştinţă că se preconiza modificarea dispoziţiilor legale privitoare la vârsta necesară pentru pensionarea anticipată.

Pretinsa achiesare a intimatului la recomandarea de a renunţa la cererea de pensionare începând cu data de 30 noiembrie 2005 şi de a cere încetarea raporturilor de serviciu la data de 31 decembrie 2005 în vederea pensionării anticipate, nu poate fi avută în vedere pentru că s-a făcut în condiţii speciale, prin inducerea în eroare a intimatului.

Cert este faptul că acesta a făcut repetate diligenţe în vederea pensionării anticipate şi cum îndeplinea condiţiile legale pentru rezolvarea favorabilă a solicitării sale, la momentul indicat în cerere, exista obligaţia pentru recurenţi de a propune, respectiv de a aproba cererea de încetare a raporturilor de serviciu la data 30 noiembrie 2005, în vederea pensionării anticipate.

Trebuie ţinut cont că erau aplicabile dispoziţiile legale în vigoare la data formulării cererii, respectiv la 11 octombrie 2005, dată la care nu era adoptată Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 185/2005 spre a putea fi avută în vedere la soluţionarea cererii intimatului, art. 1 din Codul civil stabilind că legea dispune numai pentru viitor, neavând putere retroactivă.

Instanţa de fond interpretând corect dispoziţiile legale aplicabile în cauză şi a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, recursurile au fost respinse ca nefondate.

Faptă anticoncurenţială. Sancţionare. Insuficienţa probelor. Consecinţe.

21 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Prin sentinţa civilă nr.981 din 3.05.2006 Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta SC”CH”SA în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei.

În motivarea sentinţei se reţine că reclamanta a solicitat, în principal anularea deciziei nr.94/2005, prin care a fost amendată cu suma de 313.218.312.660 lei (6% din cifra sa afaceri pe anul 2004), iar în subsidiar să se dispună reducerea amenzii, constatându-se că pârâta a efectuat o greşită individualizare a sancţiunii aplicate.

Instanţa de fond a constatat că decizia atacată este temeinică şi legală, deoarece atât reclamanta SC”CH”SA, cât şi celelalte două societăţi implicate, respectiv SC”L”SA şi SC”HR”SA, au încălcat dispoziţiile art.5 alin. (1) lit.a) din Legea concurenţei nr.21/1996, din analiza comportamentului acestor producători pe piaţa cimentului din România rezultând creşteri simultane sau la intervale nesemnificative ale preţurilor în perioada 2000 – trimestrul I 2004.

S-a argumentat, în considerentele sentinţei, că acest comportament paralel al societăţilor menţionate, de stabilire a preţurilor de listă, nu poate fi justificat, în condiţiile investiţiilor efectuate cu modernizarea unităţilor de producţie şi ale menţinerii unor cote de piaţă constante şi simetrice, decât prin existenţa unei înţelegeri între acestea, cu afectarea relaţiilor concurenţiale pe piaţa cimentului.

Instanţa de fond a mai reţinut că dovada schimbului de informaţii dintre producătorii de ciment o constituie existenţa unui înscris aparţinând preşedintelui în funcţie la acea dată al SC”HR”SA în care se menţionează că SC”L”SA „va reduce disconturile” şi „trebuie urmat cu foarte mare atenţie”.

S-a mai argumentat că o altă dovadă a comportamentului anticoncurenţial al reclamantei o reprezintă preluarea de către aceasta a controlului asupra societăţii TR SA Fieni singura care nu s-a aliniat practicii concertate a altor trei producători investigaţi, prin preţuri cu o tendinţă descrescătoare începând cu anul 2001, astfel că fabrica a fost preluată de reclamantă, efectul imediat fiind creşterea preţului cimentului produs de aceasta cu 30%.

Din punct de vede procedural s-a reţinut că investigaţia s-a desfăşurat în conformitate cu prevederile legale cuprinse atât în Legea nr.21/1996 cât şi în Regulamentul de organizare şi funcţionare al Consiliului Concurenţei, motivele de nulitate invocate de reclamantă fiind neîntemeiate.

Referitor la individualizarea sancţiunii instanţei de fond a constatat că aceasta s-a făcut corect în conformitate cu Instrucţiunile privind individualizarea sancţiunilor pentru contravenţiile prevăzute de art.56 din Legea nr.21/1996, fiind aplicate procentele corespunzătoare pentru fiecare din elementele implicate, respectiv gravitatea faptei, durata încălcării şi circumstanţele atenuante.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamanta, susţinând nelegalitatea soluţiei pronunţate de instanţa de fond asupra existenţei pretinselor fapte anticoncurenţiale.

Se arată că graficele prezentate de echipa de investigaţie şi însuşite de instanţa de fond ca probă în sprijinul soluţiei de respingere a acţiunii au fost tendenţios întocmite, întrucât în încercarea de a se demonstra un paralelism al preţurilor, se utilizează aceeaşi unitate de măsură pentru reprezentarea unor intervale de timp care variază între 2 zile şi 4 luni, iar redarea „la scară” a acestor grafice ar evidenţia că în realitate, preţurile nu au evoluat paralel, astfel cum susţine pârâta-intimată, ci au variat considerabil (în condiţiile în care însăşi autoritatea pârâtă recunoaşte, în cadrul întâmpinării, că o diferenţă de 10.000 lei la preţul unui sac de ciment este suficientă pentru a determina reorientarea clienţilor către un alt producător).

De asemenea, recurenta arată că nu au fost analizate apărările sale de fond privind existenţa unor importanţi factori economici care au stat la baza creşterii preţurilor stabilite de societate, şi anume: procesul inflaţionist (fenomen economic notoriu în perioada ce a făcut obiectul investigaţiei), creşterea preţurilor cimentului la nivel mondial (în unele ţări cu până la 37% în perioada 2002 – 2004, în condiţiile unei inflaţii reduse în acele ţări) şi practicarea de către societate a unor preţuri mai reduse decât în celelalte ţări din Europa Centrală şi de Est. Totodată, nu s-a ţinut seama de diferenţele dintre preţurile nete (efective, rezultate în urma aplicării disconturilor) practicate de fiecare societate, fiind aproape imposibil de realizat o coordonare a comportamentului concurenţial prin acordarea discount – urilor, acestea rămânând constante la acelaşi producător timp de un an şi variind de la un producător la altul.

În legătură cu faptele anticoncurenţiale reţinute de prima instanţa, recurenta susţine că în mod nelegal şi cu depăşirea limitelor sesizării a fost reţinută „existenţa unei înţelegeri între societăţile producătoare de ciment de a menţine cote de piaţă egale, cu afectarea relaţiilor concureţiale…”. Ori, nici Raportul de Investigaţie, nici Deciziile nu au reţinut încălcarea art.5 alin. (1) lit.c) din Legea concurenţei, care se referă la înţelegeri asupra cotelor de piaţă, ci încălcarea doar a art.5 alin.(1) lit.a) din aceeaşi lege.

În fine, recurenta arată că sub aspect probatoriu instanţa de fond nu a ţinut seama că elementele invocate de pârâta-intimată nu îndeplinesc condiţiile legale şi sunt lipsite de orice concludenţă. Astfel, nu poate fi reţinută ca relevantă o notă personală a preşedintelui SC”HR”SA, prin care acesta face presupuneri asupra comportamentului viitor şi incert al concurenţilor şi îşi propune să urmărească (supravegheze) majorările de preţuri ale SC”L”SA – comportament normal într-o economie de piaţă concurenţială. Se subliniază, de către recurentă, că nici una din societăţi nu a efectuat vreo modificare de preţuri la datele menţionate în document sau în preajma datelor menţionate şi, în plus, nu rezultă în nici un fel vreun schimb de informaţii în care ea să fie implicată. Pe lângă faptul că menţiunile cuprinse în document sunt confuze şi documentul emană de la terţă societate, acesta nu este nici datat, astfel ca societatea-reclamantă să poată face unele aprecieri legate de contextul şi semnificaţia redactării înscrisului.

În aceeaşi ordine de idei, a probelor pe care se sprijină soluţia primei instanţei, recurenta susţine totala lipsă de concludenţă a preluării controlului asupra societăţii R Fieni, operaţiune aprobată de Consiliul Concurenţei, faţă de fapta anticoncurenţială reţinută, creşterea preţurilor cimentului produs de această societate fiind consecinţa firească a schimbării acţionariatului şi a aplicării politicii de preţuri a acestuia.

Recursul este fondat.

În mod greşit s-a apreciat, fără dovezi concludente, că există o încălcare a art.5 alin. (1) lit.a) din Legea concurenţei 21/1996, săvârşită de SC”CH”SA.

Astfel, instanţa de fond şi-a însuşit concluziile autorităţii pârâte, în sensul că societatea a participat la un cartel de fixare a preţurilor pe piaţa cimentului, sub forma unei practici concertate de stabilire a preţurilor de listă, fără a verifica apărările reclamantei cu privire la existenţa unor intervale de timp semnificative între creşterile practicate de SC”C” SA şi cele practicate de alte societăţi şi nici apărările privind motivaţiile economice care au determinat creşterile de preţ, dintre acestea cele mai evidente fiind rata inflaţiei în perioada investigată şi creşterea preţurilor la ciment pe plan internaţional. În cadrul graficelor efectuate s-au consemnat şi intervale de timp de patru luni la care producătorii au efectuat modificări, ceea ce înlătură în bună parte concluzia paralelismului , fiind vorba şi de un caracter sezonier al acestei industrii.

Distinct însă de existenţa unor creşteri de preţuri, pentru a se reţine încălcarea prevederilor art.5 lit.a) din Legea concurenţei nr.21/1996 ar fi fost esenţialmente necesar să se facă dovada participării SC”CH” SA la o înţelegere (expresă sau tacită) ori o practică concertată (coordonată), a două sau mai multe societăţi.

Conform speţelor „A Ahlstrom Osakeyhtio şi alţii contra Comisiei Europene” şi Italiana Vetro SpA Fabrica Pisana SpA şi PPG Vernante Pennitalia SpA contra Comisiei Europene”, într-o piaţă de oligopol (cum este şi cazul pieţei pe care activează SC”CH” SA ) concurenţii pot să-şi adapteze inteligent comportamentul în funcţie de condiţiile pieţei, revenind autorităţii de concurenţă sarcina să demonstreze pe bază de probe şi argumentat de ce nu ar fi plauzibile alte explicaţii ce ar putea sta la baza creşterii preţurilor pe piaţa respectivă, astfel încât să rezulte fără dubiu că doar existenţa unor practici concertate poate să fie o astfel de justificare.

În speţa dedusă judecăţii proba considerată cea mai puternică, existenţa unui înscris, este departe de a fi probat „fără dubiu” participarea la o înţelegere expresă sau tacită, fiind vorba de un document olograt nedatat, nesemnat, cuprinzând însemnări prescurtate în limba engleză despre creşteri de preţuri la societăţile concurente, la date scrise astfel: „June 30” sau „June 28”. Nu s-a făcut dovada unor creşteri de preţuri legate de acele date şi nu există nici un indiciu că SC”CH” SA ar fi furnizat astfel de date autorului documentului (notei), care era la acea dată preşedintele SC”HR”SA.

Un astfel de înscris nu poate fi opus reclamantei-recurente, care nu a participat în nici un fel la redactarea lui şi relevă informaţii eliptice, a căror sursă şi semnificaţie doar autorul le poate cunoaşte.

Celelalte fapte reţinute în sentinţă ca bază a unor prezumţii – respectiv menţinerea unor cote de piaţă constante şi achiziţionarea de către reclamantă a SC”T” SA – nu pot fi considerate ca elemente ale unui comportament anticoncurenţial, în lipsa unor dovezi de participare la o înţelegere expresă sau tacită a societăţii.

Recursul a fost admis.

Excepţie de neconstituţionalitate. Soluţionare odată cu fondul. Inadmisibilitate.

21 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Notă: Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale a fost republicată în M.Of. 643 din 16/07/2004

Prin cererea înregistrată sub nr.2899/2004 la Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Institutul Academic „TE”, a chemat în judecată pe pârâtul Secretariatul General al Guvernului – Guvernul României, solicitând ca prin sentinţa ce va pronunţa instanţa să constate refuzul nejustificat al acestei autorităţi de a elibera acordul pentru denumirea societăţii, potrivit dispoziţiile Legii nr.183 privind aprobarea O.G. nr.15/2003 pentru completarea Legii nr.26/1990, privind registrul comerţului – art.39 alin. (1).

Reclamantul a susţinut în motivarea acţiunii că pârâtul în mod nejustificat nu i-a eliberat avizul solicitat, înregistrat la 4 iunie 2004, deşi a depus documentaţia necesară.

În şedinţa publică din 2 noiembrie 2006, reclamantul a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.39 din Legea nr.26/1990, astfel cum au fost modificate prin dispoziţiile art.II alin.(3 ) şi (4) din O.G. nr.72/2004.

S-au administrat probatorii cu acte şi în urma analizării acestora, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a pronunţat sentinţa civilă nr.2705 din 2 noiembrie 2006, prin care a respins ca neîntemeiate cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, considerând că nefiind întrunite condiţiile prevăzute de 29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr.47/1992 republicată, cât şi acţiunea formulată de reclamant.

S-a reţinut că excepţia de neconstituţionalitate invocată nu are legătură cu fondul cauzei, aşa cum a fost aceasta formulată, şi faptul că prin Decizia nr.188 din 31 martie 2005 Curtea Constituţională s-ar fi pronunţat asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocată, prin respingerea ei. Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că acţiunea reclamantului nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de Legea nr.29/1990 şi anume condiţia existenţei unui refuz nejustificat de soluţionare a unei cereri privind un drept recunoscut de lege, întrucât răspunsul emis la 23 iulie 2004 ce a fost contestat ca fiind nejustificat, este unul legal, pentru că reclamantul nu se încadrează în dispoziţiile art.2 din Legea nr.88/1993, nefiind o instituţie de învăţământ superior.

S-a reţinut de către instanţa de fond că reclamantul este o societate comercială înfiinţată şi înregistrată la Registrul Comerţului, fiind astfel aplicabile dispoziţiile art.39 alin. (2), (3) şi (5) din Legea nr.26/1990 în sensul ca acordarea denumirii de „institut” sau „academie”, nu poate fi avizată unei firme comerciale, aceste denumiri fiind de natură a crea confuzie cu denumirea unor instituţii publice.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând că s-a dat o rezolvare greşită cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.39 din Legea nr.26/1990 privind registrul comerţului respingând această cerere în mod nelegal şi soluţionând-o în acelaşi timp cu fondul cauzei, încălcându-se astfel dispoziţiile Legii nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.

Recurentul critică soluţia primei instanţe şi sub aspectul soluţionării nelegale a fondului cauzei, soluţia fiind pronunţată fără a se analiza şi a se ţine seama de probele administrate instanţa considerând în mod eronat că refuzul de eliberare a avizului solicitat este unul legal.

Prin cerere separată reclamantul a declarat recurs şi împotriva încheierii de şedinţă din 2 noiembrie 2006, dar de fapt aceasta face corp comun cu sentinţa pronunţată şi recurată, fiind practicaua hotărârii.

Intimatul Guvernul României – Secretariatul General al Guvernului a formulat întâmpinare, susţinând legalitatea şi temeinicia hotărârii instanţei de fond şi solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate şi în raport de dispoziţiile legale aplicabile, Curtea l-a admis pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Din cuprinsul sentinţei recurate, mai precis din practicaua acesteia, rezultă că recurentul-reclamant înainte de a pune concluzii pe fondul cauzei a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.39, art.II alineatele (3) şi (4) din O.G.nr.72 din 27 august 2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr.519 din 26 noiembrie 2004, socotind că de constituţionalitatea sau neconstituţionalitatea acestui text de lege depinde modul de soluţionare a fondului cauzei.

Soluţionând cererea reclamantei-recurente de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată, odată cu fondul cauzei, instanţa de fond a încălcat dispoziţiile Legii nr.47/1992, republicată în condiţiile în care rezolvarea dată a fost aceea de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.

Art.29 alin. (6) din Legea nr.47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, instituie calea de atac a recursului împotriva încheierilor prin care este respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale pentru a se decide asupra excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţei de judecată „în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia”.

Aşadar, până la soluţionarea irevocabilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale (în cazul în care aceasta a fost respinsă la fond), instanţa fondului nu poate soluţiona cauza pe fondul ei.

În plus, trebuie dată eficienţa textului de lege sus-menţionat – art.29 alin. (6) din Legea nr.47/1992, republicată care se referă în mod expres la încheierile prin care este respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale şi împotriva cărora exista calea de atac a recursului.

Deci, instanţa de fond, avea obligaţia legală de a pronunţa mai întâi o încheiere, prin care să arate considerentele pentru care a procedat la respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, temeinicia şi legalitatea acesteia fiind supusă controlului judiciar la instanţa imediat superioară.

Invocarea excepţiei de neconstituţionalitate este de fapt un incident procedural, acesta urmând a fi dezbătut în contradictoriu cu toate părţile din proces.

Or, prima instanţă avea obligaţia să ceară recurentei-reclamante (care a invocat oral excepţia) să-şi motiveze în scris excepţia de neconstituţionalitate, aceasta urmând a fi comunicată părţii adverse pentru a-şi exprima punctul său de vedere cu privire la admisibilitatea sesizării Curţii Constituţionale.

Trecând la soluţionarea pe fond a cauzei, concomitent cu soluţionarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, cerere ce a fost respinsă, prima instanţă a încălcat grav formele de procedură şi dispoziţiile legale în materie, prevăzute de Legea nr.47/1992, republicată, astfel încât soluţia pronunţată este nelegală şi netemeinică.

Persoana vătămată printr-un act administrativ adresat altui subiect de drept. Plângere prealabilă. Momentul de la care curge termenul în care poate fi introdusă.

21 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Prin acţiunea înregistrată la Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti sub nr. 12852/300/2005 din data de 06.12.2005, reclamanţii IE şi IMR au chemat în judecată pe pârâţii SC I SRL Slobozia şi Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, solicitând să se constate nulitatea absolută a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M 07 nr.0385/21.10.1998, emis de ministerul pârât.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că, în calitate de succesori ai defunctei IE, le-a fost reconstituit dreptul de proprietate asupra suprafeţelor de 47 ha baltă şi 3 ha intravilan, conform hotărârii nr.37/I din 30 noiembrie 2000, a Prefecturii Judeţului Ialomiţa – Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, la data de 14.01.2001, fiind întocmit procesul-verbal de punere în posesie.

Au mai arătat că, prin sentinţa civilă nr.727/23.06.2005 a Judecătoriei Urziceni, Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor a fost obligată să emită titlul de proprietate pentru suprafaţa de 3 ha, validată prin hotărârea nr.37/I/30 noiembrie 2000, dar în urma cererii de executare, instituţia Prefectului Judeţului Ialomiţa a transmis documentaţia Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Ialomiţa, care la data de 3.11.2005 le-a comunicat existenţa certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea societăţii pârâte.

La termenul din 03.05.2006, instanţa a admis în principiu cererea de intervenţie accesorie în interesul reclamanţilor formulată de Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Ialomiţa conform art.49 şi următoarele din Codul de procedură civilă.

Prin sentinţa nr.975/03.05.2006, Curtea de Apel a respins ca inadmisibilă acţiunea reclamanţilor, pentru neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzute de art.7 din Legea nr.554/2004.

Totodată, a fost respinsă cererea de intervenţie accesorie în interesul reclamanţilor.

În motivarea sentinţei, instanţa a reţinut, că reclamanţii nu au formulat plângere prealabilă în termenul de prescripţie de 6 luni de la data emiterii actului administrativ, prevăzut de art.7 alin. (7) din Legea nr.554/2004.

Sentinţa menţionată a fost atacată cu recurs, în termenul legal, de către reclamanţi pentru motive pe care le-au încadrat în drept în prevederile art.304 pct.9 C.proc.civ.

În motivarea cererii de recurs, recurenţii-reclamanţi au arătat că raţionamentul juridic pe care s-a întemeiat soluţia instanţei de fond este greşit, întrucât ipoteza prevăzută de legiuitor în art.7 alin.(7) din Legea nr.554/2004 are în vedere efectuarea procedurii prealabile cu depăşirea termenului de 30 de zile, în cadrul termenului de 6 luni, doar pentru situaţiile în care persoanei vătămate i s-a comunicat actul administrativ atacat, dar pentru motive temeinice efectuează procedura după expirarea termenului de 30 de zile prevăzut de art.7 alin.(1).

Recurenţii-reclamanţi au mai arătat că pentru terţii cărora actul administrativ unilateral nu le-a fost comunicat, termenul de 30 de zile pentru formularea procedurii prealabile curge de la momentul în care persoana vătămată a luat cunoştinţă de existenţa actului.

În cazul de faţă, potrivit susţinerilor lor, recurenţii-reclamanţi au luat cunoştinţă de existenţa certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei în favoarea SC I SRL la data de 03.11.2005, când, prin adresa nr.4001, Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Ialomiţa le-a comunicat că nu le poate fi eliberat titlul de proprietate întrucât pe acelaşi amplasament este înscris certificatul de atestare menţionat.

Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurenţii-reclamanţi, ţinând seama şi de prevederile art.4031 Cod procedură civilă Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

Potrivit art.7 alin.(1) din Legea nr.554/2004, înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, trebuie să solicite autorităţii publice emitente, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.

În temeiul art.7 alin.(7) din aceeaşi lege, plângerea prealabilă în cazul actelor administrative unilaterale se poate introduce, pentru motive temeinice, şi peste termenul prevăzut la alineatul (1), dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului .

Termenul de 6 luni a fost calificat expres de legiuitor ca fiind de prescripţie.

Este adevărat că recurenţii-reclamanţi au calitatea de terţi în raport cu actul administrativ individual în discuţie, fiind îndreptăţiţi să introducă plângerea prealabilă din momentul în care au luat cunoştinţă, pe orice cale, de existenţa acestuia, potrivit art.7 alin.(3) din Legea nr.554/2004.

Şi în această ipoteză operează însă limitele termenului de 6 luni de la emiterea actului, prevăzut de art.7 alin.(7), necesitatea instituirii unui astfel de termen de prescripţie izvorând din considerente legate de respectarea principiului securităţii şi stabilităţii raporturilor juridice.

Înalta Curte reţine, de asemenea, că potrivit art.109 alin. (2) C.proc.civ. în cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanţei competente se poate face numai după îndeplinirea procedurii prealabile, în condiţiile prevăzute de legea specială.

Această prevedere legală, corelată cu dispoziţiile art.7 din Legea nr.554/2004, conduce la concluzia că procedura prealabilă administrativă este reglementată ca o condiţie de exercitare a dreptului la acţiune în contenciosul administrativ, a cărei neîndeplinire în termenele şi condiţiile prevăzute de lege atinge inadmisibilitatea acţiunii.

Constatând astfel că instanţa de fond a interpretat şi aplicat corect prevederile art.7 din Legea nr.554/2004, Înalta Curte a respins recursul ca nefondat, în temeiul art.312 alin. (1) C.proc.civ.

Suspendarea executării actului administrativ. Hotărâre judecătorească. Motivare

21 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara -Secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC R SRL a solicitat, în temeiul art.14 alin. (l) din Legea nr.554/2004, suspendarea executării deciziei de impunere fiscală nr.l5682/5.X.2007 şi a Raportului de Inspecţie fiscală nr.l5681/5.X.2007 emise de pârâtă, până la pronunţarea instanţei de fond.

In motivare a arătat că prin decizia contestată a fost nelegal impusă la plata sumei de 926.181 lei reprezentând contribuţii suplimentare la Fondul pentru Mediu şi obligaţii accesorii, motiv pentru care a şi atacat-o pe calea contestaţiei.

