decizia

Comunicarea prin fax a actelor de procedură. Condiţii.Decizia ICCJ!

de

Prin sentinţa civilă nr.5061 din 13 decembrie 2010 Curtea de Apel Bucureşti – Secţia de contencios administrativ şi fiscal  a admis excepţia tardivităţii formulării cererii şi, în consecinţă, pe acest temei a respins cererea formulată

de către reclamanta SC TV X SA, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, având ca obiect  anularea  Deciziei nr. 355/2010 emisă de Consiliul Naţional al Audiovizualului .

            Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut, în esenţă că prin Decizia Consiliului Naţional al Audiovizualului nr. 355/18.03.2010, reclamanta a fost sancţionată cu amendă în cuantum de 10.000 de lei pentru încălcarea dispoziţiilor art. 32 alin. (1), art. 36 alin. (1) şi (2) şi art. 42 alin. (1) din Decizia nr. 187/2006 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale art. 39 alin. (2) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la prevederile art. 16 din Decizia 187/2006. S-a reţinut în sarcina acesteia că în data de 18 ianuarie 2010, postul de televiziune X, a difuzat, în direct, în intervalul orar 17.00-19.00, o ediţie a emisiunii „AA”, cu încălcarea prevederilor privind protecţia copiilor, în cadrul serviciilor de programe, precum şi a dreptului la propria imagine şi a vieţii private a persoanei.

Decizia a fost comunicată reclamantei prin fax la data de 19.03.2010, potrivit XMT REPORT aflat la dosar, iar prin postă, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire, la data de 24.03.2010, potrivit recipisei de confirmare de primire depuse de către pârâtă.

La data de 09.04.2010 a fost depusă la poştă (Oficiul Poştal 73 Bucureşti) cu scrisoare recomandată adresată Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prezenta acţiune în contencios administrativ, înregistrată pe rolul instanţei la data de 09.04.2010, sub nr. 3170/2/2010, potrivit plicului aflat la fila 11.

În conformitate cu dispoziţiile art. 93 alin. 3 din Legea nr. 504/2002 a audiovizualului, cu modificările şi completările ulterioare, în forma în vigoare la data emiterii actului contestat, „actele emise în condiţiile prevăzute la alin. (1) pot fi atacate direct la secţia de contencios administrativ a curţii de apel, fără a fi necesară formularea unei plângeri prealabile, în termen de 15 zile de la comunicare; termenul de 15 zile nu suspendă de drept efectele acestora.”

Astfel, faţă de data comunicării deciziei, 19.03.2010, ultima zi pentru depunerea acţiunii în contencios administrativ, calculată potrivit dispoziţiilor art. 101 alin. 1 din Codul de procedură civilă, era 05.04.2010, prin prorogarea acestuia, potrivit dispoziţiilor alin. 5 al art. 101.

Instanţa de fond nu a reţinut susţinerile reclamantei referitoare la curgerea termenului de contestare de la data de 24.03.2010, data comunicării Deciziei Consiliului Naţional al Audiovizualului nr. 663 din 11 iunie 2009 de către autoritatea pârâtă reclamantei, prin poştă, întrucât a apreciat că prima comunicare a deciziei a avut loc la data de 19.03.2010, prin fax, în condiţiile dispoziţiilor  art. 86  alin. 3  teza a II-a din Codul  de  procedură  civilă şi este evidentă primirea acestei comunicări în condiţiile în care reclamanta a difuzat textul sancţiunii în aceeaşi zi de 19 martie 2010, la orele 18.12, 18.46 şi 19.42, potrivit raportului de monitorizare depus.

Instanţa de fond nu a reţinut nici susţinerile reprezentantului reclamantei referitoare la nevalabilitatea comunicării deciziei prin fax, în condiţiile în care aceasta este o modalitate legală de comunicare a actelor de procedură, alternativă celei prin poştă, cu scrisoare recomandată cu dovadă de primire, de esenţa mijlocului de comunicare fiind asigurarea transmiterii textului actului şi confirmarea primirii acestuia, cerinţe dovedite prin XMT REPORT aflat la dosar.

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanta S.C. X S.A. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

            Recurenta-reclamantă, invocând  ca temei al  cererii de  recurs promovate, prevederile art. 304 pct.9 Cod procedură civilă, cu referire la  art. 312 alin.5  şi art. 86 Cod procedură civilă  a solicitat   casarea hotărârii primei instanţe şi trimiterea cauzei spre  rejudecare aceleiaşi instanţe.

Recurenta a susţinut  că  prima instanţă a pronunţat o hotărâre cu  greşita  aplicare a legii, considerând  în mod  eronat  că data comunicării Deciziei nr. 355/18 martie 2010  a intimatului Consiliul Naţional al Audiovizualului, în raport de  care se calculează şi termenul  de  contestare (15 zile), a fost  19 martie 2010, potrivit  raportului  de fax ataşat.

În opinia recurentului, prevederile art. 96 alin.3 Cod procedură civilă   au fost  încălcate, întrucât confirmarea  primirii  textului actului  nu poate fi  făcută în această modalitate,  numai scrisoarea  recomandată cu confirmare de  primite putând  echivala cu o  astfel de dovadă, mai  cu seamă că  instanţa de fond  nu a verificat  şi nici nu a  stabilit că  nr. de telefon  menţionat pe dovada de  fax aparţine  societăţii  recurente.

În fine, recurenta a  arătat  că data ce se impune a  fi luată în  considerare în calculul termenului legal de depunere al   contestaţiei împotriva  Deciziei nr. 355/18 martie 2010 a Consiliului Naţional al Audiovizualului  este data  comunicării  prin poştă, respectiv 24 martie  2010.

Recursul este fondat.

Examinând  sentinţa atacată şi actele dosarului  prin  prisma  criticilor formulate  şi raportat la  prevederile legale  incidente, Înalta Curte reţine  că potrivit  art. 312 alin.3 cu referire la  art. 304 pct.9 Cod procedură civilă se impune casarea hotărârii  şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, pentru cercetarea fondului, în considerarea celor  în continuare arătate.

Prima instanţă, prin  hotărârea  recurată, a respins ca tardiv formulată acţiunea recurentei-reclamante, având ca obiect solicitarea de anulare a Deciziei Consiliului Naţional al Audiovizualului nr. 355/18 martie  2010, apreciind că termenul de  15 zile de contestare începe să  curgă de la  data comunicării realizată prin fax, la 19 martie 2010, în conformitate cuc prevederile art. 86 alin.3 teza a II-a din  Codul de procedură civilă.

Este adevărat că potrivit  acestui text de lege, comunicarea  cererilor  şi actelor de  procedură, prin  excepţie de la regula  instituită în alin.1, în sensul  comunicării  prin  agenţi  procedurali ai instanţei, se face  prin  poştă  cu scrisoare recomandată cu dovadă de primire  sau prin alte  mijloace ce asigură transmiterea  textului actului şi confirmarea primirii acestuia, printre care se numără şi transmiterea  prin fax, astfel cum a reţinut şi  judecătorul fondului.

Raportat însă la  dovezile administrate  în cauză, respectiv simpla  şi  unica depunere la dosar a XMT Report  din data de 19 martie  2010 pe care  figurează  înscris un număr de  telefon, în lipsa  unei  pagini de însoţire pe care să  fie  înscrise numele şi eventual calitatea persoanei din cadrul societăţii  reclamante în atenţia căreia s-a efectuat   o astfel de  transmitere,  nu reprezintă în opinia Înaltei Curţi o  modalitate efectivă de  comunicare, cu confirmarea  primirii  actului, chiar  în  modalitatea efectuată, în  sensul textului de lege indicat.

Şi aceasta cu atât mai  mult cu  cât  recurenta-reclamantă a contestat primirea pretinsului  fax ca şi numărul  de  telefon  (fax) la care s-a transmis, iar faţă de  enunţul art. 86 alin.3 Cod procedură civilă, coroborarea  cu alte  elemente de fapt  pentru  confirmarea  primirii  actului  nu este   prevăzută şi  nici admisibilă.

Prevederile art. 86 Cod procedură civilă consacră  posibilitatea  comunicării  actelor de  procedură  în mai multe  variante,  dar în acelaşi scop, respectiv al încunoştinţării efective şi al eliminării, pe cât posibil a situaţiilor ca actele comunicate să nu parvină destinatarului.

