Coltuc Marius Vicentiu

Incheierea contractului individual de munca

16 noiembrie 200816 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 10. – Contractul individual de munca este contractul in temeiul caruia o persoana fizica, denumita salariat, se obliga sa presteze munca pentru si sub autoritatea unui angajator, persoana fizica sau juridica, in schimbul unei remuneratii denumite salariu.

Art. 11. – Clauzele contractului individual de munca nu pot contine prevederi contrare sau drepturi sub nivelul minim stabilit prin acte normative ori prin contracte colective de munca.

Art. 12. – (1) Contractul individual de munca se incheie pe durata nedeterminata.

(2) Prin exceptie, contractul individual de munca se poate incheia si pe durata determinata, in conditiile expres prevazute de lege.

Art. 13. – (1) Persoana fizica dobandeste capacitate de munca la implinirea varstei de 16 ani.

(2) Persoana fizica poate incheia un contract de munca in calitate de salariat si la implinirea varstei de 15 ani, cu acordul parintilor sau al reprezentantilor legali, pentru activitati potrivite cu dezvoltarea fizica, aptitudinile si cunostintele sale, daca astfel nu ii sunt periclitate sanatatea, dezvoltarea si pregatirea profesionala.

(3) Incadrarea in munca a persoanelor sub varsta de 15 ani este interzisa.

(4) Incadrarea in munca a persoanelor puse sub interdictie judecatoreasca este interzisa.

(5) Incadrarea in munca in locuri de munca grele, vatamatoare sau periculoase se poate face dupa implinirea varstei de 18 ani; aceste locuri de munca se stabilesc prin hotarare a Guvernului.

Art. 14. – (1) In sensul prezentului cod, prin angajator se intelege persoana fizica sau juridica ce poate, potrivit legii, sa angajeze forta de munca pe baza de contract individual de munca.

(2) Persoana juridica poate incheia contracte individuale de munca, in calitate de angajator, din momentul dobandirii personalitatii juridice.

(3) Persoana fizica dobandeste capacitatea de a incheia contracte individuale de munca in calitate de angajator, din momentul dobandirii capacitatii depline de exercitiu.

Art. 15. – Este interzisa, sub sanctiunea nulitatii absolute, incheierea unui contract individual de munca in scopul prestarii unei munci sau a unei activitati ilicite ori imorale.

Art. 16. – (1) Contractul individual de munca se incheie in baza consimtamantului partilor, in forma scrisa, in limba romana. Obligatia de incheiere a contractului individual de munca in forma scrisa revine angajatorului. Angajatorul persoana juridica, persoana fizica autorizata sa desfasoare o activitate independenta, precum si asociatia familiala au obligatia de a incheia, in forma scrisa, contractul individual de munca anterior inceperii raporturilor de munca.

(2) In situatia in care contractul individual de munca nu a fost incheiat in forma scrisa, se prezuma ca a fost incheiat pe o durata nedeterminata, iar partile pot face dovada prevederilor contractuale si a prestatiilor efectuate prin orice alt mijloc de proba.

(3) Munca prestata in temeiul unui contract individual de munca ii confera salariatului vechime in munca.

Art. 17. – (1) Anterior incheierii sau modificarii contractului individual de munca, angajatorul are obligatia de a informa persoana selectata in vederea angajarii ori, dupa caz, salariatul, cu privire la clauzele esentiale pe care intentioneaza sa le inscrie in contract sau sa le modifice.

(11) Obligatia de informare a persoanei selectate in vederea angajarii sau a salariatului se considera indeplinita de catre angajator la momentul semnarii contractului individual de munca sau a actului aditional, dupa caz.

(2) Persoana selectata in vederea angajarii ori salariatul, dupa caz, va fi informata cu privire la cel putin urmatoarele elemente:

a) identitatea partilor;

b) locul de munca sau, in lipsa unui loc de munca fix, posibilitatea ca salariatul sa munceasca in diverse locuri;

c) sediul sau, dupa caz, domiciliul angajatorului;

d) functia/ocupatia conform specificatiei Clasificarii ocupatiilor din Romania sau altor acte normative si atributiile postului;

e) riscurile specifice postului;

f) data de la care contractul urmeaza sa isi produca efectele;

g) in cazul unui contract de munca pe durata determinata sau al unui contract de munca temporara, durata acestora;

h) durata concediului de odihna la care salariatul are dreptul;

i) conditiile de acordare a preavizului de catre partile contractante si durata acestuia;

j) salariul pe baza, alte elemente constitutive ale veniturilor salariale, precum si periodicitatea platii salariului la care salariatul are dreptul;

k) durata normala a muncii, exprimata in ore/zi si ore/saptamana;

l) indicarea contractului colectiv de munca ce reglementeaza conditiile de munca ale salariatului;

m) durata perioadei de proba;

(3) Elementele din informarea prevazuta la alin. (2) trebuie sa se regaseasca si in continutul contractului individual de munca.

(4) Orice modificare a unuia dintre elementele prevazute la alin. (2) in timpul executarii contractului individual de munca impune incheierea unui act aditional la contract, intr-un termen de 15 zile de la data incunostintarii in scris a salariatului, cu exceptia situatiilor in care o asemenea modificare rezulta ca posibila din lege sau din contractul colectiv de munca aplicabil.

(41) La negocierea, incheierea sau modificarea contractului individual de munca, oricare dintre parti poate fi asistata de terti, conform propriei optiuni, cu respectarea prevederilor alin. (5).

(5) Cu privire la informatiile furnizate salariatului, prealabil incheierii contractului individual de munca, intre parti poate interveni un contract de confidentialitate.

Art. 18. – (1) In cazul in care persoana selectata in vederea angajarii ori salariatul, dupa caz, urmeaza sa isi desfasoare activitatea in strainatate, angajatorul are obligatia de a-i comunica in timp util, inainte de plecare, informatiile prevazute la art. 17 alin. (2), precum si informatii referitoare la:

a) durata perioadei de munca ce urmeaza sa fie prestata in strainatate;

b) moneda in care vor fi platite drepturile salariale, precum si modalitatile de plata;

c) prestatiile in bani si/sau in natura aferente desfasurarii activitatii in strainatate;

d) conditiile de clima;

e) reglementarile principale din legislatia muncii din acea tara;

f) obiceiurile locului a caror nerespectare i-ar pune in pericol viata, libertatea sau siguranta personala;

g) conditiile de repatriere a lucratorului, dupa caz.

(11) Informatiile prevazute la alin. (1) lit. a), b) si c) trebuie sa se regaseasca si in continutul contractului individual de munca.

(2) Dispozitiile alin. (1) se completeaza prin legi speciale care reglementeaza conditiile specifice de munca in strainatate.

Art. 19. – In situatia in care angajatorul nu isi executa obligatia de informare prevazuta la art. 17 si 18, persoana selectata in vederea angajarii ori salariatul, dupa caz, are dreptul sa sesizeze, in termen de 30 de zile de la data neindeplinirii acestei obligatii, instanta judecatoreasca competenta si sa solicite despagubiri corespunzatoare prejudiciului pe care l-a suferit ca urmare a neexecutarii de catre angajator a obligatiei de informare.

Art. 20. – (1) In afara clauzelor esentiale prevazute la art. 17, intre parti pot fi negociate si cuprinse in contractul individual de munca si alte clauze specifice.

(2) Sunt considerate clauze specifice, fara ca enumerarea sa fie limitativa:

a) clauza cu privire la formarea profesionala;

b) clauza de neconcurenta;

c) clauza de mobilitate;

d) clauza de confidentialitate.

Art. 21. – (1) La incheierea contractului individual de munca sau pe parcursul executarii acestuia, partile pot negocia si cuprinde in contract o clauza de neconcurenta prin care salariatul sa fie obligat ca dupa incetarea contractului sa nu presteze, in interes propriu sau al unui tert, o activitate care se afla in concurenta cu cea prestata la angajatorul sau, in schimbul unei indemnizatii de neconcurenta lunare pe care angajatorul se obliga sa o plateasca pe toata perioada de neconcurenta.

(2) Clauza de neconcurenta isi produce efectele numai daca in cuprinsul contractului individual de munca sunt prevazute in mod concret activitatile ce sunt interzise salariatului la data incetarii contractului, cuantumul indemnizatiei de neconcurenta lunare, perioada pentru care isi produce efectele clauza de neconcurenta, tertii in favoarea carora se interzice prestarea activitatii, precum si aria geografica unde salariatul poate fi in reala competitie cu angajatorul.

(3) Indemnizatia de neconcurenta lunara datorata salariatului nu este de natura salariala, se negociaza si este de cel putin 50% din media veniturilor salariale brute ale salariatului din ultimele 6 luni anterioare datei incetarii contractului individual de munca sau, in cazul in care durata contractului individual de munca a fost mai mica de 6 luni, din media veniturilor salariale lunare brute cuvenite acestuia pe durata contractului.

(4) Indemnizatia de neconcurenta reprezinta o cheltuiala efectuata de angajator, este deductibila la calculul profitului impozabil si se impoziteaza la persoana fizica beneficiara, potrivit legii.

Art. 22. – (1) Clauza de neconcurenta isi poate produce efectele pentru o perioada de maximum 2 ani de la data incetarii contractului individual de munca.

(2) Prevederile alin. (1) nu sunt aplicabile in cazurile in care incetarea contractului individual de munca s-a produs de drept, cu exceptia cazurilor prevazute la art. 56 lit. d), f), g), h) si j), ori a intervenit din initiativa angajatorului pentru motive care nu tin de persoana salariatului.

Art. 23. – (1) Clauza de neconcurenta nu poate avea ca efect interzicerea in mod absolut a exercitarii profesiei salariatului sau a specializarii pe care o detine.

(2) La sesizarea salariatului sau a inspectoratului teritorial pentru munca instanta competenta poate diminua efectele clauzei de neconcurenta.

Art. 24. – In cazul nerespectarii, cu vinovatie, a clauzei de neconcurenta salariatul poate fi obligat la restituirea indemnizatiei si, dupa caz, la daune-interese corespunzatoare prejudiciului pe care l-a produs angajatorului.

Art. 25. – Prin clauza de mobilitate partile in contractul individual de munca stabilesc ca, in considerarea specificului muncii, executarea obligatiilor de serviciu de catre salariat nu se realizeaza intr-un loc stabil de munca. In acest caz salariatul beneficiaza de prestatii suplimentare in bani sau in natura.

Art. 26. – (1) Prin clauza de confidentialitate partile convin ca, pe toata durata contractului individual de munca si dupa incetarea acestuia, sa nu transmita date sau informatii de care au luat cunostinta in timpul executarii contractului, in conditiile stabilite in regulamentele interne, in contractele colective de munca sau in contractele individuale de munca.

(2) Nerespectarea acestei clauze de catre oricare dintre parti atrage obligarea celui in culpa la plata de daune-interese.

Art. 27. – (1) O persoana poate fi angajata in munca numai in baza unui certificat medical, care constata faptul ca cel in cauza este apt pentru prestarea acelei munci.

(2) Nerespectarea prevederilor alin. (1) atrage nulitatea contractului individual de munca.

(3) In situatia in care salariatul prezinta certificatul medical dupa momentul incheierii contractului individual de munca, iar din cuprinsul certificatului rezulta ca cel in cauza este apt de munca, contractul astfel incheiat ramane valabil.

(4) Competenta si procedura de eliberare a certificatului medical, precum si sanctiunile aplicabile angajatorului in cazul angajarii sau schimbarii locului ori felului muncii fara certificat medical sunt stabilite prin legi speciale.

(5) Solicitarea, la angajare, a testelor de graviditate este interzisa.

(6) La angajarea in domeniile sanatate, alimentatie publica, educatie si in alte domenii stabilite prin acte normative se pot solicita si teste medicale specifice.

Art. 28. – Certificatul medical este obligatoriu si in urmatoarele situatii:

a) la reinceperea activitatii dupa o intrerupere mai mare de 6 luni, pentru locurile de munca avand expunere la factori nocivi profesionali, si de un an, in celelalte situatii;

b) in cazul detasarii sau trecerii in alt loc de munca ori in alta activitate, daca se schimba conditiile de munca;

c) la inceperea misiunii, in cazul salariatilor incadrati cu contract de munca temporara;

d) in cazul ucenicilor, practicantilor, elevilor si studentilor, in situatia in care urmeaza sa fie instruiti pe meserii si profesii, precum si in situatia schimbarii meseriei pe parcursul instruirii;

e) periodic, in cazul celor care lucreaza in conditii de expunere la factori nocivi profesionali, potrivit reglementarilor Ministerului Sanatatii si Familiei;

f) periodic, in cazul celor care desfasoara activitati cu risc de transmitere a unor boli si care lucreaza in sectorul alimentar, zootehnic, la instalatiile de aprovizionare cu apa potabila, in colectivitati de copii, in unitati sanitare, potrivit reglementarilor Ministerului Sanatatii si Familiei;

g) periodic, in cazul celor care lucreaza in unitati fara factori de risc, prin examene medicale diferentiate in functie de varsta, sex si stare de sanatate, potrivit reglementarilor din contractele colective de munca.

Art. 29. – (1) Contractul individual de munca se incheie dupa verificarea prealabila a aptitudinilor profesionale si personale ale persoanei care solicita angajarea.

(2) Modalitatile in care urmeaza sa se realizeze verificarea prevazuta la alin. (1) sunt stabilite in contractul colectiv de munca aplicabil, in statutul de personal – profesional sau disciplinar – si in regulamentul intern, in masura in care legea nu dispune altfel.

(3) Informatiile cerute, sub orice forma, de catre angajator persoanei care solicita angajarea cu ocazia verificarii prealabile a aptitudinilor nu pot avea un alt scop decat acela de a aprecia capacitatea de a ocupa postul respectiv, precum si aptitudinile profesionale.

(4) Angajatorul poate cere informatii in legatura cu persoana care solicita angajarea de la fostii sai angajatori, dar numai cu privire la functiile indeplinite si la durata angajarii si numai cu incunostintarea prealabila a celui in cauza.

Art. 30. – (1) Incadrarea salariatilor la institutiile si autoritatile publice si la alte unitati bugetare se face numai prin concurs sau examen, dupa caz.

(2) Posturile vacante existente in statul de functii vor fi scoase la concurs, in raport cu necesitatile fiecarei unitati prevazute la alin. (1).

(3) In cazul in care la concursul organizat in vederea ocuparii unui post vacant nu s-au prezentat mai multi candidati, incadrarea in munca se face prin examen.

(4) Conditiile de organizare si modul de desfasurare a concursului/examenului se stabilesc prin regulament aprobat prin hotarare a Guvernului.

Art. 31. – (1) Pentru verificarea aptitudinilor salariatului, la incheierea contractului individual de munca se poate stabili o perioada de proba de cel mult 30 de zile calendaristice pentru functiile de executie si de cel mult 90 de zile calendaristice pentru functiile de conducere.

(2) Verificarea aptitudinilor profesionale la incadrarea persoanelor cu handicap se realizeaza exclusiv prin modalitatea perioadei de proba de maximum 30 de zile calendaristice.

(3) In cazul muncitorilor necalificati, perioada de proba are caracter exceptional si nu poate depasi 5 zile lucratoare.

(4) Absolventii institutiilor de invatamant se incadreaza, la debutul lor in profesie, pe baza unei perioade de proba de cel mult 6 luni.

(41) Pe durata sau la sfarsitul perioadei de proba, contractul individual de munca poate inceta numai printr-o notificare scrisa, la initiativa oricareia dintre parti.

(5) Pe durata perioadei de proba salariatul se bucura de toate drepturile si are toate obligatiile prevazute in legislatia muncii, in contractul colectiv de munca aplicabil, in regulamentul intern, precum si in contractul individual de munca.

Art. 32. – (1) Pe durata executarii unui contract individual de munca nu poate fi stabilita decat o singura perioada de proba.

(2) Prin exceptie, salariatul poate fi supus la o noua perioada de proba in situatia in care acesta debuteaza la acelasi angajator intr-o noua functie sau profesie ori urmeaza sa presteze activitatea intr-un loc de munca cu conditii grele, vatamatoare sau periculoase.

(3) Neinformarea salariatului anterior incheierii sau modificarii contractului individual de munca cu privire la perioada de proba, in termenul prevazut la art. 17 alin. (4), duce la decaderea angajatorului din dreptul de a verifica aptitudinile salariatului printr-o asemenea modalitate.

(4) Perioada de proba constituie vechime in munca.

Art. 33. – Angajarea succesiva a mai mult de trei persoane pe perioade de proba pentru acelasi post este interzisa.

Art. 34. – (1) Fiecare angajator are obligatia de a infiinta un registru general de evidenta a salariatilor.

(2) Registrul general de evidenta a salariatilor se va inregistra in prealabil la autoritatea publica competenta, potrivit legii, in a carei raza teritoriala se afla domiciliul, respectiv sediul angajatorului, data de la care devine document oficial.

(3) Registrul general de evidenta a salariatilor se completeaza in ordinea angajarii si cuprinde elementele de identificare ale tuturor salariatilor, data angajarii, functia/ocupatia conform specificatiei Clasificarii ocupatiilor din Romania sau altor acte normative, tipul contractului individual de munca si data incetarii contractului individual de munca.

(4) Registrul general de evidenta a salariatilor este pastrat la domiciliul, respectiv sediul angajatorului, urmand sa fie pus la dispozitie inspectorului de munca sau oricarei alte autoritati care il solicita, in conditiile legii.

(5) La solicitarea salariatului angajatorul este obligat sa elibereze un document care sa ateste activitatea desfasurata de acesta, vechimea in munca, in meserie si in specialitate.

(6) In cazul incetarii activitatii angajatorului, registrul general de evidenta a salariatilor se depune la autoritatea publica competenta, potrivit legii, in a carei raza teritoriala se afla sediul sau domiciliul angajatorului, dupa caz.

(7) Metodologia de intocmire a registrului general de evidenta a salariatilor, inregistrarile care se efectueaza, precum si orice alte elemente in legatura cu intocmirea acestora se stabilesc prin hotarare a Guvernului.

Art. 35. – (1) Orice salariat are dreptul de a cumula mai multe functii, in baza unor contracte individuale de munca, beneficiind de salariul corespunzator pentru fiecare dintre acestea.

(2) Fac exceptie de la prevederile alin. (1) situatiile in care prin lege sunt prevazute incompatibilitati pentru cumulul unor functii.

(3) Salariatii care cumuleaza mai multe functii sunt obligati sa declare fiecarui angajator locul unde exercita functia pe care o considera de baza.

Art. 36. – Cetatenii straini si apatrizii pot fi angajati prin contract individual de munca in baza permisului de munca eliberat potrivit legii.

Executarea contractului individual de munca

16 noiembrie 200816 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 37. – Drepturile si obligatiile privind relatiile de munca dintre angajator si salariat se stabilesc potrivit legii, prin negociere, in cadrul contractelor colective de munca si al contractelor individuale de munca.

Art. 38. – Salariatii nu pot renunta la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzactie prin care se urmareste renuntarea la drepturile recunoscute de lege salariatilor sau limitarea acestor drepturi este lovita de nulitate.

Art. 39. – (1) Salariatul are, in principal, urmatoarele drepturi:

a) dreptul la salarizare pentru munca depusa;

b) dreptul la repaus zilnic si saptamanal;

c) dreptul la concediu de odihna anual;

d) dreptul la egalitate de sanse si de tratament;

e) dreptul la demnitate in munca;

f) dreptul la securitate si sanatate in munca;

g) dreptul la acces la formarea profesionala;

h) dreptul la informare si consultare;

i) dreptul de a lua parte la determinarea si ameliorarea conditiilor de munca si a mediului de munca;

j) dreptul la protectie in caz de concediere;

k) dreptul la negociere colectiva si individuala;

l) dreptul de a participa la actiuni colective;

m) dreptul de a constitui sau de a adera la un sindicat.

(2) Salariatului ii revin, in principal, urmatoarele obligatii:

a) obligatia de a realiza norma de munca sau, dupa caz, de a indeplini atributiile ce ii revin conform fisei postului;

b) obligatia de a respecta disciplina muncii;

c) obligatia de a respecta prevederile cuprinse in regulamentul intern, in contractul colectiv de munca aplicabil, precum si in contractul individual de munca;

d) obligatia de fidelitate fata de angajator in executarea atributiilor de serviciu;

e) obligatia de a respecta masurile de securitate si sanatate a muncii in unitate;

f) obligatia de a respecta secretul de serviciu.

Art. 40. – (1) Angajatorul are, in principal, urmatoarele drepturi:

a) sa stabileasca organizarea si functionarea unitatii;

b) sa stabileasca atributiile corespunzatoare pentru fiecare salariat, in conditiile legii si/sau in conditiile contractului colectiv de munca aplicabil, incheiat la nivel national, la nivel de ramura de activitate sau de grup de unitati;

c) sa dea dispozitii cu caracter obligatoriu pentru salariat, sub rezerva legalitatii lor;

d) sa exercite controlul asupra modului de indeplinire a sarcinilor de serviciu;

e) sa constate savarsirea abaterilor disciplinare si sa aplice sanctiunile corespunzatoare, potrivit legii, contractului colectiv de munca aplicabil si regulamentului intern.

(2) Angajatorului in revin, in principal, urmatoarele obligatii:

a) sa informeze salariatii asupra conditiilor de munca si asupra elementelor care privesc desfasurarea relatiilor de munca;

b) sa asigure permanent conditiile tehnice si organizatorice avute in vedere la elaborarea normelor de munca si conditiile corespunzatoare de munca;

c) sa acorde salariatilor toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de munca aplicabil si din contractele individuale de munca;

d) sa comunice periodic salariatilor situatia economica si financiara a unitatii, cu exceptia informatiilor sensibile sau secrete, care, prin divulgare, sunt de natura sa prejudicieze activitatea unitatii. Periodicitatea comunicarilor se stabileste prin negociere in contractul colectiv de munca aplicabil;

e) sa se consulte cu sindicatul sau, dupa caz, cu reprezentantii salariatilor in privinta deciziilor susceptibile sa afecteze substantial drepturile si interesele acestora;

f) sa plateasca toate contributiile si impozitele aflate in sarcina sa, precum si sa retina si sa vireze contributiile si impozitele datorate de salariati, in conditiile legii;

g) sa infiinteze registrul general de evidenta a salariatilor si sa opereze inregistrarile prevazute de lege;

h) sa elibereze, la cerere, toate documentele care atesta calitatea de salariat a solicitantului;

i) sa asigure confidentialitatea datelor cu caracter personal ale salariatilor.

Modificarea contractului individual de munca

16 noiembrie 200816 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 41. – (1) Contractul individual de munca poate fi modificat numai prin acordul partilor.

(2) Cu titlu de exceptie, modificarea unilaterala a contractului individual de munca este posibila numai in cazurile si in conditiile prevazute de prezentul cod.

(3) Modificarea contractului individual de munca se refera la oricare dintre urmatoarele elemente:

a) durata contractului;

b) locul muncii;

c) felul muncii;

d) conditiile de munca;

e) salariul;

f) timpul de munca si timpul de odihna.

Art. 42. – (1) Locul muncii poate fi modificat unilateral de catre angajator prin delegarea sau detasarea salariatului intr-un alt loc de munca decat cel prevazut in contractul individual de munca.

(2) Pe durata delegarii, respectiv a detasarii, salariatul isi pastreaza functia si toate celelalte drepturi prevazute in contractul individual de munca.

Art. 43. – Delegarea reprezinta exercitarea temporara, din dispozitia angajatorului, de catre salariat, a unor lucrari sau sarcini corespunzatoare atributiilor de serviciu in afara locului sau de munca.

Art. 44. – (1) Delegarea poate fi dispusa pentru o perioada de cel mult 60 de zile si se poate prelungi, cu acordul salariatului, cu cel mult 60 de zile.

(2) Salariatul delegat are dreptul la plata cheltuielilor de transport si cazare, precum si la o indemnizatie de delegare, in conditiile prevazute de lege sau de contractul colectiv de munca aplicabil.

Art. 45. – Detasarea este actul prin care se dispune schimbarea temporara a locului de munca, din dispozitia angajatorului, la un alt angajator, in scopul executarii unor lucrari in interesul acestuia. In mod exceptional, prin detasare se poate modifica si felul muncii, dar numai cu consimtamantul scris al salariatului.

Art. 46. – (1) Detasarea poate fi dispusa pe o perioada de cel mult un an.

(2) In mod exceptional, perioada detasarii poate fi prelungita pentru motive obiective ce impun prezenta salariatului la angajatorul la care s-a dispus detasarea, cu acordul ambelor parti, din 6 in 6 luni.

(3) Salariatul poate refuza detasarea dispusa de angajatorul sau numai in mod exceptional si pentru motive personale temeinice.

(4) Salariatul detasat are dreptul la plata cheltuielilor de transport si cazare, precum si la o indemnizatie de detasare, in conditiile prevazute de lege sau de contractul colectiv de munca aplicabil.

Art. 47. – (1) Drepturile cuvenite salariatului detasat se acorda de angajatorul la care s-a dispus detasarea.

(2) Pe durata detasarii salariatul beneficiaza de drepturile care ii sunt mai favorabile, fie de drepturile de la angajatorul care a dispus detasarea, fie de drepturile de la angajatorul la care este detasat.

(3) Angajatorul care detaseaza are obligatia de a lua toate masurile necesare pentru ca angajatorul la care s-a dispus detasarea sa isi indeplineasca integral si la timp toate obligatiile fata de salariatul detasat.

(4) Daca angajatorul la care s-a dispus detasarea nu isi indeplineste integral si la timp toate obligatiile fata de salariatul detasat, acestea vor fi indeplinite de angajatorul care a dispus detasarea.

(5) In cazul in care exista divergenta intre cei doi angajatori sau nici unul dintre ei nu isi indeplineste obligatiile potrivit prevederilor alin. (1) si (2), salariatul detasat are dreptul de a reveni la locul sau de munca de la angajatorul care l-a detasat, de a se indrepta impotriva oricaruia dintre cei doi angajatori si de a cere executarea silita a obligatiilor neindeplinite.

Art. 48. – Angajatorul poate modifica temporar locul si felul muncii, fara consimtamantul salariatului, si in cazul unor situatii de forta majora, cu titlu de sanctiune disciplinara sau ca masura de protectie a salariatului, in cazurile si in conditiile prevazute de prezentul cod.

Suspendarea contractului individual de munca

16 noiembrie 200816 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 49. – (1) Suspendarea contractului individual de munca poate interveni de drept, prin acordul partilor sau prin actul unilateral al uneia dintre parti.

(2) Suspendarea contractului individual de munca are ca efect suspendarea prestarii muncii de catre salariat si a platii drepturilor de natura salariala de catre angajator.

(3) Pe durata suspendarii pot continua sa existe alte drepturi si obligatii ale partilor decat cele prevazute la alin. (2), daca acestea sunt prevazute prin legi speciale, prin contractul colectiv de munca aplicabil, prin contracte individuale de munca sau prin regulamente interne.

(4) In cazul suspendarii contractului individual de munca din cauza unei fapte imputabile salariatului, pe durata suspendarii acesta nu va beneficia de nici un drept care rezulta din calitatea sa de salariat.

Art. 50. – Contractul individual de munca se suspenda de drept in urmatoarele situatii:

a) concediu de maternitate;

b) concediu pentru incapacitate temporara de munca;

c) carantina;

d) efectuarea serviciului militar obligatoriu;

e) exercitarea unei functii in cadrul unei autoritati executive, legislative ori judecatoresti, pe toata durata mandatului, daca legea nu prevede altfel;

f) indeplinirea unei functii de conducere salarizate in sindicat;

g) forta majora;

h) in cazul in care salariatul este arestat preventiv, in conditiile Codului de procedura penala;

i) in alte cazuri expres prevazute de lege.

Art. 51. – (1) Contractul individual de munca poate fi suspendat din initiativa salariatului, in urmatoarele situatii:

a) concediu pentru cresterea copilului in varsta de pana la 2 ani sau, in cazul copilului cu handicap, pana la implinirea varstei de 3 ani;

b) concediu pentru ingrijirea copilului bolnav in varsta de pana la 7 ani sau, in cazul copilului cu handicap, pentru afectiuni intercurente, pana la implinirea varstei de 18 ani;

c) concediu paternal;

d) concediu pentru formare profesionala;

e) exercitarea unor functii elective in cadrul organismelor profesionale constituite la nivel central sau local, pe toata durata mandatului;

f) participarea la greva;

g) Abrogat.

(2) Contractul individual de munca poate fi suspendat in situatia absentelor nemotivate ale salariatului, in conditiile stabilite prin contractul colectiv de munca aplicabil, contractul individual de munca, precum si prin regulamentul intern.

Art. 52. – (1) Contractul individual de munca poate fi suspendat din initiativa angajatorului in urmatoarele situatii:

a) pe durata cercetarii disciplinare prealabile, in conditiile legii;

b) ca sanctiune disciplinara;

c) in cazul in care angajatorul a formulat plangere penala impotriva salariatului sau acesta a fost trimis in judecata pentru fapte penale incompatibile cu functia detinuta, pana la ramanerea definitiva a hotararii judecatoresti;

d) in cazul intreruperii temporare a activitatii, fara incetarea raportului de munca, in special pentru motive economice, tehnologice, structurale sau similare;

e) pe durata detasarii.

(2) In cazurile prevazute la alin. (1) lit. a), b) si c), daca se constata nevinovatia celui in cauza, salariatul isi reia activitatea anterioara, platindu-i-se, in temeiul normelor si principiilor raspunderii civile contractuale, o despagubire egala cu salariul si celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendarii contractului.

Art. 53. – (1) Pe durata intreruperii temporare a activitatii angajatorului salariatii beneficiaza de o indemnizatie, platita din fondul de salarii, ce nu poate fi mai mica de 75% din salariul de baza corespunzator locului de munca ocupat.

(2) Pe durata intreruperii temporare prevazute la alin. (1) salariatii se vor afla la dispozitia angajatorului, acesta avand oricand posibilitatea sa dispuna reinceperea activitatii.

Art. 54. – Contractul individual de munca poate fi suspendat, prin acordul partilor, in cazul concediilor fara plata pentru studii sau pentru interese personale.

Incetarea contractului individual de munca

16 noiembrie 200816 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 55. – Contractul individual de munca poate inceta astfel:

a) de drept;

b) ca urmare a acordului partilor, la data convenita de acestea;

c) ca urmare a vointei unilaterale a uneia dintre parti, in cazurile si in conditiile limitativ prevazute de lege.

Art. 56. – Contractul individual de munca inceteaza de drept:

a) la data decesului salariatului;

b) la data ramanerii irevocabile a hotararii judecatoresti de declarare a mortii sau a punerii sub interdictie a salariatului;

c) Abrogat;

d) la data comunicarii deciziei de pensionare pentru limita de varsta, pensionare anticipata, pensionare anticipata partiala sau pensionare pentru invaliditate a salariatului, potrivit legii;

e) ca urmare a constatarii nulitatii absolute a contractului individual de munca, de la data la care nulitatea a fost constatata prin acordul partilor sau prin hotarare judecatoreasca definitiva;

f) ca urmare a admiterii cererii de reintegrare in functia ocupata de salariat a unei persoane concediate nelegal sau pentru motive neintemeiate, de la data ramanerii definitive a hotararii judecatoresti de reintegrare;

g) ca urmare a condamnarii la executarea unei pedepse privative de libertate, de la data ramanerii definitive a hotararii judecatoresti;

h) de la data retragerii de catre autoritatile sau organismele competente a avizelor, autorizatiilor ori atestarilor necesare pentru exercitarea profesiei;

i) ca urmare a interzicerii exercitarii unei profesii sau a unei functii, ca masura de siguranta ori pedeapsa complementara, de la data ramanerii definitive a hotararii judecatoresti prin care s-a dispus interdictia;

j) la data expirarii termenului contractului individual de munca incheiat pe durata determinata;

k) retragerea acordului parintilor sau al reprezentantilor legali, in cazul salariatilor cu varsta cuprinsa intre 15 si 16 ani.