Prin sentinţa nr.321/4.12.2007, Curtea de Apel Timişoara a admis cererea formulată de reclamanta SC R SRL Arad, a dispus suspendarea executării deciziei de impunere nr.15682/5.X.2007 şi a Raportului de Inspecţie Fiscală nr.15681/5.1.2007 emise de pârâtă, până la soluţionarea acţiunii în contencios administrativ.

Pentru a hotărî astfel, a reţinut că nici în decizia de impunere şi nici în raportul de inspecţie nu este cuprins temeiul juridic al obligaţiilor stabilite suplimentar. Debitul semnificativ prin cuantumul său şi punerea în executare a acestuia, în condiţiile în care reclamanta a contestat în procedura prealabilă debitul, reţine Curtea de Apel Timişoara, sunt circumstanţe care dovedesc îndeplinirea condiţiilor legale prevăzute de art.14 din Legea nr.554/2004 privind iminenţa prejudiciului şi cazul bine justificat.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Administraţia Fondului pentru Mediu Bucureşti criticând sentinţa ca neîntemeiată şi nelegală, arătând:

– Că suspendarea executării actului administrativ fiscal s-a făcut fără fixarea şi plata cauţiunii prevăzute obligatoriu de dispoziţiile art.215 alin. (2) din Codul de procedură fiscală.

– Că instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, întrucât reclamanta a solicitat suspendarea „până la pronunţarea instanţei de fond”, iar dispozitivul menţionează: „până la soluţionarea acţiunii în contencios administrativ”, ceea ce ar avea semnificaţia suspendării până la soluţionarea irevocabilă a cererii.

– Că reclamanta nu a dovedit cele două condiţii necesare, cumulativ, pentru suspendarea executării, astfel încât hotărârea pronunţată e lipsită de temei legal.

Recursul se fondează.

Dispoziţiile art.14 din legea nr.554/2004 condiţionează admiterea cererii de suspendare a unui act administrativ de existenţa – şi implicit dovedirea unor „cazuri bine justificate” şi a unei „pagube iminente”.

Dispoziţiile art.2 alin.2 lit.t) definesc sintagma „cazuri bine justificate” ca acele împrejurări, legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

In speţă, instanţa de fond nu şi-a motivat soluţia cu privire la condiţia legală a „cazului bine justificat”.

Singura motivare a instanţei se referă la valoarea de titlu executoriu a deciziei de impunere şi la suma de bani foarte mare la care reclamanta a fost obligată prin titlu. Aceste argumente conturează însă doar condiţia pagubei iminente, nu şi pe cea a cazului bine justificat.

Recursul a fost admis, iar sentinţa modificată în totalitate, cererea de suspendare fiind respinsă ca neîntemeiată, pentru motivul prevăzut de art.304 pct. 9 C.proc.civ.

Decizie nr. 896/2008 privind normele tehnice si metodologice pentru aplicarea Legii nr. 451/2004 privind marca temporala

21 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

In temeiul prevederilor art. 8 alin. (1), (3) si (5) si ale art. 6 alin. (3) pct. 3 din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 106/2008 privind infiintarea Autoritatii Nationale pentru Comunicatii, precum si ale art. 9 alin. (3) si ale art. 14 din Legea nr. 451/2004 privind marca temporala, presedintele Autoritatii Nationale pentru Comunicatii emite prezenta decizie.

Capitolul I – Dispozitii generale

Art. 1
(1) Prezentele norme tehnice si metodologice se aplica activitatii de marcare temporala si stabilesc procedura de notificare a Autoritatii Nationale pentru Comunicatii in vederea inceperii furnizarii serviciilor de marcare temporala, procedurile de generare si verificare a marcilor temporale, precum si conditiile de creare si mentinere a registrului electronic de evidenta a furnizorilor de servicii de marcare temporala.
(2) Orice persoana fizica sau juridica poate beneficia de servicii de marcare temporala in conditiile Legii nr. 451/2004 privind marca temporala si ale prezentei decizii.

Art. 2
In intelesul prezentei decizii, urmatorii termeni se definesc astfel:
a) ANC – Autoritatea Nationala pentru Comunicatii;
b) serviciu de marcare temporala – serviciul prin care unor date in forma electronica li se asociaza, printr-un mecanism de incredere, o marca temporala;
c) furnizor de servicii de marcare temporala (furnizor) – orice persoana, fizica sau juridica, care ofera servicii de marcare temporala in conformitate cu prevederile Legii nr. 451/2004 si ale prezentei decizii;
d) utilizator – orice persoana, fizica sau juridica, care, in baza unui contract incheiat cu un furnizor, beneficiaza de servicii de marcare temporala;
e) cheie privata – codul digital, cu caracter de unicitate, generat printr-un dispozitiv hardware si/sau software specializat;
f) cheie publica – codul digital, pereche a cheii private, necesar verificarii marcii temporale;
g) date de verificare a marcii temporale – date in forma electronica, cum ar fi coduri sau chei publice, utilizate in scopul verificarii unei marci temporale;
h) dispozitiv criptografic securizat – un dispozitiv hardware cu un inalt grad de fiabilitate, protejat impotriva modificarilor si a utilizarii neautorizate, care asigura un grad inalt de securitate a operatiilor criptografice in conformitate cu cerintele Legii nr. 455/2001 privind semnatura electronica;
i) politica de marcare temporala – regulile si principiile generale aplicate de furnizor in procesul de emitere si administrare a marcilor temporale;
j) functie hash-code – algoritmul aplicat asupra unui document electronic, care creeaza o amprenta unica a acelui document;
k) SHA – Algoritm Securizat de Hash-code (Secure Hash Algorithm);
l) RFC -documentele care au fost supuse analizei publice in cadrul unui proces coordonat de Grupul de lucru pentru ingineria internetului;
m) extensie de tip critic pentru marcare temporala – extensia unui certificat digital care trebuie procesata in mod obligatoriu de aplicatia care il utilizeaza, limitând folosirea cheii private asociate certificatului exclusiv la aplicarea semnaturii digitale din cadrul unei marci temporale.

Capitolul II – Autoritatea de reglementare si supraveghere

Art. 3
In conformitate cu dispozitiile art. 6 alin. (3) pct. 3 din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 106/2008 privind infiintarea Autoritatii Nationale pentru Comunicatii, ANC exercita atributiile care revin autoritatii de reglementare si supraveghere in domeniul marcarii temporale.

Art. 4
(1) In cadrul Registrului furnizorilor de servicii de certificare, prevazut la art. 28 din Legea nr. 455/2001, ANC va crea o sectiune distincta pentru inregistrarea furnizorilor de servicii de marcare temporala.
(2) ANC gestioneaza Registrul furnizorilor de servicii de marcare temporala, denumit in continuare registru. Forma acestui registru este prevazuta in anexa nr. 1, care face parte integranta din prezenta decizie.
(3) Actualizarea registrului se efectueaza exclusiv de catre personalul ANC desemnat in acest sens si vizeaza toate modificarile privind activitatea furnizorului, precum si alte informatii relevante furnizate de acesta.

Art. 5
ANC va face publice, spre consultare, urmatoarele date din registru:
a) tipul furnizorului – persoana fizica sau juridica;
b) numele si prenumele sau denumirea furnizorului, dupa caz;
c) forma de organizare a furnizorului persoana juridica – societate comerciala, regie autonoma, institutie publica, organizatie neguvernamentala;
d) domiciliul sau sediul – tara, oras, judet/sector, strada, numar, bloc, scara, etaj, apartament, cod postal, telefon, fax, e-mail, adresa in pagina web;
e) cetatenia, pentru persoana fizica, sau nationalitatea, pentru persoana juridica;
f) data la care si-a inceput activitatea de furnizare de servicii de marcare temporala;
g) cheia publica a furnizorului;
h) descrierea politicii de marcare temporala a furnizorului;
i) situatia activitatii furnizorului – operationala, suspendata, incetata, in curs de transferare, in curs de remediere a unor probleme identificate de ANC, cu indicarea termenului-limita;
j) istoricul furnizorului – data de incepere a activitatii, perioade de suspendare, alte situatii asemanatoare.

Art. 6
(1) Informatiile prevazute la art. 5 din prezenta decizie sunt disponibile public, prin intermediul paginii de internet a ANC.
(2) Pe pagina de internet a ANC se vor publica si informatii cu privire la Legea nr. 451/2004, prezentele norme tehnice si metodologice, informatii generale cu privire la utilizarea marcilor temporale, informatii actualizate din domeniul marcarii temporale, trimiteri catre paginile de internet ale furnizorilor de servicii de marcare temporala.

Art. 7
(1) ANC are obligatia de a pastra confidentialitatea tuturor informatiilor primite de la furnizorul de servicii de marcare temporala, cu exceptia celor prevazute de Legea nr. 451/2004 si de prezenta decizie ca fiind publice.
(2) ANC poate incheia un acord de confidentialitate asupra informatiilor primite de la furnizorul de servicii de marcare temporala, la cererea acestuia.
(3) Personalul cu atributii de control din cadrul ANC este obligat sa pastreze confidentialitatea datelor de care a luat cunostinta cu ocazia exercitarii atributiilor de control in ceea ce priveste activitatea furnizorilor de servicii de marcare temporala.

Capitolul III – Furnizorii de servicii de marcare temporala

SECTIUNEA 1 – Dispozitii comune

Art. 8
(1) Cu 30 de zile inainte de inceperea activitatii, furnizorul de servicii de marcare temporala va notifica ANC, prin completarea formularului prevazut in anexa nr. 2, care face parte integranta din prezenta decizie.
(2) Odata cu efectuarea notificarii prevazute la alin. (1), furnizorii au obligatia de a comunica ANC informatiile si documentele prevazute la art. 6 alin. (2) din Legea nr. 451/2004 si in anexa nr. 2.
(3) In termen de 10 zile de la primirea notificarii, ANC poate solicita completarea documentatiei prezentate, in conformitate cu alin. (2).
(4) Furnizorii au obligatia de a comunica ANC, cu cel putin 30 de zile in avans, orice intentie de modificare a procedurilor de securitate a sistemului informatic utilizat, cu precizarea datei si a orei la care modificarea intra in vigoare, precum si obligatia de a confirma in termen de 24 de ore modificarea efectuata.
(5) In cazuri urgente, in care securitatea serviciilor de marcare temporala este afectata, furnizorii pot efectua modificari ale procedurilor de securitate, urmând sa comunice ANC, in termen de 24 de ore, modificarile efectuate si justificarea deciziei luate.
(6) Furnizorii de servicii de marcare temporala sunt obligati sa respecte, pe parcursul desfasurarii activitatii, procedurile de securitate si de certificare declarate potrivit alin. (2)-(5). Acestia vor furniza servicii de marcare temporala in conformitate cu politica de marcare temporala declarata.

Art. 9
(1) Furnizorul este obligat sa genereze sau sa achizitioneze o pereche functionala cheie privata-cheie publica si sa isi protejeze cheia privata prin utilizarea unui dispozitiv criptografic securizat, luând masurile necesare pentru a preveni pierderea, dezvaluirea, modificarea sau utilizarea neautorizata a cheii sale private.
(2) Perechea functionala prevazuta la alin. (1) va fi folosita exclusiv in scopul aplicarii semnaturii electronice asupra marcilor temporale emise.
(3) Cheia privata nu poate fi dedusa in niciun fel din cheia sa publica pereche.
(4) Furnizorul de servicii de marcare temporala trebuie sa detina certificatul corespunzator cheii publice, pe baza caruia se va putea verifica semnatura asupra marcii temporale.
(5) Certificatul utilizat pentru marcarea temporala va fi transmis ANC, in forma electronica, la data notificarii inceperii activitatii.

Art. 10
(1) Furnizorii de servicii de marcare temporala au obligatia sa respecte dispozitiile legale din domeniul prelucrarii datelor cu caracter personal.
(2) La data inceperii activitatii de furnizare de servicii de marcare temporala, furnizorul trebuie sa detina calitatea de operator de date personale si sa depuna la ANC o copie de pe certificatul doveditor, eliberat de Autoritatea Nationala de Supraveghere a Prelucrarii Datelor cu Caracter Personal.

Art. 11
(1) Furnizorii de servicii de marcare temporala au obligatia de a crea si mentine un registru electronic operativ de evidenta a marcilor temporale.
(2) Registrul electronic operativ de evidenta a marcilor temporale trebuie sa contina cel putin urmatoarele informatii:
a) toate marcile temporale emise de catre furnizorul de servicii de marcare temporala, cuprinzând, pe lânga marca temporala propriu-zisa, si date referitoare la marca temporala si la certificatul utilizat;
b) inregistrari ale evenimentelor aparute in sistemul informatic utilizat pentru generarea marcilor temporale.
(3) Informatiile prevazute la alin. (2) lit. a) trebuie sa fie disponibile permanent pentru consultare pe pagina de internet a furnizorului.
(4) Furnizorul de servicii de marcare temporala are obligatia de a transmite, la cerere, catre ANC informatiile prevazute la alin. (2) lit. b).
(5) Structura si conditiile de exploatare ale registrului electronic operativ de evidenta a marcilor temporale sunt prevazute in anexa nr. 3, care face parte integranta din prezenta decizie.

Art. 12
(1) Furnizorii de servicii de marcare temporala trebuie sa aduca la cunostinta tuturor utilizatorilor termenii si conditiile care privesc utilizarea serviciilor de marcare temporala, si anume:
a) datele de contact ale furnizorului;
b) politica de marcare temporala aplicata;
c) standardele tehnice aplicabile;
d) precizia timpului din marcile temporale;
e) orice limitari in folosirea serviciului de marcare temporala;
f) obligatiile utilizatorului;
g) informatii despre cum trebuie verificata marca temporala si orice limitari posibile asupra perioadei de valabilitate;
h) descrierea practicilor, procedurilor si sistemelor care asigura securitatea si integritatea datelor, accesul autorizat permanent la acestea si modalitatile de prevenire a accesului neautorizat (codul de practici si proceduri);
i) politica privind protectia datelor cu caracter personal;
j) perioada de timp in care sunt pastrate inregistrarile referitoare la evenimente ale furnizorului;
k) disponibilitatea serviciilor.
(2) Aceste informatii trebuie sa fie disponibile pe pagina de internet a furnizorului de servicii de marcare temporala.

Art. 13
(1) Furnizorul de servicii de marcare temporala trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:
a) sa dispuna de mijloace financiare si de resurse materiale, tehnice si umane corespunzatoare pentru garantarea securitatii, fiabilitatii si continuitatii serviciilor oferite;
b) sa dovedeasca ANC ca dispune de resursele financiare pentru acoperirea prejudiciilor pe care le-ar putea cauza cu prilejul desfasurarii activitati de marcare temporala si ca este capabil sa acopere pierderile suferite de catre o persoana care isi intemeiaza conduita pe efectele juridice ale marcilor temporale, in conditiile prevazute la art. 10 din Legea nr. 451/2004, pâna la concurenta echivalentului in lei al sumei de 10.000 euro pentru fiecare risc asigurat. Riscul asigurat este fiecare prejudiciu produs, chiar daca se produc mai multe asemenea prejudicii ca urmare a neindeplinirii de catre furnizor a unei obligatii prevazute de lege. Furnizorul va trebui sa depuna la ANC o scrisoare de garantie din partea unei institutii financiare de specialitate sau o polita de asigurare la o societate de asigurari, in favoarea ANC, in valoare cel putin egala cu echivalentul in lei al sumei de 300.000 euro;
c) sa foloseasca personal având cunostinte de specialitate, experienta si calificare necesare pentru furnizarea serviciilor respective;
d) sa utilizeze numai dispozitive criptografice securizate pentru efectuarea operatiilor criptografice implicate in procesul generarii marcii temporale;
e) sa utilizeze un sistem informatic care sa respecte cerintele de securitate prevazute la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 451/2004;
f) sa pastreze toate informatiile necesare pentru a putea face dovada marcarii temporale in cazul unui eventual litigiu (inregistrari ale marcilor temporale emise, documentatia aferenta algoritmilor si procedurilor de generare a marcilor temporale emise, alte documente) pentru o perioada de minimum 10 ani de la data emiterii.
(2) In vederea indeplinirii obligatiei prevazute la alin. (1) lit. e), furnizorul va publica documentatia aferenta mecanismului implementat in vederea indeplinirii acestei obligatii, iar o copie a documentatiei va fi transmisa ANC.

Art. 14
Orice persoana, fizica sau juridica, care doreste sa beneficieze de servicii de marcare temporala trebuie:
a) sa furnizeze informatiile referitoare la identitatea sa;
b) sa respecte limitarile impuse de furnizorul de servicii de marcare temporala.

SECTIUNEA 2 – Mecanismul marcarii temporale a documentelor

Art. 15
(1) Marcarea temporala este realizata cu respectarea urmatoarelor etape:
a) utilizatorul transmite furnizorului o cerere de emitere a marcii temporale pentru un anumit document electronic. Cererea va contine amprenta digitala a documentului pentru care se face cererea, amprenta creata prin intermediul aplicarii unei functii hash-code asupra documentului;
b) intr-un interval de timp stabilit prin politica de marcare temporala, furnizorul de servicii de marcare temporala executa urmatoarele operatiuni asupra amprentei digitale a documentului primit de la utilizator, folosind un sistem informatic sigur, care indeplineste cerintele de securitate prevazute de art. 4 din Legea nr. 451/2004:
1. aplica informatia de timp, raportându-se la baza de timp;
2. aplica celelalte date prevazute de Legea nr. 451/2004 si orice alte date prevazute in politica sa de marcare temporala care nu contravin prevederilor legale si standardelor recunoscute in materie;
3. o semneaza electronic utilizând un certificat digital calificat;
c) in urma acestor operatiuni rezulta marca temporala care este transmisa utilizatorului.
(2) Autenticitatea marcii temporale poate fi verificata de catre terti pe baza documentului original, a marcii temporale, a cheii publice a furnizorului de servicii de marcare temporala si a functiei hash-code utilizate pentru crearea amprentei digitale a documentului.

Art. 16
(1) Furnizorul de servicii de marcare temporala trebuie sa utilizeze informatia de timp furnizata de furnizorul unic de baza de timp.
(2) Furnizorul unic de baza de timp este Sistemul informatic pentru furnizarea orei oficiale a României, realizat de Ministerul Comunicatiilor si Tehnologiei Informatiei.
(3) Sursa de timp folosita de catre furnizorul de servicii de marcare temporala trebuie sa fie sincronizata cu referinta de timp oferita de furnizorul unic de baza de timp, abaterea maxim admisa fiind de +/- 1 secunda.
(4) Furnizorul de servicii de marcare temporala are obligatia de a lua toate masurile pentru calibrarea echipamentelor, astfel incât valoarea prevazuta la alin. (3) sa nu fie depasita.
(5) In cazul in care detecteaza cazuri in care au fost emise marci temporale cu depasirea valorii prevazute la alin. (3), furnizorul va transmite ANC o instiintare in acest sens.
(6) Furnizorul are obligatia de a pastra datele care dovedesc respectarea valorii prevazute la alin. (3) (de exemplu, log-urile de sincronizare) si de a le pune la dispozitia ANC, la cerere.

Art. 17
(1) Furnizorul de servicii de marcare temporala este obligat sa puna la dispozitia utilizatorilor software-ul necesar pentru utilizarea serviciului.
(2) Furnizorul trebuie sa ofere utilizatorilor urmatoarele informatii despre software-ul pus la dispozitie:
a) conditiile in care este disponibil software-ul;
b) instructiunile de folosire;
c) obligatiile utilizatorului;
d) orice alte limitari privind utilizarea software-ului.
(3) Software-ul pus la dispozitie de catre furnizorul de servicii de marcare temporala trebuie sa permita utilizatorului sa verifice daca marcarea temporala a fost realizata in mod corect, prin analiza automata a cel putin urmatoarelor elemente:
a) structura marcii temporale;
b) amprenta din marca temporala;
c) semnatura electronica a marcii temporale, respectiv validitatea certificatului folosit pentru semnare.

Art. 18
(1) Marca temporala va avea structura stabilita in anexa nr. 4, care face parte integranta din prezenta decizie.
(2) De asemenea, marca temporala trebuie sa includa:
a) un identificator pentru tara in care furnizorul de servicii de marcare temporala este stabilit, acolo unde este aplicabil;
b) un identificator pentru furnizorul de servicii de marcare temporala, care va contine cel putin numarul de ordine din registru;
c) un identificator pentru unitatea care emite marci temporale.
(3) Datele prevazute la alin. (2) se vor introduce in marca temporala folosindu-se câmpul „tsa” din cadrul structurii marcii temporale. Introducerea acestui câmp este obligatorie.
(4) ANC va publica eventualele modificari ale formatului descris in anexa nr. 4, pe baza evolutiei tehnologiilor sau a normelor internationale recunoscute in domeniu.

Art. 19
(1) In vederea asigurarii conformitatii cu cerintele Legii nr. 451/2004 si ale prezentei decizii, se recomanda respectarea urmatoarelor standarde si recomandari de catre furnizorii de servicii de marcare temporala:
a) SR ETSI TS 101 861 V1.2.1: 2005 Profil de marcare temporala;
b) SR ETSI TS 101 862 V1.3.2: 2005 Profil de certificat calificat;
c) SR ETSI TS 102 023 V1.2.1: 2005 Semnaturi electronice si infrastructuri (ESI). Cerinte privind politica pentru autoritatile de marcare temporala;
d) SR ISO/CEI 18014-1: 2005 Tehnologia informatiei. Tehnici de securitate. Servicii de marcare temporala. Partea 1: Cadru;
e) SR ISO/CEI 18014-2: 2005 Tehnologia informatiei. Tehnici de securitate. Servicii de marcare temporala. Partea 2: Mecanisme care produc marci temporale independente sau SR ISO/CEI 18014-3: 2005 Tehnologia informatiei. Tehnici de securitate. Servicii de marcare temporala. Partea 3: Mecanisme care produc marci temporale inlantuite;
f) SR ISO/CEI TR 14516: 2005 Tehnologia informatiei. Tehnici de securitate. Indrumari pentru utilizarea si administrarea serviciilor partilor terte de incredere;
g) Internet X.509 Public Key Infrastructure Time-Stamp Protocol (TSP): IETF RFC 3161;
h) Cryptographic Message Syntax: IETF RFC 2630;
i) Internet X.509 Public Key Infrastructure Certificate and CRL Profile: IETF RFC 2459;
j) Date and Time on the Internet: Timestamps: IETF RFC 3339.
(2) Furnizorii au obligatia de a pune la dispozitia publicului, pe pagina proprie de internet, informatii privind standardele pe care le aplica in cadrul activitatii propriu-zise de generare a marcii temporale si procedurile de securitate utilizate.

Art. 20
Amprenta digitala utilizata in procesul de marcare temporala, creata prin intermediul aplicarii unei functii hash-code asupra unui document in forma electronica, trebuie sa aiba urmatoarele caracteristici:
a) sa permita identificarea unica a documentului in forma electronica, datorita imposibilitatii practice de a crea amprente identice pentru documente diferite;
b) sa nu permita deducerea continutului documentului respectiv, datorita imposibilitatii practice de a reconstitui continutul documentului original pe baza amprentei.

Art. 21
Furnizorul foloseste doar functia hash-code SHA1 (optional SHA2) si algoritmul de criptare RSA. Este interzisa folosirea teoremei chinezesti a resturilor.

Art. 22
(1) Certificatul furnizorului de servicii de marcare temporala trebuie sa fie emis de un furnizor de servicii de certificare acreditat in conditiile Legii nr. 455/2001.
(2) Certificatul furnizorului va contine in mod obligatoriu extensia pentru marcare temporala prevazuta in standardele internationale in vigoare (RFC 3161 – protocol de marca temporala, sectiunea 2.3). Extensia trebuie sa fie de tip critic.

Art. 23
Marca temporala va fi transmisa solicitantului prin mecanismele de transport prevazute in standardul international RFC 3161 – protocol de marca temporala, sectiunea a 3-a. Se va implementa in mod obligatoriu cel putin protocolul HTTP.