Din această perspectivă, Înalta Curte  apreciază  aşadar că  formalitatea impusă de textul legal incident referitoare la comunicarea şi respectiv  confirmarea primirii  actului atacat  de recurentă s-a realizat  cu  respectarea  normei  arătate numai  prin  transmiterea  deciziei contestate prin poştă, cu confirmare de primire la data de  24 martie2010.

Totodată Înalta Curte  reţine că sunt  întemeiate  susţinerile  recurentei în sensul că  acţiunea  formulată  şi depusă  la oficiul poştal la  9 aprilie 2010 a respectat  termenul  de  15 zile  prevăzut de   art. 93 alin.3 din Legea nr.  504/2001, astfel că  în  mod nelegal s-a reţinut de către prima instanţă tardivitatea  depunerii cererii.

Faţă de cele arătate, pe temeiul legal sus menţionat, recursul a fost admis, hotărârea primei instanţe a fost casată  şi întrucât fondul  cauzei  nu a  fost cercetat, cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Suspendarea executării actului administrativ. Hotărâre judecătorească. Motivare

de

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara -Secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC R SRL a solicitat, în temeiul art.14 alin. (l) din Legea nr.554/2004, suspendarea executării deciziei de impunere fiscală nr.l5682/5.X.2007 şi a Raportului de Inspecţie fiscală nr.l5681/5.X.2007 emise de pârâtă, până la pronunţarea instanţei de fond.

In motivare a arătat că prin decizia contestată a fost nelegal impusă la plata sumei de 926.181 lei reprezentând contribuţii suplimentare la Fondul pentru Mediu şi obligaţii accesorii, motiv pentru care a şi atacat-o pe calea contestaţiei.

Prin sentinţa nr.321/4.12.2007, Curtea de Apel Timişoara a admis cererea formulată de reclamanta SC R SRL Arad, a dispus suspendarea executării deciziei de impunere nr.15682/5.X.2007 şi a Raportului de Inspecţie Fiscală nr.15681/5.1.2007 emise de pârâtă, până la soluţionarea acţiunii în contencios administrativ.

Pentru a hotărî astfel, a reţinut că nici în decizia de impunere şi nici în raportul de inspecţie nu este cuprins temeiul juridic al obligaţiilor stabilite suplimentar. Debitul semnificativ prin cuantumul său şi punerea în executare a acestuia, în condiţiile în care reclamanta a contestat în procedura prealabilă debitul, reţine Curtea de Apel Timişoara, sunt circumstanţe care dovedesc îndeplinirea condiţiilor legale prevăzute de art.14 din Legea nr.554/2004 privind iminenţa prejudiciului şi cazul bine justificat.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Administraţia Fondului pentru Mediu Bucureşti criticând sentinţa ca neîntemeiată şi nelegală, arătând:

–      Că suspendarea executării actului administrativ fiscal s-a făcut fără fixarea şi plata cauţiunii prevăzute obligatoriu de dispoziţiile art.215 alin. (2) din Codul de procedură fiscală.

–      Că instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, întrucât reclamanta a solicitat suspendarea „până la pronunţarea instanţei de fond”, iar dispozitivul menţionează: „până la soluţionarea acţiunii în contencios administrativ”, ceea ce ar avea semnificaţia suspendării până la soluţionarea irevocabilă a cererii.

–      Că reclamanta nu a dovedit cele două condiţii necesare, cumulativ, pentru suspendarea executării, astfel încât hotărârea pronunţată e lipsită de temei legal.

Recursul se fondează.

Dispoziţiile art.14 din legea nr.554/2004 condiţionează admiterea cererii de suspendare a unui act administrativ de existenţa – şi implicit dovedirea unor „cazuri bine justificate” şi a unei „pagube iminente”.

Dispoziţiile art.2 alin.2 lit.t) definesc sintagma „cazuri bine justificate” ca acele împrejurări, legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

In speţă, instanţa de fond nu şi-a motivat soluţia cu privire la condiţia legală a „cazului bine justificat”.

Singura motivare a instanţei se referă la valoarea de titlu executoriu a deciziei de impunere şi la suma de bani foarte mare la care reclamanta a fost obligată prin titlu. Aceste argumente conturează însă doar condiţia pagubei iminente, nu şi pe cea a cazului bine justificat.

Recursul a fost admis, iar sentinţa modificată în totalitate, cererea de suspendare fiind respinsă ca neîntemeiată, pentru motivul prevăzut de art.304 pct. 9 C.proc.civ.

Clasificare tarifară. Suplimenţi nutritivi.

de

Notă: Instanţa a avut în vedere dispoziţiile Codului Vamal al României în varianta aprobată prin Legea nr. 141/1997, publicată în M.Of. 180 din 01/08/1997, cu modificările şi completările ulterioare. Această lege a fost abrogată de Legea nr. 86/2006, privind Codul vamal al României, publicată în M.Of. nr. 350 din 19/04/2006.

Nomenclatura Combinată este inclusă în anexa I a Regulamentului (CEE) nr. 2658/87 al Consiliului din 23 iulie 1987 privind Nomenclatura tarifară şi statistică şi Tariful Vamal Comun.  Ea a fost modificată prin Regulamentul (CE) nr. 1789/2003 al Comisiei din11 septembrie 2003.

Prin cererea înregistrată la 17 iulie 2007 la Curtea de Apel Bucureşti, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a formulat recurs împotriva sentinţei nr.1752/ 20 iunie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, solicitând în contradictoriu cu intimata S.C. ME SRL (fostă S.A.), cu sediul în jud. Ilfov, modificarea sentinţei atacate, întrucât încadrarea corectă a produselor importate este cea stabilită de organele vamale de control şi menţinută prin decizia de soluţionare a contestaţiei, respectiv poziţia 2106, iar nu 3004.

S-a solicitat respingerea acţiunii intimatei-reclamante.

Recurenta a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că produsele importate de reclamantă în perioada 7 februarie 2001 – 22 mai 2003, sunt medicamente şi ca atare încadrarea tarifară corectă este cea făcută de societate iar nu cea făcută de organele fiscale.

Sub aspectul încadrării mărfurilor în Tariful Vamal de import al României, recurenta a susţinut că se face conform Regulilor generale pentru interpretarea sistemului armonizat de denumire şi codificare a mărfurilor prezentate în anexa la Legea nr.98/1996 pentru aderarea României la Convenţia Internaţională privind Sistemul armonizat de denumire şi codificare a mărfurilor şi în concordanţă cu Notele explicative ale sistemului armonizat, menţionate în art.72 din Legea nr.141/1997 privind Codul vamal al României. Acestea prevăd următoarele:

„Regulile generale şi notele explicative de interpretare a nomenclaturii mărfurilor prevăzute în Tariful vamal de import al României, sunt cele din Convenţia Internaţională a Sistemului armonizat de descriere şi codificare a mărfurilor, încheiată la Bruxelles la 14 iunie 1983, la care România este parte”.

S-a mai precizat că, potrivit Regulilor Generale pentru interpretarea sistemului armonizat din Anexa nr.1 la Legea nr.98/ 1996 pentru aderarea României la Convenţia Internaţională privind Sistemul armonizat de denumire şi codificare a mărfurilor: „Încadrarea mărfurilor în nomenclatura pentru clasificarea mărfurilor în tarifele vamale se face conform unor principii cu valoare generală. Astfel, de exemplu: – enunţul titlurilor secţiunilor, capitolelor sau subcapitolelor este considerat ca având numai o valoare indicativă, încadrarea mărfii considerându-se legal determinată atunci când este în concordanţă cu textul poziţiilor şi al notelor de secţiuni şi capitole şi atunci când nu sunt contrare termenilor utilizaţi în acele poziţii şi note”.

Recurenta a precizat că, intimata-reclamantă a încadrat mărfurile importate la poziţia 30.04, deşi în notele explicative ale Sistemului armonizat de denumire şi codificare se arată că la această poziţie nu se clasifică suplimentele alimentare conţinând vitamine sau săruri necesare conservării sănătăţii organismului şi neavând indicaţii referitoare la prevenirea sau tratarea unei maladii.

Recurenta a precizat că produsele importate trebuiau încadrate la poziţia 21.06, ceea ce organele de control au şi făcut întrucât, potrivit notelor explicative ale sistemului armonizat, sunt „preparate”, denumite adesea suplimente alimentare, pe bază de extract de plante, concentrate de fructe, miere, fructoză şi cu adaos de vitamine şi uneori mici cantităţi de compuşi de fier. Aceste preparate sunt adesea prezentate în ambalaje cu indicarea faptului că menţin starea generală şi starea de bine.