Art. 57. – (1) Nerespectarea oricareia dintre conditiile legale necesare pentru incheierea valabila a contractului individual de munca atrage nulitatea acestuia.

(2) Constatarea nulitatii contractului individual de munca produce efecte pentru viitor.

(3) Nulitatea contractului individual de munca poate fi acoperita prin indeplinirea ulterioara a conditiilor impuse de lege.

(4) In situatia in care o clauza este afectata de nulitate, intrucat stabileste drepturi sau obligatii pentru salariati, care contravin unor norme legale imperative sau contractelor colective de munca aplicabile, aceasta este inlocuita de drept cu dispozitiile legale sau conventionale aplicabile, salariatul avand dreptul la despagubiri.

(5) Persoana care a prestat munca in temeiul unui contract individual de munca nul are dreptul la remunerarea acesteia, corespunzator modului de indeplinire a atributiilor de serviciu.

(6) Constatarea nulitatii si stabilirea, potrivit legii, a efectelor acesteia se pot face prin acordul partilor.

(7) Daca partile nu se inteleg, nulitatea se pronunta de catre instanta judecatoreasca.

Concedierea

16 noiembrie 200816 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 58. – (1) Concedierea reprezinta incetarea contractului individual de munca din initiativa angajatorului.

(2) Concedierea poate fi dispusa pentru motive care tin de persoana salariatului sau pentru motive care nu tin de persoana salariatului.

Art. 59. – Este interzisa concedierea salariatilor:

a) pe criterii de sex, orientare sexuala, caracteristici genetice, varsta, apartenenta nationala, rasa, culoare, etnie, religie, optiune politica, origine sociala, handicap, situatie sau responsabilitate familiala, apartenenta ori activitate sindicala;

b) pentru exercitarea, in conditiile legii, a dreptului la greva si a drepturilor sindicale.

Art. 60. – (1) Concedierea salariatilor nu poate fi dispusa:

a) pe durata incapacitatii temporare de munca, stabilita prin certificat medical conform legii;

b) pe durata concediului pentru carantina;

c) pe durata in care femeia salariata este gravida, in masura in care angajatorul a luat cunostinta de acest fapt anterior emiterii deciziei de concediere;

d) pe durata concediului de maternitate;

e) pe durata concediului pentru cresterea copilului in varsta de pana la 2 ani sau, in cazul copilului cu handicap, pana la implinirea varstei de 3 ani;

f) pe durata concediului pentru ingrijirea copilului bolnav in varsta de pana la 7 ani sau, in cazul copilului cu handicap, pentru afectiuni intercurente, pana la implinirea varstei de 18 ani;

g) pe durata indeplinirii serviciului militar;

h) pe durata exercitarii unei functii eligibile intr-un organism sindical, cu exceptia situatiei in care concedierea este dispusa pentru o abatere disciplinara grava sau pentru abateri disciplinare repetate, savarsite de catre acel salariat;

i) pe durata efectuarii concediului de odihna.

(2) Prevederile alin. (1) nu se aplica in cazul concedierii pentru motive ce intervin ca urmare a reorganizarii judiciare sau a falimentului angajatorului, in conditiile legii.

Concedierea pentru motive care tin de persoana salariatului

16 noiembrie 200816 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 61. – Angajatorul poate dispune concedierea pentru motive care tin de persoana salariatului in urmatoarele situatii:

a) in cazul in care salariatul a savarsit o abatere grava sau abateri repetate de la regulile de disciplina a muncii ori de la cele stabilite prin contractul individual de munca, contractul colectiv de munca aplicabil sau regulamentul intern, ca sanctiune disciplinara;

b) in cazul in care salariatul este arestat preventiv pentru o perioada mai mare de 30 de zile, in conditiile Codului de procedura penala;

c) in cazul in care, prin decizie a organelor competente de expertiza medicala, se constata inaptitudinea fizica si/sau psihica a salariatului, fapt ce nu permite acestuia sa isi indeplineasca atributiile corespunzatoare locului de munca ocupat;

d) in cazul in care salariatul nu corespunde profesional locului de munca in care este incadrat.

e) in cazul in care salariatul indeplineste conditiile de varsta standard si stagiu de cotizare si nu a solicitat pensionarea in conditiile legii.

Art. 62. – (1) In cazul in care concedierea intervine pentru unul dintre motivele prevazute la art. 61 lit. b)-d), angajatorul are obligatia de a emite decizia de concediere in termen de 30 de zile calendaristice de la data constatarii cauzei concedierii.

(11) In cazul in care concedierea intervine pentru motivul prevazut la art. 61 lit. a), angajatorul poate emite decizia de concediere numai cu respectarea dispozitiilor art. 263-268.

(2) Decizia se emite in scris si, sub sanctiunea nulitatii absolute, trebuie sa fie motivata in fapt si in drept si sa cuprinda precizari cu privire la termenul in care poate fi contestata si la instanta judecatoreasca la care se contesta.

Art. 63. – (1) Concedierea pentru savarsirea unei abateri grave sau a unor abateri repetate de la regulile de disciplina a muncii poate fi dispusa numai dupa indeplinirea de catre angajator a cercetarii disciplinare prealabile si in termenele stabilite de prezentul cod.

(2) Concedierea salariatului pentru motivul prevazut la art. 61 lit. d) poate fi dispusa numai dupa evaluarea prealabila a salariatului, conform procedurii de evaluare stabilite prin contractul colectiv de munca aplicabil, incheiat la nivel national, la nivel de ramura de activitate sau de grup de unitati, precum si prin regulamentul intern.

Art. 64. – (1) In cazul in care concedierea se dispune pentru motivele prevazute la art. 61 lit. c) si d), precum si in cazul in care contractul individual de munca a incetat de drept in temeiul art. 56 lit. f), angajatorul are obligatia de a-i propune salariatului alte locuri de munca vacante in unitate, compatibile cu pregatirea profesionala sau, dupa caz, cu capacitatea de munca stabilita de medicul de medicina a muncii.

(2) In situatia in care angajatorul nu dispune de locuri de munca vacante potrivit alin. (1), acesta are obligatia de a solicita sprijinul agentiei teritoriale de ocupare a fortei de munca in vederea redistribuirii salariatului, corespunzator pregatirii profesionale si/sau, dupa caz, capacitatii de munca stabilite de medicul de medicina a muncii.

(3) Salariatul are la dispozitie un termen de 3 zile lucratoare de la comunicarea angajatorului, conform prevederilor alin. (1), pentru a-si manifesta in scris consimtamantul cu privire la noul loc de munca oferit.

(4) In cazul in care salariatul nu isi manifesta consimtamantul in termenul prevazut la alin. (3), precum si dupa notificarea cazului catre agentia teritoriala de ocupare a fortei de munca conform alin. (2), angajatorul poate dispune concedierea salariatului.

(5) In cazul concedierii pentru motivul prevazut la art. 61 lit. c) salariatul beneficiaza de o compensatie, in conditiile stabilite in contractul colectiv de munca aplicabil sau in contractul individual de munca, dupa caz.

Concedierea pentru motive care nu tin de persoana salariatului

16 noiembrie 200816 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 65. – (1) Concedierea pentru motive care nu tin de persoana salariatului reprezinta incetarea contractului individual de munca determinata de desfiintarea locului de munca ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fara legatura cu persoana acestuia.

(2) Desfiintarea locului de munca trebuie sa fie efectiva si sa aiba o cauza reala si serioasa.

Art. 66. – Concedierea pentru motive care nu tin de persoana salariatului poate fi individuala sau colectiva.

Art. 67. – Salariatii concediati pentru motive care nu tin de persoana lor beneficiaza de masuri active de combatere a somajului si pot beneficia de compensatii in conditiile prevazute de lege si de contractul colectiv de munca aplicabil.

Concedierea colectiva. Informarea, consultarea salariatilor si procedura concedierilor colective

16 noiembrie 200816 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 68. – (1) Prin concediere colectiva se intelege concedierea, intr-o perioada de 30 de zile calendaristice, din unul sau mai multe motive care nu tin de persoana salariatului, a unui numar de:

a) cel putin 10 salariati, daca angajatorul care disponibilizeaza are incadrati mai mult de 20 de salariati si mai putin de 100 de salariati;

b) cel putin 10% din salariati, daca angajatorul care disponibilizeaza are incadrati cel putin 100 de salariati, dar mai putin de 300 de salariati;

c) cel putin 30 de salariati, daca angajatorul care disponibilizeaza are incadrati cel putin 300 de salariati.

(2) La stabilirea numarului efectiv de salariati concediati colectiv, potrivit alin. (1), se iau in calcul si acei salariati carora le-au incetat contractele individuale de munca din initiativa angajatorului, din unul sau mai multe motive, fara legatura cu persoana salariatului, cu conditia existentei a cel putin 5 concedieri.

Art. 69. – (1) In cazul in care angajatorul intentioneaza sa efectueze concedieri colective, acesta are obligatia de a initia, in timp util si in scopul ajungerii la o intelegere, in conditiile prevazute de lege, consultari cu sindicatul sau, dupa caz, cu reprezentantii salariatilor, cu privire cel putin la:

a) metodele si mijloacele de evitare a concedierilor colective sau de reducere a numarului de salariati care vor fi concediati;

b) atenuarea consecintelor concedierii prin recurgerea la masuri sociale care vizeaza, printre altele, sprijin pentru recalificarea sau reconversia profesionala a salariatilor concediati.

(2) In perioada in care au loc consultari, potrivit alin. (1), pentru a permite sindicatului sau reprezentantilor salariatilor sa formuleze propuneri in timp util, angajatorul are obligatia sa le furnizeze toate informatiile relevante si sa le notifice, in scris, urmatoarele:

a) numarul total si categoriile de salariati;

b) motivele care determina concedierea preconizata;

c) numarul si categoriile de salariati care vor fi afectati de concediere;

d) criteriile avute in vedere, potrivit legii si/sau contractelor colective de munca, pentru stabilirea ordinii de prioritate la concediere;

e) masurile avute in vedere pentru limitarea numarului concedierilor;

f) masurile pentru atenuarea consecintelor concedierii si compensatiile ce urmeaza sa fie acordate salariatilor concediati, conform dispozitiilor legale si/sau contractului colectiv de munca aplicabil;

g) data de la care sau perioada in care vor avea loc concedierile;

h) termenul inauntrul caruia sindicatul sau, dupa caz, reprezentantii salariatilor pot face propuneri pentru evitarea ori diminuarea numarului salariatilor concediati.

(3) Obligatiile prevazute la alin. (1) si (2) se mentin indiferent daca decizia care determina concedierile colective este luata de catre angajator sau de o intreprindere care detine controlul asupra angajatorului.

(4) In situatia in care decizia care determina concedierile colective este luata de o intreprindere care detine controlul asupra angajatorului, acesta nu se poate prevala, in nerespectarea obligatiilor prevazute la alin. (1) si (2), de faptul ca intreprinderea respectiva nu i-a furnizat informatiile necesare.

Art. 70. – Angajatorul are obligatia sa comunice o copie a notificarii prevazute la art. 69 alin. (2) inspectoratului teritorial de munca si agentiei teritoriale de ocupare a fortei de munca la aceeasi data la care a comunicat-o sindicatului sau, dupa caz, reprezentantilor salariatilor.

Art. 71. – (1) Sindicatul sau, dupa caz, reprezentantii salariatilor pot propune angajatorului masuri in vederea evitarii concedierilor ori diminuarii numarului salariatilor concediati, intr-un termen de 10 zile calendaristice de la data primirii notificarii.

(2) Angajatorul are obligatia de a raspunde in scris si motivat la propunerile formulate potrivit prevederilor alin. (1), in termen de 5 zile calendaristice de la primirea acestora.

Art. 711. – (1) In situatia in care, ulterior consultarilor cu sindicatul sau reprezentantii salariatilor, potrivit prevederilor art. 69 si 71, angajatorul decide aplicarea masurii de concediere colectiva, acesta are obligatia de a notifica in scris inspectoratul teritorial de munca si agentia teritoriala de ocupare a fortei de munca, cu cel putin 30 de zile calendaristice anterioare datei emiterii deciziilor de concediere.

(2) Notificarea prevazuta la alin. (1) trebuie sa cuprinda toate informatiile relevante cu privire la intentia de concediere colectiva, prevazute la art. 69 alin. (2), precum si rezultatele consultarilor cu sindicatul sau reprezentantii salariatilor, prevazute la art. 69 alin. (1) si art. 71, in special motivele concedierilor, numarul total al salariatilor, numarul salariatilor afectati de concediere si data de la care sau perioada in care vor avea loc aceste concedieri.

(3) Angajatorul are obligatia sa comunice o copie a notificarii prevazute la alin. (1) sindicatului sau reprezentantilor salariatilor, la aceeasi data la care a comunicat-o inspectoratului teritorial de munca si agentiei teritoriale de ocupare a fortei de munca.

(4) Sindicatul sau reprezentantii salariatilor pot transmite eventuale puncte de vedere inspectoratului teritorial de munca.

(5) La solicitarea motivata a oricareia dintre parti, inspectoratul teritorial de munca, cu avizul agentiei teritoriale de ocupare a fortei de munca, poate dispune reducerea perioadei prevazute la alin. (1), fara a aduce atingere drepturilor individuale cu privire la perioada de preaviz.

(6) Inspectoratul teritorial de munca are obligatia de a informa in timp util angajatorul si sindicatul sau reprezentantii salariatilor, dupa caz, asupra reducerii perioadei prevazute la alin. (1), precum si despre motivele care au stat la baza acestei decizii.

Art. 712. – (1) In perioada prevazuta la art. 711 alin. 1, agentia teritoriala de ocupare a fortei de munca trebuie sa caute solutii la problemele ridicate de concedierile colective preconizate si sa le comunice in timp util angajatorului si sindicatului ori, dupa caz, reprezentantilor salariatilor.

(2) La solicitarea motivata a oricareia dintre parti, inspectoratul teritorial de munca, cu consultarea agentiei teritoriale de ocupare a fortei de munca, poate dispune amanarea momentului emiterii deciziilor de concediere cu maximum 10 zile calendaristice, in cazul in care aspectele legate de concedierea colectiva avuta in vedere nu pot fi solutionate pana la data stabilita in notificarea de concediere colectiva prevazuta la art. 711 alin. (1) ca fiind data emiterii deciziilor de concediere.

(3) Inspectoratul teritorial de munca are obligatia de a informa in scris angajatorul si sindicatul sau reprezentantii salariatilor, dupa caz, asupra amanarii momentului emiterii deciziior de concediere, precum si despre motivele care au stat la baza acestei decizii, inainte de expirarea perioadei initiale prevazute la art. 711 alin. (1).

Art. 72. – (1) Angajatorul care a dispus concedieri colective nu poate face noi incadrari pe locurile de munca ale salariatilor concediati timp de 9 luni de la data concedierii acestora.

(2) In situatia in care in aceasta perioada se reiau activitatile a caror incetare a condus la concedieri colective, angajatorul are obligatia de a transmite salariatilor care au fost concediati o comunicare scrisa in acest sens si de a-i reangaja pe aceleasi locuri de munca pe care le-au ocupat anterior, fara examen sau concurs ori perioada de proba.

(3) Salariatii au la dispozitie un termen de maximum 10 zile lucratoare de la data comunicarii angajatorului, prevazuta la alin. (2), pentru a-si manifesta in scris consimtamantul cu privire la locul de munca oferit.

(4) In situatia in care salariatii care au dreptul de a fi reangajati potrivit alin. (2) nu isi manifesta in scris consimtamantul in termenul prevazut la alin. (3) sau refuza locul de munca oferit, angajatorul poate face noi incadrari pe locurile de munca ramase vacante.

Dreptul la preaviz

16 noiembrie 200816 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 73. – (1) Persoanele concediate in temeiul art. 61 lit. c) si d), al art. 65 si 66 beneficiaza de dreptul la un preaviz ce nu poate fi mai mic de 15 zile lucratoare.

(2) Fac exceptie de la prevederile alin. (1) persoanele concediate in temeiul art. 61 lit. d), care se afla in perioada de proba.

(3) In situatia in care in perioada de preaviz contractul individual de munca este suspendat, termenul de preaviz va fi suspendat corespunzator, cu exceptia cazului prevazut la art. 51 alin. (2).

Art. 74. – (1) Decizia de concediere se comunica salariatului in scris si trebuie sa contina in mod obligatoriu:

a) motivele care determina concedierea;

b) durata preavizului;

c) criteriile de stabilire a ordinii de prioritati, conform art. 69 alin. (2) lit. d), numai in cazul concedierilor colective;

d) lista tuturor locurilor de munca disponibile in unitate si termenul in care salariatii urmeaza sa opteze pentru a ocupa un loc de munca vacant, in conditiile art. 64.

(2) Abrogat.

Art. 75. – Decizia de concediere produce efecte de la data comunicarii ei salariatului.

Controlul si sanctionarea concedierilor nelegale

16 noiembrie 200816 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 76. – Concedierea dispusa cu nerespectarea procedurii prevazute de lege este lovita de nulitate absoluta.

Art. 77. – In caz de conflict de munca angajatorul nu poate invoca in fata instantei alte motive de fapt sau de drept decat cele precizate in decizia de concediere.

Art. 78. – (1) In cazul in care concedierea a fost efectuata in mod netemeinic sau nelegal, instanta va dispune anularea ei si va obliga angajatorul la plata unei despagubiri egale cu salariile indexate, majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul.

(2) La solicitarea salariatului instanta care a dispus anularea concedierii va repune partile in situatia anterioara emiterii actului de concediere.

Demisia

16 noiembrie 200816 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 79. – (1) Prin demisie se intelege actul unilateral de vointa a salariatului care, printr-o notificare scrisa, comunica angajatorului incetarea contractului individual de munca, dupa implinirea unui termen de preaviz.

(2) Refuzul angajatorului de a inregistra demisia da dreptul salariatului de a face dovada acesteia prin orice mijloace de proba.

(3) Salariatul are dreptul de a nu motiva demisia.

(4) Termenul de preaviz este cel convenit de parti in contractul individual de munca sau, dupa caz, cel prevazut in contractele colective de munca aplicabile si nu poate fi mai mare de 15 zile calendaristice pentru salariatii cu functii de executie, respectiv de 30 de zile calendaristice pentru salariatii care ocupa functii de conducere.

(5) Pe durata preavizului contractul individual de munca continua sa isi produca toate efectele.

(6) In situatia in care in perioada de preaviz contractul individual de munca este suspendat, termenul de preaviz va fi suspendat corespunzator.

(7) Contractul individual de munca inceteaza la data expirarii termenului de preaviz sau la data renuntarii totale ori partiale de catre angajator la termenul respectiv.

(8) Salariatul poate demisiona fara preaviz daca angajatorul nu isi indeplineste obligatiile asumate prin contractul individual de munca.

Contractul individual de munca pe durata determinata

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 80. – (1) Prin derogare de la regula prevazuta la art. 12 alin. (1), angajatorii au posibilitatea de a angaja, in cazurile si in conditiile prezentului cod, personal salariat cu contract individual de munca pe durata determinata.

(2) Contractul individual de munca pe durata determinata se poate incheia numai in forma scrisa, cu precizarea expresa a duratei pentru care se incheie.

(3) Contractul individual de munca pe durata determinata poate fi prelungit si dupa expirarea termenului initial, cu acordul scris al partilor, dar numai inauntrul termenului prevazut la art. 82 si de cel mult doua ori consecutiv.

(4) Intre aceleasi parti se pot incheia succesiv cel mult 3 contracte individuale de munca pe durata determinata, dar numai inauntrul termenului prevazut la art. 82.

(5) Contractele individuale de munca pe durata determinata, incheiate in termen de 3 luni de la incetarea unui contract de munca pe durata determinata, sunt considerate contracte succesive.

Art. 81. – Contractul individual de munca poate fi incheiat pentru o durata determinata numai in urmatoarele cazuri:

a) inlocuirea unui salariat in cazul suspendarii contractului sau de munca, cu exceptia situatiei in care acel salariat participa la greva;

b) cresterea temporara a activitatii angajatorului;

c) desfasurarea unor activitati cu caracter sezonier;

d) in situatia in care este incheiat in temeiul unor dispozitii legale emise cu scopul de a favoriza temporar anumite categorii de persoane fara loc de munca;

d1) angajarea unei persoane care, in termen de 5 ani de la data angajarii, indeplineste conditiile de pensionare pentru limita de varsta;

d2) ocuparea unei functii eligibile in cadrul organizatiilor sindicale, patronale sau al organizatiilor neguvernamentale, pe perioada mandatului;

d3) angajarea pensionarilor care, in conditiile legii, pot cumula pensia cu salariul;

e) in alte cazuri prevazute expres de legi speciale ori pentru desfasurarea unor lucrari, proiecte, programe, in conditiile stabilite prin contractul colectiv de munca incheiat la nivel national si/sau la nivel de ramura.

Art. 82. – (1) Contractul individual de munca pe durata determinata nu poate fi incheiat pe o perioada mai mare de 24 de luni.

(2) In cazul in care contractul individual de munca pe durata determinata este incheiat pentru a inlocui un salariat al carui contract individual de munca este suspendat, durata contractului va expira la momentul incetarii motivelor ce au determinat suspendarea contractului individual de munca al salariatului titular.

Art. 83. – Salariatul incadrat cu contract individual de munca pe durata determinata poate fi supus unei perioade de proba, care nu va depasi:

a) 5 zile lucratoare pentru o durata a contractului individual de munca mai mica de 3 luni;

b) 15 zile lucratoare pentru o durata a contractului individual de munca cuprinsa intre 3 si 6 luni;

c) 30 de zile lucratoare pentru o durata a contractului individual de munca mai mare de 6 luni;

d) 45 de zile lucratoare in cazul salariatilor incadrati in functii de conducere, pentru o durata a contractului individual de munca mai mare de 6 luni.

Art. 84. – (1) La incetarea celui de-al treilea contract individual de munca pe durata determinata, prevazut la art. 80 alin. (4), sau la expirarea termenului prevazut la art. 82 alin. (1), daca pe postul respectiv va fi angajat un salariat, acesta va fi angajat cu contract individual de munca pe durata nedeterminata.

(2) Dispozitiile alin. (1) nu sunt aplicabile:

a) in cazul in care contractul individual de munca pe durata determinata este incheiat pentru a inlocui temporar un salariat absent, daca intervine o noua cauza de suspendare a contractului acestuia;

b) in cazul in care un nou contract individual de munca pe durata determinata este incheiat in vederea executarii unor lucrari urgente, cu caracter exceptional;

c) in cazul in care incheierea unui nou contract individual de munca pe durata determinata se impune datorita unor motive obiective prevazute expres de legi speciale;

c1) in cazul in care incheierea unui nou contract individual de munca pe durata determinata se impune datorita unor motive obiective cuprinse in contractul colectiv de munca incheiat la nivel national si/sau la nivel de ramura, pentru desfasurarea unor lucrari, proiecte sau programe;

d) in cazul in care contractul individual de munca pe durata determinata a incetat din initiativa salariatului sau din initiativa angajatorului, pentru o abatere grava sau abateri repetate ale salariatului.

Art. 85. – (1) Angajatorii sunt obligati sa informeze salariatii angajati cu contract individual de munca pe durata determinata despre locurile de munca vacante sau care vor deveni vacante, corespunzatoare pregatirii lor profesionale, si sa le asigure accesul la aceste locuri de munca in conditii egale cu cele ale salariatilor angajati cu contract individual de munca pe perioada nedeterminata. Aceasta informare se face printr-un anunt afisat la sediul angajatorului.

(2) O copie a anuntului prevazut la alin. (1) se transmite de indata sindicatului sau reprezentantilor salariatilor.

Art. 86. – (1) Referitor la conditiile de angajare si de munca, salariatii cu contract individual de munca pe durata determinata nu vor fi tratati mai putin favorabil decat salariatii permanenti comparabili, numai pe motivul duratei contractului individual de munca, cu exceptia cazurilor in care tratamentul diferit este justificat de motive obiective.

(2) In sensul alin. (1), salariatul permanent comparabil reprezinta salariatul al carui contract individual de munca este incheiat pe durata nedeterminata si care desfasoara aceeasi activitate sau una similara, in aceeasi unitate, avandu-se in vedere calificarea/aptitudinile profesionale.

(3) Atunci cand nu exista un salariat permanent comparabil in aceeasi unitate, se au in vedere dispozitiile din contractul colectiv de munca aplicabil. In cazul in care nu exista un contract colectiv de munca aplicabil, se au in vedere dispozitiile legislatiei in vigoare sau contractul colectiv de munca la nivel national.

Munca prin agent de munca temporara

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 87. – (1) Munca prin agent de munca temporara, denumita in continuare munca temporara, este munca prestata de un salariat temporar care, din dispozitia agentului de munca temporara, presteaza munca in favoarea unui utilizator.

(2) Salariatul temporar este persoana incadrata la un angajator agent de munca temporara, pus la dispozitie unui utilizator pe durata necesara in vederea indeplinirii unor anumite sarcini precise si cu caracter temporar.

(3) Agentul de munca temporara este societatea comerciala autorizata de Ministerul Muncii si Solidaritatii Sociale, care pune provizoriu la dispozitie utilizatorului personal calificat si/sau necalificat pe care il angajeaza si il salarizeaza in acest scop. Conditiile de infiintare si functionare, precum si procedura de autorizare a agentului de munca temporara se stabilesc prin hotarare a Guvernului.

(4) Utilizatorul este angajatorul caruia agentul de munca temporara ii pune la dispozitie un salariat temporar pentru indeplinirea unor anumite sarcini precise si cu caracter temporar.

Art. 88. – Un utilizator poate apela la agenti de munca temporara doar pentru executarea unei sarcini precise si cu caracter temporar, denumita misiune de munca temporara, si numai in urmatoarele cazuri:

a) pentru inlocuirea unui salariat al carui contract individual de munca este suspendat, pe durata suspendarii;

b) pentru prestarea unor activitati cu caracter sezonier;

c) pentru prestarea unor activitati specializate ori ocazionale.

Art. 89. – (1) Misiunea de munca temporara se stabileste pentru un termen care nu poate fi mai mare de 12 luni.

(2) Durata misiunii de munca temporara poate fi prelungita o singura data pentru o perioada care, adaugata la durata initiala a misiunii, nu poate conduce la depasirea unei perioade de 18 luni.

(3) Conditiile in care durata unei misiuni de munca temporara poate fi prelungita sunt prevazute in contractul de munca temporara sau pot face obiectul unui act aditional la acest contract.

Art. 90. – (1) Agentul de munca temporara pune la dispozitie utilizatorului un salariat angajat prin contract de munca temporara, in baza unui contract de punere la dispozitie incheiat in forma scrisa.

(2) Contractul de punere la dispozitie trebuie sa cuprinda:

a) motivul pentru care este necesara utilizarea unui salariat temporar;

b) termenul misiunii si, daca este cazul, posibilitatea modificarii termenului misiunii;

c) caracteristicile specifice postului, in special calificarea necesara, locul executarii misiunii si programul de lucru;

d) conditiile concrete de munca;

e) echipamentele individuale de protectie si de munca pe care salariatul temporar trebuie sa le utilizeze;

f) orice alte servicii si facilitati in favoarea salariatului temporar;

g) valoarea contractului de care beneficiaza agentul de munca temporara, precum si remuneratia la care are dreptul salariatul.

(3) Orice clauza prin care se interzice angajarea de catre utilizator a salariatului temporar dupa indeplinirea misiunii este nula.

Art. 91. – (1) Salariatii temporari au acces la toate serviciile si facilitatile acordate de utilizator, in aceleasi conditii ca si ceilalti salariati ai acestuia.

(2) Utilizatorul este obligat sa asigure salariatului temporar dotarea cu echipamente individuale de protectie si de munca, cu exceptia situatiei in care prin contractul de punere la dispozitie dotarea este in sarcina agentului de munca temporara.

Art. 92. – Utilizatorul nu poate beneficia de serviciile salariatului temporar, daca urmareste sa inlocuiasca astfel un salariat al sau al carui contract de munca este suspendat ca urmare a participarii la greva.

Art. 93. – (1) Contractul de munca temporara este un contract de munca ce se incheie in scris intre agentul de munca temporara si salariatul temporar, de regula, pe durata unei misiuni.

(2) In contractul de munca temporara se precizeaza, in afara elementelor prevazute la art. 17 si la art. 18 alin. (1), conditiile in care urmeaza sa se desfasoare misiunea, durata misiunii, identitatea si sediul utilizatorului, precum si modalitatile de remunerare a salariatului temporar.

Art. 94. – (1) Contractul de munca temporara se poate incheia si pentru mai multe misiuni, cu respectarea termenului prevazut la art. 89 alin. (2).

(2) Intre doua misiuni salariatul temporar se afla la dispozitia agentului de munca temporara si beneficiaza de un salariu platit de agent, care nu poate fi mai mic decat salariul minim brut pe tara.

(3) Pentru fiecare noua misiune, intre parti se incheie un act aditional la contractul de munca temporara, in care vor fi precizate toate elementele prevazute la art. 93 alin. (2).

(4) Contractul de munca temporara inceteaza la terminarea ultimei misiuni pentru care a fost incheiat.

Art. 95. – (1) Pe toata durata misiunii salariatul temporar beneficiaza de salariul platit de agentul de munca temporara.

(2) Salariul primit de salariatul temporar pentru fiecare misiune nu poate fi inferior celui pe care il primeste salariatul utilizatorului, care presteaza aceeasi munca sau una similara cu cea a salariatului temporar.

(3) In masura in care utilizatorul nu are angajat un astfel de salariat, salariul primit de salariatul temporar va fi stabilit luandu-se in considerare salariul unei persoane angajate cu contract individual de munca si care presteaza aceeasi munca sau una similara, astfel cum este stabilit prin contractul colectiv de munca aplicabil utilizatorului.

(4) Agentul de munca temporara este cel care retine si vireaza toate contributiile si impozitele datorate de salariatul temporar catre bugetele statului si plateste pentru acesta toate contributiile datorate in conditiile legii.

(5) In cazul in care in termen de 15 zile calendaristice de la data la care obligatiile privind plata salariului si cele privind contributiile si impozitele au devenit scadente si exigibile, iar agentul de munca temporara nu le executa, ele vor fi platite de utilizator, in baza solicitarii salariatului temporar.

(6) Utilizatorul care a platit sumele datorate potrivit alin. (5) se subroga, pentru sumele platite, in drepturile salariatului temporar impotriva agentului de munca temporara.

Art. 96. – Prin contractul de munca temporara se poate stabili o perioada de proba pentru realizarea misiunii, a carei durata este fixata in functie de solicitarea utilizatorului, dar care nu poate fi mai mare de:

a) doua zile lucratoare, in cazul in care contractul de munca temporara este incheiat pentru o perioada mai mica sau egala cu o luna;

b) 3 zile lucratoare, in cazul in care contractul de munca temporara este incheiat pentru o perioada cuprinsa intre o luna si doua luni;

c) 5 zile lucratoare, in cazul in care contractul de munca temporara este incheiat pentru o perioada mai mare de doua luni.

Art. 97. – (1) Pe parcursul misiunii utilizatorul raspunde pentru asigurarea conditiilor de munca pentru salariatul temporar, in conformitate cu legislatia in vigoare.