Art. 24
(1) Serviciul de verificare a marcilor temporale se asigura catre terti si este mentionat expres in contractul incheiat intre furnizorul de servicii de marca temporala si utilizator.
(2) Verificarea trebuie sa poata fi realizata automat, prin internet, fiind accesibila oricarei persoane fizice sau juridice care isi bazeaza conduita pe efectele juridice ale unei marci temporale.

SECTIUNEA 3 – Suspendarea sau incetarea activitatii furnizorilor de servicii de marcare temporala

Art. 25
(1) In conformitate cu prevederile art. 9 alin. (4) din Legea nr. 451/2004, controlul respectarii dispozitiilor Legii nr. 451/2004, precum si ale prezentei decizii revine ANC, care actioneaza prin personalul de control de specialitate imputernicit in acest scop.
(2) ANC are dreptul de a efectua controale asupra furnizorilor de servicii de marcare temporala, din oficiu sau la solicitarea oricarei persoane interesate.
(3) In vederea exercitarii atributiilor de control, personalul imputernicit in acest scop este autorizat in limitele legii:
a) sa aiba acces liber, permanent, in orice loc in care se afla echipamentele necesare furnizarii serviciilor de marcare temporala;
b) sa solicite orice document sau informatie necesara in vederea verificarii respectarii obligatiilor ce incumba furnizorului de servicii de marcare temporala;
c) sa verifice punerea in aplicare a oricaror proceduri utilizate de catre furnizorul de servicii de marcare temporala supus controlului;
d) sa sigileze orice echipamente necesare furnizarii de servicii de marcare temporala sau sa retina orice document care are legatura cu aceasta activitate, pe o perioada care nu poate depasi 15 zile, daca aceste masuri se impun.

Art. 26
(1) ANC va dispune, prin decizie, suspendarea activitatii furnizorului de servicii de marcare temporala pâna la incetarea cauzelor care au determinat luarea masurii, in urmatoarele situatii:
a) furnizorul nu respecta politica de marcare temporala si procedurile de securitate declarate, intr-un mod in care afecteaza securitatea procesului de marcare temporala;
b) furnizorul incalca obligatia prevazuta la art. 5 alin. (1) din Legea nr. 451/2004;
c) odata cu aplicarea sanctiunilor contraventionale prevazute la art. 12 din Legea nr. 451/2004;
d) furnizorul nu respecta obligatiile prevazute la art. 8 alin. (4) si art. 16;
e) furnizorul nu remediaza in termenul stabilit de ANC orice alte deficiente aparute ca urmare a nerespectarii prevederilor Legii nr. 451/2004 si ale prezentei decizii si constatate cu prilejul efectuarii controalelor de catre ANC.
(2) Odata cu comunicarea deciziei de suspendare temporara a activitatii, ANC comunica furnizorului un termen in care trebuie sa remedieze problemele care au determinat luarea acestei masuri. Termenul nu poate fi mai mic de 30 de zile. Furnizorul poate solicita motivat prelungirea acestui termen.
(3) Suspendarea activitatii inceteaza in momentul in care furnizorul face dovada incetarii cauzelor care au determinat luarea masurii.
(4) Daca furnizorul nu remediaza problemele care au determinat suspendarea in termenul stabilit in conditiile alin. (2), ANC va dispune, prin decizie, incetarea activitatii acestuia.
(5) In perioada in care activitatea sa este suspendata, furnizorul are obligatia sa asigure continuarea functionarii serviciului de verificare a marcilor temporale, precum si consultarea in regim on-line a registrului electronic, cu exceptia cazului in care deficientele se gasesc la nivelul acestor sisteme.

Art. 27
(1) In cazul in care furnizorul intentioneaza sa inceteze activitatile legate de marcarea temporala, va informa ANC, cu cel putin 30 de zile in avans, despre intentia sa, respectiv despre existenta si natura imprejurarii care justifica imposibilitatea de continuare a activitatilor, prin completarea formularului prevazut in anexa nr. 5, care face parte integranta din prezenta decizie.
(2) Furnizorului ii revine obligatia ca, in situatia in care se afla in imposibilitate de a continua activitatile legate de marcarea temporala si nu a putut prevedea aceasta situatie cu cel putin 30 de zile inainte ca incetarea activitatilor sa se produca, sa informeze ANC in termen de 24 de ore din momentul in care a luat cunostinta sau trebuia si putea sa ia cunostinta despre imposibilitatea continuarii activitatilor.
(3) Atât in cazul incetarii activitatii din initiativa sa, cât si in cazul in care incetarea activitatii a fost dispusa de ANC, furnizorul de servicii de marcare temporala va desemna alt furnizor de servicii de marcare temporala, caruia ii va transfera, in tot sau in parte, activitatile sale. Transferul va opera in urmatoarele conditii:
a) furnizorul de servicii de marcare temporala va instiinta fiecare utilizator, cu cel putin 30 de zile in avans, despre intentia sa de transferare a activitatilor legate de marcarea temporala catre un alt furnizor, mentionând identitatea acestuia;
b) furnizorul de servicii de marcare temporala va face cunoscuta utilizatorilor sai posibilitatea de a refuza acest transfer, precum si termenul si conditiile in care refuzul poate fi exercitat.
(4) Furnizorul aflat in unul dintre cazurile prevazute la alin. (1) si (2), ale carui activitati nu sunt preluate de un alt furnizor de servicii de marcare temporala, este obligat sa depuna la ANC informatiile si documentele prevazute la art. 8 alin. (2) din Legea nr. 451/2004, precum si dovada revocarii certificatului utilizat in procesul de marcare temporala.

Capitolul IV – Dispozitii finale

Art. 28
Prezenta decizie se publica in Monitorul Oficial al României, Partea I, si intra in vigoare la 3 zile de la data publicarii.

Anexa nr. 1

    
+--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------+
¦Continutul si structura Registrului furnizorilor de servicii de marcare temporala                                   ¦
+--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------¦
¦ 1. ¦Numarul de ordine al inregistrarii, generat automat                                                            ¦
+----+---------------------------------------------------------------------------------------------------------------¦
¦ 2. ¦Codul de identificare a furnizorului de servicii de marcare temporala                                          ¦
+----+---------------------------------------------------------------------------------------------------------------¦
¦ 3. ¦Calitatea furnizorului: persoana fizica sau persoana juridica                                                  ¦
+----+---------------------------------------------------------------------------------------------------------------¦
¦ 4. ¦Numele si prenumele furnizorului (pentru persoana fizica)/Denumirea (pentru persoana juridica)                 ¦
+----+---------------------------------------------------------------------------------------------------------------¦
¦ 5. ¦Adresa (tara, oras, judet/sector, strada, numar, bloc, scara, etaj, apartament, cod postal, telefon, fax,      ¦
¦    ¦e-mail, adresa pagina web)                                                                                     ¦
+----+---------------------------------------------------------------------------------------------------------------¦
¦ 6. ¦Codul unic de inregistrare la registrul comertului (pentru persoana juridica)                                  ¦
+----+---------------------------------------------------------------------------------------------------------------¦
¦ 7. ¦Data la care a inceput activitatea                                                                             ¦
+----+---------------------------------------------------------------------------------------------------------------¦
¦ 8. ¦Cheia publica a certificatului digital folosit de furnizorul de servicii in procesul de marcare temporala      ¦
+----+---------------------------------------------------------------------------------------------------------------¦
¦ 9. ¦Descrierea sistemelor furnizorului de servicii de marcare temporala                                            ¦
+----+---------------------------------------------------------------------------------------------------------------¦
¦10. ¦Codul de proceduri si practici al furnizorului de servicii de marcare temporala                                ¦
+----+---------------------------------------------------------------------------------------------------------------¦
¦11. ¦Descrierea politicii generale a furnizorului de servicii de marcare temporala                                  ¦
+----+---------------------------------------------------------------------------------------------------------------¦
¦12. ¦Tipul garantiei furnizorului                                                                                   ¦
+----+---------------------------------------------------------------------------------------------------------------¦
¦13. ¦Societatea de asigurari/Institutia financiara care garanteaza capacitatea financiara a furnizorului            ¦
+----+---------------------------------------------------------------------------------------------------------------¦
¦14. ¦Suma asigurata/Suma acoperita prin scrisoarea de garantie                                                      ¦
+----+---------------------------------------------------------------------------------------------------------------¦
¦15. ¦Situatii critice: câmp ce poate contine referiri la ultima situatie critica (de exemplu, intreruperea          ¦
¦    ¦temporara a activitatii din cauza unor probleme tehnice, modificarea procedurilor, sanctiuni etc.)             ¦
+----+---------------------------------------------------------------------------------------------------------------¦
¦16. ¦Data si ora ultimei actualizari a registrului                                                                  ¦
+----+---------------------------------------------------------------------------------------------------------------¦
¦17. ¦Situatia furnizorului (operational, suspendat, activitatea incetata, in curs de transferare a activitatii etc.)¦
+----+---------------------------------------------------------------------------------------------------------------¦
¦18. ¦Motivul suspendarii/reluarii/incetarii activitatii (daca este cazul)                                           ¦
+--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------+

Anexa nr. 2

    
+---------------------------------------------------------------------------------------------+
¦Formular de notificare pentru furnizorii de servicii de marcare temporala                    ¦
+---------------------------------------------------------------------------------------------¦
¦Furnizor de servicii de marcare temporala  ¦Tara     ¦Oras     ¦Sector     ¦Str.      ¦Nr.   ¦
¦persoana fizica/juridica                   +---------+---------+-----------+----------+------¦
¦                                           ¦         ¦         ¦           ¦          ¦      ¦
+-------------------------------------------+---------+---------+-----------+-----------------¦
¦Domiciliul sau sediul                      ¦Bl.      ¦Et.      ¦Ap.        ¦Cod postal       ¦
¦                                           +---------+---------+-----------+-----------------¦
¦                                           ¦         ¦         ¦           ¦                 ¦
¦                                           +---------+---------+-----------+-----------------¦
¦                                           ¦Tel.     ¦Fax      ¦E-mail     ¦Web              ¦
¦                                           +---------+---------------------+-----------------¦
¦                                           ¦         ¦                     ¦                 ¦
+-----------------------------------------------------+---------------------------------------¦
¦Cod de inregistrare la registrul comertului          ¦Tip societate                          ¦
+-----------------------------------------------------+---------------------------------------¦
¦                                                     ¦                                       ¦
+-----------------------------------------------------+---------------------------------------¦
¦Banca                                                ¦Nr. cont bancar                        ¦
+-----------------------------------------------------+---------------------------------------¦
¦                                                     ¦                                       ¦
+-----------------------------------------------------+---------------------------------------¦
¦Nationalitate                                        ¦Cetatenie                              ¦
+-----------------------------------------------------+---------------------------------------¦
¦                                                     ¦                                       ¦
+---------------------------------------------------------------------------------------------¦
¦Data inceperii activitatii                 ¦                                                 ¦
+-------------------------------------------+-------------------------------------------------¦
¦Opis documente anexate                     ¦                                                 ¦
+---------------------------------------------------------------------------------------------+

INSTIINTARE – ANGAJAMENT

Subsemnatul, ……………. (numele si prenumele/denumirea), instiintez Autoritatea Nationala pentru Comunicatii (ANC) referitor la desfasurarea serviciilor de marcare temporala, mentionate in prezentul document, cu incepere de la data de …………..
Ma angajez sa imi desfasor activitatea in conformitate cu prevederile Legii nr. 451/2004 privind marca temporala, ale Deciziei presedintelui Autoritatii Nationale pentru Comunicatii nr. 896/2008 privind normele tehnice si metodologice pentru aplicarea Legii nr. 451/2004 privind marca temporala, precum si cu standardele europene si internationale in domeniu.
Ma oblig sa acopar prejudiciile pe care le-as putea cauza utilizatorilor, in conditiile prevazute la art. 10 din Legea nr. 451/2004.
De asemenea, ma angajez sa comunic utilizatorilor instructiunile practice de marcare temporala, precum si termenele si conditiile de utilizare a serviciilor de marcare temporala.
1. contractul de inchiriere/actul de proprietate pentru sediu;
2. adeverinta din partea administratiei finantelor publice privind plata la zi a taxelor si impozitelor catre stat;
3. certificat de bonitate sau scrisoare de garantie din partea bancii, prin care persoana fizica/juridica desfasoara plati si incasari curente;
4. o scrisoare de garantie in valoare de ……………, in favoarea ANC, la ………………….. (numele institutiei financiare)/o polita de asigurare la …………. (numele societatii de asigurare), in favoarea ANC, in valoare de ………………*);
5. certificatul calificat folosit in activitatea de marcare temporala;
6. politica de marcare temporala aplicata;
7. descrierea generala a sistemului informatic utilizat pentru desfasurarea activitatii de marcare temporala, insotita de o declaratie de conformitate cu prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 451/2004;
8. descrierea practicilor, procedurilor si sistemelor care asigura securitatea si integritatea datelor, accesul autorizat permanent la acestea si modalitatile de prevenire a accesului neautorizat (codul de practici si proceduri);
9. politica referitoare la protectia datelor cu caracter personal;
10. certificatul care dovedeste calitatea de operator de date cu caracter personal.

       Furnizor,                                       Din partea ANC,
........................                      ..................................
      Data si ora                             Am primit documentatia mentionata.
........................

___________ 
*) Se va opta pentru una dintre cele doua variante, in conformitate cu prevederile art. 13
 alin. (1) lit. b) din prezenta decizie.

Anexa nr. 3 – CONTINUTUL MINIMAL al Registrului electronic operativ de evidenta a marcilor temporale

I. Registrul electronic operativ de evidenta a marcilor temporale va cuprinde:
1. Lista tuturor marcilor temporale emise de catre furnizorul de servicii de marcare temporala, cuprinzând urmatoarele informatii:
A. Date referitoare la marca temporala

    
+------------------------------------------------------------------------------+
¦Nr. ¦Categorie de date                                                        ¦
¦crt.¦                                                                         ¦
+----+-------------------------------------------------------------------------¦
¦ 1. ¦Identificator unic                                                       ¦
+----+-------------------------------------------------------------------------¦
¦ 2. ¦Data si ora la care marca temporala a fost aplicata                      ¦
+----+-------------------------------------------------------------------------¦
¦ 3. ¦Cod de identificare utilizator                                           ¦
+----+-------------------------------------------------------------------------¦
¦ 4. ¦Amprenta documentului supusa marcarii temporale                          ¦
+----+-------------------------------------------------------------------------¦
¦ 5. ¦Identificarea algoritmului utilizat pentru generarea amprentei           ¦
+------------------------------------------------------------------------------+

   B. Date referitoare la furnizor/certificatul furnizorului 

+------------------------------------------------------------------------------+
¦1.¦Nume                                              ¦SubjectName             ¦
+--+--------------------------------------------------+------------------------¦
¦2.¦Data emiterii                                     ¦                        ¦
+--+--------------------------------------------------+------------------------¦
¦3.¦Valabilitate                                      ¦                        ¦
+--+--------------------------------------------------+------------------------¦
¦4.¦Date de identificare ale furnizorului de servicii ¦IssuerName, SerialNumber¦
¦  ¦de certificare superior                           ¦                        ¦
+------------------------------------------------------------------------------+

C. Marca temporala emisa
2. Inregistrari ale evenimentelor aparute in sistemul informatic utilizat pentru generarea marcilor temporale:
– sincronizarile cu baza de timp;
– schimbarea cheilor criptografice;
– opriri ale sistemului;
– incidente de securitate.
II. Regimul de acces la informatiile cuprinse in Registrul electronic operativ de evidenta a marcilor temporale
? Informatiile de la pct. 1 vor fi disponibile permanent pentru consultare pe pagina de internet a furnizorului de servicii de marcare temporala.
? Informatiile de la pct. 2 vor fi facute publice in conformitate cu politica de marcare temporala a furnizorului si vor fi furnizate, la cerere, Autoritatii Nationale pentru Comunicatii.

Anexa nr. 4 – CONTINUTUL SI STRUCTURA MARCII TEMPORALE

    
+------------------------------------------------------------------------------------------------------+
¦               Nume               ¦          Explicatie detaliata          ¦Structura ASN1 ¦Observatii¦
+------------------------------------------------------------------------------------------------------¦
¦A. Informatii despre marca temporala propriu-zisa                                                     ¦
¦(TSTInfo)                                                                                             ¦
+------------------------------------------------------------------------------------------------------¦
¦Versiune                          ¦                                        ¦INTEGER        ¦          ¦
+----------------------------------+----------------------------------------+---------------+----------¦
¦Politica                          ¦                                        ¦OID            ¦          ¦
+----------------------------------+----------------------------------------+---------------+----------¦
¦Amprenta de marcat                ¦Hash-ul + algoritmul de hash            ¦messageImprint ¦          ¦
+----------------------------------+----------------------------------------+---------------+----------¦
¦Numar serial unic                 ¦                                        ¦INTEGER        ¦          ¦
+----------------------------------+----------------------------------------+---------------+----------¦
¦Momentul exact de timp al emiterii¦UTC, notatie "zulu"                     ¦GeneralizedTime¦          ¦
+----------------------------------+----------------------------------------+---------------+----------¦
¦Precizie                          ¦Secunde, milisecunde, microsecunde      ¦Accuracy       ¦optional  ¦
+----------------------------------+----------------------------------------+---------------+----------¦
¦Numar aleatoriu (Nonce)           ¦                                        ¦INTEGER        ¦optional  ¦
+----------------------------------+----------------------------------------+---------------+----------¦
¦Numele furnizorului               ¦                                        ¦GeneralName    ¦optional  ¦
+----------------------------------+----------------------------------------+---------------+----------¦
¦Extensii                          ¦                                        ¦Extensions     ¦optional  ¦
+------------------------------------------------------------------------------------------------------¦
¦B. Semnatura furnizorului                                                                             ¦
¦(ContentInfo ce incapsuleaza o structura signedData)                                                  ¦
+------------------------------------------------------------------------------------------------------¦
¦Info semnatura                    ¦Semnatura propriu-zisa (SignatureValue),¦signerInfo     ¦          ¦
¦                                  ¦insotita de datele de identificare ale  ¦               ¦          ¦
¦                                  ¦semnatarului (SignerIdentifier)         ¦               ¦          ¦
+----------------------------------+----------------------------------------+---------------+----------¦
¦Certificatul furnizorului         ¦                                        ¦certs          ¦optional  ¦
+----------------------------------+----------------------------------------+---------------+----------¦
¦                                  ¦                                        ¦               ¦          ¦
+------------------------------------------------------------------------------------------------------¦
¦C. Statutul PKI (PKIStatusInfo)                                                                       ¦
+------------------------------------------------------------------------------------------------------¦
¦Codul de status PKI               ¦                                        ¦PKIStatus      ¦          ¦
+----------------------------------+----------------------------------------+---------------+----------¦
¦Mesajul text PKI                  ¦                                        ¦PKIFreeText    ¦optional  ¦
+----------------------------------+----------------------------------------+---------------+----------¦
¦Informatii despre eroarea PKI     ¦                                        ¦PKIFailureInfo ¦optional  ¦
+------------------------------------------------------------------------------------------------------+

Anexa nr. 5

    
+--------------------------------------------------------------------------------------------------------+
¦Formular de informare cu privire la incetarea activitatii unui furnizor de servicii de marcare temporala¦
+--------------------------------------------------------------------------------------------------------¦
¦Nume furnizor                                              ¦Codul din registrul furnizorilor de servicii¦
+-----------------------------------------------------------¦                                            ¦
¦                                                           ¦                                            ¦
+--------------------------------------------------------------------------------------------------------¦
¦Motivele incetarii activitatii:                                                                         ¦
¦                                                                                                        ¦
+--------------------------------------------------------------------------------------------------------¦
¦Data la care a instiintat ANC                              ¦Data incetarii activitatii                  ¦
¦                                                           ¦                                            ¦
+-----------------------------------------------------------+--------------------------------------------¦
¦Numele furnizorului care va prelua activitatea             ¦Codul din registrul furnizorilor de servicii¦
+-----------------------------------------------------------¦                                            ¦
¦                                                           ¦                                            ¦
+--------------------------------------------------------------------------------------------------------¦
¦Masuri luate referitoare la utilizatori:                                                                ¦
¦                                                                                                        ¦
+--------------------------------------------------------------------------------------------------------¦
¦                                                                                                        ¦
¦                                                                                                        ¦
¦                                                                                                        ¦
+--------------------------------------------------------------------------------------------------------+

Legea nr. 270/2008 pentru modificarea Legii nr. 17/2000 privind asistenta sociala a persoanelor varstnice

21 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Articol unic

Legea nr. 17/2000 privind asistenta sociala a persoanelor varstnice, republicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 157 din 6 martie 2007, se modifica dupa cum urmeaza:
1. Articolul 30 va avea urmatorul cuprins:
„Art. 30. – (1) Autoritatea tutelara sau, dupa caz, consilierii juridici angajati ai consiliului local in a carui raza teritoriala domiciliaza persoana varstnica au obligatia de a acorda, la solicitarea acesteia, consiliere gratuita in vederea incheierii actelor juridice de vanzare-cumparare, donatie sau imprumuturi cu garantii imobiliare care au drept obiect bunurile mobile sau imobile ale persoanei varstnice respective.
(2) Persoana varstnica, astfel cum este definita la art. 1 alin. (4), va fi asistata, la cererea acesteia sau din oficiu, dupa caz, in vederea incheierii unui act juridic de instrainare, cu titlu oneros ori gratuit, a bunurilor ce ii apartin, in scopul intretinerii si ingrijirii sale, de un reprezentant al autoritatii tutelare a consiliului local in a carui raza teritoriala domiciliaza persoana varstnica respectiva.”
2. Articolul 34 va avea urmatorul cuprins:
„Art. 34. – (1) In termen de 24 de ore de la inregistrarea sesizarii, autoritatea tutelara va solicita serviciului public de asistenta sociala sau, dupa caz, compartimentului de specialitate constituit conform legii in subordinea consiliului local in a carui raza teritoriala isi are domiciliul persoana varstnica sa efectueze o ancheta sociala in maximum 10 zile de la solicitare.
(2) Autoritatea tutelara a consiliului local in a carui raza teritoriala domiciliaza persoana varstnica, sesizata in conditiile art. 33 si in baza anchetei sociale, va propune masurile necesare de executare legala a dispozitiilor inscrise in actul juridic incheiat si va putea solicita in instanta judecatoreasca rezilierea contractului de intretinere in nume propriu si in interesul persoanei intretinute.”

Aceasta lege a fost adoptata de Parlamentul Romaniei, cu respectarea prevederilor art. 75 si ale art. 76 alin. (2) din Constitutia Romaniei, republicata.

Ordin nr. 1537/2008 pentru aprobarea Deciziei Comisiei de proceduri fiscale nr. 1/2008

21 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Agentia Nationala de Administrare Fiscala

In temeiul art. 3 coroborat cu art. 12 alin. (3) din Hotararea Guvernului nr. 495/2007 privind organizarea si functionarea Agentiei Nationale de Administrare Fiscala, cu modificarile si completarile ulterioare, si al art. 4 din Ordonanta Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare,

presedintele Agentiei Nationale de Administrare Fiscala emite urmatorul ordin:

Art. 1
Se aproba Decizia Comisiei de proceduri fiscale nr. 1/2008, prevazuta in anexa care face parte integranta din prezentul ordin.

Art. 2
Prezentul ordin se publica in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I.