Sunt excluse preparatele similare care sunt destinate tratării bolilor sau afecţiunilor (poziţia 30.03 sau 30.04 – cum a încadrat intimata-reclamantă produsele).

Mai mult, recurenta a invocat Nota complementară I de la Capitolul 30 din Nomenclatura combinată pentru denumirea şi clasificarea mărfurilor, ratificată prin Legea nr.20/1993 privind Acordul European semnat la Bruxelles la 1 februarie 1993, în care se menţionează că, pentru a putea fi încadrate la poziţia 30.04, produsele importate trebuie să poarte indicaţii referitoare la tratarea unei boli sau afecţiuni.

Or, a subliniat recurenta, din analiza prospectelor produselor importate de reclamantă, a rezultat că acestea nu poartă menţiuni privind tratarea unei boli sau afecţiuni, neputând fi deci încadrate în această poziţie tarifară (30.04).

Deci, a menţionat recurenta, produsele importate de reclamantă în perioada supusă verificării organelor de control vamal, sunt produse alimentare, care potrivit regulii generale de interpretare I, notei complementare sus citate şi notelor explicative de la poziţiile 21.06 şi 30.04, se încadrează în codul tarifar 21.06.90.98 (aşa cum au făcut organele vamale de control şi organul de soluţionare a contestaţiilor).

Cât priveşte reţinerea de către instanţa de fond a clasificării ca medicamente, a produselor importate de reclamanta-intimată pe baza opiniei Agenţiei Naţionale a Medicamentului se face precizarea de recurentă că „existenţa unui certificat emis de către autoritatea naţională de sănătate pentru autorizarea punerii pe piaţă a unui produs ca medicament, nu poate fi acceptată ca un criteriu pentru clasificarea acelui produs la capitolul 30 al sistemului armonizat – potrivit recomandărilor comitetului sistemului armonizat de care România trebuie să ţină seama, potrivit Legii nr.98/1996.

De asemenea, a susţinut recurenta, că greşit instanţa de fond a făcut trimitere la art.695 din Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, în condiţiile în care importurile în cauză s-au făcut în anii 2002 – 2003.

Cum instanţa de fond greşit a acceptat încadrarea tarifară făcută de intimata-reclamantă, societatea datorează dobânzile şi penalităţile de întârziere prevăzute de art.116 alin.1 din O.G. nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, calculul acestora, precum şi diferenţele de drepturi de import, au fost calculate corect de expert, cu referire la încadrarea tarifară reţinută de organele fiscale.

Sentinţa a fost atacată cu recurs şi de Autoritatea Naţională a Vămilor, care a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a reţinut ca fiind corectă încadrarea tarifară ca „medicamente” a produselor importate în loc de suplimente alimentare, cum corect este, potrivit „nomenclaturii combinate pentru denumirea şi clasificarea mărfurilor ratificată prin Legea nr.20/1993 privind Acordul European ce a instituit o asociere între România pe de o parte şi Comunităţile Europene şi statele membre ale acestora pe de altă parte, semnat la Bruxelles la 1 februarie 1993 şi nota complementară I de la Capitolul 30.

Recurenta a mai susţinut, ca de altfel şi prima recurentă, că poziţia tarifară 30.04,50 (cum a încadrat-o intimata-reclamantă) nu cuprinde suplimentele alimentare conţinând vitamine sau săruri minerale, care contribuie la sănătatea generală sau starea de bine, dar care nu au indicaţii referitoare la prevenirea sau tratarea unei maladii. Aceste produse, care sunt prezentate în mod obişnuit sub formă de lichide, dar şi sub formă de prafuri sau comprimate, se clasifică în general la poziţia 21.06 sau la capitolul 22.

Recurenta a menţionat că în raport de documentele aflate la dosar şi prevederile legale citate, potrivit caracteristicilor acestor mărfuri, deoarece nu tratează o maladie ci sunt destinate pentru a compensa o deficienţă de vitamine şi minerale, se reţin la încadrarea tarifară legală a produselor importate de intimata-reclamantă în perioada supusă verificării, la poziţia tarifară 21.06.

Intimata-reclamantă a susţinut în întâmpinare depusă că în mod corect produsele în discuţie au fost încadrate tarifar ca medicamente şi, în consecinţă, Decizia ANAF nr.76 din 31 mai 2006 şi procesul-verbal nr.57 din 2 februarie 2006 încadrat de DRAOVB au fost date cu încălcarea legii.

Din actele cauzei, Înalta Curte constată că prin sentinţa nr.1752 din 20 iunie 2007, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea reclamantei S.C. ME SRL în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Regională Vamală Bucureşti.

S-au anulat decizia ANAF nr.76/ 31 mai 2006 şi procesul-verbal de control nr.57/ 2 februarie 2006 încheiat de Direcţia Regională Vamală Bucureşti, constatând că societatea reclamantă a efectuat corect încadrarea tarifară vamală a produselor importate în codul tarifar 30.04.50.10 „alte medicamente care conţin vitamine, condiţionate de vânzarea cu amănuntul”, pentru perioada 7 februarie 2001 – 22 mai 2003, de import a acestor produse.

Pârâtele au fost obligate în solidar la 12.500 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Instanţa de fond a reţinut că produsele în discuţie au prospect şi conţin cele 4 categorii de informaţii prevăzute de Sistemul Armonizat de descriere şi codificare a mărfurilor pentru a putea fi considerate „medicamente” şi încadrate la poziţia tarifară 30.04.50.10, privind o anumită maladie, concentraţia de substanţă sau substanţe active pe care le conţin, dozajul, precum şi modul de utilizare.

Sentinţa instanţei de fond este greşită, astfel încât recursurile declarate vor fi admise conform art.312 Cod procedură civilă, sentinţa va fi modificată, şi se va constata că actele administrativ-fiscale atacate în cauză (decizia ANAF nr.76/ 31.05.2006 şi procesul-verbal de control nr.57/ 2.02.2006 încheiat de Direcţia Regională Vamală Bucureşti) sunt acte corecte.

Este de necontestat că în perioada 7 februarie 2001 – 22 mai 2003, S.C. ME SRL a efectuat importuri de produse din categoria suplimentelor nutritive.

Acestea au fost încadrate prin declaraţiile vamale de import, la codul tarifar 30.04.50.10 „alte medicamente care conţin vitamine sau produse de la poziţia 2936 – condiţionate pentru vânzare cu amănuntul, poziţie cu o taxă vamală de 2% în anul 2001 şi exceptate de la plata taxelor vamale din anii 2002 şi 2003.

Prin procesul-verbal de control nr.57 din 2 februarie 2006, organele vamale au apreciat că încadrarea tarifară corectă este la codul tarifar nr.2106.90.98, respectiv produse alimentare nedenumite şi necuprinse în altă parte – suplimente alimentare.

Aşa fiind, organele de control vamal, au stabilit în sarcina societăţii diferenţe de drepturi de import cuvenite bugetului de stat, precum şi dobânzi şi penalităţi de întârziere aferente, în cuantum total de 3.064.676 RON.

Societatea a contestat aceste sume iar Direcţia Generală de Soluţionare a contestaţiilor din cadrul A.N.A.F. a respins contestaţia. Actele administrativ fiscale sunt în realitate corecte, astfel încât nu se poate reţine o conduită abuzivă din partea organelor care le-au adoptat.

Deşi, atât organele administrativ-fiscale, cât şi intimata-reclamantă şi instanţa de fond fac referire la Regulile generale pentru interpretarea Sistemului armonizat de denumire şi codificare a mărfurilor, prezentate în anexa la Legea nr.98/1996, fac interpretări diferite. Interpretarea corectă în cauză este dată de organele administrativ fiscale.

Poziţia 30.04. în care reclamanta a încadrat tarifar produsele importate, potrivit Notelor explicative ale sistemului armonizat de denumire şi codificare a mărfurilor, precizează că la această poziţie nu se clasifică suplimentele alimentare, conţinând vitamine sau săruri minerale, destinate conservării sănătăţii organismului, dar neavând indicaţii referitoare la prevenirea sau tratarea unei maladii.