(2) Utilizatorul va notifica de indata agentului de munca temporara orice accident de munca sau imbolnavire profesionala de care a luat cunostinta si a carei victima a fost un salariat temporar pus la dispozitie de agentul de munca temporara.

Art. 98. – (1) La incetarea misiunii salariatul temporar poate incheia cu utilizatorul un contract individual de munca.

(2) In cazul in care utilizatorul angajeaza, dupa o misiune, un salariat temporar, durata misiunii efectuate se ia in calcul la stabilirea drepturilor salariale, precum si a celorlalte drepturi prevazute de legislatia muncii.

(3) Daca utilizatorul continua sa beneficieze de munca salariatului temporar fara a incheia cu acesta un contract individual de munca sau fara a prelungi contractul de punere la dispozitie, se considera ca intre acel salariat temporar si utilizator a intervenit un contract individual de munca pe durata nedeterminata.

Art. 99. – Agentul de munca temporara care concediaza salariatul temporar inainte de termenul prevazut in contractul de munca temporara, pentru alte motive decat cele disciplinare, are obligatia de a respecta reglementarile legale privind incetarea contractului individual de munca pentru motive care nu tin de persoana salariatului.

Art. 100. – Cu exceptia dispozitiilor speciale contrare, prevazute in prezentul capitol, dispozitiile legale si prevederile contractelor colective de munca aplicabile salariatilor angajati cu contract individual de munca pe durata nedeterminata la utilizator se aplica in egala masura si salariatilor temporari pe durata misiunii la acesta.

Contractul individual de munca cu timp partial

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 101. – Salariatul cu fractiune de norma este salariatul al carui numar de ore normale de lucru, calculate saptamanal sau ca medie lunara, este inferior numarului de ore normale de lucru al unui salariat cu norma intreaga comparabil.

Art. 101¹. – (1) Angajatorul poate incadra salariati cu fractiune de norma prin contracte individuale de munca pe durata nedeterminata sau pe durata determinata, denumite contracte individuale de munca cu timp partial.

(2) Contractul individual de munca cu timp partial se incheie numai in forma scrisa.

(3) Salariatul comparabil este salariatul cu norma intreaga din aceeasi unitate, care are acelasi tip de contract individual de munca, presteaza aceeasi activitate sau una similara cu cea a salariatului angajat cu contract individual de munca cu timp partial, avandu-se in vedere si alte considerente, cum ar fi vechimea in munca si calificarea/aptitudinile profesionale.

(4) Atunci cand nu exista un salariat comparabil in aceeasi unitate, se au in vedere dispozitiile din contractul colectiv de munca aplicabil. In cazul in care nu exista un contract colectiv de munca aplicabil, se au in vedere dispozitiile legislatiei in vigoare sau contractul colectiv de munca la nivel national.

Art. 102. – (1) Contractul individual de munca cu timp partial cuprinde, in afara elementelor prevazute la art. 17 alin. (2), urmatoarele:

a) durata muncii si repartizarea programului de lucru;

b) conditiile in care se poate modifica programul de lucru;

c) interdictia de a efectua ore suplimentare, cu exceptia cazurilor de forta majora sau pentru alte lucrari urgente destinate prevenirii producerii unor accidente ori inlaturarii consecintelor acestora.

(2) In situatia in care intr-un contract individual de munca cu timp partial nu sunt precizate elementele prevazute la alin. (1), contractul se considera a fi incheiat pentru norma intreaga.

Art. 103. – (1) Salariatul incadrat cu contract de munca cu timp partial se bucura de drepturile salariatilor cu norma intreaga, in conditiile prevazute de lege si de contractele colective de munca aplicabile.

(2) Drepturile salariale se acorda proportional cu timpul efectiv lucrat, raportat la drepturile stabilite pentru programul normal de lucru.

(3) Abrogat.

Art. 104. – (1) Angajatorul este obligat ca, in masura in care este posibil, sa ia in considerare cererile salariatilor de a se transfera fie de la un loc de munca cu norma intreaga la unul cu fractiune de norma, fie de la un loc de munca cu fractiune de norma la un loc de munca cu norma intreaga sau de a-si mari programul de lucru, in cazul in care apare aceasta oportunitate.

(2) Angajatorul este obligat sa informeze la timp cu privire la aparitia unor locuri de munca cu fractiune de norma sau cu norma intreaga, pentru a facilita transferurile de la norma intreaga la fractiune de norma si invers. Aceasta informare se face printr-un anunt afisat la sediul angajatorului.

(2¹) O copie a anuntului prevazut la alin. (2) se transmite de indata sindicatului sau reprezentantilor salariatilor.

(3) Angajatorul asigura, in masura in care este posibil, accesul la locuri de munca cu fractiune de norma la toate nivelurile.

Munca la domiciliu

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 105. – (1) Sunt considerati salariati cu munca la domiciliu acei salariati care indeplinesc, la domiciliul lor, atributiile specifice functiei pe care o detin.

(2) In vederea indeplinirii sarcinilor de serviciu ce le revin, salariatii cu munca la domiciliu isi stabilesc singuri programul de lucru.

(3) Angajatorul este in drept sa verifice activitatea salariatului cu munca la domiciliu, in conditiile stabilite prin contractul individual de munca.

Art. 106. – Contractul individual de munca la domiciliu se incheie numai in forma scrisa si contine, in afara elementelor prevazute la art. 17 alin. (2), urmatoarele:

a) precizarea expresa ca salariatul lucreaza la domiciliu;

b) programul in cadrul caruia angajatorul este in drept sa controleze activitatea salariatului sau si modalitatea concreta de realizare a controlului;

c) obligatia angajatorului de a asigura transportul la si de la domiciliul salariatului, dupa caz, al materiilor prime si materialelor pe care le utilizeaza in activitate, precum si al produselor finite pe care le realizeaza.

Art. 107. – (1) Salariatul cu munca la domiciliu se bucura de toate drepturile recunoscute prin lege si prin contractele colective de munca aplicabile salariatilor al caror loc de munca este la sediul angajatorului.

(2) Prin contractele colective de munca se pot stabili si alte conditii specifice privind munca la domiciliu.

Timpul de munca si timpul de odihna

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 108. – Timpul de munca reprezinta orice perioada in care salariatul presteaza munca, se afla la dispozitia angajatorului si indeplineste sarcinile si atributiile sale, conform prevederilor contractului individual de munca, contractului colectiv de munca aplicabil si/sau ale legislatiei in vigoare.

Art. 109. – (1) Pentru salariatii angajati cu norma intreaga durata normala a timpului de munca este de 8 ore pe zi si de 40 de ore pe saptamana.

(2) In cazul tinerilor in varsta de pana la 18 ani durata timpului de munca este de 6 ore pe zi si de 30 de ore pe saptamana.

Art. 110. – (1) Repartizarea timpului de munca in cadrul saptamanii este, de regula, uniforma, de 8 ore pe zi timp de 5 zile, cu doua zile de repaus.

(2) In functie de specificul unitatii sau al muncii prestate, se poate opta si pentru o repartizare inegala a timpului de munca, cu respectarea duratei normale a timpului de munca de 40 de ore pe saptamana.

Art. 111. – (1) Durata maxima legala a timpului de munca nu poate depasi 48 de ore pe saptamana, inclusiv orele suplimentare.

(2) Prin exceptie, durata timpului de munca, ce include si orele suplimentare, poate fi prelungita peste 48 de ore pe saptamana, cu conditia ca media orelor de munca, calculata pe o perioada de referinta de 3 luni calendaristice, sa nu depaseasca 48 de ore pe saptamana.

(21) Pentru anumite sectoare de activitate, unitati sau profesii stabilite prin contractul colectiv de munca unic la nivel national, se pot negocia, prin contractul colectiv de munca la nivel de ramura de activitate aplicabil, perioade de referinta mai mari de 3 luni, dar care sa nu depaseasca 12 luni.

(22) La stabilirea perioadelor de referinta prevazute la alin. (2) si (21) nu se iau in calcul durata concediului de odihna anual si situatiile de suspendare a contractului individual de munca.

(3) Prevederile alin. (1), (2) si (21) nu se aplica tinerilor care nu au implinit varsta de 18 ani.

Art. 112. – (1) Pentru anumite sectoare de activitate, unitati sau profesii se poate stabili prin negocieri colective sau individuale ori prin acte normative specifice o durata zilnica a timpului de munca mai mica sau mai mare de 8 ore.

(2) Durata zilnica a timpului de munca de 12 ore va fi urmata de o perioada de repaus de 24 de ore.

Art. 113. – (1) Modul concret de stabilire a programului de lucru inegal in cadrul saptamanii de lucru de 40 de ore, precum si in cadrul saptamanii de lucru comprimate va fi negociat prin contractul colectiv de munca la nivelul angajatorului sau, in absenta acestuia, va fi prevazut in regulamentul intern.

(2) Programul de lucru inegal poate functiona numai daca este specificat expres in contractul individual de munca.

Art. 114. – Programul de munca si modul de repartizare a acestuia pe zile sunt aduse la cunostinta salariatilor si sunt afisate la sediul angajatorului.

Art. 115. – (1) Angajatorul poate stabili programe individualizate de munca, cu acordul sau la solicitarea salariatului in cauza, daca aceasta posibilitate este prevazuta in contractele colective de munca aplicabile la nivelul angajatorului sau, in absenta acestora, in regulamentele interne.

(2) Programele individualizate de munca presupun un mod de organizare flexibil a timpului de munca.

(3) Durata zilnica a timpului de munca este impartita in doua perioade: o perioada fixa in care personalul se afla simultan la locul de munca si o perioada variabila, mobila, in care salariatul isi alege orele de sosire si de plecare, cu respectarea timpului de munca zilnic.

(4) Programul individualizat de munca poate functiona numai cu respectarea dispozitiilor art. 109 si 111.

Art. 116. – Angajatorul are obligatia de a tine evidenta orelor de munca prestate de fiecare salariat si de a supune controlului inspectiei muncii aceasta evidenta ori de cate ori este solicitat.

Munca suplimentara

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 117. – (1) Munca prestata in afara duratei normale a timpului de munca saptamanal, prevazuta la art. 109, este considerata munca suplimentara.

(2) Munca suplimentara nu poate fi efectuata fara acordul salariatului, cu exceptia cazului de forta majora sau pentru lucrari urgente destinate prevenirii producerii unor accidente ori inlaturarii consecintelor unui accident.

Art. 118. – (1) La solicitarea angajatorului salariatii pot efectua munca suplimentara, cu respectarea prevederilor art. 111 sau 112, dupa caz.

(2) Efectuarea muncii suplimentare peste limita stabilita potrivit prevederilor art. 111 sau 112, dupa caz, este interzisa, cu exceptia cazului de forta majora sau pentru alte lucrari urgente destinate prevenirii producerii unor accidente ori inlaturarii consecintelor unui accident.

Art. 119. – (1) Munca suplimentara se compenseaza prin ore libere platite in urmatoarele 30 de zile dupa efectuarea acesteia.

(2) In aceste conditii salariatul beneficiaza de salariul corespunzator pentru orele prestate peste programul normal de lucru.

Art. 120. – (1) In cazul in care compensarea prin ore libere platite nu este posibila in termenul prevazut de art. 119 alin. (1) in luna urmatoare, munca suplimentara va fi platita salariatului prin adaugarea unui spor la salariu corespunzator duratei acesteia.

(2) Sporul pentru munca suplimentara, acordat in conditiile prevazute la alin. (1), se stabileste prin negociere, in cadrul contractului colectiv de munca sau, dupa caz, al contractului individual de munca, si nu poate fi mai mic de 75% din salariul de baza.

Art. 121. – Tinerii in varsta de pana la 18 ani nu pot presta munca suplimentara.

Munca de noapte

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 122. – (1) Munca prestata intre orele 22,00-6,00 este considerata munca de noapte.

(11) Salariatul de noapte reprezinta, dupa caz:

a) salariatul care efectueaza munca de noapte cel putin 3 ore din timpul sau zilnic de lucru;

b) salariatul care efectueaza munca de noapte in proportie de cel putin 30% din timpul sau lunar de lucru.

(2) Durata normala a timpului de lucru, pentru salariatul de noapte, nu va depasi o medie de 8 ore pe zi, calculata pe o perioada de referinta de maximum 3 luni calendaristice, cu respectarea prevederilor legale cu privire la repausul saptamanal.

(21) Durata normala a timpului de lucru, pentru salariatii de noapte a caror activitate se desfasoara in conditii speciale sau deosebite de munca, stabilite potrivit dispozitiilor legale, nu va depasi 8 ore pe parcursul oricarei perioade de 24 de ore, in care presteaza munca de noapte.

(3) Angajatorul care, in mod frecvent, utilizeaza munca de noapte este obligat sa informeze despre aceasta inspectoratul teritorial de munca.

Art. 123. – Salariatii de noapte beneficiaza:

a) fie de program de lucru redus cu o ora fata de durata normala a zilei de munca, pentru zilele in care efectueaza cel putin 3 ore de munca de noapte, fara ca aceasta sa duca la scaderea salariului de baza;

b) fie de un spor la salariu de minimum 15% din salariul de baza pentru fiecare ora de munca de noapte prestata.

Art. 124. – (1) Salariatii care urmeaza sa desfasoare munca de noapte in conditiile art. 122 alin. (11) sunt supusi unui examen medical gratuit inainte de inceperea activitatii si dupa aceea, periodic.

(2) Conditiile de efectuare a examenului medical si periodicitatea acestuia se stabilesc prin regulament aprobat prin ordin comun al ministrului muncii si solidaritatii sociale si al ministrului sanatatii si familiei.

(3) Salariatii care desfasoara munca de noapte si au probleme de sanatate recunoscute ca avand legatura cu aceasta vor fi trecuti la o munca de zi pentru care sunt apti.

Art. 125. – (1) Tinerii care nu au implinit varsta de 18 ani nu pot presta munca de noapte.

(2) Femeile gravide, lauzele si cele care alapteaza nu pot fi obligate sa presteze munca de noapte.

Norma de munca

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 126. – Norma de munca exprima cantitatea de munca necesara pentru efectuarea operatiunilor sau lucrarilor de catre o persoana cu calificare corespunzatoare, care lucreaza cu intensitate normala, in conditiile unor procese tehnologice si de munca determinate. Norma de munca cuprinde timpul productiv, timpul pentru intreruperi impuse de desfasurarea procesului tehnologic, timpul pentru pauze legale in cadrul programului de munca.

Art. 127. – Norma de munca se exprima, in functie de caracteristicile procesului de productie sau de alte activitati ce se normeaza, sub forma de norme de timp, norme de productie, norme de personal, sfera de atributii sau sub alte forme corespunzatoare specificului fiecarei activitati.

Art. 128. – Normarea muncii se aplica tuturor categoriilor de salariati.

Art. 129. – (1) Normele de munca se elaboreaza de catre angajator, conform normativelor in vigoare, sau, in cazul in care nu exista normative, normele de munca se elaboreaza de catre angajator cu acordul sindicatului ori, dupa caz, al reprezentantilor salariatilor.

(1¹) In cazul unui dezacord cu privire la normele de munca, partile vor apela la arbitrajul unui tert ales de comun acord.

(2) In situatia in care normele de munca nu mai corespund conditiilor tehnice in care au fost adoptate sau nu asigura un grad complet de ocupare a timpului normal de munca, acestea vor fi supuse unei reexaminari.

(3) Procedura de reexaminare, precum si situatiile concrete in care poate interveni se stabilesc prin contractul colectiv de munca aplicabil sau prin regulamentul intern.

Repausuri periodice

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 129(1). – Perioada de repaus reprezinta orice perioada care nu este timp de munca.

Art. 130. – (1) In cazurile in care durata zilnica a timpului de munca este mai mare de 6 ore, salariatii au dreptul la pauza de masa si la alte pauze, in conditiile stabilite prin contractul colectiv de munca aplicabil sau prin regulamentul intern.

(2) Tinerii in varsta de pana la 18 ani beneficiaza de o pauza de masa de cel putin 30 de minute, in cazul in care durata zilnica a timpului de munca este mai mare de 4 ore si jumatate.

(3) Pauzele, cu exceptia dispozitiilor contrare din contractul colectiv de munca aplicabil si din regulamentul intern, nu se vor include in durata zilnica normala a timpului de munca.

Art. 131. – (1) Salariatii au dreptul intre doua zile de munca la un repaus care nu poate fi mai mic de 12 ore consecutive.

(2) Prin exceptie, in cazul muncii in schimburi, acest repaus nu poate fi mai mic de 8 ore intre schimburi.

Art. 1311. – (1) Munca in schimburi reprezinta orice mod de organizare a programului de lucru, potrivit caruia salariatii se succed unul pe altul la acelasi post de munca, potrivit unui anumit program, inclusiv program rotativ, si care poate fi de tip continuu sau discontinuu, implicand pentru salariat necesitatea realizarii unei activitati in intervale orare diferite in raport cu o perioada zilnica sau saptamanala, stabilita prin contractul individual de munca.

(2) Salariat in schimburi reprezinta orice salariat al carui program de lucru se inscrie in cadrul programului de munca in schimburi.

Repausul saptamanal

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 132. – (1) Repausul saptamanal se acorda in doua zile consecutive, de regula sambata si duminica.

(2) In cazul in care repausul in zilele de sambata si duminica ar prejudicia interesul public sau desfasurarea normala a activitatii, repausul saptamanal poate fi acordat si in alte zile stabilite prin contractul colectiv de munca aplicabil sau prin regulamentul intern.

(3) In situatia prevazuta la alin. (2) salariatii vor beneficia de un spor la salariu stabilit prin contractul colectiv de munca sau, dupa caz, prin contractul individual de munca.

(4) In situatii de exceptie zilele de repaus saptamanal sunt acordate cumulat, dupa o perioada de activitate continua ce nu poate depasi 14 zile calendaristice, cu autorizarea inspectoratului teritorial de munca si cu acordul sindicatului sau, dupa caz, al reprezentantilor salariatilor.

(5) Salariatii al caror repaus saptamanal se acorda in conditiile alin. (4) au dreptul la dublul compensatiilor cuvenite potrivit art. 120 alin. (2).

Art. 133. – (1) In cazul unor lucrari urgente, a caror executare imediata este necesara pentru organizarea unor masuri de salvare a persoanelor sau bunurilor angajatorului, pentru evitarea unor accidente iminente sau pentru inlaturarea efectelor pe care aceste accidente le-au produs asupra materialelor, instalatiilor sau cladirilor unitatii, repausul saptamanal poate fi suspendat pentru personalul necesar in vederea executarii acestor lucrari.

(2) Salariatii al caror repaus saptamanal a fost suspendat in conditiile alin. (1) au dreptul la dublul compensatiilor cuvenite potrivit art. 120 alin. (2).

Sarbatorile legale

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 134. – (1) Zilele de sarbatoare legala in care nu se lucreaza sunt:

– 1 si 2 ianuarie;

– prima si a doua zi de Pasti;

– 1 mai;

– prima si a doua zi de Rusalii;

– Adormirea Maicii Domnului;

– 1 decembrie;

– prima si a doua zi de Craciun;

– 2 zile pentru fiecare dintre cele 3 sarbatori religioase anuale, declarate astfel de cultele religioase legale, altele decat cele crestine, pentru persoanele apartinand acestora.

(2) Acordarea zilelor libere se face de catre angajator.

Art. 135. – Prin hotarare a Guvernului se vor stabili programe de lucru adecvate pentru unitatile sanitare si pentru cele de alimentatie publica, in scopul asigurarii asistentei sanitare si, respectiv, al aprovizionarii populatiei cu produse alimentare de stricta necesitate, a caror aplicare este obligatorie.

Art. 136. – Prevederile art. 134 nu se aplica in locurile de munca in care activitatea nu poate fi intrerupta datorita caracterului procesului de productie sau specificului activitatii.

Art. 137. – (1) Salariatilor care lucreaza in unitatile prevazute la art. 135, precum si la locurile de munca prevazute la art. 136 li se asigura compensarea cu timp liber corespunzator in urmatoarele 30 de zile.

(2) In cazul in care, din motive justificate, nu se acorda zile libere, salariatii beneficiaza, pentru munca prestata in zilele de sarbatoare legala, de un spor la salariul de baza ce nu poate fi mai mic de 100% din salariul de baza corespunzator muncii prestate in programul normal de lucru.

Art. 138. – Prin contractul colectiv de munca aplicabil se pot stabili si alte zile libere.

Concediul de odihna anual si alte concedii ale salariatilor

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 139. – (1) Dreptul la concediu de odihna anual platit este garantat tuturor salariatilor.

(2) Dreptul la concediu de odihna anual nu poate forma obiectul vreunei cesiuni, renuntari sau limitari.

Art. 140. – (1) Durata minima a concediului de odihna anual este de 20 de zile lucratoare.

(2) Durata efectiva a concediului de odihna anual se stabileste prin contractul colectiv de munca aplicabil, este prevazuta in contractul individual de munca si se acorda proportional cu activitatea prestata intr-un an calendaristic.

(3) Sarbatorile legale in care nu se lucreaza, precum si zilele libere platite stabilite prin contractul colectiv de munca aplicabil nu sunt incluse in durata concediului de odihna anual.

(4) Abrogat.

Art. 141. – (1) Concediul de odihna se efectueaza in fiecare an.

(2) Prin exceptie de la prevederile alin. (1), efectuarea concediului in anul urmator este permisa numai in cazurile expres prevazute de lege sau in cazurile prevazute in contractul colectiv de munca aplicabil.

(3) Angajatorul este obligat sa acorde concediu, pana la sfarsitul anului urmator, tuturor salariatilor care intr-un an calendaristic nu au efectuat integral concediul de odihna la care aveau dreptul.

(4) Compensarea in bani a concediului de odihna neefectuat este permisa numai in cazul incetarii contractului individual de munca.

Art. 142. – Salariatii care lucreaza in conditii grele, periculoase sau vatamatoare, nevazatorii, alte persoane cu handicap si tinerii in varsta de pana la 18 ani beneficiaza de un concediu de odihna suplimentar de cel putin 3 zile lucratoare.

Art. 143. – (1) Efectuarea concediului de odihna se realizeaza in baza unei programari colective sau individuale stabilite de angajator cu consultarea sindicatului sau, dupa caz, a reprezentantilor salariatilor, pentru programarile colective, ori cu consultarea salariatului, pentru programarile individuale. Programarea se face pana la sfarsitul anului calendaristic pentru anul urmator.

(2) Prin programarile colective se pot stabili perioade de concediu care nu pot fi mai mici de 3 luni pe categorii de personal sau locuri de munca.

(3) Prin programare individuala se poate stabili data efectuarii concediului sau, dupa caz, perioada in care salariatul are dreptul de a efectua concediul, perioada care nu poate fi mai mare de 3 luni.

(4) In cadrul perioadelor de concediu stabilite conform alin. (2) si (3) salariatul poate solicita efectuarea concediului cu cel putin 60 de zile anterioare efectuarii acestuia.

(5) In cazul in care programarea concediilor se face fractionat, angajatorul este obligat sa stabileasca programarea astfel incat fiecare salariat sa efectueze intr-un an calendaristic cel putin 15 zile lucratoare de concediu neintrerupt.

Art. 144. – Salariatul este obligat sa efectueze in natura concediul de odihna in perioada in care a fost programat, cu exceptia situatiilor expres prevazute de lege sau atunci cand, din motive obiective, concediul nu poate fi efectuat.

Art. 145. – (1) Pentru perioada concediului de odihna salariatul beneficiaza de o indemnizatie de concediu, care nu poate fi mai mica decat salariul de baza, indemnizatiile si sporurile cu caracter permanent cuvenite pentru perioada respectiva, prevazute in contractul individual de munca.

(2) Indemnizatia de concediu de odihna reprezinta media zilnica a drepturilor salariale prevazute la alin. (1) din ultimele 3 luni anterioare celei in care este efectuat concediul, multiplicata cu numarul de zile de concediu.

(3) Indemnizatia de concediu de odihna se plateste de catre angajator cu cel putin 5 zile lucratoare inainte de plecarea in concediu.

Art. 146. – (1) Concediul de odihna poate fi intrerupt, la cererea salariatului, pentru motive obiective.

(2) Angajatorul poate rechema salariatul din concediul de odihna in caz de forta majora sau pentru interese urgente care impun prezenta salariatului la locul de munca. In acest caz angajatorul are obligatia de a suporta toate cheltuielile salariatului si ale familiei sale, necesare in vederea revenirii la locul de munca, precum si eventualele prejudicii suferite de acesta ca urmare a intreruperii concediului de odihna.

Art. 147. – (1) In cazul unor evenimente familiale deosebite, salariatii au dreptul la zile libere platite, care nu se includ in durata concediului de odihna.

(2) Evenimentele familiale deosebite si numarul zilelor libere platite sunt stabilite prin lege, prin contractul colectiv de munca aplicabil sau prin regulamentul intern.

Art. 148. – (1) Pentru rezolvarea unor situatii personale salariatii au dreptul la concedii fara plata.

(2) Durata concediului fara plata se stabileste prin contractul colectiv de munca aplicabil sau prin regulamentul intern.

Concediile pentru formare profesionala

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 149. – (1) Salariatii au dreptul sa beneficieze, la cerere, de concedii pentru formare profesionala.

(2) Concediile pentru formare profesionala se pot acorda cu sau fara plata.

Art. 150. – (1) Concediile fara plata pentru formare profesionala se acorda la solicitarea salariatului, pe perioada formarii profesionale pe care salariatul o urmeaza din initiativa sa.

(2) Angajatorul poate respinge solicitarea salariatului numai cu acordul sindicatului sau, dupa caz, cu acordul reprezentantilor salariatilor si numai daca absenta salariatului ar prejudicia grav desfasurarea activitatii.

Art. 151. – (1) Cererea de concediu fara plata pentru formare profesionala trebuie sa fie inaintata angajatorului cu cel putin o luna inainte de efectuarea acestuia si trebuie sa precizeze data de incepere a stagiului de formare profesionala, domeniul si durata acestuia, precum si denumirea institutiei de formare profesionala.

(2) Efectuarea concediului fara plata pentru formare profesionala se poate realiza si fractionat in cursul unui an calendaristic, pentru sustinerea examenelor de absolvire a unor forme de invatamant sau pentru sustinerea examenelor de promovare in anul urmator in cadrul institutiilor de invatamant superior, cu respectarea conditiilor stabilite la alin. (1).

Art. 152. – (1) In cazul in care angajatorul nu si-a respectat obligatia de a asigura pe cheltuiala sa participarea unui salariat la formare profesionala in conditiile prevazute de lege, salariatul are dreptul la un concediu pentru formare profesionala, platit de angajator, de pana la 10 zile lucratoare sau de pana la 80 de ore.

(2) In situatia prevazuta la alin. (1) indemnizatia de concediu va fi stabilita conform art. 145.

(3) Perioada in care salariatul beneficiaza de concediul platit prevazut la alin. (1) se stabileste de comun acord cu angajatorul. Cererea de concediu platit pentru formare profesionala va fi inaintata angajatorului in conditiile prevazute la art. 151 alin. (1).

Art. 153. – Durata concediului pentru formare profesionala nu poate fi dedusa din durata concediului de odihna anual si este asimilata unei perioade de munca efectiva in ceea ce priveste drepturile cuvenite salariatului, altele decat salariul.

Salarizarea

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 154. – (1) Salariul reprezinta contraprestatia muncii depuse de salariat in baza contractului individual de munca.

(2) Pentru munca prestata in baza contractului individual de munca fiecare salariat are dreptul la un salariu exprimat in bani.

(3) La stabilirea si la acordarea salariului este interzisa orice discriminare pe criterii de sex, orientare sexuala, caracteristici genetice, varsta, apartenenta nationala, rasa, culoare, etnie, religie, optiune politica, origine sociala, handicap, situatie sau responsabilitate familiala, apartenenta ori activitate sindicala.

Art. 155. – Salariul cuprinde salariul de baza, indemnizatiile, sporurile, precum si alte adaosuri.

Art. 156. – Salariile se platesc inaintea oricaror alte obligatii banesti ale angajatorilor.

Art. 157. – (1) Salariile se stabilesc prin negocieri individuale sau/si colective intre angajator si salariati sau reprezentanti ai acestora.

(2) Sistemul de salarizare a personalului din autoritatile si institutiile publice finantate integral sau in majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurarilor sociale de stat, bugetele locale si bugetele fondurilor speciale se stabileste prin lege, cu consultarea organizatiilor sindicale reprezentative.

Art. 158. – (1) Salariul este confidential, angajatorul avand obligatia de a lua masurile necesare pentru asigurarea confidentialitatii.

(2) In scopul promovarii intereselor si apararii drepturilor salariatilor, confidentialitatea salariilor nu poate fi opusa sindicatelor sau, dupa caz, reprezentantilor salariatilor, in stricta legatura cu interesele acestora si in relatia lor directa cu angajatorul.

Salariul de baza minim brut pe tara garantat in plata

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 159. – (1) Salariul de baza minim brut pe tara garantat in plata, corespunzator programului normal de munca, se stabileste prin hotarare a Guvernului, dupa consultarea sindicatelor si a patronatelor. In cazul in care programul normal de munca este, potrivit legii, mai mic de 8 ore zilnic, salariul de baza minim brut orar se calculeaza prin raportarea salariului de baza minim brut pe tara la numarul mediu de ore lunar potrivit programului legal de lucru aprobat.

(2) Angajatorul nu poate negocia si stabili salarii de baza prin contractul individual de munca sub salariul de baza minim brut orar pe tara.

(3) Angajatorul este obligat sa garanteze in plata un salariu brut lunar cel putin egal cu salariul de baza minim brut pe tara. Aceste dispozitii se aplica si in cazul in care salariatul este prezent la lucru, in cadrul programului, dar nu poate sa isi desfasoare activitatea din motive neimputabile acestuia, cu exceptia grevei.

(4) Salariul de baza minim brut pe tara garantat in plata este adus la cunostinta salariatilor prin grija angajatorului.

Art. 160. – Pentru salariatii carora angajatorul, conform contractului colectiv sau individual de munca, le asigura hrana, cazare sau alte facilitati, suma in bani cuvenita pentru munca prestata nu poate fi mai mica decat salariul minim brut pe tara prevazut de lege.

Plata salariului

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 161. – (1) Salariul se plateste in bani cel putin o data pe luna, la data stabilita in contractul individual de munca, in contractul colectiv de munca aplicabil sau in regulamentul intern, dupa caz.

(2) Plata salariului se poate efectua prin virament intr-un cont bancar, in cazul in care aceasta modalitate este prevazuta in contractul colectiv de munca aplicabil.

(3) Plata in natura a unei parti din salariu, in conditiile stabilite la art. 160, este posibila numai daca este prevazuta expres in contractul colectiv de munca aplicabil sau in contractul individual de munca.

(4) Intarzierea nejustificata a platii salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului.

Art. 162. – (1) Salariul se plateste direct titularului sau persoanei imputernicite de acesta.

(2) In caz de deces al salariatului, drepturile salariale datorate pana la data decesului sunt platite, in ordine, sotului supravietuitor, copiilor majori ai defunctului sau parintilor acestuia. Daca nu exista nici una dintre aceste categorii de persoane, drepturile salariale sunt platite altor mostenitori, in conditiile dreptului comun.

Art. 163. – (1) Plata salariului se dovedeste prin semnarea statelor de plata, precum si prin orice alte documente justificative care demonstreaza efectuarea platii catre salariatul indreptatit.

(2) Statele de plata, precum si celelalte documente justificative se pastreaza si se arhiveaza de catre angajator in aceleasi conditii si termene ca in cazul actelor contabile, conform legii.