ANEXA – DECIZIA COMISIEI DE PROCEDURI FISCALE Nr. 1/2008

1. In sensul art. 1221 din Ordonanta Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, al art. 45 din Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizarii judiciare si a falimentului, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, si al art. 41 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolventei, cu modificarile ulterioare:
– incepand cu data intrarii in vigoare a Legii nr. 85/2006 privind procedura insolventei, in cazul contribuabililor pentru care s-a deschis procedura reorganizarii judiciare si a insolventei, dupa caz, nu se mai datoreaza si nu se mai calculeaza obligatii fiscale accesorii pentru creantele inscrise la masa credala si pentru cele rezultate din activitatea curenta, indiferent de data deschiderii acestei proceduri.
2. In sensul art. 111 alin. (7) si (8) din Ordonanta Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare:
– in cazul contribuabililor prevazuti la art. 1071 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificarile si completarile ulterioare, declararea si plata impozitelor si a contributiilor aferente veniturilor din salarii se fac lunar, incepand cu luna urmatoare trimestrului in care au devenit platitori de impozit pe profit.

Modificari privind regimul armelor si munitiilor

20 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

In Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 767 din 14 noiembrie 2008 a fost publicata Legea nr. 268 din 7 noiembrie 2008 privind aprobarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 26/2008 pentru modificarea si completarea Legii nr. 295/2004 privind regimul armelor si al munitiilor.

Potrivit modificarilor aduse prin legea de aprobare, cetatenii romani si strainii cu sedere legala in Romania, care au implinit varsta de 18 ani, pot sa procure, in scopul detinerii, respectiv al portului si folosirii, cel mult doua arme neletale de autoaparare sau de tir sportiv din categora armelor neletale supuse autorizarii.

Persoanele fizice care detin inscrise in documentele ce atesta dreptul de detinere, respectiv de port si folosire un numar mai mare de arme sunt obligate ca in termen de 6 luni de la intrarea in vigoare a noii reglementari sa procedeze la instrainarea lor, in caz contrar fiind expuse raspunderii penale.

De asemenea, se mai prevede ca posesorii armelor scurte confectionate special pentru a arunca proiectile din cauciuc pot detine maximum 100 cartuse pentru fiecare arma dintre cele pentru care au drept de port si folosire.

Act al Ministerului Justiţiei referitor la participarea la concursul de admitere în Institutul Naţional al Magistraturii

18 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Reclamanţii D.C.O., F.I., M.D. şi S.G. au solicitat, în contradictor cu Ministerul Justiţiei anularea art.2 alin.2 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea concursului de admitere în Institutul Naţional al Magistraturii, emis de ministrul justiţiei în conformitate cu art.75 şi 76 din Legea nr.92/1992. Prin textul a cărui anulare face obiectul acţiunii s-a prevăzut că pot participa la concursul de admitere cei care au obţinut la examenul de licenţă nota 8,50.

Curtea de Apel Craiova – Secţia de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr.693 din 19 septembrie 2001, a respins acţiunea cu motivarea că baremul stabilit pentru participarea la examen nu încalcă principiul egalităţii cetăţenilor în drepturi şi nici vreo altă normă de drept, instituită prin Legea nr.92/1992.

Sentinţa a fost recurată de către reclamanţi.

Prin motivele de casare formulate în scris se critică soluţia dată sub următoarele aspecte:

– prin regulament s-a modificat Legea nr.92/1992, aşadar un act normativ de rang superior;

– promovarea examenului de licenţă presupune atingerea unui nivel de cunoştinţe în domeniul juridic care permite participarea la orice concurs în respectivul domeniu.

Recursul este nefondat.

Potrivit dispoziţiilor art.76 din Legea nr.92/1997 admiterea în Institutul Naţional al Magistraturii reprezintă modalitatea principală de recrutare a magistraţiilor, ce se face pe bază de concurs, la care au dreptul să participe persoanele ce îndeplinesc condiţiile prevăzute la art.46 litera a-e.

In conformitate cu prevederile constituţionale Ministerul Justiţiei are sarcina organizării, executării şi aplicării în concret a legii cadru. In realizarea acestor sarcini ministerul a fost în drept să aprecieze ca fiind utilă activităţii de recrutare a viitorilor magistraţi stabilirea unui nivel inferior minimal al candidaţilor la Institutul Naţional al Magistraturii, o astfel de condiţie asigurând o selecţie riguroasă, de natură să permită accesul în institut şi apoi în magistratură a cadrelor cele mai bine pregătite, cu un nivel superior de cunoştinţe, reflectat tocmai în notele obţinute în cadrul examenului de licenţă.

Atâta vreme cât prevederile Legii nr.92/1992, cu toate modificările ulterioare, lasă la latitudinea Ministerului Justiţiei condiţiile de organizare şi desfăşurare a concursului, nu se poate considera ca restrictivă de drepturi introducerea unui barem minimal de participare, fondat tocmai pe o preselecţie valorică, obiectivă, singura „discriminare” astfel instituită fiind aceea dintre candidaţii mai bine pregătiţi şi cei mai slab pregătiţi, criteriu care promovează însă valoarea profesională şi care constituie exact finalitatea urmărită în cadrul procesului de selecţie stabilit.

Neconstatându-se încălcarea vreunei dispoziţii legale şi nici vreo situaţie prejudiciabilă ca efect al reglementărilor aduse, de natură să conducă la nesocotirea unui drept recunoscut de lege, recursul a fost respins ca nefondat.

Funcţie publică. Reorganizarea instituţiei. Încetarea funcţiei. Caz în care nu este posibilă încadrarea în alt post, conform art.92 lit.d din Legea nr.188/1999

18 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Reclamantul G. E. a chemat în judecată Inspectoratul de Protecţie a Mediului Braşov şi pe D. A., pentru anularea actului administrativ de încetare a funcţiei şi reintegrarea sa în funcţie.

Curtea de apel Braşov, având în vedere art.92 lit.d din Legea nr.188/1999, a respins acţiunea ca neîntemeiată, pârâtul I.P.M Braşov dovedind că s-a produs o reorganizare a instituţiei şi că s-au redus posturi de natura celui ocupat de reclamant. Cât priveşte a doua condiţie legală pentru validarea deciziei în cauză, instanţa a constatat că pârâta a făcut demersuri la Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, ca şi la A.J.O.F.M. Braşov, în scopul oferirii unui post corespunzător reclamantului, dar ambele au răspuns că nu dispun de locuri de muncă vacante.

Instanţa a reţinut că lipsa posturilor vacante nu este imputabilă instituţiei, care a suferit o ireversibilă reorganizare şi că s-a demonstrat preocuparea de a-i face oferta legală reclamantului.

Curtea de apel a arătat că intenţia legiuitoriului de a oferi garanţia unui post funcţionarului public, nu poate paraliza activitatea unei instituţii, supusă, în mod obligatoriu, reducerii de personal şi care din motive obiective (lipsa posturilor vacante) nu poate oferi celui eliberat din funcţie un post corespunzător pregătirii sale.

G. E. a formulat recurs, susţinând că s-au încălcat dispoziţiile art.92 din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, întrucât intimaţii Inspectoratul de Protecţie a Mediului Braşov şi D.A. nu au făcut aplicarea criteriilor de competenţă pentru personalul care ocupa posturi de natura celui ce urma a se desfiinţa, cu luarea în vedere a evaluării performanţelor profesionale.

S-a mai arătat că instanţa nu s-a preocupat de prevederea legală privind refuzul reclamantului de a accepta oferta A.N.F.P., care în speţă nu a existat, ca o a doua condiţie pe lângă restructurarea postului recurentului.

Recurentul mai precizează că legea stabileşte clar ca unitatea să ofere un post corespunzător, iar angajatul să-l refuze pentru a se putea dispune desfacerea contractului de muncă al petentului, astfel încât a apreciat acesta că nu reorganizarea a stat la baza măsurii contestate în cauză, ci alte considerente, eventual disciplinare.

Recursul este neîntemeiat.

Potrivit art.92 lit.d din Legea nr.188/1999 se poate dispune eliberarea din funcţie a funcţionarului, dacă instituţia îşi reduce personalul ca urmare a reorganizării, prin reducerea unor posturi de natura celui ocupat de funcţionarul public şi acesta refuză oferta Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.

Este de necontestat că la I.P.M. Braşov s-a produs o reorganizare a instituţiei şi că s-au redus posturi de natura celui ocupat de reclamant prin depunerea organigramelor anterioare şi ulterioare eliberării şi a ordinului nr.92/23 ianuarie 2001 al Ministerului Apelor şi Protecţiei Mediului.

Este de necontestat că instituţia pârâtă a făcut demersuri la Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici ca şi la A.J.O.F.M. Braşov, în scopul oferirii unui post corespunzător reclamantului, dar ambele au răspuns că nu dispun de locuri de muncă vacante.

Unitatea pârâtă nu are nici o culpă în privinţa îndeplinirii obligaţiei legale de a face demersuri pentru oferirea unui post corespunzător recurentului-reclamant.

Pe de altă parte, este cert că reorganizându-se activitatea pârâtei, postul ce fusese ocupat de recurent nu mai există, cu toate consecinţele ce decurg din această situaţie, astfel încât unitatea funcţionează în alte condiţii decât acelea existente anterior reorganizării.

Deci acestea fiind datele cauzei, actul administrativ contestat în cauză nu se poate susţine că este ilegal şi să se procedeze la anularea lui şi reintegrarea petentului într-un alt post care de fapt, nu mai există.

Aşa cum a reţinut instanţa de fond, intenţia legiuitorului de a oferi garanţia unui post funcţionarului public nu poate paraliza activitatea unei instituţii supusă reorganizării, instituţie în care lucrează mai multe persoane şi din bugetul căreia nu poate fi plătită o persoană ce nu mai are loc de muncă în organigramă.

Recursul a fost respins.

Proprietate. Competenţa de soluţionare şi termenul de exercitare a acţiunii pentru anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate eliberat conform H.G. nr.834/1991

18 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Reclamanţii P.T. şi P.M. au solicitat să se constate nulitatea absolută a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M07 nr.2176 eliberat la 20.01.1999 de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei în favoarea SC ”F” SA pentru terenul în suprafaţă de 17.789,50 mp, reprezentând pct.4 „Ferma Traian” din comuna Săbăoani, judeţul Neamţ.

In motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că terenul în suprafaţă de 17.789, 50 mp este proprietatea lor, fiind dobândit prin moştenire de la tatăl lor, A.P. şi că, prin încălcarea Legii nr.15/1990 şi a Hotărârii Guvernului nr.834/1991, a fost inclus în suprafaţa totală de teren pentru care s-a întocmit certificatul de proprietate contestat în cauză.

Pârâţii Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor şi SC ”F” SA au invocat excepţiile de necompetenţă materială a instanţei de contencios administrativ şi de tardivitate a acţiunii formulate de reclamanţi.

Prin sentinţa civilă nr.6/22.01.2002, Curtea de Apel Bacău – Secţia comercială şi de contencios administrativ a respins excepţia de necompetenţă materială, reţinându-se că certificatul de atestare a dreptului de proprietate este un act administrativ emis de o autoritate a administraţiei publice centrale, fiind supus cenzurii instanţei de contencios administrativ conform art.3 pct.1 Cod procedură civilă.

Prin aceeaşi sentinţă a fost admisă excepţia de tardivitate şi a fost respinsă acţiunea ca tardivă, cu motivarea că reclamanţii nu s-au adresat instanţei de judecată în termen de 30 de zile de la primirea răspunsului comunicat cu adresa nr.107809/3.08.1999 în procedura administrativă şi nici în termenul de 1 an, care a început să curgă de la data de 18.05.1999, când au luat cunoştinţă de certificatului de atestare emis pentru SC „F” SA.

Impotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanţii.

In primul motiv de casare, recurenţii au invocat necompetenţa materială a instanţei de contencios administrativ, susţinând că actul de proprietate contestat a intrat în circuitul civil şi competenţa de judeca acţiunea în anulare aparţine instanţei de drept comun.

Prin cel de al doilea motiv de casare, recurenţii au criticat soluţia de admitere a excepţiei de tardivitate, motivând că în aplicarea prevederilor art.5 din Legea nr.29/1990, instanţa de fond nu a avut în vedere că termenele de 30 de zile şi respectiv, de 1 an, se calculează de la comunicarea actului administrativ, iar o asemenea comunicare nu a existat.

Recursul nu este fondat.

Certificatul de atestare a dreptului de proprietate a fost emis în cadrul procedurii speciale reglementate în Hotărârea Guvernului nr.834/1991, fiind întocmit de Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, care funcţionează ca autoritate a administraţiei publice centrale.

Instanţa de fond a stabilit judicios că acest certificat reprezintă un act administrativ supus controlului judecătoresc în condiţiile Legii nr.29/1990 şi faţă de natura juridică a actului contestat, a respins corect excepţia de necompetenţă materială.

Recurenţii nu au contestat că, la data de 5.08.1999 li s-a comunicat cu adresa nr.107809/1999 răspuns la plângerea prealabilă şi nici faptul că, la data de 18.05.1999, au luat cunoştinţă de certificatul de atestare a dreptului de proprietate depus de SC ”F” SA în dosarul nr.1202/CA/1999 al Tribunalului Neamţ şi în care recurenţii au avut calitatea de intimaţi intervenienţi.

Faţă de aceste date, acţiunea înregistrată la 19.09.2000 a fost corect respinsă ca tardivă, fiind formulată după împlinirea termenelor prevăzute de Legea nr.29/1990 pentru sesizarea instanţei de contencios administrativ.

Imprejurarea că actul contestat nu a fost comunicat recurenţilor este lipsit de relevanţă în cauză, deoarece aceştia au calitatea de terţi şi ministerul intimat nu avea obligaţia legală să le comunice actul administrativ individual întocmit unei alte persoane, astfel încât termenul de sesizare a instanţei a început să curgă de la data când recurenţii au cunoscut atât existenţa, cât şi conţinutul actului, având posibilitatea să aprecieze dacă le-a fost vătămat un drept recunoscut de lege şi dacă se adresează justiţiei pentru recunoaşterea dreptului încălcat.

Independent de faptul că, la data de 8.02.1999 certificatul de atestare a dreptului de proprietate a devenit opozabil erga omnes prin efectul transcrierii sub nr.520/1999 în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni al Judecătoriei Roman, se reţine că cel târziu, la data de 18.05.1999, recurenţii au luat cunoştinţă de acest act, care le-a fost prezentat de SC ”F” SA în dosarul nr.1202/CA/1999.

Or, sesizarea instanţei de judecată a avut loc după împlinirea termenului de 1 an prevăzut de art.5 alin.final din Legea nr.29/1990, ceea ce a avut consecinţa stingerii dreptului recurenţilor reclamanţi la acţiune în sens material.

In consecinţă, recursul a fost respins ca nefondat.

Impozit pe profit. Condiţiile deductibilităţii, din venitul impozabil, a cheltuielilor de deplasare în străinătate

18 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Reclamanta SC „W.T.H.C.” SRL a solicitat anularea procesului-verbal din 24 februarie 2000, dispoziţiei nr.63 din 28 aprilie 2000, acte emise de Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat a judeţului Timiş şi deciziei nr.885 din 12 iunie 2000 a Ministerului Finanţelor, cu privire la obligaţia de a plăti suma de 39.166.967 lei reprezentând impozit pe profit şi majorări de întârziere în sumă de 84.300.336 lei.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin actele administrative contestate, pârâţii au apreciat în mod eronat că ar fi înregistrat ilegal, pe cheltuieli, suma de 237.402.164 lei reprezentând cheltuieli cu deplasarea în străinătate, a personalului societăţii, deşi acestea erau deductibile fiscal deoarece sunt legate de realizarea veniturilor societăţii.

Curtea de Apel Timişoara – Secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr.94/CA din 23 aprilie 2002, a admis acţiunea.

Hotărâre a fost atacată cu recurs de pârâţi, susţinând în esenţă, că suma cheltuielilor de deplasare nu poate fi considerată deductibilă la calculul impozitului pe profit, întrucât nu sunt aferente veniturilor realizate, şi nu au fost înregistrate în contabilitate în baza unor documente legal întocmite.

Recursul este fondat.

Legea nr.82/1991 a contabilităţii prevede în art.6 alin.2 că „orice operaţiune patrimonială se consemnează în momentul efectuării ei într-un înscris care stă la baza înregistrării în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ”.

Hotărârea Guvernului nr.518/1995 privind unele drepturi ale personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar prevede în art.12 că, justificarea sumelor cheltuite în valută, cu excepţia celor reprezentând drepturile de diurnă, se face pe bază de documente, iar în situaţia în care, în unele ţări potrivit practicii existente pe plan local nu se eliberează documente sau acestea sunt reţinute de autorităţi, sumele cheltuite se justifică pe bază de declaraţie, pe proprie răspundere.

În cauză, reclamanta nu a depus declaraţii pe proprie răspundere pentru justificarea sumelor cheltuite în valută, admisibile numai pentru situaţiile în care reclamanta ar fi făcut dovada că în ţările în care s-au efectuat deplasările nu se eliberează, potrivit practicii locale, documente justificative sau că, aceste documente au fost reţinute de autorităţile respectivelor state.

Ordinele de deplasare, întocmite de reclamantă nu reprezintă documente justificative în sensul prevederilor art.6 din Legea nr.82/1991, în condiţiile în care la acestea nu au fost anexate documente care să conţină viza trecerii frontierei de stat, la ieşirea şi intrarea în ţară, pentru a se putea determina perioada deplasării în străinătate, la calculul diurnei în valută, faţă de datele înscrise în ordinul de deplasare, scopul deplasării, cheltuielile de transport (bilete de avion, de tren, bonuri de benzină) şi alte cheltuieli (fax, telefon, etc.).

În lipsa justificării cheltuielilor cu transportul, cazarea şi a altor cheltuieli, pe cale de consecinţă, nu se pot justifica nici cheltuielile cu diurna.

Admiţând acţiunea cu simpla motivare că, cheltuielile cu deplasarea în străinătate a personalului se încadrează în limitele prevăzute de H.G. nr.518/1995, instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală şi netemeinică.

Se impunea ca instanţa să verifice mai întâi prin probe suplimentare, dispuse chiar din oficiu, dacă susţinerile reclamantei sunt probate cu documente justificative, potrivit prevederilor legale.

În consecinţă, s-a admis recursul, s-a casat sentinţa şi s-a trimis cauza aceleiaşi instanţe spre rejudecare.

Act atacabil în contenciosul administrativ, conform art.1 din Legea nr.29/1990

18 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Reclamantul D.C. a solicitat să se constate refuzul nejustificat al Guvernului României, de a-i răspunde, conform cu realitatea la numeroase sesizări, urmând a se aplica o amendă conducătorului autorităţii administrative în culpă şi a i se acorda daune.

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia contencios administrativ, prin sentinţa nr.409 din 16 aprilie 2002, a respins acţiunea, reţinând că nu există refuz de răspuns la cererile reclamantului.

Reclamantul a declarat recurs, care însă nu este fondat.

Din actele de la dosar, a rezultat că nu sunt întrunite cerinţele art.1 din Legea nr.29/1990 a contenciosului administrativ întrucât la sesizarea reclamantului, din 6 decembrie 2001, pârâtul a răspuns la data de 22.01.2002.

Imprejurarea că răspunsul primit nu-i este favorabil reclamantului nu face ca aceasta să fie considerat refuz nejustificat, întrucât autoritatea administrativă este obligată doar să-i răspundă la sesizare, iar nu şi să-i rezolve favorabil cererea.

In situaţia dată, nu se justifică cererea privind obligarea conducătorului autorităţii administrative la amendă şi nici acordarea de daune, conform art.10 alin.3 şi art.1 alin.3 din legea nr.29/1990.

In consecinţă, recursul a fost respins ca nefondat.

Act al Uniunii Avocaţilor din România. Primirea în profesie fără examen. Art.16 din Legea nr.51/1995

14 septembrie 202318 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Reclamantul N. V.a chemat în judecată pe pârâţii Uniunea Avocaţilor din România şi Consiliul Baroului Avocaţilor Alba, solicitând obligarea pârâtei Uniunea Avocaţilor să emită decizie de primire a sa în profesia de avocat cu scutire de examen.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că, prin actele contestate i-a fost încălcat dreptul de a fi primit în profesia de avocat cu scutire de examen, deşi a dovedit îndeplinirea condiţiilor prevăzute în Legea nr.51/1995 pentru exercitarea acestei profesii. Reclamantul a susţinut că refuzul pârâţilor s-a întemeiat nejustificat pe rezultatele unui test organizat cu încălcarea prevederilor art.28-31 din Statutul profesiei de avocat.

Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia comercială şi de contencios administrativ a admis acţiunea, reţinând că reclamantul îndeplineşte atât condiţiile generale stabilite de art.11 din Legea nr.51/1995, cât şi condiţiile speciale prevăzute de art.16 alin.2 din aceeaşi lege pentru a fi primit în profesia de avocat cu scutire de examen, întrucât are o vechime de peste 15 ani în funcţia de consilier juridic, iar aprecierea probităţii şi competenţei sale profesionale de către Baroul Alba nu a avut un caracter obiectiv, fiind contrară prevederilor art.32 din Statutul profesiei de avocat.

Împotriva acestei sentinţe şi în termen legal, au declarat recurs pârâţii Uniunea Avocaţilor din România şi Baroul Alba, susţinând că instanţa de fond a dat o interpretare greşită dispoziţiilor art.16 alin.2 din Legea nr.51/1995, care nu prevăd un drept, ci numai o posibilitate pentru anumite categorii de persoane de a fi primite în profesie cu scutire de examen, iar organele competente să decidă pentru fiecare caz în parte sunt Comisia Permanentă şi Consiliul Uniunii Avocaţilor din România. Recurenţii au arătat că intimatul nu a primit aviz favorabil de scutire de examen, pentru că nu a dovedit minimul de cunoştinţe necesare exercitării profesiei cu ocazia testului organizat la 22.05.2001, în conformitate cu dispoziţiile art.32 din Statutul profesiei de avocat, asigurându-se egalitatea de şanse a celor înscrişi şi transparenţa rezultatelor.

Recurenţii au mai susţinut că deciziile contestate de intimat nu sunt supuse controlului judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, nefiind acte emise de autorităţi administrative şi au invocat necompetenţa materială a instanţei de fond, cu motivarea că, potrivit art.3 pct.1 Cod procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.138/2000, competentă să judece cauza este Curtea de Apel Bucureşti, deoarece deciziile contestate au fost emise de organele de lucru ale Uniunii Avocaţilor, respectiv de Comisia Permanentă şi de Consiliul Uniunii.

Recursul este nefondat.

Intimatul îndeplineşte atât condiţiile legale, cât şi condiţiile statutare pentru a fi primit în profesia de avocat cu scutire de examen, astfel că instanţa de fond a apreciat judicios că este nejustificat refuzul manifestat de recurenţi în conţinutul celor două decizii contestate.

Motivarea acestor decizii prin rezultatele obţinute de intimat la testul organizat în data de 22 mai 2001 s-a dovedit a fi lipsită de temei legal, pentru că în cazul primirii în profesia de avocat cu scutire de examen, legea şi statutul profesiei de avocat nu prevăd ca o condiţie prealabilă promovarea unui test de verificare a cunoştinţelor profesionale.

Scutirea de examen a fost recunoscută numai anumitor categorii de persoane, în considerarea calificării profesionale dobândite prin exercitarea timp de cel puţin 10 ani a uneia sau a unora din profesiile juridice expres şi limitativ prevăzute de art.16 alin.2 lit.b din Legea nr.51/1995 republicată.

Pentru aceste categorii de persoane, primirea în profesie cu scutire de examen se soluţionează individual, cu avizul consultativ al baroului, întocmit după depunerea raportului asupra condiţiilor de primire în profesie şi verificarea cunoştinţelor referitoare la organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, conform art.65 alin.2 lit.d din Legea nr.51/1995 republicată, art.32 şi 52 din Statutul profesiei de avocat.

În cauză, se constată că, subiectele testului organizat de recurenţi la 22 mai 2001 nu se încadrează tematicii prevăzute de art.32 din Statut pentru verificarea cunoştinţelor numai cu privire la reglementarea profesiei de avocat şi a reprezentat în realitate un sistem de control al pregătirii profesionale similar unui examen.