În aceste condiţii, în mod greşit instanţa de fond a categorisit aceste produse ca fiind medicamente, medicamentele fiind destinate a trata o maladie iar nu conservării sănătăţii organismului.

Sub acest aspect, sunt de invocat şi concluziile raportului de expertiză – fila 225 – care stabilesc că produsul „S” este „supliment alimentar cu vitamine, recomandat în perioada de creştere, sarcină, alăptare, persoanelor de vârsta a III-a”, deci nu pentru tratarea unor maladii. La fel şi „S forte”, folosit pentru creşterea performanţelor în caz de deficit de vitamine.

În acelaşi sens, este tratat produsul „P” fiind recomandat în cazul oboselii excesive la şcolari, pentru poftă de mâncare, etc. În acelaşi sens, este tratat şi „P forte”.

Tot pentru poftă de mâncare este indicat şi produsul „T”, care are şi efect antioxidant (împotriva radicalilor liberi), deci este pentru conservarea sănătăţii iar nu pentru tratarea unei maladii.

Cât priveşte produsul „MB6”, acesta este denumit de expert ca supliment mineral, deci nu este medicament pentru tratarea unei boli.

Aceste produse, în mod greşit au fost considerate de instanţa de fond ca „medicamente”, ele nefiind destinate a trata afecţiuni, maladii. Cât priveşte autorizaţia pentru punerea pe piaţă a acestor produse de către „Agenţia Naţională a medicamentului”, (numele instituţiei care a eliberat autorizaţia de punere pe piaţă a produselor nu are nici o legătură cu categorisirea produselor ca medicamente, produsele nefiind medicamente), nu determină categorisirea vitaminelor ca medicamente şi la intrarea lor în ţară organele vamale nu pot fi obligate a le încadra ca altceva decât ceea ce sunt – suplimente alimentare, vitamine.

Este stabilit ştiinţific că vitaminele sunt necesare pentru întreţinerea sănătăţii organismului uman, dar aceasta nu le transformă în medicamente, ele rămânând vitamine, suplimente alimentare.

Împrejurarea că după ce intimata-reclamantă a făcut obiecţiuni la expertiză, expertul şi-a schimbat opinia şi a afirmat că de fapt, produsele ar fi medicamente, este o dovadă de instabilitate a expertului în opinii, determinată de interesul economic al intimatei.

În cauză însă, pe lângă vitamine, aşa cum rezultă din Notele explicative ale Sistemului armonizat: la poziţia 21.06 se clasifică şi „preparatele”, denumite adesea „suplimente alimentare”, pe bază de extracte de plante, concentrate de fructe, miere, fructoză, etc. şi uneori mici cantităţi de compuşi de fier.

Aceste preparate sunt adesea prezentate în ambalaje cu indicarea faptului că menţin „starea generală şi starea de bine”. Sunt excluse preparatele similare care sunt destinate tratării bolilor sau afecţiunilor (30.03 sau 30.04).

Aşa cum rezultă din actele cauzei, produsele importate sunt vitamine, suplimente alimentare şi nu sunt destinate pentru tratarea unei boli sau afecţiuni, cu indicaţii precise, care se fac la medicamente.

Constatându-se că actele administrativ fiscale au făcut o încadrare corectă tarifară a produselor importate de intimată şi cum nu s-a făcut plata în termen a obligaţiilor către bugetul de stat, şi creanţele fiscale accesorii sunt justificate, recursurile au fost admise cu modificarea hotărârii pronunţată de instanţa de fond şi respingerea în fond a acţiunii.

Act administrativ. Acţiune în contencios administrativ. Termen de prescripţie.

de

Prin cererea adresată Curţii de Apel Bacău MD a chemat în judecată Inspectoratul Şcolar al Judeţului Neamţ şi Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului pentru ca instanţa să dispună: anularea Ordinului 4156/1.06.2006 de eliberare din funcţie emis de Ministerul Educaţiei, obligarea Inspectoratului Şcolar Neamţ să solicite reintegrarea reclamantului în funcţia de director al Colegiului Naţional „ŞM”, obligarea M.E.C. să emită ordinul de reintegrare în funcţie şi plata drepturilor salariale.

In motivarea cererii, reclamantul a arătat că Inspectoratul Şcolar Judeţean Neamţ i-a acordat calificativul „nesatisfăcător” prin decizia nr.2833/23.12.2005, decizie pe care a atacat-o în instanţă, iar prin decizia nr.312 din 3.05.2007 a Curţii de Apei Bacău actul I.S.J. Neamţ a fost anulat.

Reclamantul a precizat că, deşi cauza privind anularea calificativului acordat se afla încă pe rolul instanţei, Inspectoratul Şcolar Judeţean Neamţ a înaintat către M.E.C adresa nr.309/2006 în baza căreia s-a emis Ordinul 4156/1.06.2006 prin care a fost eliberat din funcţia de director, ordin care face obiectul dosarului de fată.

Prin întâmpinarea formulată în dosar, Ministerul Educaţiei Cercetării şi Tineretului a invocat: excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile, arătând că reclamantul nu s-a adresat autorităţii emitente, înainte de a se adresa instanţei, pentru revocarea actului administrativ atacat şi excepţia tardivităţii formulării acţiunii, acţiunea fiind formulată cu depăşirea termenului de un an, calculat de la data emiterii actului.

Aceleaşi excepţii au fost invocate prin întâmpinare şi de către Inspectoratul Şcolar Judeţean Neamţ.

Prin sentinţa civilă nr.123 din 1 octombrie 2007, a Curţii de Apel Bacău, au fost respinse excepţiile invocate şi a fost admisă în parte acţiunea, fiind respins capătul de cerere privind reintegrarea în funcţia de director.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a avut în vedere că procedura prealabilă a fost îndeplinită de reclamant fiind depuse la dosar înscrisuri doveditoare în acest sens.

Cu privire la excepţia de tardivitate invocată de pârâţi , s-a reţinut că în fapt a fost întrerupt cursul prescripţiei prin introducerea unei cereri de chemare în judecată, până la soluţionarea irevocabila a litigiului privind decizia nr. 2833/2005, de acordare a calificativului act ce a stat la baza emiterii ordinului de eliberare din funcţie, astfel încât acţiunea reclamantului este exercitată înăuntrul termenului prevăzut de lege.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâtele.

I. In motivarea recursului său, pârâtul Inspectoratul Şcolar Judeţean (IŞJ) Neamţ critică sentinţa ca netemeinică şi nelegală arătând că:

–                 Instanţa a respins în mod greşit excepţia tardivităţii acţiunii – invocată de pârât – şi a reţinut că termenul de prescripţie ar fi fost întrerupt pe perioada soluţionării acţiunii din dosarul nr.390/32/ 2007 al Curţii de Apel Bacău.

–                 Consideră recurentul că această concluzie este greşită întrucât în acel dosar reclamantul a solicitat anularea deciziei I.S.J. Neamţ de stabilire a punctajului reclamantului pentru anul şcolar 2004 – 2005, câtă vreme în cauza de fată el a solicitat anularea ordinului Ministerul Educaţiei şi Cercetării (M.E.C.) de eliberare din funcţie.

–                 Potrivit Legii nr.554/2004, cererea prin care se solicită anularea unui act se introduce într-un termen de 6 luni de la data primirii răspunsului la plângerea prealabilă, iar în speţă MEC a răspuns plângerii prealabile a reclamantului la 14 iunie 2006, iar acţiunea a fost formulată după un an, la 14 iunie 2007.

II. Prin recursul său, pârâtul MEC reiterează excepţia tardivităţii acţiunii, cu aceleaşi argumentate invocate de primul pârât – I.S.J. Neamţ – în recursul său.

Recursul se fondează

1.          Conform dispoziţiilor art.ll alin. (5) din Legea nr.554/2004, termenul de 6 luni de introducere a acţiunii în anularea unui act administrativ individual este unul de prescripţie, şi se calculează de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă.

Fiind un termen de prescripţie, el este susceptibil de întrerupere în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art.16 din Decretul nr.167/1058.

În speţă, instanţa de fond a aplicat în mod greşit aceste dispoziţii fără a observa că, pentru a opera în cauză, întreruperea prescripţiei trebuia să fie cauzată de introducerea unei cereri de chemare în judecată având ca obiect chiar actul administrativ individual în legătură cu care s-a formulat plângerea prealabilă, iar nu un alt act administrativ.