Art. 164. – (1) Nici o retinere din salariu nu poate fi operata, in afara cazurilor si conditiilor prevazute de lege.

(2) Retinerile cu titlu de daune cauzate angajatorului nu pot fi efectuate decat daca datoria salariatului este scadenta, lichida si exigibila si a fost constatata ca atare printr-o hotarare judecatoreasca definitiva si irevocabila.

(3) In cazul pluralitatii de creditori ai salariatului va fi respectata urmatoarea ordine:

a) obligatiile de intretinere, conform Codului familiei;

b) contributiile si impozitele datorate catre stat;

c) daunele cauzate proprietatii publice prin fapte ilicite;

d) acoperirea altor datorii.

(4) Retinerile din salariu cumulate nu pot depasi in fiecare luna jumatate din salariul net.

Art. 165. – Acceptarea fara rezerve a unei parti din drepturile salariale sau semnarea actelor de plata in astfel de situatii nu poate avea semnificatia unei renuntari din partea salariatului la drepturile salariale ce i se cuvin in integralitatea lor, potrivit dispozitiilor legale sau contractuale.

Art. 166. – (1) Dreptul la actiune cu privire la drepturile salariale, precum si cu privire la daunele rezultate din neexecutarea in totalitate sau in parte a obligatiilor privind plata salariilor se prescrie in termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.

(2) Termenul de prescriptie prevazut la alin. (1) este intrerupt in cazul in care intervine o recunoastere din partea debitorului cu privire la drepturile salariale sau derivand din plata salariului.

Protectia drepturilor salariatilor in cazul transferului intreprinderii, al unitatii sau al unor parti ale acesteia

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 169. – (1) Salariatii beneficiaza de protectia drepturilor lor in cazul in care se produce un transfer al intreprinderii, al unitatii sau al unor parti ale acesteia catre un alt angajator, potrivit legii.

(2) Drepturile si obligatiile cedentului, care decurg dintr-un contract sau raport de munca existent la data transferului, vor fi transferate integral cesionarului.

(3) Transferul intreprinderii, al unitatii sau al unor parti ale acesteia nu poate constitui motiv de concediere individuala sau colectiva a salariatilor de catre cedent ori de catre cesionar.

Art. 170. – Cedentul si cesionarul au obligatia de a informa si de a consulta, anterior transferului, sindicatul sau, dupa caz, reprezentantii salariatilor cu privire la implicatiile juridice, economice si sociale asupra salariatilor, decurgand din transferul dreptului de proprietate.

Sanatatea si securitatea in munca

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 171. – (1) Abrogat.

(2) Angajatorul are obligatia sa asigure securitatea si sanatatea salariatilor in toate aspectele legate de munca.

(3) Daca un angajator apeleaza la persoane sau servicii exterioare, aceasta nu il exonereaza de raspundere in acest domeniu.

(4) Obligatiile salariatilor in domeniul securitatii si sanatatii in munca nu pot aduce atingere responsabilitatii angajatorului.

(5) Masurile privind securitatea si sanatatea in munca nu pot sa determine, in nici un caz, obligatii financiare pentru salariati.

Art. 172. – (1) Dispozitiile prezentului titlu se completeaza cu dispozitiile legii speciale, ale contractelor colective de munca aplicabile, precum si cu normele si normativele de protectie a muncii.

(2) Normele si normativele de protectie a muncii pot stabili:

a) masuri generale de protectie a muncii pentru prevenirea accidentelor de munca si a bolilor profesionale, aplicabile tuturor angajatorilor;

b) masuri de protectie a muncii, specifice pentru anumite profesii sau anumite activitati;

c) masuri de protectie specifice, aplicabile anumitor categorii de personal;

d) dispozitii referitoare la organizarea si functionarea unor organisme speciale de asigurare a securitatii si sanatatii in munca.

Art. 173. – (1) In cadrul propriilor responsabilitati angajatorul va lua masurile necesare pentru protejarea securitatii si sanatatii salariatilor, inclusiv pentru activitatile de prevenire a riscurilor profesionale, de informare si pregatire, precum si pentru punerea in aplicare a organizarii protectiei muncii si mijloacelor necesare acesteia.

(2) La adoptarea si punerea in aplicare a masurilor prevazute la alin. (1) se va tine seama de urmatoarele principii generale de prevenire:

a) evitarea riscurilor;

b) evaluarea riscurilor care nu pot fi evitate;

c) combaterea riscurilor la sursa;

d) adaptarea muncii la om, in special in ceea ce priveste proiectarea locurilor de munca si alegerea echipamentelor si metodelor de munca si de productie, in vederea atenuarii, cu precadere, a muncii monotone si a muncii repetitive, precum si a reducerii efectelor acestora asupra sanatatii;

e) luarea in considerare a evolutiei tehnicii;

f) inlocuirea a ceea ce este periculos cu ceea ce nu este periculos sau cu ceea ce este mai putin periculos;

g) planificarea prevenirii;

h) adoptarea masurilor de protectie colectiva cu prioritate fata de masurile de protectie individuala;

i) aducerea la cunostinta salariatilor a instructiunilor corespunzatoare.

Art. 174. – (1) Angajatorul raspunde de organizarea activitatii de asigurare a sanatatii si securitatii in munca.

(2) In cuprinsul regulamentelor interne sunt prevazute in mod obligatoriu reguli privind securitatea si sanatatea in munca.

(3) In elaborarea masurilor de securitate si sanatate in munca angajatorul se consulta cu sindicatul sau, dupa caz, cu reprezentantii salariatilor, precum si cu comitetul de securitate si sanatate in munca.

Art. 175. – Angajatorul are obligatia sa asigure toti salariatii pentru risc de accidente de munca si boli profesionale, in conditiile legii.

Art. 176. – (1) Angajatorul are obligatia sa organizeze instruirea angajatilor sai in domeniul securitatii si sanatatii in munca.

(2) Instruirea se realizeaza periodic, prin modalitati specifice stabilite de comun acord de catre angajator, impreuna cu comitetul de securitate si sanatate in munca si cu sindicatul sau, dupa caz, cu reprezentantii salariatilor.

(3) Instruirea prevazuta la alin. (2) se realizeaza obligatoriu in cazul noilor angajati, al celor care isi schimba locul de munca sau felul muncii si al celor care isi reiau activitatea dupa o intrerupere mai mare de 6 luni. In toate aceste cazuri instruirea se efectueaza inainte de inceperea efectiva a activitatii.

(4) Instruirea este obligatorie si in situatia in care intervin modificari ale legislatiei in domeniu.

Art. 177. – (1) Locurile de munca trebuie sa fie organizate astfel incat sa garanteze securitatea si sanatatea salariatilor.

(2) Angajatorul trebuie sa organizeze controlul permanent al starii materialelor, utilajelor si substantelor folosite in procesul muncii, in scopul asigurarii sanatatii si securitatii salariatilor.

(3) Angajatorul raspunde pentru asigurarea conditiilor de acordare a primului ajutor in caz de accidente de munca, pentru crearea conditiilor de preintampinare a incendiilor, precum si pentru evacuarea salariatilor in situatii speciale si in caz de pericol iminent.

Art. 178. – (1) Pentru asigurarea securitatii si sanatatii in munca institutia abilitata prin lege poate dispune limitarea sau interzicerea fabricarii, comercializarii, importului ori utilizarii cu orice titlu a substantelor si preparatelor periculoase pentru salariati.

(2) Inspectorul de munca poate, cu avizul medicului de medicina a muncii, sa impuna angajatorului sa solicite organismelor competente, contra cost, analize si expertize asupra unor produse, substante sau preparate considerate a fi periculoase, pentru a cunoaste compozitia acestora si efectele pe care le-ar putea produce asupra organismului uman.

Comitetul de securitate si sanatate in munca

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 179. – (1) La nivelul fiecarui angajator se constituie un comitet de securitate si sanatate in munca, cu scopul de a asigura implicarea salariatilor la elaborarea si aplicarea deciziilor in domeniul protectiei muncii.

(2) Comitetul de securitate si sanatate in munca se constituie in cadrul persoanelor juridice din sectorul public, privat si cooperatist, inclusiv cu capital strain, care desfasoara activitati pe teritoriul Romaniei.

Art. 180. – (1) Comitetul de securitate si sanatate in munca se organizeaza la angajatorii persoane juridice la care sunt incadrati cel putin 50 de salariati.

(2) In cazul in care conditiile de munca sunt grele, vatamatoare sau periculoase, inspectorul de munca poate cere infiintarea acestor comitete si pentru angajatorii la care sunt incadrati mai putin de 50 de salariati.

(3) In cazul in care activitatea se desfasoara in unitati dispersate teritorial, se pot infiinta mai multe comitete de securitate si sanatate in munca. Numarul acestora se stabileste prin contractul colectiv de munca aplicabil.

(4) Comitetul de securitate si sanatate in munca coordoneaza masurile de securitate si sanatate in munca si in cazul activitatilor care se desfasoara temporar, cu o durata mai mare de 3 luni.

(5) In situatia in care nu se impune constituirea comitetului de securitate si sanatate in munca, atributiile specifice ale acestuia vor fi indeplinite de responsabilul cu protectia muncii numit de angajator.

Art. 181. – Componenta, atributiile specifice si functionarea comitetului de securitate si sanatate in munca sunt reglementate prin hotarare a Guvernului.

Protectia salariatilor prin servicii medicale

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 182. – Angajatorii au obligatia sa asigure accesul salariatilor la serviciul medical de medicina a muncii.

Art. 183. – (1) Serviciul medical de medicina a muncii poate fi un serviciu autonom organizat de angajator sau un serviciu asigurat de o asociatie patronala.

(2) Durata muncii prestate de medicul de medicina a muncii se calculeaza in functie de numarul de salariati ai angajatorului, potrivit legii.

Art. 184. – (1) Medicul de medicina a muncii este un salariat, atestat in profesia sa potrivit legii, titular al unui contract de munca incheiat cu un angajator sau cu o asociatie patronala.

(2) Medicul de medicina a muncii este independent in exercitarea profesiei sale.

Art. 185. – (1) Sarcinile principale ale medicului de medicina a muncii constau in:

a) prevenirea accidentelor de munca si a bolilor profesionale;

b) supravegherea efectiva a conditiilor de igiena si sanatate in munca;

c) asigurarea controlului medical al salariatilor atat la angajarea in munca, cat si pe durata executarii contractului individual de munca.

(2) In vederea realizarii sarcinilor ce ii revin medicul de medicina a muncii poate propune angajatorului schimbarea locului de munca sau a felului muncii unor salariati, determinata de starea de sanatate a acestora.

(3) Medicul de medicina a muncii este membru de drept in comitetul de securitate si sanatate in munca.

Art. 186. – (1) Medicul de medicina a muncii stabileste in fiecare an un program de activitate pentru imbunatatirea mediului de munca din punct de vedere al sanatatii in munca pentru fiecare angajator.

(2) Elementele programului sunt specifice pentru fiecare angajator si sunt supuse avizarii comitetului de securitate si sanatate in munca.

Art. 187. – Prin lege speciala vor fi reglementate atributiile specifice, modul de organizare a activitatii, organismele de control, precum si statutul profesional specific al medicilor de medicina a muncii.

Formarea profesionala

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 188. – (1) Formarea profesionala a salariatilor are urmatoarele obiective principale:

a) adaptarea salariatului la cerintele postului sau ale locului de munca;

b) obtinerea unei calificari profesionale;

c) actualizarea cunostintelor si deprinderilor specifice postului si locului de munca si perfectionarea pregatirii profesionale pentru ocupatia de baza;

d) reconversia profesionala determinata de restructurari socioeconomice;

e) dobandirea unor cunostinte avansate, a unor metode si procedee moderne, necesare pentru realizarea activitatilor profesionale;

f) prevenirea riscului somajului;

g) promovarea in munca si dezvoltarea carierei profesionale.

(2) Formarea profesionala si evaluarea cunostintelor se fac pe baza standardelor ocupationale.

Art. 189. – Formarea profesionala a salariatilor se poate realiza prin urmatoarele forme:

a) participarea la cursuri organizate de catre angajator sau de catre furnizorii de servicii de formare profesionala din tara sau din strainatate;

b) stagii de adaptare profesionala la cerintele postului si ale locului de munca;

c) stagii de practica si specializare in tara si in strainatate;

d) ucenicie organizata la locul de munca;

e) formare individualizata;

f) alte forme de pregatire convenite intre angajator si salariat.

Art. 190. – (1) Angajatorii au obligatia de a asigura participarea la programe de formare profesionala pentru toti salariatii, dupa cum urmeaza:

a) cel putin o data la 2 ani, daca au cel putin 21 de salariati;

b) cel putin o data la 3 ani, daca au sub 21 de salariati.

(2) Cheltuielile cu participarea la programele de formare profesionala, asigurata in conditiile alin. (1), se suporta de catre angajatori.

Art. 191. – (1) Angajatorul persoana juridica care are mai mult de 20 de salariati elaboreaza anual si aplica planuri de formare profesionala, cu consultarea sindicatului sau, dupa caz, a reprezentantilor salariatilor.

(2) Planul de formare profesionala elaborat conform prevederilor alin. (1) devine anexa la contractul colectiv de munca incheiat la nivel de unitate.

(3) Salariatii au dreptul sa fie informati cu privire la continutul planului de formare profesionala.

Art. 192. – Abrogat.

Art. 193. – (1) Participarea la formare profesionala poate avea loc la initiativa angajatorului sau la initiativa salariatului.

(2) Modalitatea concreta de formare profesionala, drepturile si obligatiile partilor, durata formarii profesionale, precum si orice alte aspecte legate de formarea profesionala, inclusiv obligatiile contractuale ale salariatului in raport cu angajatorul care a suportat cheltuielile ocazionate de formarea profesionala, se stabilesc prin acordul partilor si fac obiectul unor acte aditionale la contractele individuale de munca.

Art. 194. – (1) In cazul in care participarea la cursurile sau stagiile de formare profesionala este initiata de angajator, toate cheltuielile ocazionate de aceasta participare sunt suportate de catre acesta.

(2) In cazul in care, in conditiile prevazute la alin. (1), participarea la cursurile sau stagiile de formare profesionala presupune scoaterea partiala din activitate, salariatul participant va beneficia de drepturi salariale astfel:

a) daca participarea presupune scoaterea din activitate a salariatului pentru o perioada ce nu depaseste 25% din durata zilnica a timpului normal de lucru, acesta va beneficia, pe toata durata formarii profesionale, de salariul integral corespunzator postului si functiei detinute, cu toate indemnizatiile, sporurile si adaosurile la acesta;

b) daca participarea presupune scoaterea din activitate a salariatului pentru o perioada mai mare de 25% din durata zilnica a timpului normal de lucru, acesta va beneficia de salariul de baza si, dupa caz, de sporul de vechime.

(3) Daca participarea la cursurile sau la stagiul de formare profesionala presupune scoaterea integrala din activitate, contractul individual de munca al salariatului respectiv se suspenda, acesta beneficiind de o indemnizatie platita de angajator, prevazuta in contractul colectiv de munca aplicabil sau in contractul individual de munca, dupa caz.

(4) Pe perioada suspendarii contractului individual de munca in conditiile prevazute la alin. (3), salariatul beneficiaza de vechime la acel loc de munca, aceasta perioada fiind considerata stagiu de cotizare in sistemul asigurarilor sociale de stat.

Art. 195. – (1) Salariatii care au beneficiat de un curs sau un stagiu de formare profesionala mai mare de 60 de zile in conditiile art. 194 alin. (2) lit. b) si alin. (3) nu pot avea initiativa incetarii contractului individual de munca o perioada de cel putin 3 ani de la data absolvirii cursurilor sau stagiului de formare profesionala.

(2) Durata obligatiei salariatului de a presta munca in favoarea angajatorului care a suportat cheltuielile ocazionate de formarea profesionala, precum si orice alte aspecte in legatura cu obligatiile salariatului, ulterioare formarii profesionale, se stabilesc prin act aditional la contractul individual de munca.

(3) Nerespectarea de catre salariat a dispozitiei prevazute la alin. (1) determina obligarea acestuia la suportarea tuturor cheltuielilor ocazionate de pregatirea sa profesionala, proportional cu perioada nelucrata din perioada stabilita conform actului aditional la contractul individual de munca.

(4) Obligatia prevazuta la alin. (3) revine si salariatilor care au fost concediati in perioada stabilita prin actul aditional, pentru motive disciplinare, sau al caror contract individual de munca a incetat ca urmare a arestarii preventive pentru o perioada mai mare de 60 de zile, a condamnarii printr-o hotarare judecatoreasca definitiva pentru o infractiune in legatura cu munca lor, precum si in cazul in care instanta penala a pronuntat interdictia de exercitare a profesiei, temporar sau definitiv.

Art. 196. – (1) In cazul in care salariatul este cel care are initiativa participarii la o forma de pregatire profesionala cu scoatere din activitate, angajatorul va analiza solicitarea salariatului, impreuna cu sindicatul sau, dupa caz, cu reprezentantii salariatilor.

(2) Angajatorul va decide cu privire la cererea formulata de salariat potrivit alin. (1), in termen de 15 zile de la primirea solicitarii. Totodata angajatorul va decide cu privire la conditiile in care va permite salariatului participarea la forma de pregatire profesionala, inclusiv daca va suporta in totalitate sau in parte costul ocazionat de aceasta.

Art. 197. – Salariatii care au incheiat un act aditional la contractul individual de munca cu privire la formarea profesionala pot primi in afara salariului corespunzator locului de munca si alte avantaje in natura pentru formarea profesionala.

Contracte speciale de formare profesionala organizata de angajator

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 198. – Sunt considerate contracte speciale de formare profesionala contractul de calificare profesionala si contractul de adaptare profesionala.

Art. 199. – (1) Contractul de calificare profesionala este cel in baza caruia salariatul se obliga sa urmeze cursurile de formare organizate de angajator pentru dobandirea unei calificari profesionale.

(2) Pot incheia contracte de calificare profesionala salariatii cu varsta minima de 16 ani impliniti, care nu au dobandit o calificare sau au dobandit o calificare ce nu le permite mentinerea locului de munca la acel angajator.

(3) Contractul de calificare profesionala se incheie pentru o durata cuprinsa intre 6 luni si 2 ani.

Art. 200. – (1) Pot incheia contracte de calificare profesionala numai angajatorii autorizati in acest sens de Ministerul Muncii si Solidaritatii Sociale si de Ministerul Educatiei si Cercetarii.

(2) Procedura de autorizare, precum si modul de atestare a calificarii profesionale se stabilesc prin lege speciala.

Art. 201. – (1) Contractul de adaptare profesionala se incheie in vederea adaptarii salariatilor debutanti la o functie noua, la un loc de munca nou sau in cadrul unui colectiv nou.

(2) Contractul de adaptare profesionala se incheie o data cu incheierea contractului individual de munca sau, dupa caz, la debutul salariatului in functia noua, la locul de munca nou sau in colectivul nou, in conditiile legii.

Art. 202. – (1) Contractul de adaptare profesionala este un contract incheiat pe durata determinata, ce nu poate fi mai mare de un an.

(2) La expirarea termenului contractului de adaptare profesionala salariatul poate fi supus unei evaluari in vederea stabilirii masurii in care acesta poate face fata functiei noi, locului de munca nou sau colectivului nou in care urmeaza sa presteze munca.

Art. 203. – (1) Formarea profesionala la nivelul angajatorului prin intermediul contractelor speciale se face de catre un formator.

(2) Formatorul este numit de angajator dintre salariatii calificati, cu o experienta profesionala de cel putin 2 ani in domeniul in care urmeaza sa se realizeze formarea profesionala.

(3) Un formator poate asigura formarea, in acelasi timp, pentru cel mult 3 salariati.

(4) Exercitarea activitatii de formare profesionala se include in programul normal de lucru al formatorului.

Art. 204. – (1) Formatorul are obligatia de a primi, de a ajuta, de a informa si de a indruma salariatul pe durata contractului special de formare profesionala si de a supraveghea indeplinirea atributiilor de serviciu corespunzatoare postului ocupat de salariatul in formare.

(2) Formatorul asigura cooperarea cu alte organisme de formare si participa la evaluarea salariatului care a beneficiat de formare profesionala.

Contractul de ucenicie la locul de munca

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 205. – (1) Ucenicia la locul de munca se organizeaza in baza contractului de ucenicie.

(2) Contractul de ucenicie la locul de munca este contractul individual de munca de tip particular, in temeiul caruia:

a) angajatorul persoana juridica sau persoana fizica se obliga ca, in afara platii unui salariu, sa asigure formarea profesionala a ucenicului intr-o meserie potrivit domeniului sau de activitate;

b) ucenicul se obliga sa se formeze profesional si sa munceasca in subordinea angajatorului respectiv.

(3) Contractul de ucenicie la locul de munca se incheie pe durata determinata.

Art. 206. – Abrogat.

Art. 207. – (1) Persoana incadrata in munca in baza unui contract de ucenicie are statut de ucenic.

Sindicatele

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 217. – (1) Sindicatele sunt persoane juridice independente, fara scop patrimonial, constituite in scopul apararii si promovarii drepturilor colective si individuale, precum si a intereselor profesionale, economice, sociale, culturale si sportive ale membrilor lor.

(2) Conditiile si procedura de dobandire a personalitatii juridice de catre organizatiile sindicale se reglementeaza prin lege speciala.

(3) Organizatiile sindicale au dreptul de a-si reglementa prin statutele proprii modul de organizare, asociere si gestiune, cu conditia ca statutele sa fie adoptate printr-o procedura democratica, in conditiile legii.

Art. 218. – Sindicatele participa prin reprezentantii proprii, in conditiile legii, la negocierea si incheierea contractelor colective de munca, la tratative sau acorduri cu autoritatile publice si cu patronatele, precum si in structurile specifice dialogului social.

Art. 219. – Sindicatele se pot asocia in mod liber, in conditiile legii, in federatii, confederatii sau uniuni teritoriale.

Art. 220. – Exercitiul dreptului sindical al salariatilor este recunoscut la nivelul tuturor angajatorilor, cu respectarea drepturilor si libertatilor garantate prin Constitutie si in conformitate cu dispozitiile prezentului cod si ale legilor speciale.

Art. 221. – (1) Este interzisa orice interventie a autoritatilor publice de natura a limita drepturile sindicale sau a le impiedica exercitarea lor legala.

(2) Este interzis, de asemenea, orice act de ingerinta al patronilor sau al organizatiilor patronale, fie direct, fie prin reprezentantii sau membrii lor, in constituirea organizatiilor sindicale sau in exercitarea drepturilor lor.

Art. 222. – La cererea membrilor lor, sindicatele pot sa ii reprezinte pe acestia in cadrul conflictelor de drepturi.

Art. 223. – (1) Reprezentantilor alesi in organele de conducere ale sindicatelor li se asigura protectia legii contra oricaror forme de conditionare, constrangere sau limitare a exercitarii functiilor lor.

(2) Pe toata durata exercitarii mandatului, precum si pe o perioada de 2 ani de la incetarea acestuia reprezentantii alesi in organele de conducere ale sindicatelor nu pot fi concediati pentru motive care nu tin de persoana salariatului, pentru necorespundere profesionala sau pentru motive ce tin de indeplinirea mandatului pe care l-au primit de la salariatii din unitate.

(3) Alte masuri de protectie a celor alesi in organele de conducere ale sindicatelor sunt prevazute in legi speciale si in contractul colectiv de munca aplicabil.

Reprezentantii salariatilor

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 224. – (1) La angajatorii la care sunt incadrati mai mult de 20 de salariati si daca nici unul nu este membru de sindicat, interesele acestora pot fi promovate si aparate de reprezentantii lor, alesi si mandatati special in acest scop.

(2) Reprezentantii salariatilor sunt alesi in cadrul adunarii generale a salariatilor, cu votul a cel putin jumatate din numarul total al salariatilor.

(3) Reprezentantii salariatilor nu pot sa desfasoare activitati ce sunt recunoscute prin lege exclusiv sindicatelor.

Art. 225. – (1) Pot fi alesi ca reprezentanti ai salariatilor salariatii care au implinit varsta de 21 de ani si care au lucrat la angajator cel putin un an fara intrerupere.

(2) Conditia vechimii prevazute la alin. (1) nu este necesara in cazul alegerii reprezentantilor salariatilor la angajatorii nou-infiintati.

(3) Numarul de reprezentanti alesi ai salariatilor se stabileste de comun acord cu angajatorul, in raport cu numarul de salariati ai acestuia.

(4) Durata mandatului reprezentantilor salariatilor nu poate fi mai mare de 2 ani.

Art. 226. – Reprezentantii salariatilor au urmatoarele atributii principale:

a) sa urmareasca respectarea drepturilor salariatilor, in conformitate cu legislatia in vigoare, cu contractul colectiv de munca aplicabil, cu contractele individuale de munca si cu regulamentul intern;

b) sa participe la elaborarea regulamentului intern;

c) sa promoveze interesele salariatilor referitoare la salariu, conditii de munca, timp de munca si timp de odihna, stabilitate in munca, precum si orice alte interese profesionale, economice si sociale legate de relatiile de munca;

d) sa sesizeze inspectoratul de munca cu privire la nerespectarea dispozitiilor legale si ale contractului colectiv de munca aplicabil.

Art. 227. – Atributiile reprezentantilor salariatilor, modul de indeplinire a acestora, precum si durata si limitele mandatului lor se stabilesc in cadrul adunarii generale a salariatilor, in conditiile legii.

Art. 228. – Timpul alocat reprezentantilor salariatilor in vederea indeplinirii mandatului pe care l-au primit este de 20 de ore pe luna si se considera timp efectiv lucrat, fiind salarizat corespunzator.

Art. 229. – Pe toata durata exercitarii mandatului reprezentantii salariatilor nu pot fi concediati pentru motive care nu tin de persoana salariatului, pentru necorespundere profesionala sau pentru motive ce tin de indeplinirea mandatului pe care l-au primit de la salariati.

Patronatul

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 230. – Patronul, denumit in prezentul cod angajator, este persoana juridica inmatriculata sau persoana fizica autorizata potrivit legii, care administreaza si utilizeaza capitalul, indiferent de natura acestuia, in scopul obtinerii de profit in conditii de concurenta, si care angajeaza munca salariata.

Art. 231. – (1) Patronatele sunt organizatii ale patronilor, autonome, fara caracter politic, infiintate ca persoane juridice de drept privat, fara scop patrimonial.

(2) Patronatele se pot constitui in uniuni, federatii, confederatii patronale sau in alte structuri asociative.

Art. 232. – (1) Patronatele reprezinta, sustin si apara interesele membrilor lor in relatiile cu autoritatile publice, cu sindicatele si cu alte persoane juridice si fizice, in raport cu obiectul si scopul lor de activitate, potrivit propriilor statute si in acord cu prevederile legii.

(2) La cererea membrilor lor, patronatele ii pot reprezenta pe acestia in cazul conflictelor de drepturi.

Art. 233. – Membrilor organelor de conducere alese ale patronatelor li se asigura protectia legii contra oricaror forme de discriminare, conditionare, constrangere sau limitare a exercitarii functiilor lor.

Art. 234. – Patronatele sunt parteneri sociali in relatiile colective de munca, participand, prin reprezentanti proprii, la negocierea si incheierea contractelor colective de munca, la tratative si acorduri cu autoritatile publice si cu sindicatele, precum si in structurile specifice dialogului social.

Art. 235. – (1) Constituirea si functionarea asociatiilor patronale, precum si exercitarea drepturilor si obligatiilor acestora sunt reglementate prin lege.

(2) Este interzisa orice interventie a autoritatilor publice de natura a limita exercitarea drepturilor patronale sau a le impiedica exercitarea legala.

(3) Este interzis, de asemenea, orice act de ingerinta al salariatilor sau al sindicatului, fie direct, fie prin reprezentantii lor sau prin membrii sindicatului, dupa caz, in constituirea asociatiilor patronale sau in exercitarea drepturilor lor.

Contractele colective de munca

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 236. – (1) Contractul colectiv de munca este conventia incheiata in forma scrisa intre angajator sau organizatia patronala, de o parte, si salariati, reprezentati prin sindicate ori in alt mod prevazut de lege, de cealalta parte, prin care se stabilesc clauze privind conditiile de munca, salarizarea, precum si alte drepturi si obligatii ce decurg din raporturile de munca.

(2) Negocierea colectiva este obligatorie, cu exceptia cazului in care angajatorul are incadrati mai putin de 21 de salariati.

(3) La negocierea clauzelor si la incheierea contractelor colective de munca partile sunt egale si libere.

(4) Contractele colective de munca, incheiate cu respectarea dispozitiilor legale constituie legea partilor.

Art. 237. – Partile, reprezentarea acestora si procedura de negociere si de incheiere a contractelor colective de munca sunt stabilite potrivit legii.

Art. 238. – (1) Contractele colective de munca nu pot contine clauze care sa stabileasca drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de munca incheiate la nivel superior.

(2) Contractele individuale de munca nu pot contine clauze care sa stabileasca drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de munca.

(3) La incheierea contractului colectiv de munca prevederile legale referitoare la drepturile salariatilor au un caracter minimal.

Art. 239. – Prevederile contractului colectiv de munca produc efecte pentru toti salariatii, indiferent de data angajarii sau de afilierea lor la o organizatie sindicala.

Art. 240. – (1) Contractele colective de munca se pot incheia la nivelul angajatorilor, al ramurilor de activitate si la nivel national.

(2) Contractele colective de munca se pot incheia si la nivelul unor grupuri de angajatori, denumite in continuare grupuri de angajatori.

Art. 241. – (1) Clauzele contractelor colective de munca produc efecte dupa cum urmeaza:

a) pentru toti salariatii angajatorului, in cazul contractelor colective de munca incheiate la acest nivel;

b) pentru toti salariatii incadrati la angajatorii care fac parte din grupul de angajatori pentru care s-a incheiat contractul colectiv de munca la acest nivel;

c) pentru toti salariatii incadrati la toti angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a incheiat contractul colectiv de munca la acest nivel;

d) pentru toti salariatii incadrati la toti angajatorii din tara, in cazul contractului colectiv de munca la nivel national.

(2) La fiecare dintre nivelurile prevazute la art. 240 se incheie un singur contract colectiv de munca.

Art. 242. – Contractul colectiv de munca se incheie pe o perioada determinata, care nu poate fi mai mica de 12 luni, sau pe durata unei lucrari determinate.

Art. 243. – (1) Executarea contractului colectiv de munca este obligatorie pentru parti.

(2) Neindeplinirea obligatiilor asumate prin contractul colectiv de munca atrage raspunderea partilor care se fac vinovate de aceasta.

Art. 244. – Clauzele contractului colectiv de munca pot fi modificate pe parcursul executarii lui, in conditiile legii, ori de cate ori partile convin acest lucru.

Art. 245. – Contractul colectiv de munca inceteaza:

a) la implinirea termenului sau la terminarea lucrarii pentru care a fost incheiat, daca partile nu convin prelungirea aplicarii acestuia;

b) la data dizolvarii sau lichidarii judiciare a angajatorului;

c) prin acordul partilor.

Art. 246. – Aplicarea contractului colectiv de munca poate fi suspendata prin acordul de vointa al partilor ori in caz de forta majora.

Art. 247. – In cazul in care la nivel de angajator, grup de angajatori sau ramura nu exista contract colectiv de munca, se aplica contractul colectiv de munca incheiat la nivel superior.

Conflictele de munca

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 248. – (1) Conflictul de munca reprezinta orice dezacord intervenit intre partenerii sociali, in raporturile de munca.

(2) Conflictele de munca ce au ca obiect stabilirea conditiilor de munca cu ocazia negocierii contractelor colective de munca sunt conflicte referitoare la interesele cu caracter profesional, social sau economic ale salariatilor, denumite conflicte de interese.