Din acest punct de vedere, apare ca nefondată susţinerea din recurs privind lipsa unui drept recunoscut de lege intimatului care să fi fost vătămat prin organizarea testului din 22 mai 2001 şi prin deciziile de respingere a cererii de primire în profesie cu scutire de examen motivate pe rezultatele obţinute la test.

Îndeplinind condiţia de a fi exercitat timp de cel puţin 10 ani una din profesiile juridice prevăzute de art.16 alin.2 lit.b din Legea nr. 51/1995 republicată, intimatul este titularul dreptului de a solicita primirea în profesie cu scutire de examen, iar soluţia dată cererii sale de organele de conducere ale profesiei trebuie întemeiată pe criterii obiective şi nu poate fi rezultatul exercitării discreţionare de către acestea a dreptului lor de a decide.

Cea de-a doua critică privind inadmisibilitatea acţiunii este de asemenea nefondată, întrucât recurenţii au calitatea de organisme profesionale, constituite în vederea aplicării şi executării Legii nr. 51/1995 şi îndeplinesc un serviciu public, astfel încât actele pe care le întocmesc pentru asigurarea acestui serviciu public, pot fi contestate în justiţie, în condiţiile prevăzute de lege.

Deciziile prin care recurenţii au respins cererea intimatului de primire în profesie cu scutire de examen au fost emise în exercitarea acestor atribuţii legale, reprezentând acte administrative de autoritate, a căror legalitate poate fi examinată pe calea controlului judecătoresc reglementat de Legea nr.29/1990. În consecinţă, pronunţându-se asupra acţiunii în anularea celor două decizii, instanţa de fond nu a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.

Prin ultimul motiv de casare, invocând competenţa Curţii de Apel Bucureşti, recurenţii au susţinut încălcarea normelor de competenţă teritorială şi nu a celor de competenţă materială cuprinse în art.3 pct.1 Cod procedură civilă, cum greşit au indicat în recurs.

Şi această critică se dovedeşte a fi neîntemeiată faţă de dispoziţiile art.6 din Legea nr.29/1990, care prevăd că judecarea acţiunilor în contencios administrativ este de competenţa instanţei judecătoreşti în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul reclamantul. Cum domiciliul intimatului este în oraşul Baia de Arieş, judeţul Alba, litigiul a fost soluţionat în primă instanţă de Curtea de Apel Alba-Iulia cu respectarea normelor de competenţă materială şi teritorială pentru acţiunile în contencios administrativ.

Faţă de considerentele expuse, recursul a fost respins ca nefondat.

Patrimoniul cultural naţional. Clasarea sau radierea unui bun ca aparţinând acestui patrimoniu

18 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Prin sentinţa civilă nr.882 din 19 iunie 2001, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ, a admis acţiunea formulată de reclamanta H.I.R. în contradictoriu cu Ministerul Culturii şi Cultelor şi:

– a constatat refuzul nejustificat al pârâtului de a soluţiona cererea reclamantei de radiere a imobilului în litigiu de pe lista monumentelor istorice ale municipiului Bucureşti;

– a dispus radierea imobilului în cauză, situat în municipiul Bucureşti, sector 1, str.Barbu Delavrancea nr.47 din lista monumentelor instorice cu valoare memorială;

– a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei;

– a luat act că nu s-au cerut cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut, în esenţă, următoarele:

Printr-o hotărâre judecătorească reclamantei i-a fost restituit imobilul în cauză, care aparţinuse tatălui său şi în privinţa căruia fusese aplicat în mod nelegal Decretul nr.92/1950, astfel că reclamanta are legitimare procesuală activă cu privire la cererile formulate pentru radirea acestui imobil din lista monumentelor istorice cu valoare memorială.

Prin acţiunea adresată instanţei de contencios administrativ reclamanta a cerut să se constată refuzul nejustificat al Ministerului Culturii şi Cultelor de a răspunde şi soluţiona în termen legal cererea de radiere a imobilului în cauză de pe lista monumentelor istorice cu valoare memorială a municipiului Bucureşti, unde a fost înregistrat drept „Casa Mihail Sadoveanu”. A mai cerut obligarea ministerului pârât să procedeze la radierea imobilului în cauză de pe lista respectivă.

Instanţa de fond a reţinut pe de o parte că ministerul pârât a refuzat în mod nejustificat să soluţioneze cererea reclamantei de radiere a imobblului în litigiu de pe lista respectivă şi, pe de altă parte, a apreciat că acest imobil nu este o casă memorială, deoarece din actele depuse la dosar a rezultat că Mihail Sadoveanu a locuit doar ca chiriaş în acea casă, că imobilul se află într-o stare avansată de degradare şi că nu întruneşte condiţiile de clasificare pe lista monumentelor istorice.

Impotriva acestei hotărâri a formulat recurs Ministerul Culturii şi Cultelor criticând-o sub următoarele aspecte:

– în mod greşit a reţinut instanţa de fond că ar exista un refuz nejustificat de rezolvare a cererilor reclamantei, ministerul răspunzându-i la toate petiţiile sale;

– în mod greşit a soluţionat instanţa de fond excepţia privind lipsa calităţii procesuale active a reclamantei;

– în mod greşit a reţinut instanţa existenţa unei vătămări şi a dispus radierea acelui imobil de pe lista respectivă.

Recursul este întemeiat.

1. Actelor normative în vigoare la data soluţionării cauzei sunt Ordonanţa de Urgenţă nr.68/1994 privind protejarea patrimoniului cultural naţional, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.41/1995, Ordinul nr.1284 din 12 noiembrie 1996 pentru aprobarea Normelor metodologice privind criteriile unice de clasare a bunurilor culturale care fac parte din patrimoniul cultural naţional, Ordinul nr.2013 din 22 februarie 2000 privind aprobarea criteriilor generale pentru clasarea bunurilor culturale imobile în Lista monumentelor istorice.

Ulterior, reglementările au fost completate şi cu prevederile Legii nr.422/18 iulie 2001 privind protejarea monumentelor istorice, publicate în Monitorul Oficial nr.407 din 24 iulie 2001.

In conformitate cu prevederile legale de mai sus, clasarea sau radierea/ declasarea unui bun ca aparţinând patrimoniului cultural naţional este o prerogativă ce aparţine minstrului culturii şi cultelor şi Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice, organism ştiinţific care funcţionează pe lângă Ministerul Culturii şi Cultelor.

După ce imobilul în cauză a fost restituit reclamantei şi aceasta a aflat că imobilul era clasat şi inclus pe Lista monumentelor istorice cu valoare memorială a municipiului Bucureşti, a formulat mai multe cereri prin care a cerut declasarea imobilului la care Ministerul Culturii şi Cultelor a răspuns cu adresele din 18 decembrie 1998, 2 decembrie 1998 şi 11 august 1999 în sensul că cererile sale au fost respinse şi că nu se acceptă declasarea imobilului din Lista monumentelor istorice Bucureşti (filele 18-19, 15 din dosarul nr.577/2000).

Astfel fiind, în mod greşit a reţinut instanţa că ar fi existat un refuz nejustificat în sensul art.1 din Legea nr.29/1990 din partea Ministerului Culturii şi Cultelor.

Potrivit prevederilor art.1 alin.1 din Legea nr.29/1990 privind contencios administrativ, orice persoană dacă se consideră vătămată într-un drept al său recunoscut de lege prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanţei judecătoreşti.

Dar, în cauză, ministerul pârât a rezolvat cererile reclamantei, în sensul că a respins solicitarea de radiere / declasare a imobilului din lista respectivă.

Or, actul prin care o autoritate administrativă a rezolvat negativ o cerere nu poate fi asimilat cu un refuz nejustificat, din partea acestei autorităţi, de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept recunoscut de lege, în sensul prevederilor art.1 alin.1 din Legea nr.29/1990.

Deci, în mod nelegal, prin interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art.1 alin.1 din Legea nr.29/1990, instanţa de fond a constatat existenţa unui refuz nejustificat din partea Ministerului Culturii şi Cultelor de rezolvare a cererilor prin care reclamanta solicitase radierea / declasarea imobilului din Lista monumentelor istorice a municipiului Bucureşti, din moment ce această autoritate publică, luând act de avizul negativ, a respins cererea respectivă.

Reclamanta putea, potrivit prevederilor Legii nr.29/1990, să constate legalitatea acestui act administrativ prin care i s-a respins cererea de radiere /declasare a imobilului, dar nu a făcut-o, înţelegând să-şi fundamenteze acţiunea pe dispoziţiile legale privitoare la refuzul nejustificat al autorităţii, pe care l-a invocat expres şi l-a susţinut în mod consecvent.

2. Totodată, instanţa de fond a reţinut în mod greşit că, în cauză, ar fi fost dovedită existenţa unei vătămări a dreptului de proprietate al reclamantei asuptra imobilului în litigiu.

Potrivit prevederilor art.480 din Codul de procedură civilă, proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege.

Prin reglementările instituite de O.G.nr.68/1994 şi respectiv, Legea nr.422/2001 au fost prevăzute unele măsuri care au drept scop protejarea patrimoniului cultural, în general şi a monumentelor istorice, în special, aceste dispoziţii fiind unele dintre cele la care face referire art.480 din Codul civil şi care constituie limite de exercitare a dreptului de proprietate.

In concluzie, în nici un caz nu se poate reţine că limitele legale de exercitare a dreptului de proprietate ar constitui o vătămare a acestui drept în sensul prevederilor art.1 din Legea nr.29/1990 aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa de fond.

3. Constatând că imobilul respectiv nu este o casă memorială şi dispunând radierea acestuia din Lista monumentelor istorice cu valore memorială, instanţa de fond s-a substituit autorităţilor administrative, acordând chiar şi cea ce nu i s-a cerut.

Astfel, potrivit prevederilor legale în materie, arătate mai sus, Ministerul Culturii şi Cultelor şi Comisia Naţională a Monumentelor Istorice sunt autorităţile la care au competenţa legală de a dispune clasarea sau radierea/declasarea unui bun ca aparţinând sau nu patrimoniului cultural naţional.

Potrivit prin art.11 din Legea nr.29/1990, instanţa putea, în cauză, admiţând acţiunea să oblige pe autoritatea administrativă să emită actul administrativ de radiere/declasare a imobilului respectiv.

De fapt, prin acţiunea formulată, reclamanta nu ceruse radierea imobilului din lista respectivă, ci obligarea autorităţii pârâte să procedeze la această operaţiune.

In concluzie, având în vedere considerentele de mai sus, motivele de recurs fiind întemeiate, recursul a fost admis, hotărârea atacată a fost casată, iar acţiunea respinsă ca neîntemeiată.

Act administrativ. Nulitate. Acţiune. Condiţie prealabilă sesizării instanţei. Termen. Inadmisibilitatea sau după caz, tardivitatea acţiunii

18 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

M.R.C. a chemat în judecată Ministerul Industriei şi Comerţului şi Societatea comercială „Perla Harghitei”SA solicitând să se constate nulitatea absolută a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor MO3 nr.3840 din 18 decembrie 1997, eliberat de primul pârât în favoarea pârâtei secunde.

De asemenea, a cerut repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul radierii din cartea funciară a înscrierii făcute în baza actului administrativ supus controlului jurisdicţional.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr.49 din 17 ianuarie 2002, a respins acţiunea ca tadiv formulată, reţinând că reclamantul a luat cunoştinţă de conţinutul actului administrativ la data de 10 noiembrie 1998, din dosarul Judecătoriei Ploieşti soluţionat prin sentinţa civilă nr.11594 din 13 noiembrie 1998. Că deci, înregistrarea acţiunii în contencios administrativ abia la 21 ianuarie 2000 s-a făcut cu depăşirea termenului de un an prevăzut de art.5 alin. ultim din Legea nr.29/1990.

Impotriva sentinţei a declarat recurs reclamantul, susţinând, în esenţă, că eronat instanţa a respins acţiunea pe baza excepţiei de tardivitate, deoarece în cazul nulităţii actelor juridice nu sunt aplicabile termenele stabilite de art.5 din Legea nr. 29/1990 şi că nulitatea absolută poate fi invocată oricând.

Recursul este nefondat.

Sub raportul termenului de introducere a acţiunii în contencios administrativ, când se invocă o cauză de nulitate a acestuia, nu există în dreptul administrativ nici o deosebire între nulitatea absolută şi nulitatea relativă.

Dispoziţiile art.1 şi 11 alin.1 ale Legii nr.29/1990 privind contenciosul administrativ se referă la anularea actului, fără a face distincţie între nulitatea absolută şi nulitatea relativă.

Obligaţia persoanei lezate de a folosi, anterior sesizării instanţei de contencios administrativ, procedura administrativă prealabilă are drept scop de a da posibilitatea autorităţii publice emitente sau celei ierarhic superioare să reanalizeze aspectele invocate şi eventual, să revoce ori să modifice actul, prevenind astfel un nou proces.

Neîndeplinirea procedurii administrative prealabile sau efectuarea acesteia cu depăşirea termenelor legale se sancţionează cu respingerea acţiunii ca inadmisibilă, sau ca tardivă, după caz.

In speţă, Curtea de apel a stabilit corect că reclamantul a exercitat dreptul la acţiune după expirarea termenului de 1 an prevăzut de art.5 alin ultim al Legii nr.29/1990, calculat de la data la care el a luat cunoştinţă de existenţa şi conţinutul actului administrativ.

Termenul respectiv este un termen de decădere, ceea ce face imposibilă suspendarea sau întreruperea lui.

Acţiunea fiind tardivă, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, ce a fost menţinută prin respingerea recursului.

Funcţionar public. Calitate în raport cu Legea nr.188/1999

18 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Reclamanta S.I. a chemat în judecată pe pârâţii Banca Naţională a României şi pe guvernatorul acesteia pentru a se dispune anularea Ordinului nr.636/2000 prin care i s-a desfăcut contractul de muncă în baza art.130 lit. a din Codul muncii.

In motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că a fost eliberată din funcţia de şef birou la Direcţia Decontări Bancare prin pretinsa reorganizare a activităţii de plăţi şi decontări bancare ca urmare a unor represalii asupra personalului din această direcţie care s-au opus la executarea unor dispoziţii ilegale.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr.139/2001, a admis acţiunea şi a dispus reîncadrarea reclamantei în funcţia de şef birou la serviciul viramente din cadrul Oficiului Central de Plăţi şi Decontări Bancare.

Instanţa de fond a reţinut calitatea de funcţionar public a reclamantei, faptul că nu a avut loc o reorganizare efectivă şi că nu i s-a oferit un loc de muncă corespunzător.

Impotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Banca Naţională a României.

In motivarea recursului, recurenta – pârâtă a susţinut în principal că instanţa competentă în soluţionarea cauzei nu este Curtea de Apel Bucureşti ci Tribunalul Bucureşti, dată fiind natura litigiului, respectiv litigiu de muncă.

Recursul este fondat.

Potrivit dispoziţiilor art.3 din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici „funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor stabilite de autoritatea sau instituţia publică în temeiul legii, în scopul realizării competenţelor sale. Funcţiile publice sunt prevăzute în anexa la prezenta lege. Anexa poate fi completată prin Hotărârea Guvernului”.

In Legea nr.188/1999 nu există nici o menţiune cu privire la Banca Naţională a României, iar potrivit dispoziţiilor art.35 alin.3 din Legea nr.101/1998 privind Statutul BNR, salariaţii băncii sunt angajaţi în baza unui contract individual de muncă, în timp ce funcţionarii publici îşi desfăşoară activitatea în baza unui act de autoritate, respectiv ordin sau dispoziţie de numire în funcţia publică.

De altfel, Banca Naţională a României este banca centrală a statului român, are personalitate juridică, iar statutul său este aprobat printr-o lege specială – Legea nr.101/1998. La elaborarea Statutului Băncii Naţionale a României s-a avut în vedere independenţa instituţională şi financiară

băncii centrale în raport cu celelalte instituţii ale statului, aceasta independenţă fiind o cerinţă obligatorie prevăzută de Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale şi prin dispoziţiile Tratatului de la Maastricht vizând politica economică şi monetară.

Rezultă aşadar că Banca Naţională a României nu este prevăzută în anexa la Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, iar salariaţii săi nu sunt funcţionari publici, nefiind numiţi în funcţia publică în conformitate cu prevederile Statutului funcţionarilor publici.

Aşa fiind, cauza dedusă judecăţii este un litigiu de muncă , în legătură cu încetarea contractului individual de muncă, astfel cum este definit în prevederile art.67 lit.a din Legea nr.168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă.

In consecinţă, recursul a fost admis, sentinţa casată şi cauza trimisă spre soluţionare instanţei competente material conform dispoziţiilor art.2 lit.b1 Cod procedură civilă, respectiv Tribunalul Bucureşti.

Taxă vamală. T.V.A. Garanţie. Restituire

18 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Reclamanta SC ”N.R.” SRL, la data de 18 iunie 2001 a solicitat obligarea autorităţilor vamale să soluţioneze reclamaţia cu privire la restituirea garanţiei pentru plata taxelor vamale şi TVA şi să restituie suma de 1.990.396.936 lei ce reprezintă garanţia pentru plata taxelor vamale şi TVA, ce a fost achitată cu O.P.215 din 18 ianuarie 2001.

In motivarea acţiunii, reclamanta a menţionat că la 18 ianuarie 2001 a derulat prin Biroul Vamal Târguri şi Expoziţii o operaţiune de import Cafea solubilă „Classic”, iar pârâta a calculat, cu titlu de garanţii pentru plata taxelor vamale şi TVA, suma sus-menţionată, reprezentând taxă vamală, calculată la diferenţa dintre valoarea de tranzacţie şi valoarea de comparaţie şi comisionul vamal şi TVA; că suma a şi fost achitată cu OP nr.215 din 18 ianuarie 2001.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ, prin sentinţa nr.80 din 31 ianuarie 2002, a admis în parte acţiunea, în sensul că a constatat refuzul nejustificat al Direcţiei generale a vămilor de a soluţiona cererea reclamantei privind restituirea garanţiei vamale, conform art.1 din Legea nr.29/1990 şi a obligat pârâta să emită un act administrativ numai în acest sens în baza art.11 alin.1 din Legea nr.29/1990 şi art.77(5) din Legea nr.141/1997. A fost respinsă cererea privind restituirea sumei reţinute cu titlu de garanţie pentru plata taxelor vamale şi TVA ca prematur formulată.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că pârâta nu a răspuns reclamaţiei făcute de reclamantă care este vătămată în drepturile sale prin acest refuz nejustificat, dar că cererea de restituire este prematur formulată atât timp cât pârâta nu a emis o decizie motivată în soluţionarea reclamaţiei.

Impotriva acestei soluţii a declarat recurs reclamanta, în legătură cu care se reţin următoarele:

Urmare operaţiunii de import cafea la data de 18 ianuarie 2001, şi conform declaraţiei de valoare în vamă depusă de reclamantă, Direcţia generală a vămilor şi Biroul vamal Tîrguri şi Expoziţii, i-a stabilit reclamantei cu titlu de garanţie vamală şi TVA o obligaţie în valoare de 1.990.396.936 lei, pe care reclamanta-recurentă a achitat-o cu O.P.215 din 18 ianuarie 2001.

Pentru determinarea definitivă a valorii în vamă, reclamanta a depus actele necesare, dar pârâta nu a dat curs obligaţiei legale de a determina definitiv valoarea în vamă pentru operaţiunea de import cafea din 18 ianuarie 2001 pe baza valorii de tranzacţionare, sau pe altă bază, şi, apoi, urmare deciziei luate, să restituie sau nu garanţia reţinută.

Curtea Europeană a Dreptului Omului a impus o serie de norme şi în ce priveşte natura fazei prealabile a contenciosului şi anume în procedurile administrative prealabile a fost prevăzută obligaţia autorităţilor administrative de a motiva răspunsurile la recursul graţios. Aceste norme se regăsesc în legislaţia naţională, (art.7 din OG nr.13/2000 şi Legea nr.29/1990).

Instanţa de fond avea obligaţia să stăruie prin toate mijloacele, pentru aflarea adevărului şi în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.

In acest sens, trebuie să dispună măsurile necesare ca să i se comunice aceste răspunsuri motivate pentru a putea soluţiona acţiunea, şi nu să respingă ca prematur formulatiă cererea de restituire.

Cum instanţa de fond a respins greşit ca prematură cererea de restituire a garanţiei, fără a depune diligenţele cerute de art.129(5) Cod procedură civilă, s-a admis recursul şi s-a casat hotărârea atacată, şi s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru a se pronunţa asupra cererii privind restituirea, sau nu, a garanţiei reclamate.

Drepturi reglementate prin O.G. nr.105/1999.Persoanele beneficiare

18 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Prin sentinţa civilă nr.436/2001, Curtea de Apel Cluj, Secţia comercială şi de contencios administrativ a respins acţiunea formulată de reclamantul C.P.P. împotriva Casei Judeţene de Pensii Maramureş prin care a solicitat anularea hotărârii nr.2999/10.07.2001 a Comisiei pentru aplicarea Ordonanţei Guvernului nr.105/1999.

Curtea de apel, a reţinut în esenţă, că situaţia reclamantului nu se încadrează în prevederile art.1 din Ordonanţa Guvernului nr.105/1999, aprobate prin Legea nr.189/2000.

Impotriva acestei soluţii a formulat recurs reclamantul susţinând în esenţă, că instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit prevederile legale în materie, ignorând că noţiunea de strămutat este similară cu cea de refugiat, iar din probele administrate a rezultat că el a fost nevoit să se refgieze la data de 1 februarie 1944 din localitatea de domiciliu Rădăuţi, judeţul Suceava ca urmare a intrării trupelor socvietice pe teritoriul României.

Recursul este nefondat.

La 1 februarie 1944, reclamantul a părăsit localitatea de domiciliu (oraşul Rădăuţi) judeţul Suceava şi s-a stabilit pentru o perioadă în oraşul Corabia judeţul Romaneşti, refugiindu-se ca urmare a evenientelor legate de intrarea şi înaintarea trupelor sovietice pe teritoriul României, în cel de al doilea război modial.

Potrivit prevederilor art.1 lit.c) din Ordonanţa Guvernului nr.105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobată, modificată şi completată prin Legea nr.189/2000, beneficiciază de drepturile acordate prin această ordonanţă persoana, cetăţean român, care în perioada arătată a avut de suferit persecuţii din motive etnice, fiind strămutată în altă localitate decât cea de domiciliu.

Potrivit art.2 din Normele de aplicare a Ordonanţei Guvernului nr.105/1999 aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.127/2002, prin persoană strămutată în altă localitate, în sensul acestei ordonanţei, se înţelege persoana care a fost mutată sau care a fost nevoită să îşi schimbe domiciliul în altă localitate, din motive etnice, între altele fiind enumerate şi persoanele refugiate.

Dar, acest refugiu trebuie să se fi produs ca urmare a persecuţiilor la care fusese supusă persoana respectivă, din motive etnice.

Or, în cauză, reclamantul a fost nevoit să se refugieze din localitatea de domiciliu ca urmare a unor evenimente de război: intrarea şi înaintarea pe teritoroiul României a trupelor sovietice, în cadrul operaţiunilor militare din a doua parte a celui de al doilea război mondial.

Este de necontestat că şi persoanele care s-au refugiat din localităţile de domiciliu ca urmare a unor evenimente de război au avut de suferit toate consecinţele nefavorabile situaţiei de refugiat, dar legiuitorul, prin Ordonanţa Guvernului nr.105/1999, nu a urmărit să acorde drepturi compensatorii şi acestei categorii de persoane.

Astfel fiind, recursul a fost respins ca nefondat.

Act al Consiliului Concurenţei de stabilire a taxei de autorizare a concentrării economice

18 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Reclamanta S.C.„E.B.V.” a chemat în judecată Consiliul Concurenţei, solicitând anularea deciziei nr.146 din 24 aprilie 2002 prin care s-a dispus recalcularea taxei de autorizare a concentrării economice de la 175.291.783 lei la 345.659.222 lei, diferenţa nefiind datorată.