Situaţia de fapt că cele două acte administrative au fost emise succesiv şi sunt legate cauzal nu îndreptăţeşte instanţa să extindă cauzele de întrerupere a prescripţiei dincolo de cele menţionate restrictiv de către legiuitor.

Nimic nu-1 împiedica pe reclamant ca, formulând acţiunea împotriva ordinului de eliberare din funcţie în termenul de 6 luni de la primirea răspunsului la plângerea prealabilă, să solicite apoi suspendarea judecăţii, în temeiul art.244 pct.l C. proc.civ. până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii de anulare a deciziei de stabilire a calificativului.

2.          Chiar dacă s-ar admite ipoteza că, în speţă, trebuie aplicat termenul de 1 an prevăzut de dispoziţiile art.ll alin. (2) din Legea nr.554/2004, iar „motivele temeinice” despre care menţionează textul ar fi existenţa pe rolul instanţei a acţiunii în anularea
deciziei nr.2833/23 decembrie 2005 a I.Ş.J. Neamţ, se constată că reclamantului i-a fost comunicat ordinul de eliberare din funcţie la 1 iunie 2006 iar acţiunea împotriva acestuia a fost depusă la Curtea de Apel Bucureşti la 14 iunie 2007.

Aşadar, termenul de decădere de un an a fost şi el depăşit, iar spre deosebire de cel de prescripţie – de 6 luni – el nu este susceptibil de întrerupere ori suspendare.

Ca urmare, Curtea de fată, modificând în tot sentinţa, a respins acţiunea ca tardivă.

Ordin nr. 1537/2008 pentru aprobarea Deciziei Comisiei de proceduri fiscale nr. 1/2008

de

Agentia Nationala de Administrare Fiscala

In temeiul art. 3 coroborat cu art. 12 alin. (3) din Hotararea Guvernului nr. 495/2007 privind organizarea si functionarea Agentiei Nationale de Administrare Fiscala, cu modificarile si completarile ulterioare, si al art. 4 din Ordonanta Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare,

presedintele Agentiei Nationale de Administrare Fiscala emite urmatorul ordin:

Art. 1
Se aproba Decizia Comisiei de proceduri fiscale nr. 1/2008, prevazuta in anexa care face parte integranta din prezentul ordin.

Art. 2
Prezentul ordin se publica in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I.

ANEXA – DECIZIA COMISIEI DE PROCEDURI FISCALE Nr. 1/2008

1. In sensul art. 1221 din Ordonanta Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, al art. 45 din Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizarii judiciare si a falimentului, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, si al art. 41 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolventei, cu modificarile ulterioare:
– incepand cu data intrarii in vigoare a Legii nr. 85/2006 privind procedura insolventei, in cazul contribuabililor pentru care s-a deschis procedura reorganizarii judiciare si a insolventei, dupa caz, nu se mai datoreaza si nu se mai calculeaza obligatii fiscale accesorii pentru creantele inscrise la masa credala si pentru cele rezultate din activitatea curenta, indiferent de data deschiderii acestei proceduri.
2. In sensul art. 111 alin. (7) si (8) din Ordonanta Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare:
– in cazul contribuabililor prevazuti la art. 1071 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificarile si completarile ulterioare, declararea si plata impozitelor si a contributiilor aferente veniturilor din salarii se fac lunar, incepand cu luna urmatoare trimestrului in care au devenit platitori de impozit pe profit.

Act al Consiliului Concurenţei de stabilire a taxei de autorizare a concentrării economice

de

Reclamanta S.C.„E.B.V.” a chemat în judecată Consiliul Concurenţei,  solicitând anularea deciziei nr.146 din 24 aprilie 2002 prin care s-a dispus recalcularea taxei de autorizare a concentrării economice de la 175.291.783 lei la 345.659.222 lei, diferenţa nefiind datorată.

În motivarea cererii, reclamanta a învederat că, iniţial, prin decizia nr.90 din 22 martie 2002 taxa de autorizare a fost stabilită la suma de 175.291.783 lei, în funcţie de cifra de  afaceri realizată de „I.R.I.C.” S.A., societate controlată ca urmare a concentrării economice.

Ulterior, cuantumul taxei a fost recalculat, prin nerespectarea criteriilor legale aplicabile cu privire la calculul cifrei de afaceri prevăzute de Legea nr.21/1996 şi de  Instrucţiunile emise de Consiliul Concurenţei.

Astfel, a menţionat reclamanta, pârâta trebuia să aprecieze asupra  oportunităţii recalculării taxei numai în considerarea primelor brute încasate şi nu a cifrei de afaceri contabile.

Prin sentinţa civilă nr.712 din 27 iunie 2002, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia contencios administrativ  a respins acţiunea ca neîntemeiată, reţinând că din   bilanţul contabil   pe anul 2001 a rezultat  valoarea cifrei de afaceri de cca. 349 miliarde lei, ceea ce a impus recalcularea  taxei de autorizare.

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta  susţinând că greşit  instanţa nu a ţinut cont de  actele prezentate pârâtei, conform prevederilor Regulamentului Consiliului Concurenţei, privind autorizarea  concentrărilor economice din 14 aprilie 1997.

În nota remisă pârâtei s-a menţionat cifra de afaceri determinată în  înţelesul art.68 lit.b din Legea nr.21/1996 referitor la societăţile de asigurare, iar nu cea prevăzută de art.67 din  lege pentru celelalte societăţi comerciale.

Reclamanta a invocat, de asemenea, nelegalitatea calculului taxei de  autorizare stabilită de pârâtă prin  decizia nr.146/2002. Potrivit normelor legale în vigoare, se poate proceda la recalcularea taxei doar în considerarea primelor brute emise, primite sau de primit, care au fost de 170.778.038.185 lei şi nu în raport de cifra de  afaceri contabilă de 348.779.029.069 lei.

Aşadar pârâta nu a avut în vedere singurul criteriu legal pentru calcularea taxei, valoarea primelor brute comunicată de societate preliminar emiterii celor două decizii, valoare sensibil asemănătoare, astfel încât actul administrativ emis sub nr.146 din 24 aprilie 2002 este  netemeinic şi nelegal.

Recursul este nefondat.

Prin decizia nr.90 din 22 martie 2002, pârâtul, autorizând  concentrarea economică, a stabilit o taxă de autorizare de 175.291.783 lei, rezervându-şi dreptul de a o recalcula, după depunerea situaţiei financiare simplificate a societăţii, la 31 decembrie 2001.

Ulterior, prin decizia nr.146 din 24 aprilie  2002, Consiliul  Concurenţei, având în vedere cifra de afaceri realizată la 31 decembrie 2001 de „I.RI.C.”SA, de 345.659.222.000 lei, a recalculat taxa de autorizare la 345.659.222 lei.

Pârâtul a determinat cifra de afaceri prin scăderea din totalul primelor brute emise, primite sau de primit, a sumelor virate la fondul de protejare a asiguraţilor.

Instanţa de  fond a reţinut în mod justificat că pârâtul a procedat corect, calculând cifra de afaceri conform art.68 lit.b din Legea nr.21/1996 şi a pct.5.3 din Instrucţiunile Consiliului Concurenţei.

Astfel, pentru societăţile de  asigurare, cifra de afaceri este suma primelor brute emise, care vor  include toate sumele primite sau de primit conform  contractelor de asigurări încheiate de societăţi sau în contul lor, inclusiv primele cedate  reasigurătorilor, din care se scad obligaţiile privind fondul de protejare a asiguraţilor. În acest sens, termenul de prime se referă  nu numai la noile contracte  de  asigurare, ci şi la primele aferente contractelor încheiate în anii anteriori, care rămân valabile.

Susţinerea recurentei în sensul că nu au fost respectate prevederile  art.68 lit.b din Legea  concurenţei şi instrucţiunile privind calculul cifrei de afaceri în  cazurile de  comportament  anticoncurenţial nu poate fi primită,  pârâtul  emiţând decizia nr.146/2002 cu respectarea dispoziţiilor invocate.

Nici critica privind nelegalitatea calculului taxei de autorizare nu este întemeiată, pârâtul aplicând textele legale în materie prin includerea şi a valorii primelor cedate reasigurătorilor la stabilirea  cifrei de afaceri.

În raport de cele expuse, recursul a fost respins ca nefondat.