(3) Conflictele de munca ce au ca obiect exercitarea unor drepturi sau indeplinirea unor obligatii decurgand din legi ori din alte acte normative, precum si din contractele colective sau individuale de munca sunt conflicte referitoare la drepturile salariatilor, denumite conflicte de drepturi.

Art. 249. – Procedura de solutionare a conflictelor de munca se stabileste prin lege speciala.

Greva

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 250. – Salariatii au dreptul la greva pentru apararea intereselor profesionale, economice si sociale.

Art. 251. – (1) Greva reprezinta incetarea voluntara si colectiva a lucrului de catre salariati.

(2) Participarea salariatilor la greva este libera. Nici un salariat nu poate fi constrans sa participe sau sa nu participe la o greva.

(3) Limitarea sau interzicerea dreptului la greva poate interveni numai in cazurile si pentru categoriile de salariati prevazute expres de lege.

Art. 252. – Participarea la greva, precum si organizarea acesteia cu respectarea legii nu reprezinta o incalcare a obligatiilor salariatilor si nu pot avea drept consecinta sanctionarea disciplinara a salariatilor grevisti sau a organizatorilor grevei.

Art. 253. – Modul de exercitare a dreptului de greva, organizarea, declansarea si desfasurarea grevei, procedurile prealabile declansarii grevei, suspendarea si incetarea grevei, precum si orice alte aspecte legate de greva se reglementeaza prin lege speciala.

Inspectia Muncii

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 254. – Aplicarea reglementarilor generale si speciale in domeniul relatiilor de munca, securitatii si sanatatii in munca este supusa controlului Inspectiei Muncii, ca organism specializat al administratiei publice centrale, cu personalitate juridica, in subordinea Ministerului Muncii si Solidaritatii Sociale.

Art. 255. – Inspectia Muncii are in subordine inspectorate teritoriale de munca, organizate in fiecare judet si in municipiul Bucuresti.

Art. 256. – Infiintarea si organizarea Inspectiei Muncii sunt reglementate prin lege speciala.

Raspunderea juridica

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 257. – Regulamentul intern se intocmeste de catre angajator, cu consultarea sindicatului sau a reprezentantilor salariatilor, dupa caz.

Art. 258. – Regulamentul intern cuprinde cel putin urmatoarele categorii de dispozitii:

a) reguli privind protectia, igiena si securitatea in munca in cadrul unitatii;

b) reguli privind respectarea principiului nediscriminarii si al inlaturarii oricarei forme de incalcare a demnitatii;

c) drepturile si obligatiile angajatorului si al salariatilor;

d) procedura de solutionare a cererilor sau reclamatiilor individuale ale salariatilor;

e) reguli concrete privind disciplina muncii in unitate;

f) abaterile disciplinare si sanctiunile aplicabile;

g) reguli referitoare la procedura disciplinara;

h) modalitatile de aplicare a altor dispozitii legale sau contractuale specifice.

Art. 259. – (1) Regulamentul intern se aduce la cunostinta salariatilor prin grija angajatorului si isi produce efectele fata de salariati din momentul incunostintarii acestora.

(2) Obligatia de informare a salariatilor cu privire la continutul regulamentului intern trebuie indeplinita de angajator.

(3) Modul concret de informare a fiecarui salariat cu privire la continutul regulamentului intern se stabileste prin contractul colectiv de munca aplicabil sau, dupa caz, prin continutul regulamentului intern.

(4) Regulamentul intern se afiseaza la sediul angajatorului.

Art. 260. – Orice modificare ce intervine in continutul regulamentului intern este supusa procedurilor de informare prevazute la art. 259.

Art. 261. – (1) Orice salariat interesat poate sesiza angajatorul cu privire la dispozitiile regulamentului intern, in masura in care face dovada incalcarii unui drept al sau.

(2) Controlul legalitatii dispozitiilor cuprinse in regulamentul intern este de competenta instantelor judecatoresti, care pot fi sesizate in termen de 30 de zile de la data comunicarii de catre angajator a modului de solutionare a sesizarii formulate potrivit alin. (1).

Art. 262. – (1) Intocmirea regulamentului intern la nivelul fiecarui angajator se realizeaza in termen de 60 de zile de la data intrarii in vigoare a prezentului cod.

(2) In cazul angajatorilor infiintati dupa intrarea in vigoare a prezentului cod, termenul de 60 de zile prevazut la alin. (1) incepe sa curga de la data dobandirii personalitatii juridice.

Raspunderea disciplinara

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 263. – (1) Angajatorul dispune de prerogativa disciplinara, avand dreptul de a aplica, potrivit legii, sanctiuni disciplinare salariatilor sai ori de cate ori constata ca acestia au savarsit o abatere disciplinara.

(2) Abaterea disciplinara este o fapta in legatura cu munca si care consta intr-o actiune sau inactiune savarsita cu vinovatie de catre salariat, prin care acesta a incalcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de munca sau contractul colectiv de munca aplicabil, ordinele si dispozitiile legale ale conducatorilor ierarhici.

Art. 264. – (1) Sanctiunile disciplinare pe care le poate aplica angajatorul in cazul in care salariatul savarseste o abatere disciplinara sunt:

a) avertismentul scris;

b) suspendarea contractului individual de munca pentru o perioada ce nu poate depasi 10 zile lucratoare;

c) retrogradarea din functie, cu acordarea salariului corespunzator functiei in care s-a dispus retrogradarea, pentru o durata ce nu poate depasi 60 de zile;

d) reducerea salariului de baza pe o durata de 1-3 luni cu 5-10%;

e) reducerea salariului de baza si/sau, dupa caz, si a indemnizatiei de conducere pe o perioada de 1-3 luni cu 5-10%;

f) desfacerea disciplinara a contractului individual de munca.

(2) In cazul in care, prin statute profesionale aprobate prin lege speciala, se stabileste un alt regim sanctionator, va fi aplicat acesta.

Art. 265. – (1) Amenzile disciplinare sunt interzise.

(2) Pentru aceeasi abatere disciplinara se poate aplica numai o singura sanctiune.

Art. 266. – Angajatorul stabileste sanctiunea disciplinara aplicabila in raport cu gravitatea abaterii disciplinare savarsite de salariat, avandu-se in vedere urmatoarele:

a) imprejurarile in care fapta a fost savarsita;

b) gradul de vinovatie a salariatului;

c) consecintele abaterii disciplinare;

d) comportarea generala in serviciu a salariatului;

e) eventualele sanctiuni disciplinare suferite anterior de catre acesta.

Art. 267. – (1) Sub sanctiunea nulitatii absolute, nici o masura, cu exceptia celei prevazute la art. 264 alin. (1) lit. a), nu poate fi dispusa mai inainte de efectuarea unei cercetari disciplinare prealabile.

(2) In vederea desfasurarii cercetarii disciplinare prealabile, salariatul va fi convocat in scris de persoana imputernicita de catre angajator sa realizeze cercetarea, precizandu-se obiectul, data, ora si locul intrevederii.

(3) Neprezentarea salariatului la convocarea facuta in conditiile prevazute la alin. (2) fara un motiv obiectiv da dreptul angajatorului sa dispuna sanctionarea, fara efectuarea cercetarii disciplinare prealabile.

(4) In cursul cercetarii disciplinare prealabile salariatul are dreptul sa formuleze si sa sustina toate apararile in favoarea sa si sa ofere persoanei imputernicite sa realizeze cercetarea toate probele si motivatiile pe care le considera necesare, precum si dreptul sa fie asistat, la cererea sa, de catre un reprezentant al sindicatului al carui membru este.

Art. 268. – (1) Angajatorul dispune aplicarea sanctiunii disciplinare printr-o decizie emisa in forma scrisa, in termen de 30 de zile calendaristice de la data luarii la cunostinta despre savarsirea abaterii disciplinare, dar nu mai tarziu de 6 luni de la data savarsirii faptei.

(2) Sub sanctiunea nulitatii absolute, in decizie se cuprind in mod obligatoriu:

a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinara;

b) precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de munca aplicabil, care au fost incalcate de salariat;

c) motivele pentru care au fost inlaturate apararile formulate de salariat in timpul cercetarii disciplinare prealabile sau motivele pentru care, in conditiile prevazute la art. 267 alin. (3), nu a fost efectuata cercetarea;

d) temeiul de drept in baza caruia sanctiunea disciplinara se aplica;

e) termenul in care sanctiunea poate fi contestata;

f) instanta competenta la care sanctiunea poate fi contestata.

(3) Decizia de sanctionare se comunica salariatului in cel mult 5 zile calendaristice de la data emiterii si produce efecte de la data comunicarii.

(4) Comunicarea se preda personal salariatului, cu semnatura de primire, ori, in caz de refuz al primirii, prin scrisoare recomandata, la domiciliul sau resedinta comunicata de acesta.

(5) Decizia de sanctionare poate fi contestata de salariat la instantele judecatoresti competente in termen de 30 de zile calendaristice de la data comunicarii.

Raspunderea patrimoniala

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 269. – (1) Angajatorul este obligat, in temeiul normelor si principiilor raspunderii civile contractuale, sa il despagubeasca pe salariat in situatia in care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului in timpul indeplinirii obligatiilor de serviciu sau in legatura cu serviciul.

(2) In cazul in care angajatorul refuza sa il despagubeasca pe salariat, acesta se poate adresa cu plangere instantelor judecatoresti competente.

(3) Angajatorul care a platit despagubirea isi va recupera suma aferenta de la salariatul vinovat de producerea pagubei, in conditiile art. 270 si urmatoarele.

Art. 270. – (1) Salariatii raspund patrimonial, in temeiul normelor si principiilor raspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina si in legatura cu munca lor.

(2) Salariatii nu raspund de pagubele provocate de forta majora sau de alte cauze neprevazute si care nu puteau fi inlaturate si nici de pagubele care se incadreaza in riscul normal al serviciului.

Art. 271. – (1) Cand paguba a fost produsa de mai multi salariati, cuantumul raspunderii fiecaruia se stabileste in raport cu masura in care a contribuit la producerea ei.

(2) Daca masura in care s-a contribuit la producerea pagubei nu poate fi determinata, raspunderea fiecaruia se stabileste proportional cu salariul sau net de la data constatarii pagubei si, atunci cand este cazul, si in functie de timpul efectiv lucrat de la ultimul sau inventar.

Art. 272. – (1) Salariatul care a incasat de la angajator o suma nedatorata este obligat sa o restituie.

(2) Daca salariatul a primit bunuri care nu i se cuveneau si care nu mai pot fi restituite in natura sau daca acestuia i s-au prestat servicii la care nu era indreptatit, este obligat sa suporte contravaloarea lor. Contravaloarea bunurilor sau serviciilor in cauza se stabileste potrivit valorii acestora de la data platii.

Art. 273. – (1) Suma stabilita pentru acoperirea daunelor se retine in rate lunare din drepturile salariale care se cuvin persoanei in cauza din partea angajatorului la care este incadrata in munca.

(2) Ratele nu pot fi mai mari de o treime din salariul lunar net, fara a putea depasi impreuna cu celelalte retineri pe care le-ar avea cel in cauza, jumatate din salariul respectiv.

Art. 274. – (1) In cazul in care contractul individual de munca inceteaza inainte ca salariatul sa il fi despagubit pe angajator si cel in cauza se incadreaza la un alt angajator ori devine functionar public, retinerile din salariu se fac de catre noul angajator sau noua institutie ori autoritate publica, dupa caz, pe baza titlului executoriu transmis in acest scop de catre angajatorul pagubit.

(2) Daca persoana in cauza nu s-a incadrat in munca la un alt angajator, in temeiul unui contract individual de munca ori ca functionar public, acoperirea daunei se va face prin urmarirea bunurilor sale, in conditiile Codului de procedura civila.

Art. 275. – In cazul in care acoperirea prejudiciului prin retineri lunare din salariu nu se poate face intr-un termen de maximum 3 ani de la data la care s-a efectuat prima rata de retineri, angajatorul se poate adresa executorului judecatoresc in conditiile Codului de procedura civila.

Raspunderea contraventionala

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 276. – (1) Constituie contraventie si se sanctioneaza astfel urmatoarele fapte:

a) nerespectarea dispozitiilor privind garantarea in plata a salariului minim brut pe tara, cu amenda de la 300 lei la 2.000 lei;

b) incalcarea de catre angajator a prevederilor art. 34 alin. (5), cu amenda de la 300 lei la 1.000 lei;

c) impiedicarea sau obligarea, prin amenintari ori prin violente, a unui salariat sau a unui grup de salariati sa participe la greva ori sa munceasca in timpul grevei, cu amenda de la 1.500 lei la 3.000 lei;

d) stipularea in contractul individual de munca a unor clauze contrare dispozitiilor legale, cu amenda de la 2.000 lei la 5.000 lei;

e) primirea la munca a persoanelor fara incheierea unui contract individual de munca, potrivit art. 16 alin. (1), cu amenda de la 1.500 lei la 2.000 lei pentru fiecare persoana identificata, fara a depasi valoarea cumulata de 100.000 lei;

f) incalcarea de catre angajator a prevederilor art. 134 si 137, cu amenda de la 5.000 lei la 10.000 lei;

g) incalcarea obligatiei prevazute la art. 135, cu amenda de la 5.000 lei la 20.000 lei;

h) nerespectarea dispozitiilor privind munca suplimentara, cu amenda de la 1.500 lei la 3.000 lei;

i) nerespectarea prevederilor legale privind acordarea repausului saptamanal, cu amenda de la 1.500 lei la 3.000 lei;

j) neacordarea indemnizatiei prevazute la art. 53 alin. (1), in cazul in care angajatorul isi intrerupe temporar activitatea cu mentinerea raporturilor de munca, cu amenda de la 1.500 lei la 5.000 lei;

k) incalcarea prevederilor legale referitoare la munca de noapte, cu amenda de la 1.500 lei la 3.000 lei.

(2) Constatarea contraventiilor si aplicarea sanctiunilor se fac de catre inspectorii de munca.

(3) Contraventiilor prevazute la alin. (1) li se aplica dispozitiile legislatiei in vigoare.

Raspunderea penala

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 277. – Neexecutarea unei hotarari judecatoresti definitive privind plata salariilor in termen de 15 zile de la data cererii de executare adresate angajatorului de catre partea interesata constituie infractiune si se pedepseste cu inchisoare de la 3 la 6 luni sau cu amenda.

Art. 278. – Neexecutarea unei hotarari judecatoresti definitive privind reintegrarea in munca a unui salariat constituie infractiune si se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 1 an sau cu amenda.

Art. 279. – (1) In cazul infractiunilor prevazute la art. 277 si 278 actiunea penala se pune in miscare la plangerea persoanei vatamate.

(2) Impacarea partilor inlatura raspunderea penala.

Art. 280. – Abrogat.

Art. 2801. – Incadrarea in munca a minorilor cu nerespectarea conditiilor legale de varsta sau folosirea acestora pentru prestarea unor activitati cu incalcarea prevederilor legale referitoare la regimul de munca al minorilor constituie infractiune si se pedepseste cu inchisoare de la 1 la 3 ani.

Jurisdictia muncii

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 281. – Jurisdictia muncii are ca obiect solutionarea conflictelor de munca cu privire la incheierea, executarea, modificarea, suspendarea si incetarea contractelor individuale sau, dupa caz, colective de munca prevazute de prezentul cod, precum si a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod.

Art. 282. – Pot fi parti in conflictele de munca:

a) salariatii, precum si orice alta persoana titulara a unui drept sau a unei obligatii in temeiul prezentului cod, al altor legi sau al contractelor colective de munca;

b) angajatorii – persoane fizice si/sau persoane juridice-, agentii de munca temporara, utilizatorii, precum si orice alta persoana care beneficiaza de o munca desfasurata in conditiile prezentului cod;

c) sindicatele si patronatele;

d) alte persoane juridice sau fizice care au aceasta vocatie in temeiul legilor speciale sau al Codului de procedura civila.

Art. 283. – (1) Cererile in vederea solutionarii unui conflict de munca pot fi formulate:

a) in termen de 30 de zile calendaristice de la data in care a fost comunicata decizia unilaterala a angajatorului referitoare la incheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau incetarea contractului individual de munca;

b) in termen de 30 de zile calendaristice de la data in care s-a comunicat decizia de sanctionare disciplinara;

c) in termen de 3 ani de la data nasterii dreptului la actiune, in situatia in care obiectul conflictului individual de munca consta in plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despagubiri catre salariat, precum si in cazul raspunderii patrimoniale a salariatilor fata de angajator;

d) pe toata durata existentei contractului, in cazul in care se solicita constatarea nulitatii unui contract individual sau colectiv de munca ori a unor clauze ale acestuia;

e) in termen de 6 luni de la data nasterii dreptului la actiune, in cazul neexecutarii contractului colectiv de munca ori a unor clauze ale acestuia.

(2) In toate situatiile, altele decat cele prevazute la alin. (1), termenul este de 3 ani de la data nasterii dreptului.

Competenta materiala si teritoriala

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 284. – (1) Judecarea conflictelor de munca este de competenta instantelor stabilite conform Codului de procedura civila.

(2) Cererile referitoare la cauzele prevazute la alin. (1) se adreseaza instantei competente in a carei circumscriptie reclamantul isi are domiciliul sau resedinta ori, dupa caz, sediul

Reguli speciale de procedura

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 285. – Cauzele prevazute la art. 281 sunt scutite de taxa judiciara de timbru si de timbrul judiciar.

Art. 286. – (1) Cererile referitoare la solutionarea conflictelor de munca se judeca in regim de urgenta.

(2) Termenele de judecata nu pot fi mai mari de 15 zile.

(3) Procedura de citare a partilor se considera legal indeplinita daca se realizeaza cu cel putin 24 de ore inainte de termenul de judecata.

Art. 287. – Sarcina probei in conflictele de munca revine angajatorului, acesta fiind obligat sa depuna dovezile in apararea sa pana la prima zi de infatisare.

Art. 288. – Administrarea probelor se face cu respectarea regimului de urgenta, instanta fiind in drept sa decada din beneficiul probei admise partea care intarzie in mod nejustificat administrarea acesteia.

Art. 289. – Hotararile pronuntate in fond sunt definitive si executorii de drept.

Art. 290. – Procedura de solutionare a conflictelor de munca se reglementeaza prin lege speciala.

Art. 291. – Dispozitiile prezentului titlu se completeaza cu prevederile Codului de procedura civila.

Dispozitii tranzitorii si finale

27 mai 202016 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 292. – Potrivit obligatiilor internationale asumate de Romania, legislatia muncii va fi armonizata permanent cu normele Uniunii Europene, cu conventiile si recomandarile Organizatiei Internationale a Muncii, cu normele dreptului international al muncii.

Art. 293. – Romania va realiza transpunerea, pana la data aderarii la Uniunea Europeana, in legislatia nationala a dispozitiilor comunitare privind comitetul european de intreprindere in unitatile de dimensiune comunitara, pe masura aparitiei si dezvoltarii in economie a unor astfel de intreprinderi, precum si pe cele privind detasarea salariatilor in cadrul furnizarii de servicii.

Art. 294. – In sensul prezentului cod, prin salariati cu functie de conducere se intelege administratorii-salariati, inclusiv presedintele consiliului de administratie daca este si salariat, directorii generali si directorii, directorii generali adjuncti si directorii adjuncti, sefii compartimentelor de munca – divizii, departamente, sectii, ateliere, servicii, birouri -, precum si asimilatii lor stabiliti potrivit legii sau prin contractele colective de munca ori, dupa caz, prin regulamentul intern.

Art. 295. – (1) Dispozitiile prezentului cod se intregesc cu celelalte dispozitii cuprinse in legislatia muncii si, in masura in care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de munca prevazute de prezentul cod, cu dispozitiile legislatiei civile.

(2) Prevederile prezentului cod se aplica cu titlu de drept comun si acelor raporturi juridice de munca neintemeiate pe un contract individual de munca, in masura in care reglementarile speciale nu sunt complete si aplicarea lor nu este incompatibila cu specificul raporturilor de munca respective.

Art. 296. – (1) Vechimea in munca stabilita pana la data de 31 decembrie 2008 se probeaza cu carnetul de munca.

(2) Dupa data abrogarii Decretului nr. 92/1976 privind carnetul de munca, cu modificarile ulterioare, vechimea in munca stabilita pana la data de 31 decembrie 2008 se reconstituie, la cererea persoanei care nu poseda carnet de munca, de catre instanta judecatoreasca competenta sa solutioneze conflictele de munca, pe baza inscrisurilor sau a altor probe din care sa rezulte existenta raporturilor de munca. Cererile de reconstituire formulate anterior datei abrogarii Decretului nr. 92/1976, cu modificarile ulterioare, se vor solutiona potrivit dispozitiilor acestui act normativ.

(3) Angajatorii care pastreaza si completeaza carnetele de munca le vor elibera titularilor in mod esalonat, pana la data de 30 iunie 2009, pe baza de proces-verbal individual de predare-primire.

(4) Inspectoratele teritoriale de munca ce detin carnetele de munca ale salariatilor le vor elibera pana la data prevazuta la alin. (3), in conditiile stabilite prin ordin al ministrului muncii, solidaritatii sociale si familiei.

Art. 297. – Pe data intrarii in vigoare a prezentului cod cauzele privind conflicte de munca aflate pe rolul tribunalelor se judeca in continuare potrivit dispozitiilor procesuale aplicabile la data sesizarii instantelor.

Art. 298. – (1) Prezentul cod intra in vigoare la data de 1 martie 2003.

(2) Pe data intrarii in vigoare a prezentului cod se abroga:

– Codul muncii al R.S.R., Legea nr. 10/1972, publicata in Buletinul Oficial, Partea I, nr. 140 din 1 decembrie 1972, cu modificarile si completarile ulterioare;

– Legea nr. 1/1970 – Legea organizarii si disciplinei muncii in unitatile socialiste de stat, publicata in Buletinul Oficial, Partea I, nr. 27 din 27 martie 1970, cu modificarile si completarile ulterioare;

– Decretul nr. 63/1981 privind modul de recuperare a unor pagube aduse avutului obstesc, publicat in Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 25 martie 1981;

– Legea nr. 30/1990 privind angajarea salariatilor in functie de competenta, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 125 din 16 noiembrie 1990;

– Legea nr. 2/1991 privind cumulul de functii, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 1 din 8 ianuarie 1991;

– Legea salarizarii nr. 14/1991, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 32 din 9 februarie 1991, cu modificarile si completarile ulterioare;

– Legea nr. 6/1992 privind concediul de odihna si alte concedii ale salariatilor, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 16 din 10 februarie 1992;

– Legea nr. 68/1993 privind garantarea in plata a salariului minim, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 246 din 15 octombrie 1993;

– Legea nr. 75/1996 privind stabilirea zilelor de sarbatoare legala in care nu se lucreaza, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 150 din 17 iulie 1996, cu modificarile si completarile ulterioare;

– art. 34 si 35 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de munca, republicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 184 din 19 mai 1998;

– orice alte dispozitii contrare.

(3) Pe data de 1 ianuarie 2009 se abroga dispozitiile Decretului nr. 92/1976 privind carnetul de munca, publicat in Buletinul Oficial, Partea I, nr. 37 din 26 aprilie 1976, cu modificarile ulterioare.

DEFINITII

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

In sensul legislaţiei privind protecţia consumatorilor următorii termeni se înţeleg astfel:

1. Agent economic – persoana fizica sau juridica, autorizata, care in cadrul activităţii sale profesionale fabrica, importa, transporta sau comercializează produse ori parţi din acestea sau prestează servicii;

2. Aliment nepreambalat – aliment vrac care nu este supus operaţiunii de preambalare si care, pentru vânzare, este măsurat sau cântărit in prezenta consumatorului

3. Autoritate cu atribuţii de protecţia consumatorilor – Autoritatea administraţiei publice centrale si serviciile sale desconcentrate abilitate sa constate si sa aplice sancţiuni pentru nerespectarea dispoziţiilor privind protecţia consumatorilor

4. Calitate – ansamblul de proprietati si caracteristici ale unui produs sau serviciu, care ii conferă aptitudinea de a satisface, conform destinaţiei acestuia, necesitatile explicite sau implicite;

5. Centru comercial -structura de vânzare cu suprafaţa medie sau mare in care se desfasoara activitati de comercializare cu amănuntul de produse, servicii de piaţa si de alimentaţie publica, ce utilizează o infrastructura comuna si utilitati adecvate

6. clauza abuziva – clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul si care prin ea insasi sau împreuna cu alte prevederi din contract creează, in detrimentul consumatorilor si contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiile parţilor

7. comerciant – persoana fizica sau juridica autorizata sa desfăşoare activitatea de comercializare a produselor si serviciilor de piaţa;

8. comerţ ambulant – activitatea de comercializare cu amănuntul realizata prin trecere dintr-un loc in altul, in rulote mobile, standuri mobile, chioşcuri mobile sau in vehicule special amenajate

9. comerţ cu amănuntul/de detail – activitatea desfăşurata de agenţii economici care vând produse, de regula, direct consumatorilor pentru uzul personal al acestora;

10. comerţ cu ridicata/de gros – activitatea desfăşurata de agenţii economici care cumpăra produse in cantitati mari in scopul revanzarii acestora in cantitati mai mici altor comercianţi sau utilizatori profesionali si colectivi

11. comerţ de gros cash and carry/forma de comerţ cu autoservire pe baza de legitimaţie de acces – activitatea desfăşurata de agenţii economici care vând mărfuri prin sistemul de autoservire către persoane juridice sau persoane fizice autorizate si asociaţii familiale autorizate conform legii, înregistrate in baza de date a vânzătorului, in scopul revanzarii si/sau prelucrării, precum si al utilizării acestora ca produse consumabile

12. comerţ in zone publice – activitatea de comercializare a produselor si serviciilor, desfăşurata permanent sau sezonier in pieţe, târguri, oboare, pasaje publice, porturi, aeroporturi, gări, autogări, drumuri publice si străzi sau orice zona de alta natura destinata folosinţei publice

13. consumator/consumator final – orice persoana fizica sau grup de persoane fizice constituite in asociaţii, care cumpăra, dobândeşte, utilizează ori consuma produse sau servicii in afara activităţii profesionale

14. contract încheiat cu consumatorii – contractele încheiate intre comercianţi si consumatori, inclusiv certificatele de garanţie, bonurile de comanda, facturile, borderourile sau bonurile de livrare, biletele, tichetele care conţin stipulări sau referiri la condiţii generale prestabilite

15. data durabilităţii minimale – data stabilita de producător pana la care un produs alimentar isi păstrează caracteristicile specifice in condiţii de depozitare corespunzătoare; produsele pentru care se stabileşte data durabilităţii minimale nu trebuie sa fie periculoase nici după aceasta data;

16. declaraţie de conformitate – declaraţia făcuta de către un producător sau un prestator, prin care acesta informează, pe propria răspundere, despre faptul ca un produs sau un serviciu este conform cu un document tehnic normativ;

17. distribuitor – agentul economic din lanţul de distribuţie;

18. durata medie de utilizare – intervalul de timp, stabilit in documente tehnice normative sau declarat de către producător ori convenit intre parţi, in cadrul căruia produsele de folosinţa îndelungata trebuie sa isi menţină caracteristicile funcţionale, daca au fost respectate condiţiile de transport, manipulare, depozitare si exploatare

19. eticheta – orice material scris, imprimat, litografiat, gravat sau ilustrat, care conţine elemente de identificare a produsului si care insoteste produsul sau este aderent la ambalajul acestuia;

20. exerciţiu comercial – una sau mai multe activitatea de comercializare cu ridicata, cu amănuntul, de tip cash and carry, de alimentaţie publica, precum si a serviciilor desfăşurate de un comerciant

21. garanţie – orice angajament asumat de vânzător sau producător fata de consumator, fara solicitarea unor costuri suplimentare, de restituire a preţului plătit de consumator, de reparare sau de înlocuire a produsului cumpărat, in cazul in care acesta nu corespunde condiţiilor enunţate in declaraţiile referitoare la garanţie sau in publicitatea aferenta

22. ingredient – orice substanţa, inclusiv aditivii, utilizata la producerea sau la prepararea unui aliment si care va fi conţinuta si de produsul finit ca atare sau intr-o forma modificata

23. lot – un ansamblu de unitati de vânzare dintr-un aliment fabricat, prelucrat sau ambalat in condiţii practic identice

24. pachet de servicii turistice – combinaţia prestabilita a cel puţin doua dintre următoarele trei grupe de servicii, cu condiţia ca durata neîntrerupta a acestora sa depaseasca 24 de ore sau sa cuprindă o înnoptare, si anume, transport, cazare si alte servicii, fara legătura cu transportul sau cazarea sau care nu sunt accesorii ale acestora si care reprezintă o parte semnificativa a pachetului de servicii turistice, cum ar fi: alimentaţie, tratament balnear, agrement si altele asemenea;

25. paguba – prejudiciul creat consumatorilor prin utilizarea unui produs periculos sau a unui produs cu defecte, precum si cel creat de servicii necorespunzătoare furnizate de prestator. Prejudiciul poate fi material, vătămarea integrităţii corporale sau a sanatatii, precum si pierderea vieţii

26. practici comerciale abuzive – metode de vânzare restrictive sau condiţionate care afectează interesele consumatorilor

27. prestator – agentul economic care furnizează servicii;

28. producător:

a) agentul economic care fabrica un produs finit sau o componenta a unui produs;
b) agentul economic care fabrica materie prima;
c) agentul economic care isi aplica denumirea, marca sau un alt semn distinctiv pe produs;
d) agentul economic care recondiţionează produsul;
e) agentul economic sau distribuitorul care prin activitatea sa modifica caracteristicile produsului;
f) reprezentantul înregistrat in România al unui agent economic care nu are sediul in România sau, in cazul inexistentei acestuia, importatorul produsului;
g) agentul economic care importa produse in vederea realizării ulterioare a unei operaţiuni de vânzare, închiriere, leasing sau orice alta forma de distribuţie specifica derulării afacerii;
h) distribuitorul produsului importat, in cazul in care nu se cunoaşte importatorul, chiar daca producătorul este menţionat;
i) distribuitorul produsului, in cazul in care importatorul nu poate fi identificat, daca nu informează persoana prejudiciata in termen de 30 de zile de la cererea acesteia asupra identitatii importatorului;

29. produs – bun material a cărui destinaţie finala este consumul sau utilizarea individuala ori colectiva; sunt considerate produse energia electrica, energia termica, apa si gazele livrate pentru consumul individual;

30. produs cu defecte – produsul la care modul de prezentare, utilizarea previzibila si data achiziţionării nu oferă siguranţa consumatorilor, producând pagube acestuia;

31. produs de folosinţa îndelungata – produsul relativ complex, constituit din piese si subansambluri, proiectat si construit pentru a putea fi utilizat pe durata medie de utilizare si asupra căruia se pot efectua reparaţii sau activitatea de întreţinere;

32. produs contrafăcut – Orice bun, inclusiv ambalajul acestuia, la care se constata utilizarea fara autorizare a unei mărci care este identica cu o marca legal înregistrata, sau produsul care nu poate fi diferenţiat in aspectele sale esenţiale de un produs de marca, prin care se incalca drepturile prevăzute de lege ale detinatorului legal al mărcii respective. Alimentele contrafăcute sunt alimentele a căror calitate, menţionata in acte normative sau in orice document declarat de producător inclusiv pe eticheta produsului, a fost modificata, intenţionat sau neintenţionat, intr-un mod care ar putea constitui un risc pentru sănătatea consumatorilor, care le-ar putea leza interesele economice ori i-ar informa greşit.