În motivarea cererii, reclamanta a învederat că, iniţial, prin decizia nr.90 din 22 martie 2002 taxa de autorizare a fost stabilită la suma de 175.291.783 lei, în funcţie de cifra de afaceri realizată de „I.R.I.C.” S.A., societate controlată ca urmare a concentrării economice.

Ulterior, cuantumul taxei a fost recalculat, prin nerespectarea criteriilor legale aplicabile cu privire la calculul cifrei de afaceri prevăzute de Legea nr.21/1996 şi de Instrucţiunile emise de Consiliul Concurenţei.

Astfel, a menţionat reclamanta, pârâta trebuia să aprecieze asupra oportunităţii recalculării taxei numai în considerarea primelor brute încasate şi nu a cifrei de afaceri contabile.

Prin sentinţa civilă nr.712 din 27 iunie 2002, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia contencios administrativ a respins acţiunea ca neîntemeiată, reţinând că din bilanţul contabil pe anul 2001 a rezultat valoarea cifrei de afaceri de cca. 349 miliarde lei, ceea ce a impus recalcularea taxei de autorizare.

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta susţinând că greşit instanţa nu a ţinut cont de actele prezentate pârâtei, conform prevederilor Regulamentului Consiliului Concurenţei, privind autorizarea concentrărilor economice din 14 aprilie 1997.

În nota remisă pârâtei s-a menţionat cifra de afaceri determinată în înţelesul art.68 lit.b din Legea nr.21/1996 referitor la societăţile de asigurare, iar nu cea prevăzută de art.67 din lege pentru celelalte societăţi comerciale.

Reclamanta a invocat, de asemenea, nelegalitatea calculului taxei de autorizare stabilită de pârâtă prin decizia nr.146/2002. Potrivit normelor legale în vigoare, se poate proceda la recalcularea taxei doar în considerarea primelor brute emise, primite sau de primit, care au fost de 170.778.038.185 lei şi nu în raport de cifra de afaceri contabilă de 348.779.029.069 lei.

Aşadar pârâta nu a avut în vedere singurul criteriu legal pentru calcularea taxei, valoarea primelor brute comunicată de societate preliminar emiterii celor două decizii, valoare sensibil asemănătoare, astfel încât actul administrativ emis sub nr.146 din 24 aprilie 2002 este netemeinic şi nelegal.

Recursul este nefondat.

Prin decizia nr.90 din 22 martie 2002, pârâtul, autorizând concentrarea economică, a stabilit o taxă de autorizare de 175.291.783 lei, rezervându-şi dreptul de a o recalcula, după depunerea situaţiei financiare simplificate a societăţii, la 31 decembrie 2001.

Ulterior, prin decizia nr.146 din 24 aprilie 2002, Consiliul Concurenţei, având în vedere cifra de afaceri realizată la 31 decembrie 2001 de „I.RI.C.”SA, de 345.659.222.000 lei, a recalculat taxa de autorizare la 345.659.222 lei.

Pârâtul a determinat cifra de afaceri prin scăderea din totalul primelor brute emise, primite sau de primit, a sumelor virate la fondul de protejare a asiguraţilor.

Instanţa de fond a reţinut în mod justificat că pârâtul a procedat corect, calculând cifra de afaceri conform art.68 lit.b din Legea nr.21/1996 şi a pct.5.3 din Instrucţiunile Consiliului Concurenţei.

Astfel, pentru societăţile de asigurare, cifra de afaceri este suma primelor brute emise, care vor include toate sumele primite sau de primit conform contractelor de asigurări încheiate de societăţi sau în contul lor, inclusiv primele cedate reasigurătorilor, din care se scad obligaţiile privind fondul de protejare a asiguraţilor. În acest sens, termenul de prime se referă nu numai la noile contracte de asigurare, ci şi la primele aferente contractelor încheiate în anii anteriori, care rămân valabile.

Susţinerea recurentei în sensul că nu au fost respectate prevederile art.68 lit.b din Legea concurenţei şi instrucţiunile privind calculul cifrei de afaceri în cazurile de comportament anticoncurenţial nu poate fi primită, pârâtul emiţând decizia nr.146/2002 cu respectarea dispoziţiilor invocate.

Nici critica privind nelegalitatea calculului taxei de autorizare nu este întemeiată, pârâtul aplicând textele legale în materie prin includerea şi a valorii primelor cedate reasigurătorilor la stabilirea cifrei de afaceri.

În raport de cele expuse, recursul a fost respins ca nefondat.

Avocat. Refuzul primirii în profesie cu scutire de examen. Daune morale

18 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Prin sentinţa civilă nr.618 pronunţată la data de 13 iunie 2002 în dosarul nr.804/2002, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia contencios administrativ a admis acţiunea formulată de reclamantul T.R. în contradictoriu cu Uniunea Avocaţilor din România şi:

– a anulat decizia nr.8763/23 martie 2002 emisă de Consiliul Uniunii, precum şi decizia nr.1287/14 decembrie 2001 emisă de Comisia permanentă;

– a obligat Uniunea Avocaţilor din România să emită o decizie pentru primirea reclamantului în profesia de avocat cu scutire de examen;

– a obligat pârâta la plata sumei de 100 milioane daune morale.

Curtea de apel a reţinut că actele administrative emise de Comisia permanentă şi Consiliul Uniunii Avocaţilor din România sunt nelegale şi netemeinicie, reclamantul îndeplinind condiţiile cerute de art.16 alin.(2) din Legea 51/1995 privind exercitarea profesiei de avocat, republicată şi având avizul favorabil al Baroului Bucureşti, pentru a putea fi primit în profesia de avocat cu scutire de examen.

Cu referire la acordarea daunelor morale, instanţa de fond a reţinut că obligarea uniunii pârâte se justifică deoarece soluţionarea cererii reclamantului s-a făcut cu o mare întârziere.

Impotriva acestei soluţii a formulat recurs Uniunea Avocaţilor din România, susţinând că actele administrative atacate sunt legale şi temeinice, intimatul reclamant neîndeplinind condiţiile cerute de art.16 alin.(2) lit.6) din Legea nr.51/1995, republicată.

Recursul este întemeiat pentru motivele care vor fi prezentate în continuare.

La data de 28 mai 2000, intimatul reclamant s-a adresat Baroului Bucureşti, care, la data de 11 octombrie 2001, a avizat favorabil primirea acestuia în profesia de avocat cu scutire de examen, constatând îndeplinirea condiţiilor legale şi statutare.

Prin decizia nr.1287/14 decembrie 2001, Comisia permanentă a Uniunii Avovocaţilor din România a respins cererea de acordare a scutirii de examen pentru primirea în profesia de avocat a intimatului – reclamant, cu motivarea că nu îndeplineşte condiţia cerută de art.16 alin.(2) lit.b) din Legea nr.51/1995, republicată, neîndeplinind funcţiile de jurisconsult şi /sau consilier juridic cel puţin 10 ani.

Consiliul Uniunii Avocaţilor din România, prin decizia nr.8763/23 martie 2002, a respins contestaţia formulată împotriva deciziei nr.1287/14 decembrie 2001, cu aceeaşi motivare.

Din probele administrate în cauză, rezultă că intimatul reclamant, absolvent al Facultăţii de Drept Bucureşti în anul 1975, după ce a îndeplinit alte funcţii, începând cu 01 aprilie 1991 a îndeplinit funcţiile de jurisconsult şi consilier juridic, astfel că, la data formulării cererii, îndeplinea cerinţa de a fi activat cel puţin 10 ani în aceste funcţii.

Astfel fiind, în mod greşit s-a reţinut de către cele două instanţe ale Uniunii Avocaţilor din România că intimatul reclamant nu ar fi îndeplinit condiţia de vechime în cele două funcţii, potrivit prevederilor art.16 alin.(2) lit.b) din Legea nr.51/1995, republicată, actele administrative emise fiind netemeinice şi nelegale.

Dar, soluţia instanţei de fond este netemeinică şi nelegală în ceea ce priveşte obligarea Uniunii Avocaţilor din România la plata sumei de 100 milioane lei cu titlu de daune morale.

Potrivit prevederilor art.11 alin.2 din Legea nr.29/1990 privind contenciosul administrativ, în cazul admiterii cererii, instanţa va hotărî şi asupra daunelor materiale şi morale cerute. Dar, acestea vor putea fi acordate numai dacă şi în măsura în care au fost dovedite.

Or, instanţa de fond a dispus obligarea Uniunii Avocaţilor din România la plata unor daune morale fără ca în cauză să fi existat probe în privinţa existenţei acestora, a unor suferinţe morale care să fi fost produse ca urmare a soluţionării nefavorabile a cererii de primire în profesia de avocat cu scutire de examen.

Dimpotrivă, din probele existente, cât şi din propriile susţineri, a rezultat că intimatul – reclamant, în perioada soluţionării cererii, cât şi ulterior, a continuat să-şi desfăşoare activitatea în condiţii şi cu rezultate similare cu acelea din perioada anterioară.

Deci, cum în cauză nu există dovezii cu privire la existenţa unor suferinţe morale şi a unor daune morale care să fi fost produse împotriva intimatului reclamant, instanţa de fond nu avea temei legal pentru obligarea uniunii recurente la plata vreunei sumei cu titlu de daune morale.

Din acest punct de vedere recursul fiind întemeiat a fost admis, sentinţa atacată a fost modificată în sensul înlăturării obligării la plata sumei 100 milioane lei cu titlu de daune morale, menţinându-se celelalte dispoziţii.

Act al Uniunii Avocaţilor din România. Admisibilitatea verificării legalităţii actului Uniunii

14 septembrie 202318 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Reclamantul S.I.T. a solicitat să se dispună anularea deciziei nr.8523 din 15.12.2001 a Consiliului Uniunii Avocaţilor din România şi obligarea Uniunii să-l primească în profesia de avocat cu scutire de examen.

Reclamantul a susţinut că, deşi întruneşte condiţiile legale, cererea sa a primit aviz negativ din partea Baroului de Avocaţi Braşov, aviz care a stat la baza respingerii de către Consiliul Uniunii Avocaţilor a cererii sale prin Decizia ce s-a cerut a fi anulată.

Curtea de Apel Braşov, Secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa nr.46/F din 14 mai 2002, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins acţiunea.

S-a reţinut, în esenţă, că Uniunea Avocaţilor din România este o uniune cu caracter profesional, deciziile sale nu se impun prin atribute specifice puterii administrative, şi deci, calea de urmat pentru anularea actelor sale nu este aceea prevăzută de Legea nr.29/1990, ci o acţiune de drept comun la instanţa competentă.

Impotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul, reţinându-se următoarele: în înţelesul prevederilor art.1 din Legea nr.29/1990, legea contenciosului administrativ, acte administrative pot fi nu numai actele efectuate de organele administrative de stat, ci şi actele juridice efectuate de autorităţile ce au calitatea de organe administrative şi care sunt investite prin lege să îndeplinească funcţiuni administrative, funcţiuni în cadrul cărora îndeplinesc şi adoptă acte juridice.

Esenţial pentru a constata că un act este administrativ în sensul Legii nr.29/1990 este nu numai ca actul să fie emis sau adoptat de la un organ al statului, ci de un organ de autoritate administrativă mai exact de la o organizare cuprinsă în sistemul de structuri stabilit pentru îndeplinirea nevoilor sociale şi funcţionare în acest scop, a serviciilor publice, de asemenea manieră încât printr-o oganizare cît mai calificată, să fie satisfăcute aceste cerinţe, şi să se poată interveni atunci când se impune cu măsuri pentru realizarea ordinii de drept, pentru menţinerea stării de legalitate în cadrul competenţelor de strictă aplicare stabilite prin lege.

Sub aspectul celor expuse, Uniunea Avocaţilor din România, formă organizatorică cu competenţe şi structură stabilite prin lege privind desfăşurarea activităţii de avocatură, este cuprinsă şi face parte din autorităţile administrative, iar actele Uniunii sunt acte administrative.

Faţă de considerentele expuse, Curtea a admis recursul, a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeiaşi instanţă, care va analiza toate celelalte apărări ale părţilor.

Act al organelor vamale prin care s-au stabilit obligaţii fiscale. Suspendarea executării. Condiţii

18 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Reclamanta SC „C.A.P.” SRL a chemat în judecată Direcţia Regională Vamală Interjudeţeană Timişoara şi Direcţia Generală a Vămilor Bucureşti şi Ministerul Finanţelor Publice pentru a se dispune suspendarea executării procesului verbal din 21 mai 2002 şi a deciziei nr.373/2002 privind obligarea sa la plata sumei de 3.317.303.515 lei plus majorări până la soluţionarea acţiunii având ca obiect anularea deciziei nr.373/2002 şi a procesului verbal din 21 mai 2002.

Acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art.9 din Legea nr.29/1990.

Curtea de Apel Timişoara, prin încheierea dată în Camera de Consiliu la 26 iulie 2002, a admis cererea şi a dispus suspendarea executării, până la soluţionarea dosarului nr.4972/2002 al Curţii de Apel Timişoara.

Instanţa de fond a reţinut că în raport de cuantumul obligaţiilor fiscale stabilite de pârâţi în sarcina reclamantei, pentru prevenirea producerii unei pagube iminente se justifică suspendarea executării actelor administrative atacate.

Împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea executării a declarat recurs pârâta Direcţia Regională Vamală Interjudeţeană Timişoara în numele şi pentru Direcţia Generală a Vămilor Bucureşti, susţinând că:

– nejustificat a fost admisă cererea de suspendare nefiind întrunite condiţiile art.9 din Legea nr.29/1990;

– înainte de suspendarea executării instanţa avea obligaţia să pună în vedere reclamantei să depună o cauţiune potrivit dispoziţiilor art.403 Cod procedură civilă.

Analizând recursul, Curtea îl va respinge ca nefondat.

Potrivit dispoziţiilor art.9 din Legea nr.29/1990: „ În cazurile bine justificate şi pentru a se preveni producerea unei pagube iminente, reclamantul poate cere tribunalului să dispună suspendarea actului administrativ până la soluţionarea acţiunii”.

Rezultă din interpretarea textului legal mai sus invocat, că pentru acordarea suspendării executării trebuie îndeplinite două condiţii în mod cumulativ şi anume existenţa unor cazuri bine justificate şi iminenţa producerii unei pagube.

Reclamanta a făcut dovada îndeplinirii acestor condiţii. Astfel, pe rolul Curţii de Apel Timişoara se află în curs de soluţionare dosarul nr.4972/2002 având ca obiect anularea actelor administrative a căror suspendare a executării s-a solicitat, respectiv procesul verbal din 21 mai 2002 şi decizia Ministerului Finanţelor nr.373/2002, ceea ce înseamnă dovada unei cauze bine justificate; iar cuantumul obligaţiilor fiscale, stabilite în sarcina intimatei, de 3.317.303.515 lei, plus majorările aferente, presupune o pagubă iminentă, pentru prevenirea căreia în mod corect instanţa de fond a făcut aplicarea dispoziţiilor art.9 din Legea nr.29/1990.

Cât priveşte cauţiunea prevăzută de art.403 alin.1 Cod procedură civilă urmează a se constata că dispoziţiile procedurale invocate de recurentă nu sunt aplicabile în speţă, Legea nr.29/1990 fiind o lege specială, suspendarea executării fiind solicitată în baza dispoziţiilor art.9 din această lege.

În consecinţă, recursul a fost respins ca nefondat.

Act administrativ. Refuzul emiterii actului. Cauza refuzului

18 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Reclamantul Z.E. a chemat în judecată atât Primăria Municipiului Bucureşti, cât şi Primăria Sectorului 2 Bucureşti, susţinând că s-a adresat cu cerere la data de 11 iulie 1996, făcând ulterior numeroase demersuri pentru obţinerea certificatului de urbanism şi autorizaţiei de construcţie a unor garaje, dar cererea sa a fost soluţionată nefavorabil, iar adresele nr.260/ 25 iulie 2000 şi, respectiv, nr.32663/ 18 august 2000 reprezintă un refuz nejustificat de rezolvare a cererii sale.

La data de 13 martie 2001, la cererea Primăriei Sectorului 2, Curtea de apel Bucureşti a admis excepţia ridicată şi a constatat că această autoritate publică nu are calitate procesuală pasivă în raport cu prevederile art.4 din Legea nr.50/1991, dispunând scoaterea acesteia din cauză.

Curtea de apel, Secţia de contencios administrativ a respins acţiunea formulată de reclamant şi a reţinut, în esenţă, că din moment ce Consiliul General al Municipiului Bucureşti, prin hotărârea nr.160/2000, a dispus suspendarea pe o perioadă de un an a aprobării construcţiilor provizorii amplasate pe domeniul public al municipiului, răspunsul trimis reclamantului cu adresele nr.260/ 25 iulie 2000 şi nr.32663/ 18 august 2000 de către Primăria Municipiului Bucureşti, nu reprezintă un refuz nejustificat în sensul prevederilor art.1 din Legea nr. 29/1990.

Reclamantul a declarat recurs, susţinând, în esenţă, că instanţa a procedat în mod greşit acceptând punctul de vedere al Primăriei Municipiului Bucureşti.

Recursul este nefondat.

Este adevărat că, potrivit prevederilor art.1 din Legea nr.29/1990 privind contenciosul administrativ, orice persoană care se consideră vătămată prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanţei judecătoreşti competente pentru recunoaşterea dreptului pretins.

Deci, din interpretarea prevederilor legale de mai sus, rezultă că trebuie să existe un refuz nejustificat, abuziv, al autorităţii administrative căreia persoana i-a adresat o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege.

Or, în cauză, instanţa de fond a reţinut în mod judicios că, din adresele nr.32663/ 18.08.2000 a Primăriei Sectorului 2 Bucureşti şi, respectiv, nr.260/ 25.07.2000 şi nr.76386/2000 ale Primăriei Municipiului Bucureşti rezultă că cererea reclamantului nu a putut fi rezolvată favorabil ca urmare a faptului că pe terenurile care formează domeniul public al municipiului nu se mai aprobă construcţii provizorii.

Astfel fiind, în mod corect a reţinut Curtea de apel că rezolvarea nefavorabilă a unei cereri nu poate fi echivalată cu un refuz nejustificat, din moment ce soluţia dată cererii a avut ca temei o hotărâre a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, organul deliberativ al administraţiei publice a municipiului Bucureşti.

Având în vedere aceste considerente, recursul a fost respins ca nefondat.

Impozite. Regie autonomă. Lipsa de resurse financiare

18 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Colegiul jurisdicţional Mehedinţi al Curţii de Conturi a admis actul de sesizare formulat de procurorul financiar şi a obligat pe pârâta Regia Autonomă pentru Activităţi Nucleare – Sucursala R.-T. D. T.-S. să plătească la bugetul local al comunei I. B. următoarele sume de bani:

– 6.392.688.732 lei, cu titlu de impozit pe salarii;

– 5.336.847.323 lei, majorări de întârziere aferente calculate până la 8 iunie 2000 şi în continuare până la stingerea efectivă a debitului;

-639.268.873 lei, cu titlu de penalizări.

Colegiul jurisdicţional a reţinut că sucursala menţionată a regiei autonome nu a virat la bugetul local comunal cotele datorate din impozitul pe salarii în perioada 1 ianuarie – 31 decembrie 1999.

În aceste condiţii, organele de control financiar au calculat majorări de întârziere aferente impozitului şi penalizări conform normelor cuprinse în Ordonanţa Guvernului nr.53/1997, aprobată şi modificată prin Legea nr.258/1998. S-au invocat totodată, dispoziţiile Legii bugetare nr.36/1999 şi cele conţinute în Ordonanţa Guvernului nr.11/1996 privind executarea creanţelor bugetare, aprobată şi modificată prin Legea nr.108/1996.

Împotriva sentinţei a declarat recurs jurisdicţional Regia Autonomă pentru Activităţi Nucleare Drobeta Turnu Severin.

Curtea de Conturi a României, Secţia Jurisdicţională a respins recursul jurisdicţional ca nefondat, deoarece lipsa resurselor financiare ca urmare a neasigurării finanţării producţiei de apă grea, nu constituie un motiv de înlăturare a obligaţiei bugetar-fiscale care revine pârâtei conform legii.

Şi această ultimă hotărâre a fost atacată de către regia autonomă cu recurs.

Recurenta a reiterat susţinerea făcută în recursul jurisdicţional, arătând că neplata impozitului pe salarii s-a datorat exclusiv inexistenţei disponibilităţilor băneşti necesare pentru desfăşurarea activităţii în anul 1999.

Critica este neîntemeiată.

Potrivit art.8 alin.3 din Legea nr.189/1998 privind finanţele publice locale şi art.32 alin.2 din Legea nr.36/1999, unitatea plătitoare are obligaţia să vireze din impozitul pe venit încasat la bugetul de stat, cote diferenţiate la bugetul unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază îşi desfăşoară activitatea, precum şi la bugetul judeţean.

Neplata cotelor de impozit datorate constituie abatere fiscală.

În condiţiile unui raport juridic cu caracter bugetar-fiscal, obligaţia fiscală generată de acesta decurge din legea sau un alt act normativ cu valoare de lege, care instituie şi reglementează venitul la bugetele de stat şi locale.

Neexecutarea la termen a acelei obligaţii atrage răspunderea unităţii plătitoare care implică atât plata impozitului propriu-zis, cât şi a majorărilor de întârziere şi penalizărilor aferente.

Aşa cum corect s-a reţinut în decizia atacată, împrejurarea că regia autonomă recurentă nu a dispus de resurse financiare din cauza neasigurării finanţării producţiei de apă grea, nu poate constitui un temei pentru înlăturarea obligaţiei bugetare, care are caracter legal.

În sfârşit, nici faptul achitării ulterioare a unei părţi din creanţele fiscale menţionate în actul de sesizare, dovedit cu înscrisurile noi depuse de regie în recurs, nu justifică măsura reformării soluţiei criticare, care se vădeşte legală şi temeinică.

Faţă de considerentele expuse, recursul s-a respins ca nefondat.

Act al ministrului de interne. Situaţii în care actul este de comandament militar, conform art.2 lit.b din Legea nr.29/1990

18 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Reclamantul S.I. a chemat în judecată Ministerul de Interne şi Inspectoratul Judeţean al Poliţiei de Frontieră Iaşi, solicitând desfiinţarea ordinului ministrului de interne, prin care a fost eliberat din funcţia de şef birou informaţii şi cercetării penale din cadrul Inspectoratului Judeţean al Poliţiei de Frontieră Iaşi.

Ordinul este considerat nelegal, întrucât la data emiterii lui, reclamantul se afla în concediu medical, iar după ce a aflat de existenţa lui, starea sănătăţii sale s-a agravat fiindu-i necesare 27 de zile de spitalizare şi apoi concediu medical.

Precizează că are 24 ani de cadru activ, este licenţiat în ştiinţe judiciare şi militare, a fost avansat, a fost apreciat are calificare foarte bună, a beneficiat de solde merit şi a ocupat funcţii de conducere.

Prin acest ordin şi prin acuzele nefondate făcute în presă, i-a fost afectată imaginea sa publică.

Judecătoria Iaşi a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Curţii de Apel Iaşi, Secţia de contencios administrativ, în baza art.3 pct.1 Cod procedură civilă.

Curtea de Apel Iaşi a respins recursul reclamantului, precum şi excepţia privind necompetenţa materială şi teritorială invocată de reclamant.

A respins acţiunea faţă de Ministerul de Interne, ca inadmisibilă şi faţă de Inspectoratul Judeţean al Poliţiei de Frontieră Iaşi pentru lipsa calităţii procesuale pasive.

Instanţa a reţinut că ordinul în discuţie este un act de comandament cu caracter militar, exceptat de la procedura contenciosului administrativ, în baza art.2 lit.b din Legea nr.29/1990, fiind emis de Inspectoratul general al poliţiei de frontieră din cadrul Ministerului de Interne.