Avocat. Refuzul primirii în profesie cu scutire de examen. Daune morale

de

Prin sentinţa civilă nr.618 pronunţată la data de 13 iunie 2002 în dosarul nr.804/2002, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia contencios administrativ a admis acţiunea formulată de reclamantul T.R. în contradictoriu cu Uniunea Avocaţilor din România şi:

– a anulat decizia nr.8763/23 martie 2002 emisă de Consiliul Uniunii, precum şi decizia nr.1287/14 decembrie 2001 emisă de Comisia permanentă;

– a obligat Uniunea Avocaţilor din România să emită o decizie pentru primirea reclamantului în profesia de avocat cu scutire de examen;

– a obligat pârâta la plata sumei de 100 milioane daune morale.

Curtea de apel a reţinut că actele administrative emise de Comisia permanentă şi Consiliul  Uniunii Avocaţilor din România sunt nelegale şi netemeinicie, reclamantul îndeplinind condiţiile cerute de art.16 alin.(2) din Legea 51/1995 privind exercitarea profesiei de avocat, republicată şi având avizul favorabil al Baroului Bucureşti, pentru a putea fi primit în profesia de avocat cu scutire de examen.

Cu referire la acordarea daunelor morale, instanţa de fond a reţinut că obligarea uniunii pârâte se justifică deoarece soluţionarea cererii reclamantului s-a făcut cu o mare întârziere.

Impotriva acestei soluţii a formulat recurs Uniunea Avocaţilor din România, susţinând că actele administrative atacate sunt legale şi temeinice, intimatul reclamant neîndeplinind condiţiile cerute de art.16 alin.(2) lit.6) din Legea nr.51/1995, republicată.

Recursul este întemeiat pentru motivele care vor fi prezentate în continuare.

La data de 28 mai 2000, intimatul reclamant s-a adresat Baroului Bucureşti, care, la data de 11 octombrie 2001, a avizat favorabil primirea acestuia în profesia de avocat cu scutire de examen, constatând îndeplinirea condiţiilor legale şi statutare.

Prin decizia nr.1287/14 decembrie 2001, Comisia permanentă a Uniunii Avovocaţilor din România a respins cererea de acordare a scutirii de examen pentru primirea în profesia de avocat a intimatului – reclamant, cu motivarea că nu îndeplineşte condiţia cerută de art.16 alin.(2) lit.b) din Legea nr.51/1995, republicată, neîndeplinind funcţiile de jurisconsult şi /sau consilier juridic cel puţin 10 ani.

Consiliul Uniunii Avocaţilor din România, prin decizia nr.8763/23 martie 2002, a respins contestaţia formulată împotriva deciziei nr.1287/14 decembrie 2001, cu aceeaşi motivare.

Din probele administrate în cauză, rezultă că intimatul reclamant, absolvent al Facultăţii de Drept Bucureşti în anul 1975,  după ce a îndeplinit alte funcţii, începând cu 01 aprilie 1991 a îndeplinit funcţiile de jurisconsult şi consilier juridic, astfel că, la data formulării cererii, îndeplinea cerinţa de a fi activat cel puţin 10 ani în aceste funcţii.

Astfel fiind, în mod greşit s-a reţinut de către cele două instanţe ale Uniunii Avocaţilor din România că intimatul reclamant nu ar fi îndeplinit condiţia de vechime în cele două funcţii, potrivit prevederilor art.16 alin.(2) lit.b) din Legea nr.51/1995, republicată, actele administrative emise fiind netemeinice şi nelegale.

Dar, soluţia instanţei de fond este netemeinică şi nelegală în ceea ce priveşte obligarea Uniunii Avocaţilor din România la plata sumei de 100 milioane lei cu titlu  de daune morale.

Potrivit prevederilor art.11 alin.2 din Legea nr.29/1990 privind contenciosul administrativ, în cazul admiterii cererii, instanţa va hotărî şi asupra daunelor materiale şi morale cerute. Dar, acestea vor putea fi acordate numai dacă şi în măsura în care au fost dovedite.

Or,  instanţa de fond a dispus obligarea Uniunii Avocaţilor din România la plata unor daune morale fără ca în cauză să fi existat probe în privinţa existenţei acestora, a unor suferinţe morale care să fi fost produse ca urmare a soluţionării nefavorabile a cererii de primire în profesia de avocat cu scutire de examen.

Dimpotrivă, din probele existente, cât şi din propriile susţineri, a rezultat că intimatul – reclamant, în perioada soluţionării cererii, cât şi ulterior, a continuat să-şi desfăşoare activitatea în condiţii şi cu rezultate similare cu acelea din perioada anterioară.

Deci, cum în cauză nu există dovezii cu privire la existenţa unor suferinţe morale şi a unor daune morale care să fi fost produse împotriva intimatului reclamant, instanţa de fond nu avea temei legal pentru obligarea uniunii recurente la plata vreunei sumei cu titlu de daune morale.

Din acest punct de vedere recursul fiind întemeiat a fost admis, sentinţa atacată a fost  modificată în sensul înlăturării obligării la plata sumei 100 milioane lei cu titlu de daune morale,   menţinându-se celelalte dispoziţii.

Act al Uniunii Avocaţilor din România. Primirea în profesia de avocat fără examen. Admisibilitatea acţiunii în anulare la instanţa de contencios administrativ

de

Reclamantul A.A. în contradictoriu cu Uniunea Avocaţilor din România, a solicitat recunoaşterea dreptului de a fi primit în profesia de avocat cu scutire de examen şi obligarea pârâtei la despăgubiri materiale şi morale.

În motivarea acţiunii a arătat că s-a adresat Baroului Covasna pentru a fi primit în profesia de avocat cu scutire de examen, îndeplinind condiţia de vechime, de peste 10 ani în specialitate juridică, avizul negativ fiind exprimat de Barou doar la 8.03.2002, iar prin decizia atacată, Comisia Permanentă a Uniunii Avocaţilor din România i-a respins cererea fără a  motiva refuzul.

Curtea de Apel Braşov, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a admis cererea de intervenţie în interes propriu a Baroului de Avocaţi Covasna şi a respins acţiunea formulată de reclamant.

Instanţa de fond a reţinut că: Uniunea Avocaţilor din România este o uniune între fiecare avocat pe de o parte, şi barou sau uniune pe altă parte, între care nu există raporturi de subordonare. Puterile conferite ale acestor structuri se obţin prin delegarea reprezentanţilor, rezultat al eligibilităţii acestora prin votul majoritar al tuturor avocaţilor. În cazul autorităţilor administrative  puterile derivă din lege.

S-a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, întrucât Uniunea Avocaţilor din România având caracter profesional, deciziile acesteia nu se impun prin atributele specifice puterii administrative.

Reclamantul a formulat recurs, susţinând că decizia atacată îndeplineşte toate condiţiile necesare unui act administrativ pentru a fi contestat pe calea contenciosului administrativ. În plus, Uniunea Avocaţilor din România a fost înfiinţată prin lege, şi este o autoritate publică administrativă – un serviciu public administrativ, care realizează sarcinile puterii executive de satisfacere a intereselor generale ale societăţii. Deciziile au atribute specifice puterii administrative al cărui element principal este noţiunea de autoritate publică şi nu de organ administrativ.

Recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Pentru persoana aflată într-una din situaţiile prevăzute de art.14 alin.2 lit.a,b,c, din Legea nr.51/1995, se prevede posibilitatea de a fi primită în profesie fără examinare, urmând ca organele de conducere ale Uniunii Avocaţilor din România să decidă pentru fiecare caz în parte, dacă acordă sau nu solicitantului scutirea de examen, însă această apreciere trebuie să fie obiectivă.

Este indiscutabil faptul că decizia contestată are caracterul unui act administrativ de autoritate emanat de o autoritate publică.

Prin respingerea cererii de primire în avocatură cu scutire de examen, recurentului i s-a vătămat un drept recunoscut de lege în sensul art.1 din Legea nr.29/1990.

Respingerea ca inadmisibilă a acţiunii s-a făcut prin nerespectarea competenţei legale a instanţei de contencios administrativ.

Faţă de cele de mai sus, s-a admis recursul, s-a casat sentinţa şi  s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Act al Băncii Naţionale a României de refuzare a efectuării de operaţiuni valutare cu populaţia printr-un fond deschis de investiţii în valută

de

Reclamanta SC ”G.A.M.” SA a chemat în judecată Banca Naţională a României solicitând anularea hotărârilor acesteia prin care i-a respins solicitarea de autorizare a efectuării de operaţiuni valutare cu populaţia printr-un fond deschis de investiţii.