33. produs falsificat – Produs la care se constata alterarea sub orice forma a elementelor de identificare a unei mărci, denumiri, sigle ori desen industrial legal înregistrate, de natura a induce in eroare asupra provenienţei sale, la produse care nu au fost fabricate de detinatorul legal al mărcii ori împuternicit al acestuia, sau la care s-a constatat utilizarea mărcii legal înregistrate fara a exista acordul titularului. Se considera falsificare a produselor alimentare sau a băuturilor de orice fel: adaosul oricărei substanţe naturale sau sintetice in produse, in scopul mascării unor defecte ale acestora, precum si in scopul modificării sau conferirii de proprietati pe care produsele nu le justifica prin compoziţia lor naturala sau prin reţetele de fabricaţie, precum si schimbarea compoziţiei fara a se schimba specificaţiile de pe eticheta, precum si folosirea oricăror practici nepermise de lege.

34. produs folosit – produs folosit de un alt consumator, reparat si testat, corespunzător din punct de vedere tehnic si funcţional unui produs similar nou sau recondiţionat, si care este un produs sigur.

35. produs periculos – produsul care nu poate fi definit ca produs sigur

36. produs recondiţionat – produs nou cu ambalaj deteriorat, aspect fizic exterior necorespunzător, mici defecte de fabricaţie, dar care este adus la parametrii tehnici de funcţionare iniţiali daţi de producător prin remediere.

37. produs sigur – produsul care, folosit in condiţii normale sau previzibile, nu prezintă riscuri sau care prezintă riscuri minime, ţinând seama de întrebuinţarea acestuia; riscul se considera acceptabil si compatibil cu un grad înalt de protecţie pentru siguranţa si sănătatea consumatorilor, in funcţie de următoarele aspecte:

a) caracteristicile produsului, ale ambalării si ale instrucţiunilor de montaj si întreţinere;
b) efectul asupra altor produse, împreuna cu care acesta poate fi folosit;
c) modul de prezentare a produsului, etichetarea, instrucţiunile de folosire si orice alte indicaţii si informaţii furnizate de producător;
d) categoria de consumatori expusa riscului prin folosirea produsului;

38. punere pe piaţa – acţiunea de a face disponibil pentru prima data, contra cost sau gratuit, un produs sau un serviciu in vederea distribuirii sau utilizării

39. recondiţionare – repararea unui produs nou anterior punerii pe piaţa, pentru a corespunde condiţiilor enunţate in declaraţiile de garanţie sau in publicitatea aferenta, la specificaţiile prevăzute in contractul de vânzare cumpărare pentru un produs nou si nereparat;

40. reparare – aducerea produsului care nu corespunde condiţiilor enunţate in declaraţiile de garanţie sau in publicitatea aferenta, la specificaţiile prevăzute in contractul de vânzare cumpărare, alte documente, ori in alte dispozitii legale;

41. serviciu – activitatea, alta decât cea din care rezulta produse, efectuata in scopul satisfacerii unor necesitaţi ale consumatorilor

42. serviciu de alimentaţie publica – activitatea de pregătire, preparare, prezentare si servire a produselor si a băuturilor pentru consumul acestora in unitati specializate sau la domiciliul/locul de munca al consumatorilor

43. serviciu de piaţa – orice acţiune sau prestaţie care face obiectul vanzarii-cumpararii pe piaţa si care nu are drept consecinţa transferul proprietatii asupra unui bun corporal, efectuata in scopul satisfacerii unor necesitaţi ale consumatorilor;

44. structura de vânzare – spaţiul de desfăşurare a unuia sau mai multor exerciţii comerciale;

45. structura de vânzare cu suprafaţa mare– structura de vânzare având o suprafaţa de vânzare mai mare de 1.000 m2;

46. structura de vânzare cu suprafaţa medie – structura de vânzare având o suprafaţa de vânzare cuprinsa intre 400-1.000 m2 inclusiv

47. structura de vânzare cu suprafaţa mica – structura de vânzare având o suprafaţa de vânzare de pana la 400 m2 inclusiv;

48. suprafaţa de vânzare – suprafaţa destinata accesului consumatorilor pentru achiziţionarea produsului/serviciului, expunerii produselor oferite, plaţii acestora si circulaţiei personalului angajat pentru derularea activităţii. Nu constituie suprafeţe de vânzare cele destinate depozitarii si păstrării mărfurilor,

49. Suprafaţa de vânzare a unui centru comercial – suma suprafeţelor de vânzare cu amănuntul de produse si servicii de piaţa si de alimentaţie publica cuprinse in acesta

50. Termen de garanţie – limita de timp, care curge de la data dobândirii produsului sau serviciului, pana la care producătorul sau prestatorul isi asuma responsabilitatea remedierii sau înlocuirii produsului ori serviciului achiziţionat, pe cheltuiala sa, daca deficientele nu sunt imputabile consumatorilor;

51. termen de valabilitate – limita de timp, stabilita de producător, pana la care un produs perisabil sau un produs care in scurt timp poate prezenta un pericol imediat pentru sănătatea consumatorilor isi păstrează caracteristicile specifice, daca au fost respectate condiţiile de transport, manipulare, depozitare si păstrare; pentru produsele alimentare acesta reprezintă data limita de consum;

52. vânzător – distribuitorul care oferă produsul consumatorilor;

53. viciu ascuns – deficienta calitativa a unui produs livrat sau a unui serviciu prestat care nu a fost cunoscuta si nici nu putea fi cunoscuta de către consumator prin mijloacele obişnuite de verificare

DISPOZITII FINALE

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 10.1.

Incalcarea prevederilor legale in vigoare privind protecţia consumatorilor atrage răspunderea civila, contravenţionala sau penala, după caz.

Art. 10.2.

(1) Acţiunile de control si supraveghere a pieţei sunt efectuate de personalul împuternicit al autoritatilor publice centrale si teritoriale cu atribuţii in domeniul protecţiei consumatorilor, conform competentelor specifice.

(2) Personalul menţionat la alin (1) este autorizat sa facă copii de pe materialele si documentele care se afla in posesia celor inspectaţi si sa solicite referinţe despre acestea.

(3)Personalul împuternicit este obligat sa păstreze secretul profesional si sa nu divulge unei terţe parţi secretele comerciale sau alte informaţii confidenţiale ori particulare obţinute in timpul sau in legătura cu acţiunile de control, daca nu li se cere sa facă aceasta de către o autoritate judecătoreasca sau de către partea inspectata. In cazul in care personalul cu atribuţii de control identifica sau suspectează neconformarea cu prevederile actelor normative din domeniul protecţiei consumatorilor in vigoare pot adopta si/sau dispune masuri in conformitate cu prevederile acestora.

(4) Personalul menţionat la alin (1) poate solicita, pe timpul controlului, pentru aducerea la îndeplinire in bune condiţiuni a atribuţiunilor de serviciu, după caz, protecţia personala si sprijinul organelor responsabile cu ordinea si liniştea publica, care au obligaţia de a le sprijini in acest sens.

(5) Documentele care conţin date cu caracter personal, sesizările si reclamaţiile petenţilor precum si documentele de constatare si sancţionare contravenţionala nu pot avea caracter public, cu excepţia cazurile expres precizate de lege sau a cazurilor in care partile ale căror date sunt identificate sau identificabile consimt in scris acest fapt.

Art. 10.3.

(1) Autoritatea cu atribuţii de protecţia consumatorilor, in toate cazurile in care constata nerespectarea prevederilor prezentului Cod sau ale altor acte normative in vigoare, este împuternicita sa aplice sancţiuni contravenţionale principale, complementare cat si sa dispună masuri complementare, sa sesizeze organele de cercetare penala in cazul in care faptele constatate pot constitui infracţiuni.

DREPTURILOR CONSUMATORILOR LA INCHEIEREA CONTRACTELOR

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 9.1.

Orice contract încheiat intre comercianţi si consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fara echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.

Art. 9.2. Orice informaţii privind pachetele de servicii turistice, preturile acestora, contractele de credit pentru consum si toate celelalte condiţii aplicabile contractului, comunicate de organizator sau de detailist consumatorului, trebuie sa contina indicaţii corecte si clare, care sa nu permită interpretări echivoce ale acestora.

Art. 9.3.

In caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate in favoarea consumatorului.

Art. 9.4.

Se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive in contractele încheiate cu consumatorii.

Art. 9.5.

O clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea insasi sau împreuna cu alte prevederi din contract, creează, in detrimentul consumatorului si contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiile partilor.

Art. 9.6.

O clauza contractuala va fi considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fara a da posibilitate consumatorului sa influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

Art. 9.7.

Faptul ca anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociata direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor legale pentru restul contractului, in cazul in care o evaluare globala a contractului evidenţiază ca acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Daca un comerciant pretinde ca o clauza standard a fost negociata direct cu consumatorul, este de datoria lui sa prezinte probe in acest sens.

Art. 9.8.

Contractul trebuie sa stipuleze, cu caractere mari si in imediata vecinătate a locului rezervat pentru semnătura consumatorului, clauza expresa despre dreptul de denunţare unilaterala a contractului, in termenele si in condiţiile prevăzute in prezentul Cod, precum si numele si adresa comerciantului fata de care consumatorul poate sa isi exercite acest drept.

Art. 9.7.

Comerciantul este obligat sa înmâneze consumatorului un exemplar din contractul încheiat si sa poată proba acest lucru in fata organelor de control.

Art. 9.8.

Dreptul consumatorului la denunţarea contractului nu poate fi anulat de nici o clauza contractuala sau înţelegere intre parţi, aceasta fiind considerata nula de drept.

PUBLICITATEA PRODUSELOR SI SERVICIILOR

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 8.1.

Publicitatea trebuie să fie decentă, corectă şi să fie elaborată în spiritul responsabilităţii sociale.

Art. 8.2.

Se interzice publicitatea care:

a) este înşelătoare;
b) este subliminală;
c) prejudiciază respectul pentru demnitatea umană şi morala publică;
d) include discriminări bazate pe rasă, sex, limbă, origine, origine socială, identitate etnică sau naţionalitate;
e) atentează la convingerile religioase sau politice;
f) aduce prejudicii imaginii, onoarei, demnităţii şi vieţii particulare a persoanelor;
g) exploatează superstiţiile, credulitatea sau frica persoanelor;
h) prejudiciază securitatea persoanelor sau incită la violenţă;
i) încurajează un comportament care prejudiciază mediul înconjurător;
j) favorizează comercializarea unor bunuri sau servicii care sunt produse ori distribuite contrar prevederilor legale.

Art. 8.3.

Autorul, realizatorul de publicitate şi reprezentantul legal al mijlocului de difuzare răspund solidar cu persoana care îşi face publicitate, în cazul încălcării prevederilor prezentului Cod, cu excepţia cazurilor expres prevăzute prin lege si la care răspunderea este menţionata in sarcina altei persoane.

Art. 8.4.

Dacă persoana care îşi face publicitate nu are sediul în România sau dacă nu poate fi identificată, răspunderea revine, după caz, reprezentantului său legal în România, autorului, realizatorului de publicitate sau reprezentantului legal al mijlocului de difuzare.

Art. 8.5.

Persoana care îşi face publicitate trebuie să fie în măsură să probeze exactitatea afirmaţiilor, indicaţiilor sau prezentărilor din anunţul publicitar şi este obligată, la solicitarea instituţiilor şi autorităţilor publice abilitate sa aplice si sa constate contravenţii in domeniul publicitatii, să furnizeze documentele care să probeze exactitatea acestora. În cazul în care documentele nu sunt furnizate în termen de maximum 7 zile calendaristice de la solicitare sau dacă sunt considerate insuficiente, afirmaţiile din anunţul publicitar în cauză vor fi considerate inexacte.

Art. 8.6.

In scopul protejării vieţii, sanatatii, securităţii si informării corecte a consumatorilor , statul poate adopta masuri de interzicere totala sau parţiala a publicitatii anumitor produse.

CADRUL GENERAL PRIVIND PRETURILE SI TARIFELE

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 7.1.

Agentul economic, care in reţeaua de distribuţie oferă spre vânzare produse/servicii, trebuie sa indice preţul de vânzare/tariful practicat si preţul pe unitatea de măsura, conform reglementarilor legale in vigoare.

Art. 7.2.

Preturile si tarifele trebuie indicate in mod vizibil si intr-o forma neechivoca, uşor de citit prin marcare, etichetare si/sau afişare.

Art. 7.3.

Informaţiile furnizate de aparatele de măsura utilizate pentru determinarea cantităţii produselor vândute in vrac trebuie sa fie clare si uşor vizibile pentru consumator.

Art. 7.4.

Când livrarea produsului sau prestarea serviciului se face ulterior plaţii unei sume cu titlu de avans, agentul economic este obligat sa elibereze consumatorului, la plata acontului, un document fiscal conform legislaţiei in vigoare sau, după caz, un contract scris si sa respecte condiţiile contractuale.

Art. 7.5.

Agenţii economici care, potrivit legislaţiei in vigoare, sunt obligaţi sa utilizeze aparate de marcat electronice fiscale, vor elibera bonuri fiscale consumatorilor de produselor/servicii, care au obligaţia de deţinere a acestor documente cel puţin pana la momentul parasirii spaţiului comercial respectiv.

CADRUL GENERAL PRIVIND OBLIGATIVITATEA INFORMARII SI EDUCARII CONSUMATORILOR

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 6.1

Statul trebuie sa realizeze si sa încurajeze programe menite sa asigure o informare si o educare corespunzătoare consumatorilor, pentru a permite oamenilor sa acţioneze in mod distinct in vederea unei alegeri corecte bazata pe o informare corespunzătoare asupra bunurilor si a serviciilor si sa fie cunoscători a drepturilor si responsabilităţilor ce le revin..

Art. 6.2.

Statul, prin mijloacele sale, are ca scop protejarea consumatorilor la achiziţionarea de produse şi servicii, precum şi protejarea interesului public general împotriva publicităţii înşelătoare, a consecinţelor negative ale publicităţii şi stabileşte condiţiile în care este permisă publicitatea comparativă.

Art. 6.3.

Educarea consumatorilor poate deveni o parte din programul de invatamant sau o componenta a obiectelor de studii, concretizata prin colaborarea instituţiilor de invatamant cu autorităţile administraţiei publice cu atribuţii in acest sens.

Art. 6.4.

Programele de educare si informare a consumatorilor trebuie sa cuprindă aspectele importante ale protecţiei acestora, după cum urmează:

a) sănătatea, alimentaţia, prevenirea îmbolnăvirilor si prevenirea falsificării alimentelor
b) riscurile produselor
c) etichetarea produselor cu precizarea informaţiilor necesare consumatorilor;
d) legislaţia referitoare la protecţia consumatorilor, regimul compensaţiilor, agenţii si organizaţii ale consumatorilor
e) informaţii despre dificultati si masuri de rezolvare, preturi, calitate, condiţii de creditare si posibilitatea de asigurare a nevoilor fundamentale.
f) Daca este cazul, poluarea si protecţia mediului.

Art. 6.5.

Programele ce privesc educarea si informarea consumatorilor pot fi implementate si prin intermediul organizaţiilor neguvernamentale ale consumatorilor.

Art. 6.6.

Agenţii economici pot contribui si colabora cu terţe parţi la realizarea unor programe reale si eficiente de educare si informare a consumatorilor.

Art. 6.7.

Având in vedere necesitatea asigurării unei informări complete, concrete si inteligibile a consumatorilor, pot fi iniţiate programe privind informarea consumatorilor prin mass-media.

Art. 6.8.

Consumatorii au dreptul de a fi informaţi, in mod complet, corect si precis, asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor si serviciilor, inclusiv a serviciilor financiare, oferite de către agenţii economici, astfel incat sa aibă posibilitatea de a face o alegere raţionala intre produsele si serviciile oferite, in conformitate cu interesele lor economice si de alta natura, si sa fie in măsura sa le utilizeze, potrivit destinaţiei acestora, in deplina siguranţa si securitate

Art. 6.9.

Informaţiile privind protejarea vieţii, sanatatii si securităţii consumatorilor trebui sa fie comunicate acestora, pe cat este posibil si prin simboluri grafice internaţionale uşor de inteles.

Art. 6.10.

Informarea consumatorilor despre produsele si serviciile oferite se realizează, in mod obligatoriu, prin elemente de identificare si caracterizare ale acestora, înscrise la vedere, in mod vizibil, lizibil si uşor de inteles, după caz, pe produs, eticheta, ambalaj de vânzare sau in cartea tehnica, instrucţiunile de folosire ori altele asemenea, ce însoţesc produsul sau serviciul, in funcţie de natura acestuia.

Art. 6.11.

Consumatorii trebuie sa fie informaţi despre riscurile in care sunt implicaţi prin folosirea normala sau previzibila a bunurilor

Art. 6.12.

Scopul etichetării este de a da consumatorilor informaţiile necesare, suficiente, verificabile si uşor de comparat, astfel incat sa permită acestora sa aleagă acel produs care corespunde exigentelor lor din punct de vedere al nevoilor si posibilităţilor lor financiare, precum si de a cunoaşte eventualele riscuri la care ar putea fi supuşi.

Art. 6.13.

Informaţiile de pe etichetele produselor trebuie sa fie înscrise in limba romana, indiferent de tara producătoare, fara a se exclude prezentarea lor in alte limbi, sa fie vizibile, lizibile si inscripţionate intr-un mod care sa nu permită ştergerea lor.

Art. 6.14.

Etichetarea si metodele prin care aceasta se realizează nu trebuie sa atribuie alimentelor proprietati de prevenire, tratare sau vindecare a bolilor sau sa facă referirii la astfel de proprietati; sunt exceptate de la aceasta interdicţie apele minerale naturale, precum si orice alimente cu destinaţii nutriţionale speciale expres prevăzute prin acte normative.

Art. 6.15.

Pentru produsele alimentare, producătorul are obligaţia de a informa despre denumirea produsului, denumirea si/sau marca producătorului, adresa producătorului, cantitatea si, după caz, termenul de valabilitate sau data durabilităţii minimale, lista ingredientelor, despre eventualele riscuri previzibile, modul de utilizare, manipulare, depozitare sau păstrare, despre contraindicaţii.

Art. 6.16.

Pentru produsele de folosinţa îndelungata, acestea trebuie sa fie însoţite de certificatul de garanţie si, daca reglementările in vigoare prevăd, de declaraţia de conformitate, precum si de cartea tehnica ori de instrucţiunile de folosire, instalare, exploatare, întreţinere, eliberate de către producător, conform prevederilor legale.

Art. 6.17.

Vânzătorul trebuie sa informeze consumatorii despre preţul final al produsului si sa ofere acestora toate informaţiile si documentele tehnice care trebuie sa insoteasca produsul.

Art. 6.18.

Toate informaţiile privitoare la produsele si serviciile oferite consumatorilor, documentele însoţitoare, precum si contractele preformulate trebuie sa fie scrise in limba romana, indiferent de tara de origine a acestora, fara a exclude prezentarea acestora si in alte limbi.

Art. 6.19.

Denumirea sub care este vândut alimentul consumatorului sau agenţilor economici care prepara ori furnizează hrana pentru populaţie este cea prevăzuta de reglementările specifice alimentului respectiv.

Art. 6.20.

Marca de fabrica, marca comerciala sau denumirile atractive nu pot înlocui denumirea sub care este vândut produsul.

Art. 6.21.

Informaţiile referitoare la serviciile prestate trebuie sa cuprindă categoria calitativa a serviciului, timpul de realizare, termenul de garanţie si postgarantie, preturile si tarifele, riscurile previzibile si, după caz, alte documente prevăzute expres de lege. In cazul serviciilor financiare, agenţii economici sunt obligaţi sa ofere consumatorilor informaţii complete, corecte si precise asupra drepturilor si obligaţiilor ce le revin

Art. 6.22.

Agenţii economici sunt obligaţi sa demonstreze consumatorilor, la cererea acestora, cu ocazia cumpărării, modul de utilizare si funcţionalitatea produselor ce urmează a fi vândute.

Art. 6.23.

La punerea pe piaţa a produselor, agenţii economici sunt obligaţi sa efectueze demonstraţii de utilizare, in public sau prin intermediul mass-media.

Art. 6.24.

Obligaţia informării consumatorului privind elementele referitoare la produsul achiziţionat nu poate fi înlăturata de către agentul economic care l-a comercializat prin invocarea secretului comercial sau profesional.

Art. 6.25

Se interzice prezentarea, prin orice mijloace, a afirmaţiilor si indicaţiilor care nu sunt conforme cu parametrii ce caracterizează produsele si serviciile si care nu pot fi probate.

Art. 6.26

Comercializarea produselor si prestarea serviciilor se face numai in locuri si in spatii autorizate, conform reglementarilor legale in vigoare.

Art. 6.27.

Este obligatorie afişarea, in mod vizibil, a denumirii unitatii, autorizaţiei de funcţionare, a avertismentelor obligatorii prevăzute de lege, precum si afişarea orarului de funcţionare.

CADRUL GENERAL AL SECURITATII PRODUSELOR

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 5.1.

Riscul se considera acceptabil si compatibil cu un grad înalt de protecţie pentru siguranţa si sănătatea consumatorilor, in funcţie de următoarele aspecte:

Art. 5.2.

(1) Agenţii economici sunt obligaţi sa introducă pe piaţa numai produse sigure pentru viata, sănătatea si securitatea consumatorilor.

(2) Aceeaşi obligaţie revine si oricărui comerciant care, pe baza informaţiilor obţinute de la producător/importator si a pregătirii sale profesionale, trebuie sa se asigure ca produsele oferite spre comercializare sunt sigure si sa informeze consumatorii asupra factorilor de risc in utilizarea si sau consumul acestora.

Art. 5.3.

Este interzisa comercializarea produselor care nu sunt sigure cat si a produselor neînsoţite de documentaţia obligatorie prevăzuta de lege prin care sa se ateste ca ele au fost testate si/sau certificate.

CADRUL ORGANIZATORIC AL ORGANIZATIILOR NEGUVERNAMENTALE

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 4.1.

Organizaţiile neguvernamentale ale consumatorilor recunoscute ca fiind de utilitate publica pot fi parteneri sociali cu drept de reprezentare in organismele constituite la nivel central sau local cu rol in domeniul protecţiei consumatorilor, in care organele administraţiei publice sunt reprezentate.

Art. 4.2.

Personalul de conducere si salariaţii organelor de specialitate ale administraţiei publice, precum si ale serviciilor publice descentralizate ale ministerelor sau ale altor autoritati, cu atribuţii pe linia protecţiei consumatorilor nu au dreptul de a deţine funcţii in organele de conducere ale organizaţiilor neguvernamentale ale consumatorilor.

Art. 4.3.

Organizaţiile neguvernamentale ale consumatorilor pot fi consultate de către autorităţile administraţiei publice cu atribuţii in domeniul protecţiei consumatorilor, la elaborarea dispoziţiilor si procedurilor cu caracter general si a altor lucrări care au ca scop protecţia consumatorilor, cu privire la:

a) cunoaşterea cerinţelor consumatorilor privind sortimentele, calitatea si cantitatea produselor si serviciilor;
b) formarea unei atitudini corecte a agenţilor economici angajaţi in producerea si comercializarea produselor si prestarea serviciilor, fata de calitatea acestora;
c) prevenirea practicilor comerciale abuzive si a publicitatii de natura a afecta drepturile si interesele legitime ale consumatorilor.

Art. 4.4.

Organizaţiile neguvernamentale ale consumatorilor au următoarele drepturi si obligaţii:

a) de a fi sprijinite logistic de către organismele administraţiei publice centrale si locale, in vederea atingerii obiectivelor lor;
b) de a solicita autoritatilor competente luarea de masuri in vederea opririi producţiei sau retragerii de pe piaţa a produselor ori serviciilor care nu asigura nivelul calitativ prescris in documentele stabilite de lege sau care pun in pericol viata, sănătatea ori securitatea consumatorilor;
c) de a solicita agenţilor economici realizarea de produse si servicii in condiţii speciale, in vederea satisfacerii nevoilor consumatorilor cu handicap sau de vârsta a treia;
d) de a fi consultate cu ocazia elaborării actelor normative, standardelor sau specificaţiilor care definesc caracteristicile tehnice si calitative ale produselor si serviciilor destinate consumatorilor;
e) de a solicita si de a obţine informaţii asupra preţului si caracteristicilor calitative ale produselor sau serviciilor, de natura sa ajute consumatorul la luarea unei decizii asupra achiziţionării acestora;
f)de a informa opinia publica, prin mass-media, asupra deficientelor de calitate ale produselor si serviciilor, precum si asupra consecinţelor vatamatoare ale acestora pentru consumatori;
g)de a introduce acţiuni in justiţie pentru apărarea drepturilor si intereselor legitime ale consumatorilor;

DREPTURILE CONSUMATORILOR

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 3.1.

Consumatorii beneficiază de următoarele drepturi:

a) de a fi protejaţi împotriva riscului de a achiziţiona un produs sau de a li se presta un serviciu care ar putea sa le prejudicieze viata, sănătatea sau securitatea ori sa le afecteze drepturile si interesele legitime;
b) de a fi informaţi complet, corect si precis asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor si serviciilor, astfel incat decizia pe care o adopta in legătura cu acestea sa corespunda cat mai bine nevoilor lor, precum si de a fi educaţi in calitatea lor de consumatori;
c) de a avea acces la pieţe care le asigura o gama variata de produse si servicii de calitate;
d) de a fi despăgubiţi pentru pagubele generate de calitatea necorespunzătoare a produselor si serviciilor, folosind in acest scop mijloace prevăzute de lege
e) de a se organiza in asociaţii ale consumatorilor, in scopul apararii intereselor lor.
f) de a refuza încheierea contractelor care cuprind clauze definite ca abuzive, conform prevederile legale in vigoare .
g) de a nu li se interzice de un agent economic sa obtina un beneficiu prevăzut in mod expres de lege

Art. 3.2.

Se interzice a se refuza consumatorului fara un motiv justificat, conform prevederilor legale in vigoare, vânzarea unui produs sau prestarea unui serviciu.

OBLIGATIILE AGENTILOR ECONOMICI

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 2.1.

Agenţii economici sunt obligaţi sa pună pe piaţa numai produse sau servicii care corespund caracteristicilor prescrise sau declarate, sa se comporte in mod corect in relaţiile cu consumatorii si sa nu folosească practici comerciale abuzive.

Art. 2.2.

Este interzis importul, fabricaţia, distribuţia precum si comercializarea produselor falsificate ori contrafăcute, periculoase sau care au parametrii de securitate neconformi.

Art. 2.3.

Este interzisa condiţionarea vânzării către consumator a unui produs, de cumpărarea unei cantitati impuse sau de cumpărarea concomitenta a unui alt produs sau serviciu. De asemenea, este interzisa prestarea unui serviciu către consumator, condiţionata de prestarea altui serviciu sau de cumpărarea unui produs.

Art. 2.4.

Orice vânzare forţata este interzisa. Expedierea unui produs sau prestarea unui serviciu către o persoana se face numai in baza unei comenzi prealabile din partea acesteia.

Art. 2.5.

Pentru prevenirea comercializării in continuare a produselor cu deficiente de calitate, după primirea reclamaţiilor întemeiate privind acelaşi tip de produs de la doi sau mai mulţi consumatori, vânzătorul este obligat sa elimine de la vânzare produsele cu deficiente similare.

Art. 2.6.

Cheltuielile legate de înlocuirea produselor defecte, de remedierea sau de restituirea contravalorii acestora vor fi suportate de vânzător si recuperate de acesta de la producător sau, după caz, importator sau furnizorul anterior aflat pe lanţul de distribuţie, daca prin contractul încheiat intre aceştia nu s-a stabilit altfel.

Art. 2.7.

Orice persoana care are calitatea de producător, distribuitor sau vânzător de produse alimentare va comercializa numai alimente care prezintă siguranţa pentru consumator, sunt salubre si apte pentru consum uman.

Art. 2.8.

Consumatorii trebuie sa primească toate informaţiile necesare pentru o utilizare corespunzătoare potrivit destinaţiei iniţiale a bunurilor.

Art. 2.9.

In cazul in care agenţii economicii iau cunoştinţa, la o data ulterioara punerii pe piaţa a produselor comercializate, despre existenta unor pericole care la momentul punerii pe piaţa nu puteau fi cunoscute, trebuie sa anunţe fara întârziere autorităţile competente si sa facă aceste informaţii publice.

Art. 2.10.

In cazul produselor identificate sau identificabile cu defecte, producătorii si/sau distribuitorii au obligaţia de a le retrage de pe piaţa, sa le înlocuiască sau sa le repare, iar in situaţia in care aceste masuri nu sunt posibile a fi făcute intr-o perioada rezonabila de timp, consumatorul trebuie sa fie compensat in mod corespunzător.

Art. 2.11.

In cazul lipsei conformităţii, constatate de consumator, acesta are dreptul, in primul rând, de a solicita vânzătorului, ca măsura reparatorie, repararea sau înlocuirea produselor, in fiecare caz fara plata, cu excepţia cazului in care aceasta solicitare este imposibila sau disproporţionata.

Art. 2.12.

Orice reparare sau înlocuire a produselor va fi făcuta in cadrul unei perioade rezonabile de timp stabilita de comun acord intre vânzător si consumator, si fara nici un inconvenient semnificativ pentru consumator, luând in considerare natura produselor si scopul pentru care acesta a solicitat produsele, in condiţiile legii.

Art. 2.13.

Statul adopta sau încurajează adoptarea de masuri potrivite, inclusiv de prevederi legale, reguli de securitate, standarde naţionale sau aderarea la standardele europene, standarde voluntare cat si întocmirea documentelor de conformitate care asigura ca produsele comercializate pe piaţa sunt sigure.

Art. 2.14.

Ambalajele produselor trebuie sa asigure integritatea si protecţia calităţii acestora, sa fie uşor de manipulat, sa promoveze vânzarea produselor, fiind totodată conforme prevederilor legale referitoare la protecţia muncii, mediului si a securităţii consumatorilor.

Art. 2.15.

Agenţii economici sunt obligaţi sa nu comercializeze alimente care:

a) sunt neînsoţite de documente care le atesta originea, provenienţa si securitatea;
b) sunt manipulate si comercializate in condiţii necorespunzătoare de igiena, care pun in pericol sănătatea consumatorilor;
c) afectează sănătatea consumatorilor prin vânzarea unor produse sau substanţe drept alimente.

Art. 2.16.

Se interzice comercializarea produselor ce imita produsele alimentare, fara a fi astfel de produse, si care prezintă riscul de a pune in pericol sănătatea sau securitatea consumatorilor, conform reglementarilor legale in vigoare.

Art. 2.17.

Obligaţiile producătorului:

a) sa răspundă pentru prejudiciul actual si cel viitor cauzat de produsul cu defect, precum si pentru cel cauzat ca rezultat cumulat al produsului cu defect cu o acţiune sau o omisiune a unei terţe persoane;
b) sa pună pe piaţa numai produse sigure si, daca actele normative in vigoare prevăd, acestea sa fie testate si/sau certificate;
c) sa pună pe piaţa numai produse care respecta condiţiile prescrise sau declarate;
d) sa oprească livrările, respectiv sa retragă de pe piaţa sau de la consumatori produsele la care organele abilitate sau specialiştii proprii au constatat neîndeplinirea caracteristicilor prescrise, declarate sau care ar putea afecta viata, sănătatea ori securitatea consumatorilor, daca aceasta măsura constituie singurul mijloc prin care se pot elimina neconformitatile respective;
e) sa asigure in producţie condiţii igienico-sanitare conform normelor sanitare in vigoare;

Art. 2.18.