Reclamantul a declarat recurs, arătând că în mod greşit s-a considerat că ordinul contestat ar fi de comandament militar, deoarece actele de comandament militar vizează comanda trupei pe timp de pace sau în timp de război – dislocări de trupe, măsuri, acţiuni de luptă, etc, situaţie ce nu se regăseşte în cauză.

Recursul este fondat.

Potrivit dispoziţiilor art.2 lit.b din Legea nr.29/1990, a contenciosului administrativ „nu pot fi atacate în justiţie actele de comandament cu caracter militar”.

Aceste acte sunt emise de autorităţile militare competente în scopul asigurării ordinii şi disciplinei în cadrul unităţilor militare din aceste unităţi. Astfel, actele ce se includ în această acţiune trebuie să emane de la autorităţi publice care au caracter de comandamente militare, prin comandamentul militar înţelegându-se o totalitate de trupe sub comanda unui şef determinat.

In al doilea rând, trebuie să fie vorba de acte care au un cuprins de natură militară, referindu-se la serviciul şi îndatoririle militare. La acestea se adaugă cerinţa ca toate aceste acte să cuprindă ideea de ordin, de comandă şi în consecinţă cu corelativul sau de disciplină militară, după cum rezultă din înşişi termenii expresei, care este atât de necesară şi caracteristică acestui organism.

Actele de comandament cu caracter militar sunt actele şi măsurile privitoare la pregătirea şi instrucţia militarilor, la mobilizare, concentrare, mişcări de trupe, repartiţia şi desfacerea lor, la darea de comenzi, la manevre şi operaţiuni militare la dispoziţii privitoare la ordinea şi disciplina militară şi altele asemănătoare.

Prin urmare, orice alte acte emise de autorităţile militare străine de necesităţile propriu-zise ale acţiunilor militare, pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ.

Constatarea rămâne valabilă şi pentru ipoteza în care se invocă vătămarea dreptului subiectiv al unui militar, care a fost eliberat din funcţia deţinută.

Recursul a fost admis şi s-a casat sentinţa cu trimitere spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Persecutat etnic. Persoană strămutată. Indemnizaţie

18 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Reclamantul a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâta Casa de Pensii Ilfov, să se dispună anularea Deciziei nr.1589 emisă de pârâtă la 5 noiembrie 2001, decizie prin care i-a fost respinsă cererea de a fi încadrat şi a-i acorda calitatea şi drepturile de beneficiar al Legii nr.189/2000.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia contencios administrativ a respins acţiunea, prin sentinţa nr.181 din 25 februarie 2002, reţinând că reclamantul nu se încadrează în prevederile Legii nr.189/2000.

Recursul declarat de reclamant este fondat.

De prevederile art.1 din Ordonanţa Guvernului nr.105/1999 aprobată şi modificată prin Legea nr.189/2000, beneficiază persoana cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuţii din motive etnice, şi anume la lit. „c” – „a fost strămutată în altă localitate decât cea de domiciliu”, cazul care priveşte recursul de faţă.

Prin normele de aplicare a O.G. nr.105/1999 aprobate de Hotărârea Guvernului nr.127 din 14 februarie 2002, în art.2 s-a precizat că prin persoană care a fost strămutată în altă localitate se înţelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să îşi schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice. În această categorie se includ şi persoanele care au fost expulzate, s-au refugiat, precum şi cele care au făcut obiectul unui schimb de populaţie ca urmare a unui tratat bilateral.

Reclamantul este născut la 13 septembrie 1931 în localitatea Turtucaia, iar urmare tratatului bilateral din 7 septembrie 1940 încheiat între România şi Bulgaria, părinţii acestuia şi reclamantul care era minor, au fost strămutaţi obligatoriu în România.

Se constată, deci, că reclamantul este îndreptăţit să beneficieze de drepturile acordate de Legea nr.189/2000, având calitatea de persoană strămutată, considerente pentru care s-a admis recursul, a fost casată sentinţa şi, în fond, s-a admis acţiunea şi s-a anulat Decizia nr.1589/2001 emisă de Casa Judeţeană de Pensii Ilfov, care a fost obligată să emită o nouă decizie prin care să îi recunoască reclamantului calitatea de beneficiar al prevederilor O.G. nr.105/1999, astfel cum a fost aprobată şi modificată prin Legea nr.189/2000 şi să îi acorde drepturile corespunzătoare.

Act al ministrului apărării naţionale în legătură cu impozitarea drepturilor cuvenite la trecerea în rezervă

18 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Prin acţiunea în contencios administrativ, reclamantul a solicitat obligarea Ministerului Apărării Naţionale la plata sumei de 59.864.306 lei, cu dobânda legală de 28% pe an începând cu data introducerii acţiunii şi până la achitarea efectivă.

In motivarea acţiunii, reclamantul a susţinut că: a fost angajatul Ministerului Apărării Naţionale, de unde a fost pensionat şi trecut în rezervă; în conformitate cu prevederile art.31 alin.1 şi 2 din Legea nr.138/1999 avea dreptul la un ajutor neimpozabil stabilit în raport cu solda lunară brută (echivalentul a 26 solde) respectiv la suma de 149.013.748 lei; din această sumă a primit numai suma de 89.149.442 lei, diferenţa de 59.864.306 lei fiind reţinută în mod nelegal cu titlu de impozit pe venit, conform O.G.nr.73/1999.

Curtea de Apel Cluj, Secţia comercială şi de contencios administrativ a respins acţiunea reclamantului.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a considerat că suma acordată reclamantului reprezintă o formă de retribuire a muncii, supusă impozitării în condiţiile O.G.nr.73/1999.

Impotriva acestei sentinţei, reclamantul a declarat recurs, susţinând că nelegal s-au asimilat ajutoarele acordate personalului militar cu ocazia pensionării cu drepturile salariale.

Recursul este nefondat.

Potrivit art.31 din Legea nr.138/1999 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului militar, militarii trecuţi în rezervă au dreptul la un ajutor neimpozabil stabilit în raport cu solda lunară brută; acestea trebuie însă corelate cu dispoziţiile O.G.nr.73/1999 privind impozitul pe venit precum şi H.G.nr.1066/1999 care precizează veniturile care fac parte din categoria celor neimpozabile, excluzându-le pe cele salariale.

Ajutorul stabilit prin reglementările legale în vigoare este cel despre care se face referire în dispoziţiile art.31 alin(2) din Legea nr.138/1999 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului militar din instituţiile publice de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională precum şi acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituţii.

Solda lunară reprezintă o formă de retribuire a muncii personalului militar, deci venituri de natură salarială, care cad sub incidenţa Ordonanţei Guvernului nr.73/1999.

Sentinţa instanţei de fond fiind legală şi temeinică, recursul a fost respins ca nefondat.

Avocat. Acţiune pentru obligarea Uniunii Naţionale a Avocaţilor din România de a primi în profesia de avocat

14 septembrie 202318 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

B. N. a solicitat obligarea Uniunii Avocaţilor din România să emită o decizie de numire ca avocat în baroul precizat în acţiune.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia contencios administrativ, prin sentinţa nr.1038 din 31 octombrie 2002, a respins ca inadmisibilă acţiunea, reţinând că nu sunt întrunite cerinţele art.1 şi 11 din Legea nr.29/1990.

Reclamantul a declarat recurs şi a arătat că i s-a încălcat un drept fundamental prevăzut în art.14 din Legea nr.51/1995, modificată prin Legea nr.231/2000.

Recursul este nefondat.

Prin acţiune, reclamantul a solicitat obligarea Uniunii Avocaţilor din România să emită o decizie de numire a sa în profesia de avocat.

Conform Legii nr.51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, modificată prin Legea nr.231/2000, persoana interesată se adresează organelor Uniunii Avocaţilor din România, Comisia permanentă şi Consiliul uniunii, care se pronunţă prin decizie, iar ultima decizie, act administrativ de autoritate face obiectul controlului judecătoresc în baza art.1 din Legea nr.29/1990 a contenciosului administrativ.

În speţă, reclamantul deşi a parcurs procedura prealabilă prevăzută de lege, nu a înţeles să atace decizia Consiliului Uniunii prin care i s-au respins cererile. Or, în situaţia dată, instanţa nefiind legal sesizată, soluţia legală era de respingere a acţiunii ca inadmisibilă.

În consecinţă, recursul a fost respins ca nefondat.

Competenţă materială. Refuzul nejustificat de a actualiza pensia de serviciu a unui magistrat.

18 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Prin acţiunea înregistrată la 5 decembrie 2002, reclamanta RF a solicitat obligarea pârâtului Parchetul de pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie să procedeze la actualizarea pensiei sale de serviciu, în temeiul art.103 alin.1 şi 5 din Legea 92/1992 republicată, H. G. nr.403/2001 şi O.U.G. nr.187/2001, prin includerea în indemnizaţia lunară de încadrare a adaosului de 20% pentru vechimea în magistratură, a sporului de 15% pentru condiţii deosebite de muncă şi a creşterilor salariale acordate în anul 2002 personalului din sectorul bugetar. De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului să întocmească şi să comunice la Casa Naţională de Pensii actul privind cuantumul actualizat al pensiei de serviciu, pentru a se proceda la plata diferenţei de drepturi băneşti cuvenite.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ a invocat din oficiu excepţia de necompetenţă materială, excepţie care a fost admisă şi prin sentinţa civilă nr.24/14 ianuarie 2002, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că acţiunea reclamantei este supusă jurisdicţiei speciale a asigurărilor sociale instituită prin art.154-159 din Legea nr.19/2000 şi potrivit căreia, tribunalul este competent să judece litigiul în primă instanţă.

Împotriva acestei sentinţe şi în termen legal, a declarat recurs reclamanta, solicitând casarea hotărîrii în baza art.304 pct.3 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta a susţinut că instanţa de fond a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, considerând că s-a solicitat acordarea drepturilor de pensie, deşi obiectul acţiunii l-a constituit refuzul nejustificat al unei autorităţi publice centrale de a întocmi actul privind cuantumul actualizat al pensiei sale de serviciu.

Acţiunea recurentei-reclamante are ca obiect recunoaşterea dreptului la actualizarea pensiei sale de serviciu în raport cu nivelul salariilor de bază ale magistraţilor în activitate, drept prevăzut de art.103 alin.5 din Legea nr92/1992 republicată şi obligarea intimatului – pârât la întocmirea actului administrativ privind cuantumul actualizat al pensiei, pentru a fi comunicat Casei Naţionale de Pensii.

Astfel formulată, cererea s-a întemeiat pe dispoziţiile art.1 şi art.11 din Legea nr.29/1990, în baza cărora, în cazul constatării unui refuz nejustificat al intimatului-pârât de a rezolva petiţia referitoare la un drept recunoscut de lege recurentei-reclamante, urmează ca instanţa de judecată să se pronunţe asupra obligaţiei de a întocmi actul administrativ solicitat cu privire la indemnizaţia lunară de încadrare, sporurile şi creşterile salariale ale magistraţilor în activitate, ca elemente necesare actualizării pensiei de serviciu.

De altfel, intimatul-pârât nu are atribuţii în domeniul stabilirii şi plăţii pensiilor, cum eronat a reţinut instanţa de fond ca temei pentru aplicarea dispoziţiilor art.154-159 din Legea nr.19/2000 referitoare la asigurările sociale.

În consecinţă, instanţa de contencios administrativ a fost legal învestită să judece pricina şi hotărârea de declinare a competenţei a fost pronunţată cu încălcarea normelor de competenţă materială prevăzute de art.6 din Legea nr.29/1990 şi art.3 pct.1 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, Curtea a admis recursul, a casat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Competenţă ratione personae

18 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Reclamantul AN a chemat în judecată Ministerul Administraţiei Publice şi pe OC în calitate de ministru al administraţiei publice, cerând anularea parţială a Ordinului nr. 261/2001 în ce priveşte organizarea concursului de secretar general pentru Prefectura judeţului Constanţa din 24 aprilie 2001 şi, pe cale de consecinţă, anularea rezultatului acestui concurs şi anularea Ordinului nr. 393/2000 prin care a fost eliberat din funcţia de secretar general al prefecturii.

A solicitat, de asemenea, reîncadrarea în aceeaşi funcţie cu acordarea drepturilor băneşti până la reîncadrare, iar în subsidiar admiterea contestaţiei privind rezultatele concursului desfăşurat în zilele de 24 – 25 aprilie 2001, în baza Ordinului nr. 261/2001.

Prin sentinţa civilă nr. 988/29 iunie 2001 Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Recursul declarat împotriva sentinţei nr. 988 din 29 iunie 2001 a fost soluţionat de Curtea Supremă de Justiţie prin Decizia nr. 1164/2002, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Cu ocazia rejudecării, Curtea de Apel Bucureşti a admis excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a litigiului în favoarea Curţii de Apel Constanţa, în temeiul art. 6 din Legea nr. 29/1990, reţinând caracterul imperativ al acestei norme.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Ministerul Administraţiei Publice (în prezent Ministerul Administraţiei şi Internelor).

În critica formulată, recurentul a arătat că în contencios administrativ competenţa de soluţionare a cauzelor este alternativă, întrucât, pe de o parte, dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 29/1990 prevăd că această lege se completează cu dispoziţiile dreptului comun, iar pe de altă parte, dispoziţia art. 6 din Legea nr. 29/1990 este o dispoziţie de favoare de care reclamantul nu a înţeles să uzeze.

Recursul este fondat.

Potrivit dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 29/1990, „Judecarea acţiunilor formulate în baza art. 1 din prezenta lege este de competenţa tribunalului sau a curţii de apel în a căror rază teritorială îşi are domiciliu reclamantul, potrivit competenţei materiale prevăzute de art. 2 şi 3 din C. proc. civ.”.

Se prevede, deci, o derogare de la principiul dreptului comun, potrivit căruia acţiunile cu caracter personal sunt de competenţa tribunalului sau curţii de apel în raza cărora domiciliază pârâtul (art. 5 C. proc. civ.), legiuitorul înlesnind astfel posibilitatea reclamantului de a introduce acţiunea sa la instanţa de domiciliu.

Fiind vorba de o competenţă ratione personae, reclamantul poate să aleagă instanţa în raza căreia domiciliază sau îşi are sediul pârâtul.

Astfel, recursul declarat de de Ministerul Administraţiei şi Internelor a fost admis, sentinţa atacată casată şi s-a stabilit competenţa de soluţionare a litigiului în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ.

Persecutat etnic. Proba persecuţiilor din motive etnice

18 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Reclamantul E.B.A. a chemat în judecată Casa de Pensii Argeş, solicitând anularea hotărârii nr.250/2002 prin care i-a fost respinsă cererea privind stabilirea calităţii de beneficiar al prevederilor art.1 lit.c din Legea nr.189/2000.

In motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că după terminarea armatei efectuate în România, a fost lăsat la vatră în comuna Albeşti judeţul Muscel şi nu în oraşul Hotin, care se afla sub ocupaţia rusească, părinţii săi refugiindu-se în aceeaşi comună.

Curtea de Apel Piteşti a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că la data lăsării la vatră, reclamantul, fiind adoptat de N.D.E. avea domiciliul la părinţii adoptivi, respectiv în judeţul Muscel, motiv pentru care nu se încadrează în prevederile art.1 lit.c din Legea lnr.189/2000.

Impotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul E.B.A.

In motivarea recursului, recurentul-reclamant a susţinut că are calitatea de refugiat, deoarece prin ordinul de lăsare la vatră i s-a impus să meargă la Câmpulung şi nu la Hotin, care era localitatea sa de domiciliu.

Recursul este nefondat.

Potrivit dispoziţiilor art.1 lit.c din Legea nr.189/2000 „beneficiază de prevederile prezentei ordonanţe persoana cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuţii din motive etnice după cum urmează…… a fost strămutat în altă

localitate decât cea de domiciliu”.

In cauza dedusă judecăţii, recurentul-reclamant nu a făcut dovada unor persecuţii din motive etnice, deoarece acesta, după ce a fost încorporat la 1 noiembrie 1943, a fost lăsat la vatră la 2 aprilie 1945 la Cîmpulung, judeţul Argeş şi nu în Hotin, ca urmare a faptului că părinţii săi adoptivi domiciliau în acest judeţ, adopţia fiind făcută la 11 ianuarie 1945.

Toate aceste împrejurări rezultă cu certitudine din actele depuse la dosar, respectiv sentinţa de adopţie nr.1/11 ianuarie 1945 pronunţată de Tribunalul Judeţului Muscel; ordinul de lăsare la vatră., copia livretului militar.

Aşa fiind, în mod corect instanţa de fond a reţinut că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art.1 lit.c din Legea nr.189/2000, recurentul neputând fi asimilat refugiaţilor sau strămutaţilor.

In consecinţă, recursul a fost respins ca nefondat.

Persoană obligată să efectueze stagiul militar în detaşamente de muncă forţată. Drepturi cuvenite în baza Legii nr. 309/2002

18 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Reclamantul V.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Braşov, anularea hotărârii nr.333 din 18 decembrie 2002, emise de pârâtă şi obligarea acesteia la emiterea unei hotărâri care să constate că perioada 20 iulie 1955 – 25 martie 1957 se încadrează în prevederile Legii nr.309/2002.

În motivarea acţiunii, s-a arătat că, deşi, îndeplinea toate condiţiile prevăzute de lege, pârâta a refuzat să-i acorde drepturile solicitate.

Curtea de Apel Braşov, Secţia comercială şi de contencios administrativ a admis acţiunea, a anulat hotărârea atacată şi a obligat pe pârâtă să emită o nouă hotărâre care să constate că perioada menţionată de reclamant se încadrează în prevederile art.1 din Legea nr.309/2002, reţinând, în esenţă că, reclamantul a făcut dovada că stagiul militar l-a efectuat într-un detaşament de muncă aparţinând Ministerului de Construcţii.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta, susţinând că, din actele dosarului nu rezultă că detaşamentele de muncă în care a lucrat reclamantul au făcut parte din Direcţia Generală a Serviciului Muncii, ori de prevederile Legii nr.309/2002 beneficiază numai persoanele care au efectuat stagiul militar în aceste detaşamente de muncă, în perioada 14 ianuarie 1950 – 28 februarie 1961.

Recursul este nefondat.

Potrivit prevederilor art.1 din Legea nr.309/2002 privind recunoaşterea şi acordarea unor drepturi persoanelor care au efectuat stagiul militar în cadrul Direcţiei Generale a Serviciului Muncii în perioada 1950 – 1961, beneficiază de prevederile acestei legi cetăţeanul român care a efectuat stagiul militar în detaşamentele de muncă în perioada 1950 – 1961.

În speţă, din livretul militar al reclamantului rezultă că aceasta a lucrat în timpul stagiului militar în detaşamente de muncă, în perioada 20 iulie 1955 – 25 martie 1957.

Or, câtă vreme este dovedită împrejurarea că reclamantul a prestat muncă în timpul stagiului militar într-un detaşament organizat, în acest scop, nu există nici un temei de a-l excepta de la recunoaşterea drepturilor sale.

Faptul că se contestă de către recurentă apartenenţa detaşamentelor de muncă la Direcţia Generală a Serviciului Muncii, invocându-se fie tutela Ministerului Forţelor Armate, fie cea a Ministerului de Construcţii, nu prezintă importanţă în soluţionarea cauzei, deoarece s-ar ajunge la nesocotirea scopului reparator al legii şi anume, acela de a recompensa persoanele care au fost obligate să presteze o muncă ordonată de regimul acelei epoci pe anumite criterii, în perioada în care reclamantul trebuia să efectueze stagiul militar.

În consecinţă, recursul a fost respins ca nefondat.

Competenţă materială. Plângere împotriva deciziei de sancţionare contravenţională emisă de C.N.A.

18 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, reclamanta Societatea comercială „NTR” SRL Bucureşti a solicitat anularea deciziei nr.61 din 18.03.2003, prin care pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului a menţinut sancţiunea contravenţională aplicată prin decizia nr.39 din 18.02.2003, dar a redus cuantumul amenzii de la 250.000.000 lei la 150.000.000 lei.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ a invocat din oficiu excepţia de necompetenţă materială, excepţie care a fost admisă şi prin sentinţa civilă nr.531 din 16.04.2003, astfel că a fost declinată cauza spre soluţionare în favoarea Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.

Instanţa de fond a reţinut că fapta contravenţională pentru care a fost sancţionată reclamanta este prevăzută într-un act cu caracter normativ emis de Consiliul Naţional al Audiovizualului, respectiv în Decizia nr.78/2002, situaţie în care plângerea împotriva actului de constatare şi de sancţionare a contravenţiei se soluţionează de către judecătoria în a cărei circumscripţie a fost săvârşită contravenţia, conform art.31-32 din O.G. nr.2/2001. Instanţa de fond a considerat că dispoziţiile art.93 din Legea nr.504/2002, care prevăd competenţa instanţei de contencios administrativ, nu sunt aplicabile decât în cazul contestării deciziilor luate de Consiliul Naţional al Audiovizualului sau de Autoritatea Naţională de Reglementare în Comunicaţii pentru sancţionarea încălcării prevederilor acestei legi, iar nu în cazul încălcării reglementărilor emise de pârât.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanta şi pârâtul, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă pentru a fi judecat fondul pricinii.

Recurenta-reclamantă a solicitat casarea hotărârii în baza art.304 pct.9 C. proc. civ., susţinând că O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor nu se aplică şi contravenţiilor din materia audiovizualului, decât în măsura în care Legea nr.504/2002, ca lege specială, nu cuprinde dispoziţii derogatorii. Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a arătat că Legea nr.504/2002 are dispoziţii speciale în privinţa competenţei materiale a instanţei care soluţionează plângerea împotriva actelor de constatare şi de sancţionare a contravenţiilor, deoarece prevede expres în art.93 alin.2 că, deciziile de sancţionare luate de Consiliul Naţional al Audiovizualului pot fi atacate la instanţa de contencios administrativ.

În recursul declarat de Consiliul Naţional al Audiovizualului s-a invocat, în temeiul art.306 alin.2 C. proc. civ., acelaşi motiv de casare şi s-a precizat că, după pronunţarea hotărârii atacate, Legea nr. 504/2002 a fost modificată şi completată prin Legea nr.402/2003 şi în modificările aduse dispoziţiilor art.93 şi 94 din lege, s-a făcut distincţia clară, în sensul că actele de sancţionare emise de Consiliul Naţional al Audiovizualului, sunt supuse controlului instanţei de contencios administrativ, iar contravenţiilor aplicate de Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiilor le sunt aplicabile dispoziţiile O.G. nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor.

Recursurile sunt admisibile.

Legea audiovizualului nr.504/2002 a fost modificată şi completată prin Legea nr.402/2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 709 din 10.10.2003.

Conform dispoziţiilor art.91 alin.1, art.93 alin.1 şi 3 şi art.94 din noua reglementare, constituie contravenţie nerespectarea prevederilor legii audiovizualului şi a deciziilor cu caracter normativ emise de Consiliul Naţional al Audiovizualului, iar deciziile de sancţionare adoptate de Consiliu pot fi atacate la instanţa de contencios administrativ, spre deosebire de contravenţiile constatate de Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei, cărora le sunt aplicabile prevederile O.G. nr.2/2001, aprobată prin Legea nr. 180/2002.

În consecinţă, deciziile emise de Consiliul Naţional al Audiovizualului pentru constatarea şi sancţionarea contravenţiilor, indiferent dacă faptele care constituie contravenţii au fost prevăzute în Legea nr.504/2002 sau într-un act normativ propriu, adoptat de Consiliu în exercitarea competenţei sale legale de reglementare, pot fi atacate la instanţa de contencios administrativ.

Faţă de normele speciale de competenţă materială cuprinse în dispoziţiile legale menţionate anterior, se constată că în cauză nu sunt aplicabile prevederile din dreptul comun privind regimul juridic al contravenţiilor, reglementat prin O.G. nr.2/2001, aprobată prin Legea nr.180/2002.