In motivarea cererii, reclamanta a învederat că, în calitate de societate de administrare a fondului deschis de investiţii Fondul Valutar Gelsor, a fost vătămată în drepturi prin adresele nr.VI/3/3013 din 20.01.2000 şi respectiv nr.387/83 M din 17.03.2000.

Prin sentinţa civilă nr.1265 din 3.10.2001, Curtea de Apel Bucureşti Secţia contencios administrativ a respins acţiunea ca nefondată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada unui drept al său, vătămat prin actele administrative atacate.

Impotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta SC ”G.A.M.” SA.

Recursul este nefondat.

Curtea reţine că instanţa de fond a respins în mod justificat excepţia nulităţii actelor administrative deduse judecăţii, invocată pentru neîndeplinirea condiţiei de a fi emise în formă scrisă.

Atât decizia conducerii executive a Băncii Naţionale a României la care s-a făcut referire în adresa nr.VI/3/3013/20.01.2000, cât şi încheierea nr.5 din 15.03.2000 a Consiliului de Administraţie al BNR comunicată cu adresa nr.387/BM/17.03.2000 au caracteristicile unor acte administrative valabile, scopul emiterii lor fiind acela de a produce   prin  ele însele efecte juridice specifice dreptului administrativ.

Din actele dosarului rezultă că solicitarea recurentei privind autorizarea efectuării de operaţiuni valutare cu populaţia, printr-un fond deschis de investiţii în valută a fost analizată de Direcţia Politici Financiar – Bancare a BNR, care  a întocmit nota nr.VI/3/3013/12.01.2000 cu propunerea respingerii cererii, aprobată la 19.01.2000 de Guvernatorul BNR. Ulterior, aceleaşi propuneri au fost aprobate de Consiliul de Administraţie al BNR care a decis, prin încheierea nr.5/15.03.2000, respingerea solicitării, cu motivarea că operaţiunile în valută decurgând din constituirea în valută a resurselor fondului precum şi din investiţiile acestuia sunt interzise de O.G.nr.24/1993.

In consecinţă, prima critică privind nulitatea formală a actelor administrative contestate este nefondată.

Pe fondul cauzei, Curtea reţine că instanţa de fond, respingând acţiunea, a făcut o corectă aplicare a legii.

Potrivit statului său, aprobat prin Legea nr.101/1998, Banca Naţională a României stabileşte şi urmăreşte aplicarea regimului valutar pe teritoriul ţării, autorizează şi supraveghează persoanele fizice şi juridice care au obţinut autorizaţia de a efectua tranzacţii valutare, elaborează reglementări privind monitorizarea şi controlul tranzacţiilor valutare.

Instanţa a interpretat corect prevederile art.18 alin.1 şi 2 din Regulamentul nr.3/1997, potrivit cărora operaţiunile între rezidenţi pe teritoriul României se realizează numai în moneda naţională a ţării, leul, prin  excepţie având dreptul de a efectua operaţiuni valutare persoanele care beneficiază de prevederi legale exprese.

Dispensa acordată de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, prin decizia nr.70/1999, nu poate fi considerată „o prevedere legală expresă” fiind chiar contrară legii, respectiv art.26 din O.G.nr.24/1993 care instituie interdicţia pentru fondurile dechise de investiţii de a deţine resurse în devize în scop de investiţii.

De altfel, legiuitorul nu a conferit nici unei autorităţi, inclusiv Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare competenţa de a excepta anumite fonduri de la această interdicţie, aprecierea oportunităţii şi necesităţii desfăşurării de operaţiunii valutare aparţinând exclusiv Băncii Naţionale a României.

In dispoziţiile Legii nr.52/1994 nu este prevăzută posibilitatea acordării unei dispense în orice condiţii, fără nici o limită şi nici că aceste dispense ar avea semnificaţia unor acte administrative individuale de exceptare de la prevederile imperative ale legii, în speţă, de la inderdicţia reglementată prin O.G.nr.24/1993.

De altfel, instanţa de fond a avut în mod justificat în vedere şi faptul că însăşi CNVM şi-a revocat propria decizie nr.70/19.01.2000 prin decizia nr.200/2.02.2001, acţiunea prin care a fost atacată în contencios această ultimă hotărâre fiind respinsă prin sentinţa civilă nr.719/29.05.2001 a Curţii de Apel Bucureşti, cu motivarea că menţinerea deciziei nr.70/2000 prin care s-a acordat exceptarea ar însemna încălcarea atât a dispoziţiilor Legii nr.101/1998, cât şi ale O.G.nr.24/1993 şi ale normelor emise de CNVM.

Este nefondată, de asemenea, şi critica privind nerespectarea de către pârâtă a Regulamentului nr.3/1997, în sensul că nu s-ar încadra în categoria operaţiunilor valutare supuse autorizării BNR deţinerea de valută şi emiterea de titluri de participare denominate în valută.

Prevederile art.26 alin.2 din O.G.nr.24/1993 privind interdicţia deţinerii de devize în scop de investiţii se referă implicit la încasarea de valută prin emiterea titlurilor de participare la fond în valută. Astfel, deţinerea de valută presupune o prealabilă încasare a acesteia, iar emiterea titlurilor de participare de către un fond de investiţii şi constituirea resurselor fondului implică vânzarea acestora către investitori, cu încasarea corespunzătoare a preţului, constituind operaţiuni valutare supuse interdicţiei prevăzute de O.G.nr.24/1993.

Având în vedere cele expuse mai sus, recursul a fost respins ca nefondat.

Taxă judiciară de timbru. Scutire

de

Ministerul Finanţelor Publice a declarat recurs împotriva sentinţei civile nr.187/2001 a  Curţii de Apel Iaşi, susţinând că instanţa  greşit a anulat decizia nr.1413 din 21 septembrie 2001 a Ministerului Finanţelor, Direcţia Generală de soluţionare a contestaţiilor, prin care s-a stabilit că C.V. datorează taxă judiciară de timbru pentru acţiunea prin care a cerut actualizarea unor daune de la inculpatul C.P.

Recursul nu este fondat.

C.V. este partea civilă din dosarul penal nr.14562/1997 al Judecătoriei Iaşi şi căruia i s-a admis în parte acţiunea civilă, cu obligarea inculpatului C.P., la o prestaţie periodică de 162.876 lei lunar începând cu 12 iulie 1994 şi până la încetarea stării de  nevoie şi 54.700.000 lei daune morale.

Inculpatul C.P. a fost condamnat la 3 ani închisoare (cu aplicarea art.81 Cod penal) întrucât în ziua de 12 iulie 1994 i-a aplicat mai multe  lovituri părţii vătămate C.V., precum şi o lovitură  cu o furcă de fier în zona capului, având drept consecinţă pierderea  totală a vederii la ochiul stâng.

Ulterior partea civilă C.V. a formulat o acţiune civilă separată, şi, în această cauză, Ministerul Finanţelor, prin decizia nr.1413 din 21 septembrie 2001 (atacată în cauză), i-a impus plata unei taxe de timbru considerându-se cererea formulată o acţiune în pretenţii.

În mod corect, instanţa de fond a stabilit că: „potrivit dispoziţiilor art.24 lit.c din Ordinul Ministrului Justiţiei nr.760/C/1999 pentru aprobarea normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr.146/1997 privind taxele judiciare de  timbru – sunt scutite de taxele judiciare de timbru, potrivit legii, acţiunile şi cererile  inclusiv  cele pentru exercitarea căilor de atac, referitoare la cauzele penale, inclusiv despăgubirile civile pentru daunele materiale şi morale decurgând din acestea, formulate cu prilejul soluţionării dosarului penal sau prin acţiuni civile separate introduse la instanţa civilă.

Cum intimatul C.V. a cerut actualizarea prestaţiei periodice la care a fost obligat cel ce l-a vătămat, prestaţie  neachitată de C.P., precum şi daune materiale reprezentând venituri nerealizate, acesta beneficiază de scutirea de taxă de timbru prevăzută de lege.

Toate pretenţiile intimatului în acţiunea  promovată şi pentru care i s-a cerut să plătească taxă de timbru prin actul administrativ contestat îşi au izvorul în dosarul penal în care inculpatul C.P. a fost judecat şi condamnat.