Obligaţiile distribuitorilor:

a) sa se asigure ca produsele oferite spre comercializare sunt sigure si respecta condiţiile prescrise sau declarate;
b) sa nu comercializeze produse despre care deţin informaţii sau considera ca pot fi periculoase;
c) sa anunţe, imediat, autorităţile publice competente, precum si producătorul despre existenta pe piaţa a oricărui produs de care au cunoştinţa ca este periculos;
d) sa retragă de la comercializare produsele la care organele abilitate de lege au constatat ca nu îndeplinesc caracteristicile prescrise sau declarate, daca aceasta constituie singurul mijloc prin care se pot elimina neconformitatile respective;
e) sa asigure condiţiile tehnice stabilite de producător, precum si condiţiile igienico-sanitare pe timpul transportului, manipulării, depozitarii si desfacerii, conform normelor in vigoare;

Art. 2.19.

Obligaţiile prestatorilor de servicii:

a) sa folosească, in cadrul serviciilor prestate, numai produse si proceduri sigure si, după caz, daca actele normative in vigoare prevăd, acestea sa fie testate si/sau certificate, si sa anunţe imediat existenta pe piaţa a oricărui produs despre care au cunoştinţa ca este periculos;
b) sa presteze numai servicii care nu afectează viata, sănătatea sau securitatea consumatorilor ori interesele economice ale acestora;
c) sa respecte condiţiile prescrise sau declarate, precum si clauzele prevăzute in contracte;
d) sa asigure, la prestarea serviciilor, condiţiile tehnice stabilite de producător, precum si condiţiile igienico-sanitare, conform normelor in vigoare;
e) sa răspundă pentru prejudiciul actual si cel viitor cauzat de serviciul defectuos prestat.

Art. 2.20.

Obligaţiile persoanelor fizice sau juridice care pot avea calitatea de agent economic:

a) de a comercializa sau oferi cu titlu gratuit numai produse sigure, aflate in cadrul termenului de valabilitate si care nu prezintă riscuri pentru viata, sănătatea si/sau securitatea consumatorilor
b) de a nu comercializa in spatii in care nu pot fi asigurate condiţiile de păstrare cerute de producător pentru a se preveni perisabilitatea accelerata, produse alimentare preambalate sau ambalate;
c) de a nu comercializa in alte condiţii decât cele cerute de legislaţia in vigoare, produse nealimentare noi, folosite sau recondiţionate, de tipul produselor industriale, electronice, electrocasnice si piese de schimb pentru acestea, jucării, produse cosmetice, incaltaminte, textile, detergenţi, piese si accesorii auto, ceasuri, aparatura de măsura si control, precum si orice alte asemenea obiecte, fara a putea fi probate, verificate sau asigurate condiţiile de păstrare cerute de producător pentru a se asigura menţinerea caracteristicilor iniţiale ale produselor;
d) de a nu importa, in vederea distribuţiei cu titlu oneros sau gratuit, produse periculoase, expirate, deteriorate sau care pot afecta viata, sănătatea si /sau securitatea consumatorilor prin utilizarea acestora.

LEGE PRIVIND CODUL CONSUMULUI

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 1.1.

Prezenta lege, denumita in continuare Cod are ca obiect reglementarea raporturilor juridice create intre agenţii economici si consumatori, cu privire la achiziţionarea de produse si servicii, inclusiv a serviciilor financiare, asigurând cadrul necesar accesului neîngrădit la produse si servicii, informării lor complete despre caracteristicile esenţiale ale acestora, apararii si asigurării drepturilor si intereselor legitime ale consumatorilor împotriva unor practici abuzive, participării acestora la fundamentarea si luarea deciziilor ce ii interesează in calitate de consumatori.

Art. 1. 2.

Prevederile prezentului Cod se aplica la comercializarea produselor noi, folosite sau recondiţionate si a serviciilor, inclusiv a serviciilor financiare, destinate consumatorilor, contractelor încheiate cu consumatorii, regulilor privind publicitatea produselor si serviciilor, cu excepţia produselor care se comercializează ca antichitati si a produselor necesar a fi reparate sau recondiţionate pentru a fi utilizate, cu condiţia ca agentul economic sa informeze consumatorul despre aceasta.

Art. 1.3.

Actele normative privind protecţia consumatorilor trebuie sa fie elaborate astfel incat sa nu devina piedici in libera circulaţie a produselor si serviciilor.

Art. 1.4

Principiile de baza ale protecţiei consumatorilor:

a) contradictorialitatea- care presupune asigurarea posibilităţii persoanelor aflate pe poziţii divergente de a se exprima cu privire la orice act sau fapt care are legătura cu posibila incalcare a dispoziţiilor privind protecţia consumatorilor;
b) celeritatea procedurii de cercetare care presupune obligaţia autoritatii competente in domeniul protecţiei consumatorilor de a proceda fara întârziere la cercetarea sesizării consumatorilor, cu respectarea drepturilor persoanelor implicate si a regulilor prevăzute de lege;
c) proporţionalitatea – conform căruia trebuie respectat un raport corect intre gravitatea faptei constate, circumstanţele savarsirii acesteia si măsura sanctionatorie aplicata;
d) legalitatea masurilor propuse/dispuse – conform căruia autorităţile competente nu pot propune/dispune decât masurile prevăzute de lege;
e) confidenţialitatea personalul din cadrul autoritatilor competente are obligaţia de a păstra confidenţialitatea datelor, actelor, informaţiilor de orice natura, prin a căror divulgare se pot aduce prejudicii persoanelor fizice sau juridice care sunt sau pot fi menţionate in acestea;
f) recunoaşterea reciproca – semnifica faptul ca orice produs importat dintr-un stat membru al Uniunii Europene este admis, in principiu, pe teritoriul României, daca produsul a fost legal produs/comercializat , chiar si in condiţiile in care produsul este fabricat/comercializat după standarde/reglementari tehnice specifice in statul membru de origine si oferă un grad echivalent de protecţie cu cel impus produselor similare in statul membru beneficiar.

Art. 1.5.

Statul, prin autoritatea centrala cu atribuţii in domeniul protecţiei consumatorilor, are drept obiective:

a) protecţia consumatorilor împotriva riscului de a achiziţiona un produs sau de a li se presta un serviciu care ar putea sa le prejudicieze viata, sănătatea sau securitatea ori sa le afecteze drepturile si interesele legitime
b) promovarea si protecţia intereselor economice ale consumatorilor;
c) accesul consumatorilor la informaţii complete, corecte si precise asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor si serviciilor, astfel incit decizia pe care o adopta in legătura cu acestea sa corespunda cat mai bine nevoilor lor
d) educarea consumatorilor;
e) despăgubirea efectiva a consumatorilor;
f) libertatea si sprijinirea consumatorilor sau a altor grupuri sau organizaţii reprezentative de a se organiza pentru a-si expune opiniile in procesele de luare a unei decizii care ii priveşte.
g) promovarea cooperării internaţionale in domeniul protecţiei consumatorilor si participarea la schimburile rapide de informaţii;
h) prevenirea si combaterea prin toate mijloacele, a practicilor comerciale abuzive si a prestării serviciilor inclusiv a celor financiare care pot afecta interesele economice ale consumatorilor;

Art. 1.6.

Prevederile cuprinse in prezentul Cod sunt obligatorii pentru toţi consumatorii si agenţii economici care efectuează acte si fapte de comerţ reglementate de codul civil si legislaţia privind protecţia consumatorilor.

Drepturile consumatorului

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 9
Vanzatorul este raspunzator fata de consumator pentru orice lipsa a conformitatii existenta la momentul cand au fost livrate produsele.

Art. 10
In cazul lipsei conformitatii, consumatorul are dreptul sa i se aduca produsele la conformitate, fara plata, prin reparare sau inlocuire, in functie de optiunea consumatorului, conform art. 11, sau sa beneficieze de reducerea corespunzatoare a pretului ori de rezolutiunea contractului privind acele produse, in conditiile art. 13 si 14.

Art. 11
(1) In cazul lipsei conformitatii, consumatorul are dreptul de a solicita vanzatorului, ca masura reparatorie, inlocuirea sau repararea produsului in functie de optiunea sa, in fiecare caz fara plata, cu exceptia situatiei in care aceasta solicitare este imposibila sau disproportionata.
(2) O masura reparatorie va fi considerata ca disproportionata, daca ea impune vanzatorului costuri care sunt nerezonabile in comparatie cu cealalta masura reparatorie, luandu-se in considerare:
a) valoarea pe care ar fi avut-o produsele daca nu ar fi existat lipsa de conformitate;
b) importanta lipsei de conformitate;
c) daca cealalta masura reparatorie ar putea fi realizata fara un inconvenient semnificativ pentru consumator.
(3) O masura reparatorie va fi considerata ca imposibila daca vanzatorul nu are un produs identic pentru inlocuire.
(4) Orice reparare sau inlocuire a produselor va fi facuta in cadrul unei perioade rezonabile de timp, stabilita de comun acord intre vanzator si consumator, si fara niciun inconvenient semnificativ pentru consumator, luandu-se in considerare natura produselor si scopul pentru care acesta a solicitat produsele.

Art. 12
Termenul fara plata, prevazut la art. 10 si 11, se refera la costurile necesare aducerii produselor la conformitate, inclusiv costurile postale, manopera si materialele.

Art. 13
Consumatorul poate solicita o reducere corespunzatoare a pretului sau rezolutiunea contractului in oricare dintre urmatoarele cazuri:
a) daca nu beneficiaza nici de repararea, nici de inlocuirea produsului;
b) daca vanzatorul nu a luat masura reparatorie intr-o perioada de timp rezonabila;
c) daca vanzatorul nu a luat masura reparatorie, conform art. 11 alin. (4), fara inconveniente semnificative pentru consumator.

Art. 14
Consumatorul nu este indreptatit sa solicite rezolutiunea contractului, daca lipsa conformitatii este minora.

Conformitatea produselor cu specificatiile cuprinse in contractul de vanzare-cumparare

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 5
(1) Vanzatorul este obligat sa livreze consumatorului produse care sunt in conformitate cu contractul de vanzare-cumparare.

(2) Se considera ca produsele sunt in conformitate cu contractul de vanzare-cumparare daca:
a) corespund descrierii facute de vanzator si au aceleasi calitati ca si produsele pe care vanzatorul le-a prezentat consumatorului ca mostra sau model;
b) corespund oricarui scop specific solicitat de catre consumator, scop facut cunoscut vanzatorului si acceptat de acesta la incheierea contractului de vanzare-cumparare;
c) corespund scopurilor pentru care sunt utilizate in mod normal produsele de acelasi tip;
d) fiind de acelasi tip, prezinta parametri de calitate si performante normale, la care consumatorul se poate astepta in mod rezonabil, date fiind natura produsului si declaratiile publice privind caracteristicile concrete ale acestuia, facute de vanzator, de producator sau de reprezentantul acestuia, in special prin publicitate sau prin inscriere pe eticheta produsului.

Art. 6
Nu se considera a fi lipsa de conformitate daca in momentul incheierii contractului de vanzare-cumparare consumatorul a cunoscut sau nu putea, in mod rezonabil, sa nu cunoasca aceasta lipsa de conformitate ori daca lipsa de conformitate isi are originea in materialele furnizate de consumator.

Art. 7
Vanzatorul nu este raspunzator de declaratiile publice prevazute la art. 5 alin. (2) lit. d), in oricare dintre urmatoarele situatii, daca probeaza ca:
a) nu a cunoscut si nu ar fi putut, in mod rezonabil, sa cunoasca declaratiile in cauza;
b) declaratia fusese corectata la momentul incheierii contractului de vanzare-cumparare;
c) decizia de a cumpara produsul nu putea fi influentata de declaratiile publice in cauza.

Art. 8
(1) Orice lipsa a conformitatii rezultata dintr-o instalare incorecta a produselor va fi considerata echivalenta cu o lipsa a conformitatii produselor, daca instalarea face parte din contractul de vanzare a produselor si produsele au fost instalate de vanzator sau pe raspunderea sa.
(2) Prevederile alin. (1) se aplica si in cazul in care produsul destinat a fi instalat de consumator este instalat de acesta si instalarea incorecta este datorata unei deficiente in instructiunile de instalare.

Dispozitii generale

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 1
Prezenta lege reglementeaza aspecte privind vanzarea produselor, inclusiv a celor executate la comanda, si garantiile asociate acestora, in vederea asigurarii protectiei consumatorului.

Art. 2
In sensul prezentei legi, urmatorii termeni se definesc astfel:
a) consumator – orice persoana fizica sau grup de persoane fizice constituite in asociatii, care, in cadrul contractelor care intra sub incidenta prezentei legi, actioneaza in scopuri din afara activitatii sale comerciale, industriale sau de productie, artizanale ori liberale;
b) produs – bun material mobil a carui destinatie finala este consumul sau utilizarea individuala ori colectiva. Nu intra sub incidenta prevederilor prezentei legi bunurile vandute in urma confiscarilor, in cadrul procedurii de executare silita sau pe baza unui alt act emis de autoritatile judecatoresti, apa si gazele care nu sunt ambalate intr-un volum limitat sau intr-o cantitate fixa si energia electrica;
c) vanzator – persoana fizica sau juridica autorizata, care, in cadrul activitatii sale, comercializeaza produse in conditiile unui contract incheiat cu consumatorul;
d) producator:
1. operatorul economic care fabrica un produs finit sau o componenta a unui produs;
2. operatorul economic care fabrica materia prima;
3. operatorul economic care isi aplica denumirea, marca sau un alt semn distinctiv pe produs;
4. operatorul economic care reconditioneaza produsul;
5. operatorul economic sau distribuitorul care modifica, prin activitatea sa, caracteristicile produsului;
6. reprezentantul inregistrat in Romania al unui operator economic care nu isi are sediul in Romania sau, in cazul inexistentei acestuia, importatorul produsului;
7. operatorul economic care importa produse in vederea realizarii ulterioare a unei operatiuni de vanzare, inchiriere, leasing sau orice alta forma de distributie specifica derularii afacerilor;
8. distribuitorul produsului importat, in cazul in care nu se cunoaste importatorul, chiar daca producatorul este mentionat;
9. distribuitorul produsului, in cazul in care importatorul nu poate fi identificat, daca nu informeaza persoana prejudiciata, in termen de 30 de zile de la cererea acesteia, asupra identitatii importatorului;
e) garantie – orice angajament asumat de vanzator sau producator fata de consumator, fara solicitarea unor costuri suplimentare, de restituire a pretului platit de consumator, de reparare sau de inlocuire a produsului cumparat, daca acesta nu corespunde conditiilor enuntate in declaratiile referitoare la garantie sau in publicitatea aferenta;
f) reparare – aducerea produsului care nu corespunde conditiilor enuntate in declaratiile de garantie sau in publicitatea aferenta, la specificatiile prevazute in contractul de vanzare-cumparare.

Art. 3
Nu sunt supuse prevederilor prezentei legi produsele folosite care sunt vandute prin procedura licitatiei publice, la care consumatorul are posibilitatea sa participe personal.

Art. 4
Intra sub incidenta prevederilor prezentei legi si produsele care vor fi achizitionate pe baza unui contract de vanzare de produse ce urmeaza a fi fabricate sau prelucrate.

Principiile generale ale dreptului

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Spre deosebire de Curtea Internaţională de Justiţie care în statutul său (art. 38 paragraful 1 lit. c) este abilitată să aplice „principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate”, Curtea Europeană de Justiţie nu dispune de o prevedere asemănătoare în tratatele constitutive sau în protocoalele relative la statutul său.

Totuşi, Curtea a recurs şi recurge frecvent la principii generale sau fundamentale pe care ea le desemnează ca principii de drept comunitar şi pe care — cu acest titlu — le impune în exercitarea misiunii care îi incumbă potrivit tratatului, misiunea asigurării respectării dreptului. Acest demers al Curţii, care s-a amplificat şi îmbogăţit în cursul timpului, a suscitat întrebări ţinând de justificarea lui şi de originea principiilor astfel consacrate.

Dreptul comunitar (originar ori derivat) este conceput pentru realizarea unor scopuri economice determinate, fiind – de aceea – departe de a reglementa toate problemele pe care ordinea juridică le poate ridica. Pentru a răspunde acestei necesităţi, Curtea nu putea face apel decât la principii generale. Metodele de interpretare pe care ea le foloseşte au jucat un rol deosebit în dezvoltarea dreptului comunitar, dar interpretarea surselor scrise nu putea acoperi întreaga nevoie de reglementare. În acest context, în hotărârile Curţii au apărut din ce în ce mai frecvent referiri la „principiile generale comune drepturilor statelor membre”.

În ce priveşte originea principiilor astfel consacrate, ea este diversă, o enumerare neputându-se face în absenţa unei clasificări. În doctrină au fost evidenţiate clasificări diferite, una din cele mai des folosite fiind cea tripartită, în:

principii inerente oricărui sistem juridic organizat, principii generale comune sistemelor juridice ale statelor membre şi principii deduse din natura Comunităţilor Europene.

Examenul conţinutului principiilor generale comportă două aspecte: cel al înţelesului principiului şi acela al modalităţilor concrete de punere a sa în practică.

Păstrând delimitarea între principiile generale de drept (cele inerente oricărui sistem juridic organizat şi cele comune sistemelor juridice ale statelor membre) şi principiile deduse din natura comunităţilor, putem enumera ca făcând parte din prima categorie principiul securităţii juridice, cel al protecţiei încrederii legitime, principiile care derivă din exigenţele statului de drept.

În ce priveşte categoria principiilor generale deduse din natura comunităţilor, ea este formată din ansamblul regulilor pe care judecătorul comunitar le degajă din dispoziţiile tratatelor, cărora el le atribuie o valoare fundamentală. Se remarcă în sânul acestei categorii o diviziune între principiile generale cu caracter instituţional şi principiile generale deduse din noţiunea de Piaţă comună.

Principii generale cu caracter instituţional sunt aplicabilitatea directă a dreptului comunitar şi preeminenţa sa dar şi acela al solidarităţii, legat de noţiunea însăşi de comunitate, solidaritatea impunându-se statelor membre atât în relaţiile lor reciproce cât şi în ce priveşte atitudinea pe care ele trebuie să o adopte în cadrul unor structuri externe cărora le aparţin.

Un alt principiu din această categorie este cel al echilibrului instituţional, reprezentat — potrivit jurisprudenţei Curţii — de un echilibru al puterilor, adică de o repartiţie a funcţiilor şi atribuţiilor între cele trei instituţii comunitare. Curtea vede în echilibrul instituţional un principiu cu caracter constituţional, care trebuie aplicat mai ales relaţiilor interinstituţionale.

Principiile generale deduse din noţiunea de Piaţă comună sunt cele enunţate de dispoziţiile tratatelor ca inerente creării şi funcţionării unei pieţe comune şi sunt reluate în dispoziţiile proprii domeniilor diferite reglementate de aceste tratate.

Caracterul jurisprudenţial al principiilor generale le conferă acestora o autoritate care este aceeaşi cu cea de care dispune judecătorul comunitar în exercitarea puterilor cu care el este investit. În alţi termeni, aceste principii au o autoritate care le plasează pe acelaşi rang cu tratatele în ierarhia regulilor dreptului comunitar. Respectarea lor se impune astfel instituţiilor, condiţionând legalitatea actelor adoptate de ele.

Parte integrantă a sistemului dreptului comunitar, principiile împrumută de la acest drept calităţile sale în raport cu dreptul naţional. Ele se impun astfel ca atare autorităţilor statelor membre în exercitarea puterilor de care acestea dispun în domeniile reglementate de dreptul comunitar.

În ipoteza în care în aceeaşi situaţie mai multe principii ar apărea concurente, chiar opuse, îi aparţine judecătorului comunitar să îl determine pe acela care se aplică făcând să prevaleze principiul care în opinia sa trebuie să se impună.

Actele neangajante de drept derivat

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Recomandări şi Avize

Independent de deciziile juridice angajante, Consiliul şi Comisii pot adopta unele decizii neangajante a căror forţă politică diferă în funcţie de gradul de integrare a respectivei activităţi comunitare. Este vorba despre Avize sau Recomandări al căror conţinut, cum indică tratatele de la Roma, nu obligă statele membre.

La acestea se referă art. 189 TCE şi art. 161 TCEEA. La rândul lui art. 190 al TCE arată că „Regulamentele, Directivele şi Deciziile adoptate în comun de către PE şi Consiliu cât şi Regulamentele, Directivele sau Deciziile adoptate de către Consiliu sau Comisie trebuie motivate şi trebuie să se refere la Propuneri sau Avize. Altfel spus, Recomandarea sau Avizul sunt anterioare adoptării de acte normative obligatorii, precum Regulamentele, Deciziile sau Directivele.

Trebuie să mai spunem că, deşi nu sunt obligatorii, ele „delimitează subiectul” ce urmează a fi regularizat prin actele angajante, ceea ce le dă o deosebită relevanţă, în ceea ce le priveşte, în timp ce Avizele au mai mult un caracter tehnic, „Recomandările” constituie un instrument utilizat pentru a „incita”, „provoca” statele membre în adoptarea de „atitudini faţă de problematica specifică diferitelor sectoare comunitare.

Dreptul derivat

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Dreptul derivat

Dreptul derivat este format din totalitatea actelor normative adopţaţe de către instituţiile comunitare în exercitarea competenţelor atribuite lor de către tratatele constitutive, în scopul atingerii finalităţilor acestora.

În cazul CEE şi EURATOM, puterea de decizie se manifestă prin intermediul a trei tipuri de acte normative:

1. Regulamentul;

2. Directiva;

3. Decizia.

Regulamentele sunt dispoziţii sunt adoptate de către Comisie sau Consiliu ca urmare a unei propuneri a Comisiei. Ele au caracter de norme obligatorii şi nu de simple rezoluţii sau recomandări. Au caracter general, este obligatoriu în toate elementele sale şi aplicabil tuturor statelor membre. Constituie actul cel mai solemn şi important din întreg blocul legislativ comunitar.

El reprezintă principala sursă a dreptului secundar, nu atât prin numărul mare de sectoare care poate şi trebuie să le regularizeze, ci — mai ales — pentru că este unica sursă de drept secundar care permite autorităţilor comunitare să impună obligaţii sau să creeze drepturi cetăţenilor statelor i fără aprobarea guvernelor naţionale. În acest sens, paragraful 2 al art. 189 TCE, ca şi art. 161 TCEEA, prevede că: regulamentul va avea aplicabilitate generală. Va fi obligatoriu în elementele sale şi direct aplicabil fiecărui stat”.

O primă caracteristică, deci, este cea a caracterului general, altă caracteristică este cea a obligativităţii sale pentru toţi destinatarii, fie ei state membre sau autorităţi comunitare, şi în fine, Regulamentul este direct aplicabil în statele membre, este automat „parte a ordinii juridice statale”. Spre deosebire de ceea ce se întâmplă cu Directivele (pentru CE şi CEEA) şi cu Recomandările CECA), drepturile şi obligaţiile derivate din Regulament au aplicabilitate imediată în teritoriul fiecărui stat, fără necesitatea ca o normă naţională să dezvolte sau să facă aplicabil respectivul Regulament. Norma naţională poate clarifica Regulamentul, dar nu îl poate împiedica, şi aplicarea Regulamentului se face de la intrarea sa în vigoare şi nu de la intrarea în vigoare a eventualei norme naţionale referitoare la el. Regulamentul reprezintă „adevărata putere europeană” deoarece, prin el, unitatea dobândeşte dreptul de „a legisla direct, fără intermediere naţională”.

Regulamentul intră în vigoare la o dată prevăzută în textul său, iar dacă nu se precizează acest lucru intră în vigoare automat de la publicarea sa (art. 191 TCE şi art. 162 TCEEA) .

Dreptul comunitar iniţial cunoştea

– Regulamentul de Bază;

– Regulamentul de Aplicare sau Dezvoltare.

Primul, este cel de care am vorbit până acum; celălalt îl întâlnim atunci când se elaborează un Regulament pentru dezvoltarea normativă a celui dintâi.

Regulamentele, conform art. 189 TCE, pot fi adoptate de către Consiliu şi Comisie, în redactarea dată acestui articol prin TUE, se ştabiIeşte că Regulamentele pot fi adoptate de Consiliu şi PE, în comun. În practică, Regulamentele de Bază sunt cele elaborate de către Consiliu,, iar cele de Aplicare sunt ale Consiliului sau ale Comisiei (art. 155 TCE sau 124 TCEEA).

Între Regulament şi Directivă nu există ierarhie. Nici. unul nu este subordonat juridic celuilalt, ci amândouă dreptului primar. Singura ierarhie este cea deja amintită între cele două tipuri de Regulamente. Altfel spus, dacă ceva a fost regularizat prin Directivă aceasta nu înseamnă că nu va putea fi regularizat şi prin Regulament, sau invers.

Directiva obligă toate statele membre în legătură cu finalitatea lor, dar lasă — la nivelul instanţelor naţionale — alegerea formei şi a mijloacelor necesare atingerii acesteia. Directiva poate fi generală sau particulară, se adresează statelor membre şi se aplică prin intermediul acestora.

Conform paragrafului trei al art. 189 TCE şi art. 161 TCEEA, „Directiva va obliga statul membru căruia i se adresează, asupra rezultatului la care va trebui să ajungă lăsându-i acestuia libertatea de a alege forma şi mijloacele”. Altfel spus, Directiva apare ca o „lege-cadru”, pe care fiecare stat trebuie să o aplice punând în vigoare, în acest sens, normele sale naţionale.

În cazul Directivei, se poate vorbi despre o „regularizare omogenă la nivelul UE”, doar după intrarea sa în vigoare în toate statele membre (prin regularizări naţionale subsecvente adoptării acesteia). Doar adoptarea normelor interne duce la aplicarea Directivei, acestea urmând procedurile constituţionale din fiecare ţară.

Toate acestea demonstrează simplitatea aplicării unui Regulament (aplicare directă) şi caracterul complicat al Directivei. Directiva continuă însă să existe, fiind o expresie a respectării suveranităţii statelor membre în anumite sectoare, în ziua de astăzi, Directiva este criticată, atât în sensul că, fiind prea detaliată uneori, nu lasă statului membru capacitate suficientă de „mişcare” în raport cu dreptul intern, cât şi în sensul că, dimpotrivă, fiind prea „generală” lasă prea multă marjă de manevră statelor.

Ceea ce caracterizează Directiva este că nu vorbim de un act având caracter general ci de un act având un „adresant precis”. Directiva nu este, deci, direct aplicabilă, spre deosebire de Regulament, în sensul că nu creează direct drepturi şi obligaţii statelor cărora li se adresează.

Directivele sunt adoptate de către PE împreună cu Consiliul, de către Consiliu şi Comisie, în general, Consiliul este cel care elaborează directive, în baza propunerilor Comisiei, prin unanimitate sau majoritate calificată.

Publicarea Directivelor în JOCE/DOCE nu înseamnă şi aplicabilitate, dat fiind „caracterul normativ indirect” al acestora, normele naţionale ce dezvoltă directiva fiind cele care regularizează aplicarea propriu-zisă a lor.

Decizia este obligatorie în toate elementele sale pentru destinatarii ei. Este vorba despre un act individual, al cărui destinatar nu trebuie să fie neapărat un stat membru. În art. 189 al TCE şi art. 161 al TCEEA se semnalează că, între actele normative ce pot fi adoptate de către PE şi Consiliu (împreună), Consiliu şi Comisie, se află şi Decizia. Decizia poate fi considerată ca act administrativ, adică un act de valoare juridică limitată la un sector sau caz.

Decizia se diferenţiază şi de Recomandări şi Avize, prin aceea acestea nu sunt angajante. Exista însă şi Decizii (ale Consiliului) de caracter general, ale căror efecte se aseamănă cu cele ale Regulamentelor sau ale Directive)

În categoria Deciziilor se înscriu actele adoptate (conform art. TCE şi art. 161 TCEEA) de către Comisie, în virtutea competenţi proprii ale acesteia (art. 85, art. 89, art. 92, art. 93, art. 115 etc. TCE).

Conform art. 191 TCE şi 163 TCEEA, Deciziile ca şi Directivele au efect începând cu notificarea acestora, celor interesaţi, fără a fi necesară publicarea în JOCE/DOCE. Aceasta se face doar spre informare. Conform art. 190 al TCE şi art. 162 al TCEEA Directivele, la fel ca şi Regulamentele sau Deciziile, trebuie motivate. Motivarea în cazul Deciziilor trebuie să fie mai detaliată, dat fiind faptul că, neavând un caracter general, ele nu pot afecta funcţionarea de ansamblu a Uniunii.

Tratatele dreptului comunitar

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Sursa primară a ordinii juridice comunitare o constituia (şi o constituie) Tratatele Europene şi protocoalele anexe, stabilite în baza acordurilor dintre statele membre.

Fundamentale pentru CEGA, CEE şi CEEA sunt, deci, Tratatul de la Paris şi Tratatele de la Roma prin care se decidea apariţia celor trei Comunităţi. Fundamentale sunt, de asemenea, diversele documente care figurează, în multe cazuri, drept anexe la respectivele Tratate. O relevanţă specială în acest sens, o are Protocolul de la Bruxelles, din 17 aprilie 1957, referitor la Curtea de Justiţie.

Diversele protocoale şi acorduri anexe au, deci, caracter de „surse comune” pentru cele trei comunităţi. Printre documentele ce au contribuit la îmbogăţirea dreptului comunitar, altele decât Tratatele constitutive, aici vom aminti:

Acordul semnat la Roma simultan cu semnarea Tratatelor constitutive, referitor la unele instituţii comune ale Comunităţilor Europene, precum şi cu „Tratatul de Fuziune al instituţiilor”, semnat la Bruxelles, la 8 aprilie 1965; „Tratatul de la Luxembourg”, din 22 aprilie 1970 care a modificat procedura, dar şi „forţa” bugetar-financiară a Comunităţilor, substituind „contribuţia statelor” printr-un „sistem de resurse proprii”, înţeles ca mijloc de finanţare a bugetului comunitar;

„Actul Unic European”, semnat la Luxembourg, la 17 februarie 1986 şi la Haga la 28 februarie 19865, ce includea, în Titlul II, diverse modificări ale conţinutului Tratatelor, iar în Titlurile I şi III se făceau referiri la Consiliul European şi la Cooperarea Politică Europeană;

Acordurile din 22 ianuarie 1972 referitoare la condiţiile de aderare şi modificările aduse Tratatelor constitutive ca urmare a integrării Marii Britanii, Irlandei şi Danemarcei în Comunităţile Europene,Tratatul de la 28 mai 1979 referitor la încorporarea Greciei în Comunitate” şi „Tratatul din 12 iunie 1985 referitor la aderarea Spaniei şi Portugaliei”7.

Tratatele europene erau, în principiu, singura sursă „absolut primară” o ordinii juridice comunitare. Aceasta nu însemnă că statele membre nu mai aveau la îndemână şi posibilitatea de a semna, între ele, acorduri, în principiu, chiar Tratatele prevedeau această posibili” ţaţe, statele membre putând realiza acorduri, în sectoare prestabilite.

Mai important, rămânea faptul că, statele membre îşi puteau încheia acordurile în forme simplificate şi nesupuse ratificării, prin intermediul activităţilor şi a înţelegerilor pe care le făceau reprezentanţii în Consiliu, în fine, statele membre puteau să depăşească eventualele lacune ale Tratatelor, în scopul dezvoltării, în forme comunitare, a politicilor comune în sectoarele văzute în Tratate.