Curtea a admis ambele recursuri, a casat hotărârea atacată şi conform art.313 C. proc. civ., a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Conflict negativ de competenţă. Plângere împotriva actului administrativ prin care s-a refuzat atribuirea unui teren

18 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Prin acţiunea înregistrată la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, reclamanta AM a solicitat obligarea pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti să emită o hotărâre prin care să-i atribuie în proprietate terenul în suprafaţă de 234 m.p., situat în Bucureşti.

Reclamanta a arătat că suprafaţa de teren solicitată este aferentă construcţiei proprietatea sa şi că pârâtul a refuzat nejustificat să-i atribuie dreptul de proprietate, respingând cererea sa formulată în baza Legii nr.18/1991 şi art.1075 din C. civ.

Judecătoria sectorului 1 a invocat din oficiu excepţia necompetenţei materiale, excepţie care a fost admisă şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ, cu motivarea că răspunsul negativ comunicat reclamantei reprezintă un act administrativ de autoritate, asupra căruia este competentă să se pronunţe instanţa de contencios administrativ.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 şi pentru rezolvarea conflictului de competenţă astfel ivit, a dispus trimiterea dosarului la Curtea Supremă de Justiţie.

Hotărând astfel, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că nu sunt aplicabile prevederile Legii nr.29/1990, întrucât acţiunea reclamantei are ca obiect atribuirea în proprietate a terenului aferent construcţiei proprietatea sa, în temeiul Legii nr.18/1991 şi art.1075 din C. civ.

Curtea de Apel Bucureşti a constatat că sunt aplicabile normele de competenţă materială prevăzute de art.1 pct.1 şi pct.3 din C. proc. civ., potrivit cărora Judecătoria sectorului 1 este competentă să judece litigiul.

Învestită în rezolvarea prezentului conflict negativ de competenţă, ivit în condiţiile art.20 pct.2 C. proc. civ., Curtea va stabili competenţa în favoarea Judecătoriei sectorului 1, pentru următoarele considerente:

Cererea reclamantei are ca obiect obligarea pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti de a întocmi propunerea şi documentaţia pentru atribuirea în proprietate a suprafeţei de 234 m.p., teren aferent construcţiei proprietatea reclamantei şi aflat în folosinţa acesteia în baza contractului de închiriere încheiat la 13.01.2003.

Cererea astfel formulată are ca temei juridic prevederile art.36 alin.3 şi alin.6 din Legea nr.18/1991 republicată, precum şi dispoziţiile art.1075 din C. civ. pentru acordarea de daune, în cazul neexecutării obligaţiei de către pârât.

Legea nr.18/1991 republicată prevede în art.53 alin.1 şi art.54 că se poate face plângere la judecătoria în a cărei rază teritorială este situat terenul împotriva oricărui act administrativ al unui organ administrativ care a refuzat atribuirea terenului sau propunerile de atribuire a terenului, în condiţiile prevăzute în cap.III al legii privind terenurile proprietate de stat.

Faţă de obiectul şi cauza juridică a acţiunii formulate de reclamantă, se constată că sunt incidente normele de competenţă materială cuprinse în Legea nr.18/1991, ca lege specială.

În consecinţă, aplicând dispoziţiile art.1 pct.1 şi pct.3 din C. proc. civ., Curtea a stabilit că Judecătoria sectorului 1 Bucureşti este competentă să se pronunţe în primă instanţa în litigiul dintre reclamanta AM şi pârâtul Consiliul General al municipiului Bucureşti.

Contestaţie la executare

21 iulie 202318 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti la data de 4 martie 2003, reclamanta PD a chemat în judecată pârâtul CSA, executor judecătoresc, solicitând ca instanţa să dispună anularea procesului-verbal de licitaţie mobiliară întocmit de pârât la 24 ianuarie 2003.

In motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, prin încălcarea flagrantă a prevederilor art.5 din C. civ. şi cu fraudarea Legii nr.99/1999, prin procesul-verbal contestat, pârâtul a declarat şi constatat adjudecarea bunurilor părţi sociale ale celor două debitoare ale sale din cadrul societăţii comerciale la care erau asociate, cu toate că anterior, pe cale amiabilă, acestea i-au cesionat reclamantei părţile lor sociale.

Ulterior, reclamanta şi-a completat şi precizat cererea introductivă, solicitând ca instanţa să se pronunţe asupra legalităţii actelor care au stat la baza întocmirii procesului-verbal de licitaţie, învestirea cu formulă executorie a titlului executoriu, încuviinţarea instanţei pentru sechestrarea şi vânzarea părţilor sociale în discuţie, validarea popririi.

De asemenea, a solicitat ca instanţa să constate că pârâtul a întocmit actele cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale art.11 alin.2 şi art.66 din Legea nr.31/1990, modificată, urmând ca în temeiul art.11 din Legea nr.29/1990 să-i achite şi suma de 3 miliarde lei cu titlu de daune materiale.

La termenul din 7 mai 2003, apărătorul pârâtului a invocat excepţia de necompetenţă a instanţei în soluţionarea cauzei, solicitând a se declina competenţa în favoarea Judecătoriei sectorului 4 al municipiului Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr.632 din 7 mai 2003, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii formulate de reclamanta PD împotriva pârâtului CSA, executor judecătoresc, în favoarea Judecătoriei sectorului 4 al municipiului Bucureşti.

A obligat pe reclamantă să plătească pârâtului suma de 3.000.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a avut în vedere obiectul acţiunii şi prevederile C. proc. civ., în sensul că împotriva executării silite înseşi, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie care se introduce la instanţa de executare, aceasta fiind în speţă, Judecătoria sectorului 4 Bucureşti.

Impotriva sentinţei civile sus-menţionate a declarat recurs PD, care a susţinut, în esenţă, că obiectul acţiunii priveşte un act administrativ şi, în consecinţă, competenţa de soluţionare aparţine instanţei de contencios administrativ şi nu judecătoriei.

Recursul este nefondat.

Din cuprinsul cererii de chemare în judecată, din cererea completatoare şi din celelalte acte aflate la dosar se reţine că recurenta a contestat procesul-verbal de licitaţie şi actele care au stat la baza întocmirii acestuia, deci acte de executare întocmite de pârât în calitatea sa de executor judecătoresc.

Conform prevederilor art.58 din Legea nr.188/2000 privind executorii judecătoreşti: „Cei interesaţi sau vătămaţi prin actele de executare pot formula contestaţie la executare, în condiţiile prevăzute de C. proc. civ.”, iar dispoziţiile din C. proc. civ. referitoare la contestaţia la executare sunt cuprinse în Cartea a V-a, capitolul I, secţiunea a VI-a, art.399- 404.

Art.399 alin.1 teza I prevede că „Impotriva executării silite înseşi, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare”.

Conform prevederilor art.400 alin.1 din C. proc. civ. „contestaţia se introduce la instanţa de executare” care este Judecătoria sectorului 4 Bucureşti, astfel cum în mod legal şi temeinic a reţinut instanţa de fond, întrucât obiectul acţiunii nu îl priveşte anularea unui act administrativ sau suspendarea executării acestuia, actul atacat în instanţă nefiind un act administrativ în sensul Legii nr.29/1990, care să atragă competenţa de soluţionare a instanţei de contencios administrativ.

Faţă de cele ce preced, recursul a fost respins ca nefondat.

Magistraţi. Pensie. Vechime în magistratură. Principiul neretroactivităţii legii. Discriminare.

18 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Prin acţiunea înregistrată la 13 octombrie 2000 şi precizată cu cererea depusă la 11 decembrie 2000, reclamantul G.Ş. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Justiţiei, solicitând să fie anulată adresa nr. 85/DS/G/27 ianuarie 2000, să i se recunoască vechimea în magistratură pentru perioada 16 noiembrie 1960 – 1 mai 1997 şi să i se elibereze adeverinţă pentru pensia de serviciu în vederea actualizării pensiei sale în raport cu salariul de bază şi drepturile magistraţilor în activitate.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că la data de 1 mai 1997 s-a pensionat conform Legii nr. 3/1977 pentru munca depusă şi limită de vârstă, dar pentru perioadele în care a îndeplinit funcţia de consilier juridic are dreptul la pensie de serviciu în condiţiile Legii nr. 92/1992. Reclamantul a învederat că prin adresa contestată, pârâtul a refuzat să-i recunoască vechimea în magistratură pentru activitatea desfăşurată timp de 36 de ani în profesiuni juridice, vătămând dreptul său la stabilirea pensiei de serviciu.

Curtea de Apel Alba – Iulia, Secţia comercială şi de contencios administrativ a respins acţiunea ca neîntemeiată, reţinând că reclamantul a avut funcţia de judecător numai 9 ani şi că nu îndeplineşte condiţia unei vechimi de cel puţin 25 de ani în magistratură pentru a beneficia de prevederile art. 103 din Legea nr. 92/1992 republicată privind pensia de serviciu a magistraţilor.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamantul, solicitând casarea hotărârii ca nelegală şi netemeinică.

În primul motiv de casare, recurentul a susţinut că instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile art.44 din Legea nr. 92/1992 republicată, care prevăd expres că şi perioadele în care s-au exercitat alte funcţii juridice decât cele de judecător sau de procuror constituie vechime în magistratură.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, s-a susţinut că instanţa de fond a motivat eronat soluţia dată pe principiul neretroactivităţii legii şi a reţinut că, de pensia de serviciu nu pot beneficia decât magistraţii aflaţi în activitate la data intrării în vigoare a Legii nr. 142/1997 şi cei reîncadraţi după pensionare. Recurentul a învederat că interpretarea instanţei de fond este în contradicţie cu decizia nr.88/1 iunie 1999 în care Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 103 alin. 5 din Legea nr. 92/1992, modificată şi completată prin Legea nr. 142/1997, sunt neconstituţionale în măsura în care dreptul la actualizarea pensiilor în raport cu salariile de bază ale magistraţilor în activitate nu este recunoscut tuturor categoriilor de magistraţi pensionari.

În ultimul motiv de recurs, recurentul a criticat tratamentul discriminatoriu care i-a fost aplicat în privinţa dreptului la pensie, motivând că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 20 din Constituţie, art. 7 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi art. 26 din Pactul Internaţional privind drepturile civile şi politice.

Recursul este nefondat.

În baza deciziei nr. 139945/25 aprilie 1997, recurentul beneficiază de pensia pentru munca depusă şi limita de vârstă stabilită de Oficiul de pensii al judeţului Alba în condiţiile Legii nr. 3/1977.

Cererea recurentului de recunoştere a dreptului la pensia de serviciu şi la actualizarea cuantumului acesteia în funcţie de veniturile magistraţilor în activitate a fost corect respinsă de instanţa de fond, constatându-se că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 92/1992 pentru acordarea acestei categorii de pensie.

Conform art. 103 alin. 1 din Legea nr. 92/1992 republicată, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 142/1997, pensia de serviciu se acordă magistraţilor cu o vechime de cel puţin 25 de ani în magistratură.

Recurentul nu îndeplineşte această condiţie, întrucât a exercitat funcţia de judecător numai 9 ani şi, până la data pensionării, a exercitat alte funcţii juridice care nu sunt asimilate funcţiei de magistrat. Deşi aceste ultime funcţii sunt printre cele enumerate în art. 44 din Legea nr. 92/1992 republicată, ca reprezentând vechime în magistratură, activitatea desfăşurată de recurent în perioadele respective nu este asimilată funcţiei de magistrat, aşa cum a fost definită în art. 42 din aceeaşi lege. Conform prevederilor legale sus-menţionate, au calitatea de magistrat şi fac parte din corpul magistraţilor judecătorii de la toate instanţele judecătoreşti, procurorii din cadrul parchetelor de pe lângă aceasta, precum şi magistraţii asistenţi ai Curţii Supreme de Justiţie.

În consecinţă, printr-o corectă interpretare a dispoziţiilor Legii nr. 92/1992, instanţa de fond a stabilit că recurentul nu este în drept să beneficieze de pensia de serviciu a magistraţilor şi că vechimea pentru perioadele lucrate în funcţia de judecător şi în alte funcţii juridice nu poate fi valorificată decât prin calcularea pensiei care i-a fost deja acordată în condiţiile Legii nr. 3/1977.

Curtea constată că este nefondată şi susţinerea recurentului privind recunoaşterea dreptului la actualizarea pensiei de serviciu şi pentru persoanele pensionate anterior modificării şi completării Legii nr. 92/1992 prin Legea nr. 142/1997. Cum recurentul nu este titular al dreptului la pensie de serviciu, apare ca lipsită de temei legal cererea sa de a se actualiza pensia sa, calculată în sistemul prevăzut de Legea nr. 3/1977, dar în raport de condiţiile reglementate prin Legea nr. 92/1992 pentru altă categorie de pensie, respectiv în funcţie de veniturile magistraţilor în activitate.

Ultima critică din recurs este de asemenea nefondată, întrucât recurentul nu îndeplineşte condiţiile legale pentru acordarea pensiei de serviciu şi deci calcularea pensiei sale în baza Legii nr. 3/1997 nu reprezintă o discriminare faţă de magistraţii pensionaţi. Conform jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, principiul egalităţii în drepturi nu înseamnă uniformitate, astfel încât la situaţii diferite se justifică instituirea unui tratament juridic diferenţiat.

Faţă de considerentele expuse, Curtea a respins recursul ca nefondat.

Suspendarea executării actului administrativ. Condiţii

18 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Reclamanta S.C. „G.A.I.” SRL Arad a chemat în judecată Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Arad, Garda Financiară, Secţia Arad, solicitând suspendarea executării procesului-verbal nr.16 din 27 februarie 2001 încheiat de Garda Financiară, Secţia Arad, în temeiul art.9 din Legea nr.29/1990, până la soluţionarea acţiunii ce formează obiectul dosarului nr.1693/CA/2003 al Curţii de Apel Timişoara.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială şi contencios administrativ a admis cererea reclamantei şi a suspendat executarea procesului-verbal nr.16 din 27 februarie 2001 încheiat de Garda Financiară, Secţia Arad cu privire la obligarea reclamantei la plata sumei de 1.035.357.730 lei cu titlul de obligaţii fiscale, până la soluţionarea dosarului nr.1693/CA/2003 al Curţii de Apel Timişoara.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Arad, în nume propriu şi în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând în esenţă: lipsa competenţei materiale a Curţii de Apel Timişoara în soluţionarea cererii, faţă de prevederile H.G. nr. 1296/2001 privind actualizarea cuantumului sumelor prevăzute la art.5 alin.1 şi 2 din O.U.G. nr.13/2001; împrejurarea că recurenţii nu au fost citaţi în cauză şi că măsura suspendării executării procesului-verbal s-a luat fără îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art.9 alin.1 din Legea nr. 29/1990.

Recursul este fondat.

Potrivit art.9 din Legea nr.29/1990, în cazuri bine justificate şi pentru a se preveni producerea unei pagube iminente, reclamantul poate cere instanţei să dispună suspendarea executării actului administrativ, până la soluţionarea acţiunii.

Or, în cauză nu sunt întrunite cele două cerinţe esenţiale ale textului, referitoare la cazuri bine justificate şi la iminenţa unei pagube.

Astfel, prima instanţă nu face referire la vreo probă din care să rezulte pe de o parte, existenţa unui caz bine justificat, iar pe de altă parte că, prin executarea actului administrativ, reclamanta ar suferi o pagubă iminentă.

Sub acest aspect este de observat că, simpla afirmaţie făcută în sensul că, prin blocarea contului s-ar produce o pagubă iminentă „iar iminenţa sa (a pagubei) rezultă direct din lege”, nu este de natură să justifice suspendarea executării actului administrativ.

Evident, în condiţiile date, în care nici din sentinţă şi nici din actele dosarului nu rezultă existenţa celor două cerinţe esenţiale, pentru incidenţa art.9 din Legea nr.29/1990, soluţia adoptată de prima instanţă este nelegală şi netemeinică.

Faţă de cele expuse, recursul a fost admis, sentinţa casată şi cererea reclamantei respinsă.

Recurs declarat împotriva unui act administrativ-jurisdicţional. Termenul de recurs al actului administrativ-jurisdicţional. Tardivitate

18 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

S.C. „LC” S.R.L. a formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 77 din 3 martie 2003 emisă de Comisia Consiliului Concurenţei prin care a fost individualizată sancţiunea, fiindu-i aplicată o amendă de 20.000.000 lei, la Preşedintele Consiliului Concurenţei.

În urma analizei contestaţiei, Preşedintele Consiliului Concurenţei a decis prin Decizia nr. 169 din 24 martie 2003 respingerea contestaţiei şi menţinerea deciziei nr. 77/2003.

Împotriva acestei decizii cu nr. 169 din 24 martie 2003, reclamanta S.C. „LC” S.R.L. a declarat recurs, criticând soluţia Preşedintelui Consiliului Concurenţei ca fiind dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii. În acest sens, a precizat că recurenta nu a determinat eliminarea sau denaturarea concurenţei, nu a obligat clienţii la semnarea unor angajamente, iar aplicarea sancţiunii este prescrisă în raport de dispoziţiile art. 13 pct. 1 din O.G. nr. 2/2002.

Curtea, în prealabil analizei motivelor de casare, constată că recursul este tardiv declarat.

Aşa cum rezultă din actele de la dosar, decizia nr. 169/din 24 martie 2003 emisă de Preşedintele Consiliului Concurenţei a fost comunicată recurentei la 5 mai 2003 cu reclamaţia nr. 2132/5 mai 2003.

Potrivit prevederilor art. 60 alin. 5 din Legea nr. 21/1996 a concurenţei, Deciziile Preşedintelui Consiliului Concurenţei pot fi atacate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia contencios administrativ în termen de 15 zile de la comunicare, ori recursul s-a depus la 19 iunie 2003 direct la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fiind supus prevederilor art. 302 C. proc. civ., dar restituit recurentei care a înaintat recursul instanţei a cărei hotărâre o critică la 30 iunie 2003 – fila 11.

Analiza acestor acte demonstrează că la 1 iunie 2003 când a redactat şi datat recursul, recurenta primise comunicarea Deciziei 169/2003, iar declararea acestuia şi depunerea la Consiliul Concurenţei s-a făcut la 30 iunie 2003, fiind înregistrat la nr. RG 1926 din 7 iulie 2003, deci cu depăşirea termenului de 15 zile prevăzut de lege.

Este de precizat că activitatea de control cu caracter contencios realizată de Preşedintele Consiliului Concurenţei se finalizează prin emiterea unui act cu caracter jurisdicţional, iar Legea 29/1990 consacră regula atacării în faţa instanţelor judecătoreşti de contencios administrativ, mai exact cu recurs la secţia de contencios administrativ şi a actelor administrativ-jurisdicţionale, după epuizarea căilor prevăzute de lege.

În acest sens este şi prevederea din art. 60 alin. 5 din Legea 21/1996 care stipulează că Decizia Preşedintelui Consiliului Concurenţei poate fi atacată în faţa secţiei de contencios administrativ a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în termen de 15 zile de la comunicare.

Şi Legea contenciosului administrativ stabileşte că actele administrativ-jurisdicţionale pot fi atacate cu recurs, după epuizarea căilor administrativ-jurisdicţionale, în termen de 15 zile de la comunicare, prevedere cuprinsă în art. 4 din Legea nr. 29/1990.

În raport de considerentele expuse, Curtea constată că recurenta a primit comunicarea la 5 mai 2003, iar recursul a fost depus la instanţa a cărei hotărâre se critică la 30 iunie 2003, astfel că recursul este tardiv declarat. Aceeaşi soluţie se impune şi în cazul în care recurenta ar pretinde că a depus recursul din eroare la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în data de 19 iunie 2003, termenul de 15 zile fiind depăşit şi în această teză.

Recursul a fost respins ca tardiv.

Impozit pe profit. Contract de privatizare cu FPS prin sistemul MEBO. Reducerea impozitului reglementat prin Legea nr.77/1994. Consecinţele abrogării legii

18 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Reclamanta SC”P”SA a chemat în judecată Ministerul Finanţelor Publice, Administraţia Financiară Braşov şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat Braşov solicitând ca în contradictoriu cu pârâţii să se dispună anularea Deciziei nr.823/2000 a Ministerului Finanţelor Publice, Hotărârea nr.3/2000 a Administraţiei Financiare şi a Deciziei nr.30/2000 a D.G.F.P.C.F.S. ca nelegale,de stabilire, cu încălcarea Legii nr.77/1997 a obligaţiei de a plăti, printre altele, suma de 663.631.709 lei cu titlu de impozit pe profit şi 975.840.259 de lei majorări de întârziere.

Curtea de Apel Braşov – Secţia comercială şi contencios administrativ a respins acţiunea, prin sentinţa nr.145/F din 12 iulie 2000, reţinând că actul de control încheiat de Administraţia Financiară Braşov ca şi soluţiile date în contestarea acestuia au stabilit legal datoriile către buget ale reclamantei, că aceasta nu mai putea beneficia de prevederile Legii nr.77/1994, aceasta fiind abrogată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 88/ 1997.

Reclamanta a formulat recurs, susţinând, în esenţă, că nelegal nu s-a reţinut că facilităţile reglementate prin Legea nr.77/1994 se aplică pe durata contractului, deci şi după abrogarea acestei legi.

Recursul este fondat.

Prin procesul verbal de control nr.2582 din 23.12.1999 întocmit de inspectorii Administraţiei Financiare Braşov a fost verificată societatea recurentă asupra modului în care a determinat şi virat la bugetul de stat, obligaţiile sale fiscale, în perioada iulie 1995 – 30.09.1999.

Reclamanta a încheiat contractul de vânzare cumpărare de acţiuni de la F.P.S., pentru privatizare prin sistem MEBO, la data de 8.04.1996, în conformitate cu prevederile Legii nr.77/1994. Prin actul de control, ca şi instanţa de fond, se susţine că reclamanta recurentă în anul 1996 nu putea beneficia de reducerea cu 50% a impozitului pe profit decât de la data încheierii contractului, iar în perioada anilor 1998 şi 1999 nu putea beneficia de reducerea cu 30% a impozitului pe profit în raport de reglementările O.U.G.nr.88/1997 care abroga Legea nr.77/1994.

Această interpretare a instanţei de fond nu este legală.

În conformitate cu prevederile art.50 din Legea nr.77/1994 societatea comercială care se privatizează prin transmiterea de acţiuni asociaţiei – constituite conform acestei legi – beneficiază pe toată durata achitării ratelor sau rambursării creditelor, în condiţiile prevăzute în contractul de vânzare cumpărare de acţiuni, de reducerea cu 50% a impozitului pe profit acţiunilor dobândite. Era o facilitate în scopul de a sprijini financiar societatea, în perioada achitării obligaţiilor financiare contractuale. Nu se poate reţine că acest contract, încheiat în anul 1996, care a avut la bază un studiu de fezabilitate, întocmit având ca date şi facilităţile din Legea nr.77/1994, nu va mai menţine convenţia părţilor legal încheiată, dacă în anul 1997, prin O.U.G.nr.88/1997, a fost abrogată.

Astfel fiind, nu se poate reţine că reclamanta recurentă are o datorie la buget în sumă de 690.115.989 lei care provine din nerecunoaşterea reducerii impozitului pe profit cu 50% şi respectiv 30% conform Legii nr.77/1994 şi O.U.G.nr.38/1997, ci se reţine că refuzul organelor de a recunoaşte aceaste facilităţi este nelegal. Pe cale de consecinţă nu se pot calcula majorările de întârziere la o sumă nedatorată în care sens suma de 975.840.259 lei a fost reţinută nelegal în sarcina reclamantei recurente.

In raport de aceste considerente s-a admis recursul s-a casat sentinţa numai cu privire la sumele de 663.631.709 lei şi 975.840.259 lei reprezentând impozit pe profit şi majorări aferente, sume de plata cărora a fost exonerată reclamanta. S-au menţinut alte dispoziţii ale sentinţei.