Deci, recursul declarat de Ministerul Finanţelor este  neîntemeiat şi întrucât actul administrativ atacat a fost în mod corect anulat de instanţa de fond, hotărârea acesteia fiind legală şi temeinică, recursul a fost respins.

Contestarea unui act administrativ al unei autorităţi a administraţiei centrale, act ce are ca obiect sume sub 5 miliarde de lei. Conflict negativ de competenţă. Efectele casării

de

Reclamanta Societatea comercială „SG” SA Galaţi a solicitat instanţei de contencios administrativ să dispună anularea deciziei nr.2734/ 14.11.1999 a Ministerului Finanţelor Publice, ca nelegală.

Curtea de Apel Galaţi, Secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr.120 din 10.05.2000, a admis acţiunea, a anulat decizia citată mai sus şi a exonerat pe reclamantă de plata sumelor din actul administrativ anulat.

Împotriva sentinţei a declarat recurs Direcţia Finanţelor Publice Galaţi, pentru nemotivarea sentinţei în fapt şi în drept, astfel cum prevăd dispoziţiile art.261 alineatul 5 din C. proc. civ.

Curtea Supremă de Justiţie, Secţia contencios administrativ, a admis recursul, a casat sentinţa nr.120/2000 şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Galaţi, Secţia comercială şi de contencios administrativ, întrucât suma contestată fiind mai mică de 5 miliarde lei, competenţa aparţine Tribunalului Galaţi, Secţia de contencios administrativ.

Tribunalul Galaţi a admis excepţia de necompetenţă materială invocată de D.G.F.P. Galaţi şi Ministerul Finanţelor Publice şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Galaţi, Secţia comercială şi de contencios administrativ, reţinând că cererea reclamantei priveşte acte de competenţa unei autorităţi a administraţiei publice centrale, competentă fiind Curtea de apel, ca instanţă de fond.

Curtea de Apel Galaţi a înaintat dosarul Curţii Supreme de Justiţie, Secţia de contencios administrativ, pentru rezolvarea conflictului negativ de competenţă.

Prin decizia nr.3462/ 14.11.2002 Curtea Supremă de Justiţie, Secţia de contencios administrativ a admis recursul declarat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice în nume propriu şi în numele Ministerului Finanţelor Publice, a casat sentinţa nr.120/ 10.05.2000 a Curţii de Apel Galaţi şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Galaţi, Secţia comercială şi de contencios administrativ, cu motivarea că potrivit O.U.G. nr.13/2001 şi H.G. nr.1296/2001, contestaţiile ce au ca obiect sume al căror cuantum este sub 5 miliarde lei, se soluţionează de organe specializate din cadrul direcţiilor generale ale finanţelor publice judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, în a căror rază teritorială îşi are sediul reclamanta. Curţile de apel judecă cererile în materie de contencios administrativ privind acte ale autorităţilor şi instituţiilor centrale (art.3 punctul 1 C. proc. civ.).

Aşa fiind, sub aspectul competenţei, instanţa supremă s-a pronunţat conform art.3151 C. proc. civ., astfel că, în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Deşi cauza a fost trimisă de Curtea Supremă de Justiţie spre rejudecare la Tribunalul Galaţi, Secţia comercială şi de contencios administrativ, aceasta s-a desesizat, creându-se un conflict negativ de competenţă.

În raport de cele menţionate mai sus, s-a stabilit competenţa de soluţionare a litigiului în favoarea Tribunalului Galaţi, Secţia comercială şi de contencios administrativ.

Competenţă materială. Decizie de imputare emisă de organul de control propriu al societăţii comerciale

de

Prin sentinţa nr.34 din din 12 iunie 2002, Colegiul Jurisdicţional Sibiu al Curţii de Conturi a admis contestaţia formulată de BDR, fost director economic al societăţii comerciale „H.” SA Slimnic şi în consecinţă, a anulat decizia de imputare nr.2 din 15 ianuarie 2002 emisă în sarcina ei, de către conducerea unităţii pentru recuperarea prejudiciului în valoare de 19.117.472 lei.

Secţia jurisdicţională a Curţii de Conturi a respins ca nefondat recursul jurisdicţional declarat de societatea comercială mai sus menţionată, împotriva sentinţei.

Şi această ultimă hotărâre a fost atacată cu recurs de către Societatea comercială „H.” SA Slimnic.

Recurenta a cerut casarea ambelor hotărâri pronunţate în cauză de organele Curţii de Conturi şi, în fond, respingerea contestaţiei formulate de BDR ca neîntemeiată.

Recursul este admisibil.

Astfel cum deja s-a arătat, obiectul contestaţiei formulate de BDR, fost director economic al Societăţii Comerciale „H.” SA Slimnic, îl constituie decizia de imputare nr.2 din 15 ianuarie 2002 emisă în sarcina sa de către conducătorul unităţii pentru recuperarea prejudicului reprezentând lipsa în gestiunea lui SV (fost gestionar la ferma nr.9).

Angajarea răspunderii materiale s-a făcut ca urmare a unor constatări efectuate de organul de control propriu şi consemnate în actul indicat în preambulul deciziei.

Rezultă aşadar, că existenţa prejudiciului produs în patrimoniul societăţii comerciale nu a fost stabilită ca efect al controlului efectuat de organele Curţii de Conturi, potrivit art.18 din Legea nr.94/1992, modificată.

Ca atare, s-a apreciat, în mod greşit, că este competent Colegiul Jurisdicţional Sibiu să soluţioneze în primă instanţă contestaţia formulată de BDR, conform art.41 din aceeaşi lege.

La rândul său, Secţia jurisdicţională a Curţii de Conturi a nesocotit dispoziţiile legale privitoare la competenţa materială, atunci când prin decizia recurată s-a pronunţat asupra recursului în fond şi a menţinut sentinţa nr.34 din 12 iunie 2002.

Ţinând sema de aceste considerente, recursul a fost admis şi s-a dispus casarea ambelor hotărâri pronunţate de organele Curţii de Conturi, cu trimiterea litigiului de muncă spre competentă soluţionare la Tribunalul Sibiu, Secţia conflicte şi litigii de muncă.

Cerere de revizuire a deciziei prin care s-a respins recursul ca nefondat. Inadmisibilitate

de

Prin decizia pronunţată la data de 6 februarie 2003, Curtea Supremă de Justiţie, Secţia de contencios administrativ a respins recursul formulat de recurentul–reclamant împotriva sentinţei civile nr. 436 pronunţată la data de 28 noiembrie 2001 de Curtea de Apel Cluj, Secţia comercială şi de contencios administrativ.

Pentru a pronunţa această soluţie, Secţia de contencios administrativ a Curţii Supreme de Justiţie a reţinut, în esenţă, că sentinţa recurată este legală şi temeinică, instanţa respingând în mod legal şi temeinic acţiunea, doarece recurentul–reclamant nu a făcut dovada că a părăsit localitatea de domiciliu, oraşul Rădăuţi, judeţul Suceava, ca urmare a strămutării/refugierii din cauza persecuţiilor din motive etnice, ci, eventual, din cauza evenimentelor legate de înaintarea frontului pe teritoriul României, astfel că nu se încadrează în prevederile art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999.

Cererea de revizuire formulată în cauză este inadmisibilă pentru următoarele considerente:

Revizuirea este o cale extraordinară de atac de retractare.

Ea se poate exercita numai împotriva hotărârilor definitive în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege.

Astfel, art. 322 din C. proc. civ. prevede că sunt supuse revizuirii hotărârile rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi hotărârile date de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul.

Regula prevăzută de art. 322 este în sensul că hotărârea supusă revizuirii este o hotărâre prin care s-a rezolvat fondul pretenţiei ce a fost dedusă judecăţii.

Rezultă că nu pot fi atacate pe calea revizuirii hotărârile pronunţate de instanţele de recurs, prin care recursul a fost respins fără a se evoca fondul, menţinându-se situaţia de fapt stabilită de instanţa a cărei hotărâre a fost recurată.

În consecinţă, decizia Curţii Supreme de Justiţie, Secţia de contencios administrativ prin care a fost respins recursul împotriva sentinţei nr. 436 din 28 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Cluj ca nefondat, nu poate constitui obiect al unei cereri de revizuire. În consecinţă, cererea de revizuire a fost respinsă ca inadmisibilă.