La început, putem spune că, dreptul primar reprezintă acea parte a dreptului comunitar în care: se definesc Comunităţile Europene; se enunţă obiectivele acestora; se descriu instituţiile responsabile cu realizarea acestor obiective; se stabilesc competenţele materiale şi formale ale instituţiilor, în scopul realizării obiectivelor.

Majoritatea deciziilor juridice care formează Dreptul primar nu reprezintă emanaţii ale instituţiilor comunitare, ci ale statelor membre, cuprinse în Tratatele constitutive ale comunităţilor şi în modificările ulterioare.

De aceea, se poate afirma că Dreptul primar nu era al Comunităţilor europene, ci referitor la Comunităţile Europene.

Dimpotrivă, dreptul derivat, fiind rezultatul deciziilor adoptate de instituţiile comunitare în exercitarea competenţelor acestora , se poate defini ca drept al comunităţilor europene.

Într-o ordine cronologică, aceasta este lista actelor juridice care formează dreptul primar

1. Tratatul constitutiv al Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului semnat la Paris, la 18 aprilie 1951

2. Tratatul constitutiv al Comunităţii Europene, semnat la Roma la 25 martie 1957

3. Tratatul constitutiv al Comunităţii Europene a Energiei Atomice, semnat la Roma, la 25 martie 1957

4. Convenţia asupra unor instituţii comune ale Comunităţilor Europene semnată la Roma, la 25 martie 1957. În baza acestei convenţii şi având drept scop evitarea unei multiplicări excesive a instituţiilor, se decide ca Adunarea Parlamentară şi Curtea de Justiţie ale CEE şi CEEA (ce se creau la acel moment) să fie aceleaşi cu cele deja existente pentru CECA astfel încât Adunarea şi Curtea celor trei comunităţi să fie comune chiar dacă restul instituţiilor rămâneau separate.

5. Tratatul care instituie un Consiliu unic şi o Comisie unică a comunităţilor Europene”, din 1967 şi „Protocolul asupra privilegiilor şi imunităţilor Comunităţilor, semnat la Bruxelles, la 8 aprilie 1965.

Respectivul tratat, cunoscut drept „Tratatul de Fuziune” stabilea că atât Consiliul va fi comun celor trei Comunităţi funcţionând ca şi „Consiliul Comunităţilor Europene”, precum şi Comisia, care va fi de asemenea comună celor trei comunităţi, absorbind competenţe ale „înaltei Autorităţi” a CECA, dar şi pe cele ale Comisiei CEE şi ale Comisiei CEEA şi devenind, astfel, Comisia Comunităţilor Europene.

Prin aceasta se termină procesul de simplificare instituţională, început prin Convenţia de la Roma din 25 martie 1957, astfel încât, deşi rămân toate cele trei Comunităţi, instituţiile acestora -Consiliul, Comisie, Adunare şi Curte — vor fi comune celor trei comunităţi (ceea ce va face să existe patru instituţii comunitare în loc de 12, câte ar fi rezultat dacă nu se realiza fuziunea).

6. „Decizia prin care se modifică unele dispoziţii bugetare ale tratatelor constitutive ale Comunităţilor Europene şi a Tratatului care instituie un Consiliu unic şi o Comisie unică a Comunităţilor Europene”, semnat la Luxembourg, la 21 aprilie 1970. Această decizie, modifică redactarea iniţială a tratatelor constitutive ale Comunităţilor Europene stabilind, ca mijloc de finanţare a activităţilor comunitare, un sistem de resurse proprii bazat, fundamental, pe drepturile de vamă şi alte taxe pe comerţul exterior.

7. „Tratatul referitor la aderarea la Comunităţile Europene a Regatului Danemarcei, Republicii Irlanda şi Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord”, semnat la 22 ianuarie 1972. Acest tratat nu a presupus modificări în articularea tratatelor constitutive a Comunităţilor Europene, dar le-a precizat în vederea adaptării compoziţiei instituţiilor comunitare la noua situaţie creată de aderarea unor noi state.

8. „Tratatul de modificare a unor dispoziţii ale Protocolului asupra Băncii Europene de Investiţii”, semnat la 10 iulie 1975. Acest tratat nu a introdus nici o altă modificare în redactarea tratatelor constitutive în afara celei din titlu.

9. „Tratatul de modificare a unor dispoziţii financiare ale tratatelor ce instituie Comunităţile Europene şi ale Tratatului care instituie un Consiliu unic şi o Comisie unică a Comunităţilor Europene, semnat la 22 iulie 1975. Acest tratat a modificat serios (întărindu-le) competenţele Parlamentului European în sfera bugetară cât şi sistemul de resurse proprii comunităţilor (aşa cum se stabilise prin Decizia din 21 aprilie 1970) incluzându-se, între acestea, şi posibilitatea „recoltării” unui procent din baza TVA — iniţial 1% — a fiecărui stat membru.

10. Decizia prin care se aprobă Actul referitor la alegerea reprezentanţilor în Adunarea Parlamentară prin sufragiu universal direct, semnată la 20 septembrie 1976. Această decizie a modificat redactarea tratatelor constitutive deoarece membrii Parlamentului European nu mai erau desemnaţi de către parlamentele naţionale.

11. Tratatul referitor la aderarea Republicii Elene la Comunităţile Europene, semnat la Atena la 28 mai 1979. Acest tratat nu a presupus modificări în „articularea” tratatelor constitutive, în afara celor rezultate din necesitatea adaptării componentelor instituţiilor comunitare la noua situaţie creată prin aderarea Greciei.

12. Tratatul prin care se modifică tratatele constitutive ale Comunităţilor Europene în ceea ce priveşte Groenlanda, în esenţă, prin acesta se codifică încetarea aplicării tratatelor constitutive în cazul Groenlandei.

13.Tratatul referitor la aderarea Regatului Spaniei şi a Republicii Portugalia la Comunităţile Europene, semnat al Lisabona şi Madrid la 12 iunie 1985. Acest tratat nu a modificat dreptul primar, în afara modificărilor ce decurg din adaptarea compoziţiei instituţiilor comunitare la situaţia după aderarea noilor membrii.

14. Tratatul prin care se aprobă Actul Unic European, semnat în 1986, la Luxembourg de către Germania, Belgia, Spania, Franţa, Irlanda, Luxembourg, Olanda, Portugalia şi Marea Britanie, Danemarca, Grecia şi Italia. A modificat redactarea unor articole ale tratatului constitutiv , în scopul „punerii în operă” a Pieţei Unice, începând cu l ianuarie 1993.

15. Decizia referitoare la sistemul de resurse proprii al Comunităţii Europene, 24 iunie 1988, prin care se modifică sistemul de resurse proprii stabilit prin Decizia de la 7 mai 1985.

16. Tratatul Uniunii Europene”, semnat la Maastricht la 7 februarie 1992.

Prin acest tratat s-a creat Uniunea Europeană şi s-a modificat redactarea tratatelor constitutive ale Comunităţilor Europene astfel încât să poată fi implementată Uniunea Economică şi Monetară.

17. Tratatul referitor la aderarea Norvegiei, Austriei, Finlandei şi Suediei la Comunităţile Europene, semnat la Corfu, la 24 iunie 1994.

Acest tratat a însemnat, în fapt, adaptarea articolelor Tratatului Uniunii şi a celor trei Tratate constitutive ale Comunităţilor Europene la situaţia creată de aderarea noilor membrii.

18. „Decizia referitoare la sistemul de resurse proprii a Comunităţilor Europene, 31 octombrie 1994, prin care s-a modificat sistemul de resurse proprii conform Deciziei din 24 iunie 1988.

19. „Tratatul de la Amsterdam, din 2 octombrie 1997 prin care se modifică Tratatul Uniunii Europene şi tratatele constitutive ale fiecăreia din cele trei comunităţi europene.

20. „Tratatul de la Nisa, convenit de către şefii de state şi guverne cu ocazia Consiliului European de la Nisa, decembrie 2000.

Dispoziţii tranzitorii şi finale

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 282. – Dispoziţiile specifice aplicabile călătorilor şi altor persoane fizice se stabilesc prin regulamentul vamal.

Art. 283. – Termenele prevăzute în prezentul cod şi în alte reglementări vamale se calculează potrivit normelor prevăzute în Codul de procedură civilă.
Art. 284. – Operaţiunile vamale iniţiate sub regimul prevăzut de reglementările vamale anterioare intrării în vigoare a prezentului cod se finalizează potrivit acelor reglementări.
Art. 285. – Autoritatea Naţională a Vămilor este desemnată ca autoritate competentă să aplice pentru România, la data aderării la Uniunea Europeană, prevederile Convenţiei privind utilizarea tehnologiei informaţiilor de către serviciile vamale, încheiată la 26 iulie 1995, în temeiul art. K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană – JO C 316, 27 noiembrie 1995, p. 34 – şi ale Convenţiei cu privire la asistenţa reciprocă şi cooperarea între administraţiile vamale, încheiată la 18 decembrie 1997, în temeiul art. K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană – JO C 24, 23 ianuarie 1998, p. 2.
Art. 286. – Guvernul, la propunerea Ministerului Finanţelor Publice, va aproba prin hotărâre regulamentul de aplicare a Codului vamal, care intră în vigoare la aceeaşi dată cu prezentul cod.
Art. 287. – Dispoziţiile cuprinse în prezentul cod şi în alte reglementări vamale privind plata, garantarea, înscrierea în evidenţele contabile, stingerea datoriei vamale şi remiterea drepturilor de import, cu excepţia art. 163 şi 247 din prezentul cod, se aplică în mod corespunzător şi pentru taxa pe valoarea adăugată şi pentru accize care, potrivit Codului fiscal, sunt în atribuţiile autorităţii vamale.
Art. 288. – (1) Prezentul cod intră în vigoare la 60 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I.
(2) Pe aceeaşi dată se abrogă: Legea nr. 141/1997 privind Codul vamal al României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 180 din 1 august 1997, cu modificările şi completările ulterioare; art. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 26/1993 privind Tariful vamal de import al României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 31 august 1993, aprobată cu modificări prin Legea nr. 102/1994, cu modificările şi completările ulterioare.
(3) Declararea electronică şi sistemele automatizate pentru punerea în aplicare a gestiunii de risc şi schimbul electronic de date între birourile vamale de intrare, import, export şi ieşire, prevăzute la art. 40, 60-62 şi 202-204, se pun în aplicare în termen de 3 ani de la intrarea în vigoare a prezentului cod.
(4) Dispoziţiile cuprinse la art. 245 alin. (2) şi (3), art. 247, art. 252 şi art. 255 alin. (2) şi (3) intră în vigoare la data aderării României la Uniunea Europeană.

Contravenţii

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 279. – Faptele care constituie contravenţii la reglementările vamale, procedura de constatare şi sancţionare a acestora se stabilesc prin regulamentul vamal, aprobat prin hotărâre a Guvernului.

Art. 280. – (1) Contravenţiile vamale săvârşite în incintele vamale şi în locurile unde se desfăşoară operaţiuni sub supraveghere vamală se constată şi se sancţionează de persoanele împuternicite de către autoritatea vamală.
(2) În cazul în care contravenţiile vamale sunt constatate de organele de poliţie sau de alte organe cu atribuţii de control, în alte locuri decât cele prevăzute la alin. (1), acestea au obligaţia de a prezenta de îndată actele constatatoare la autoritatea vamală cea mai apropiată, împreună cu mărfurile care fac obiectul contravenţiei.
(3) După verificarea încadrării faptei în reglementările vamale, autoritatea vamală aplică amenda şi dispune, după caz, reţinerea bunurilor, în vederea confiscării.
(4) Sancţiunile contravenţionale pot fi aplicate şi persoanelor juridice.
Art. 281. – Dispoziţiile art. 279 şi 280 referitoare la contravenţii se completează cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, cu excepţia art. 28 alin. (1) şi (3) şi art. 29.

Infracţiuni

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 270. – Introducerea în sau scoaterea din ţară, prin orice mijloace, a bunurilor sau mărfurilor, prin alte locuri decât cele stabilite pentru control vamal, constituie infracţiunea de contrabandă şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi.

Art. 271. – Introducerea în sau scoaterea din ţară, fără drept, de arme, muniţii, materiale explozibile, droguri, precursori, materiale nucleare sau alte substanţe radioactive, substanţe toxice, deşeuri, reziduuri ori materiale chimice periculoase constituie infracţiunea de contrabandă calificată şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi, dacă legea penală nu prevede o pedeapsă mai mare.
Art. 272. – Folosirea, la autoritatea vamală, a documentelor vamale de transport sau comerciale care se referă la alte mărfuri sau bunuri ori la alte cantităţi de mărfuri sau bunuri decât cele prezentate în vamă constituie infracţiunea de folosire de acte nereale şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi.
Art. 273. – Folosirea, la autoritatea vamală, a documentelor vamale de transport sau comerciale falsificate constituie infracţiunea de folosire de acte falsificate şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi.
Art. 274. – Faptele prevăzute la art. 270-273, săvârşite de una sau mai multe persoane înarmate ori de două sau mai multe persoane împreună, se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.
Art. 275. – Tentativa la infracţiunile prevăzute la art. 270-274 se pedepseşte.
Art. 276. – Dacă faptele prevăzute la art. 270-274 sunt săvârşite de angajaţi sau reprezentanţi ai unor persoane juridice care au ca obiect de activitate operaţiuni de import-export ori în folosul acestor persoane juridice, se poate aplica şi interzicerea unor drepturi, potrivit art. 64 lit. c) din Codul penal.
Art. 277. – Când mărfurile sau alte bunuri care au făcut obiectul infracţiunii nu se găsesc, infractorul este obligat la plata echivalentului lor în lei.
Art. 278. – Dispoziţiile prezentei secţiuni se completează cu prevederile Codului penal al României, precum şi cu dispoziţiile penale prevăzute în alte legi speciale.

Prohibiţii şi restricţii

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 269. – (1) Sunt considerate prohibite toate mărfurile a căror introducere pe sau scoatere de pe teritoriul vamal al României este, potrivit legii, interzisă cu orice titlu.

(2) Sunt considerate ca restricţionate mărfurile a căror introducere pe sau scoatere de pe teritoriul vamal al României este supusă unor condiţii sau îndeplinirii unor formalităţi speciale.
(3) Când introducerea sau scoaterea nu este permisă decât cu prezentarea unei autorizaţii speciale, mărfurile sunt prohibite dacă nu sunt însoţite de un astfel de document sau dacă acesta nu este valabil.

Dreptul la acţiune

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 266. – (1) Orice persoană are dreptul de a formula acţiune împotriva deciziilor care o privesc direct, luate de autoritatea vamală cu privire la aplicarea reglementărilor vamale.

(2) Are, de asemenea, dreptul de a formula acţiune persoana care a solicitat autorităţii vamale o decizie cu privire la aplicarea reglementărilor vamale şi nu a primit un răspuns la cererea sa în termenul legal.
Art. 267. – Când acţiunea prevăzută la art. 266 se referă la un titlu de creanţă privind datoria vamală şi alte taxe şi impozite datorate statului în cadrul operaţiunilor vamale, înainte de depunerea acţiunii se poate formula contestaţie pe cale administrativă, care se soluţionează potrivit dispoziţiilor Codului de procedură fiscală.
Art. 268. – (1) Acţiunile care privesc alte decizii decât cele prevăzute la art. 267 se formulează potrivit dispoziţiilor Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.
(2) În cazurile prevăzute la alin. (1), plângerea prealabilă nu suspendă executarea deciziei contestate.
(3) Autoritatea vamală poate suspenda, total sau parţial, executarea acestei decizii până la soluţionarea plângerii prealabile, când are motive întemeiate să considere că decizia contestată nu respectă reglementările vamale sau că un prejudiciu irecuperabil poate fi produs persoanei interesate.

Rambursarea şi remiterea drepturilor

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 258. – (1) Prin rambursare se înţelege restituirea totală sau parţială a drepturilor de import sau de export care au fost achitate.

(2) Prin remitere se înţelege fie decizia de a nu percepe, integral sau parţial, cuantumul unei datorii vamale, fie decizia de a anula, integral sau parţial, înscrierea în evidenţa contabilă a unui drept de import sau de export care nu a fost achitat.
Art. 259. – (1) Drepturile de import sau de export sunt rambursate în măsura în care se stabileşte că, în momentul în care au fost plătite, cuantumul acestor drepturi nu era datorat legal sau când cuantumul lor a fost înscris în evidenţa contabilă contrar dispoziţiilor art. 243 alin. (2) şi (3).
(2) Se procedează la remiterea drepturilor de import sau de export în măsura în care se stabileşte că, în momentul în care au fost înscrise în evidenţa contabilă, cuantumul acestor drepturi nu era datorat legal sau că a fost înscris în evidenţa contabilă contrar dispoziţiilor art. 243 alin. (2) şi (3).
(3) Nu se acordă rambursarea sau remiterea drepturilor dacă faptele care au dus la achitarea ori la înscrierea în evidenţa contabilă a unei sume ce nu era legal datorată sunt rezultatul unei acţiuni deliberate din partea unei persoane interesate.
(4) Drepturile de import sau de export sunt rambursate ori remise la depunerea unei cereri către biroul vamal în cauză într-o perioadă de 5 ani de la data la care cuantumul acestor drepturi a fost comunicat debitorului.
(5) Termenul prevăzut la alin. (4) se prelungeşte dacă persoana în cauză face dovada că a fost împiedicată să depună cererea în termenul amintit, ca urmare a cazului fortuit sau a forţei majore.
(6) Autoritatea vamală procedează la rambursare sau remitere din oficiu, când constată, în acest termen, existenţa uneia sau alteia dintre situaţiile prevăzute la alin. (1) şi (2).
Art. 260. – Drepturile de import sau de export sunt rambursate când se invalidează o declaraţie vamală, iar drepturile au fost achitate. Rambursarea se acordă în urma unei cereri depuse de persoana în cauză în termenul prevăzut pentru depunerea cererii de invalidare a declaraţiei vamale.
Art. 261. – (1) Drepturile de import sunt rambursate sau remise în măsura în care se stabileşte că cuantumul acestora înscris în evidenţa contabilă este aferent mărfurilor plasate sub regimul vamal în cauză şi refuzate de importator, deoarece la data acceptării declaraţiei vamale erau defecte sau nu respectau condiţiile contractului în baza căruia au fost importate. Sunt asimilate mărfurilor defecte mărfurile deteriorate înainte de acordarea liberului de vamă.
(2) Rambursarea sau remiterea drepturilor de import se acordă cu condiţia ca:
a) mărfurile să nu fi fost folosite, cu excepţia unei posibile utilizări iniţiale necesare pentru a se verifica dacă sunt defecte sau nu respectă termenii contractuali;
b) mărfurile să fie exportate de pe teritoriul vamal al României. La cererea persoanei în cauză, autoritatea vamală permite ca, în locul exportului, mărfurile să fie distruse sau plasate sub regimul de tranzit, antrepozitare vamală sau într-o zonă liberă ori antrepozit liber. În scopul de a primi una dintre aceste destinaţii vamale, mărfurile sunt considerate străine.
(3) Drepturile de import nu pot fi rambursate sau remise în cazul mărfurilor care, înainte de a fi declarate la vamă, au fost importate temporar pentru a fi testate, decât dacă se stabileşte că defectele mărfurilor sau nerespectarea prevederilor contractuale nu ar fi putut fi detectate în decursul acestor teste.
(4) Drepturile de import sunt rambursate sau remise pentru motivele prevăzute la alin. (1), în urma prezentării unei cereri la biroul vamal în termen de 12 luni de la data la care cuantumul acestor drepturi a fost comunicat debitorului. În cazuri excepţionale, justificate corespunzător, autoritatea vamală poate aproba ca acest termen să fie prelungit.
Art. 262. – (1) Drepturile de import sau de export pot fi rambursate ori remise în alte situaţii decât cele menţionate la art. 259-261:
a) care urmează a fi stabilite în conformitate cu regulamentul vamal;
b) ca urmare a unor împrejurări în care nu s-a constatat o înşelătorie sau o culpă evidentă a persoanei în cauză. Situaţiile în care se poate aplica această dispoziţie şi procedura de urmat în acest scop sunt stabilite prin regulamentul vamal. Pentru rambursare sau remitere pot fi prevăzute condiţii speciale.
(2) Drepturile sunt rambursate sau remise pentru motivele prevăzute la alin. (1), în urma prezentării unei cereri la biroul vamal în termen de 12 luni de la data la care cuantumul acestor drepturi a fost comunicat debitorului. În cazuri excepţionale, justificate corespunzător, autoritatea vamală poate aproba ca acest termen să fie prelungit.
Art. 263. – Drepturile de import sau de export sunt rambursate ori remise în condiţiile prevăzute în prezentul capitol numai când cuantumul de rambursat sau de remis depăşeşte nivelul stabilit prin regulamentul vamal. Cu toate acestea, autoritatea vamală poate da curs unei alte cereri de rambursare sau remitere şi cu privire la un cuantum mai mic.
Art. 264. – Când o decizie de a da curs unei cereri de rambursare a cuantumului drepturilor de import sau de export, precum şi a dobânzilor pe credit şi a majorărilor de întârziere încasate la efectuarea plăţii acestor drepturi nu este pusă în aplicare în termen de 3 luni de la adoptarea acesteia, după această perioadă autoritatea vamală plăteşte o dobândă egală cu dobânda pe credit.
Art. 265. – Când, din eroare, a fost remisă o datorie vamală sau a fost rambursat cuantumul drepturilor, datoria iniţială devine din nou exigibilă. Orice dobândă plătită în temeiul prevederilor art. 264 se rambursează.

Stingerea datoriei vamale

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 256. – (1) Fără a înlătura aplicarea dispoziţiilor în vigoare cu privire la împlinirea termenului de prescripţie extinctivă şi la imposibilitatea recuperării datoriei vamale în cazul constatării pe cale judecătorească a insolvabilităţii debitorului, datoria vamală se stinge prin:

a) plata cuantumului drepturilor;
b) remiterea cuantumului drepturilor;
c) invalidarea declaraţiei vamale depuse pentru un regim vamal ce implică obligaţia de plată a drepturilor;
d) confiscare;
e) distrugerea prin dispoziţia autorităţii vamale;
f) abandonul în favoarea statului;
g) pierderea mărfurilor datorită cazului fortuit sau forţei majore;
h) scăderea cantitativă a mărfurilor datorită unor factori naturali, pentru partea corespunzătoare procentului de scădere.
(2) Stingerea datoriei vamale în cazurile prevăzute la alin. (1) lit. d)-h) operează numai dacă situaţiile s-au produs înainte de acordarea liberului de vamă, în cazul mărfurilor declarate pentru un regim vamal ce implică obligaţia de plată a drepturilor.
Art. 257. – Datoria vamală prevăzută la art. 239 se stinge şi când sunt anulate formalităţile îndeplinite pentru obţinerea tratamentului tarifar preferenţial acordat în conformitate cu dispoziţiile articolului mai sus menţionat.

Termene şi modalităţi de plată a cuantumului drepturilor

27 mai 202016 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 245. – (1) Cuantumul drepturilor care a făcut obiectul comunicării prevăzute la art. 244 se achită de debitor în următoarele termene:

a) dacă această persoană nu are dreptul la nici una dintre facilităţile de plată prevăzute în prezenta secţiune, plata se face în termenul prevăzut în regulamentul vamal;
b) dacă persoana are dreptul la oricare dintre facilităţile de plată prevăzute în prezenta secţiune, plata se face până cel târziu la expirarea termenului sau termenelor stabilite în cadrul acelor facilităţi.
(2) În cazul prevăzut la alin. (1) lit.a), fără a se înlătura aplicarea suspendărilor prevăzute în cazul exercitării unei acţiuni, termenul de plată nu poate depăşi 10 zile de la comunicarea către debitor a cuantumului drepturilor datorate, iar în cazul înscrierii cumulate în evidenţa contabilă, în condiţiile prevăzute la art. 241 alin. (1) teza a doua, acesta se stabileşte în aşa fel încât să nu îi permită debitorului să obţină un termen pentru plată mai lung decât dacă i s-ar fi acordat o amânare a plăţii.
(3) Termenul prevăzut la alin. (2) se prelungeşte, din oficiu, dacă se constată că persoana în cauză a primit înştiinţarea prea târziu pentru a putea să plătească în termenul prevăzut. Prelungirea termenului mai poate fi acordată de autoritatea vamală la cererea debitorului, în cazul în care cuantumul drepturilor ce trebuie plătit rezultă în urma unei acţiuni de recuperare ulterioară. Fără a se înlătura aplicarea facilităţilor de plată, prelungirile nu pot depăşi timpul necesar debitorului pentru a se achita de obligaţie.
(4) Prin regulamentul vamal se pot stabili situaţiile şi condiţiile în care se suspendă obligaţia debitorului de a plăti drepturile când:
a) se întocmeşte o cerere de remitere a drepturilor, conform prevederilor legale;
b) mărfurile sunt puse sub sechestru, în vederea confiscării ulterioare potrivit prevederilor legale;
c) datoria vamală a luat naştere în conformitate cu prevederile art. 225 şi există mai mulţi debitori.
Art. 246. – Plata se face conform dispoziţiilor legale în vigoare, în numerar sau prin orice alt mijloc cu acelaşi efect de stingere a debitului ori prin compensare.
Art. 247. – În cazul în care cuantumul drepturilor ce trebuie plătite de persoana în cauză se referă la mărfurile declarate pentru un regim vamal care presupune obligaţia de a plăti astfel de drepturi, autoritatea vamală poate acorda, la cererea persoanei respective, amânarea plăţii acelei sume în condiţiile prevăzute în prezenta secţiune.
Art. 248. – Acordarea amânării plăţii este condiţionată de constituirea unei garanţii de către solicitant.
Art. 249. – Autoritatea vamală decide care dintre următoarele proceduri se foloseşte când se acordă amânarea plăţii:
a) separat, pentru fiecare cuantum al drepturilor înscrise în evidenţa contabilă, în condiţiile prevăzute la art. 241 alin. (1) teza întâi sau art. 243 alin. (1);
b) global, cu privire la totalul cuantumurilor drepturilor înscrise în evidenţa contabilă în condiţiile prevăzute la art. 241 alin. (1) teza întâi, pe o perioadă stabilită de autoritatea vamală, care să nu depăşească 31 de zile;
c) global, cu privire la totalul cuantumurilor drepturilor care au făcut obiectul unei singure înscrieri în evidenţa contabilă, în conformitate cu prevederile art. 241 alin. (1) teza a doua.
Art. 250. – (1) Termenul cu care este amânată plata este de 30 de zile. Acesta se calculează astfel:
a) în cazul în care plata este amânată în conformitate cu art. 249 lit. a), termenul se calculează începând cu ziua următoare celei în care cuantumul drepturilor este înscris în evidenţa contabilă de către autoritatea vamală. În cazul în care se aplică prevederile art. 242, termenul de 30 de zile se reduce cu numărul zilelor corespunzătoare termenului utilizat pentru înscrierea în evidenţa contabilă, mai puţin două zile;
b) în cazul în care plata se amână în conformitate cu prevederile art. 249 lit. b), termenul se calculează începând cu ziua următoare celei în care expiră perioada de globalizare. Termenul se reduce cu numărul de zile corespunzător unei jumătăţi din numărul de zile din perioada de globalizare;
c) în cazul în care plata se amână în conformitate cu art. 249 lit. c), termenul se calculează din ziua următoare celei în care expiră perioada în care mărfurilor respective li s-a acordat liberul de vamă. Termenul se reduce cu un număr de zile corespunzător jumătăţii numărului de zile aferent perioadei în cauză.
(2) În cazul în care numărul zilelor din termenele menţionate la alin. (1) lit. b) şi c) este impar, numărul de zile ce se scad din termenul de 30 de zile în conformitate cu alin. (1) lit. b) şi c) este egal cu jumătate din numărul par imediat inferior acestui număr impar.
(3) Pentru simplificare, în cazul în care termenele menţionate în alin. (1) lit. b) şi c) sunt o săptămână calendaristică sau o lună calendaristică, plata cuantumului drepturilor care a făcut obiectul amânării se poate efectua:
a) în ziua de vineri a săptămânii a patra următoare celei în cauză, dacă termenul este de o săptămână calendaristică;
b) cel târziu până în ziua a şaisprezecea a lunii următoare, dacă termenul este o lună calendaristică.
Art. 251. – (1) Amânarea plăţii nu se acordă pentru cuantumul drepturilor care, deşi corespunzătoare unor mărfuri plasate sub un regim vamal care presupune obligaţia de a plăti astfel de drepturi, sunt totuşi înscrise de autoritatea vamală în evidenţa contabilă în conformitate cu dispoziţiile în vigoare referitoare la acceptarea declaraţiilor incomplete, deoarece declarantul nu a oferit, până la expirarea termenului stabilit, informaţiile necesare pentru determinarea definitivă a valorii în vamă a mărfurilor sau nu a furnizat datele sau documentul care lipsea când a fost acceptată declaraţia incompletă.
(2) Amânarea plăţii poate fi acordată în cazurile prevăzute la alin. (1) numai în situaţia în care cuantumul drepturilor de recuperat este înscris în evidenţa contabilă înaintea expirării unui termen de 30 de zile, calculat de la data la care cuantumul stabilit iniţial a fost înscris în evidenţa contabilă sau, dacă nu a fost înscris, de la data la care a fost acceptată declaraţia referitoare la mărfurile respective. Durata amânării plăţii acordate în astfel de condiţii nu poate fi prelungită dincolo de data expirării termenului care, în conformitate cu prevederile art. 250, a fost acordat cu privire la cuantumul drepturilor stabilit iniţial sau care ar fi fost acordat dacă cuantumul drepturilor legal datorat ar fi fost înscris în evidenţa contabilă când au fost declarate mărfurile respective.
Art. 252. – (1) Autoritatea vamală poate acorda debitorului alte facilităţi de plată decât amânarea plăţii. Acordarea unor astfel de facilităţi de plată trebuie:
a) să fie condiţionată de constituirea unei garanţii. Nu este necesar să se solicite o astfel de garanţie când, datorită situaţiei debitorului, solicitarea acesteia ar crea grave dificultăţi economice sau sociale;
b) să aibă ca rezultat perceperea, în plus faţă de cuantumul drepturilor, a unei dobânzi pe credit. Dobânda pe credit se datorează pe întreaga perioadă amânată sau care face obiectul unei alte facilităţi la plată şi se calculează în aşa fel încât să fie echivalentă cu cuantumul care ar fi solicitat în acelaşi scop pe piaţa monetară sau financiară naţională.
(2) Autoritatea vamală poate să nu ceară dobânda pe credit dacă prin aceasta s-ar crea grave dificultăţi economice sau sociale pentru debitor.
Art. 253. – Indiferent de facilităţile de plată acordate debitorului, acesta poate plăti în orice situaţie, total sau parţial, cuantumul drepturilor, fără să aştepte expirarea termenului care i-a fost acordat.
Art. 254. – Cuantumul drepturilor datorate poate fi achitat de o terţă persoană în locul debitorului.
Art. 255. – (1) Dacă cuantumul drepturilor nu a fost achitat în termenul stabilit:
a) autoritatea vamală utilizează toate căile prevăzute de legislaţia în vigoare, inclusiv executarea silită, pentru a asigura plata acelei sume. Prin regulamentul vamal se pot stabili prevederi speciale cu privire la garanţi în cadrul regimului de tranzit;
b) se percep majorări de întârziere, potrivit normelor în vigoare.
(2) Autoritatea vamală poate renunţa să ceară majorări de întârziere în cazurile în care:
a) datorită situaţiei debitorului, s-ar putea crea serioase dificultăţi economice şi sociale;
b) cuantumul drepturilor nu depăşeşte nivelul stabilit prin regulamentul vamal;
c) cuantumul drepturilor este achitat în 5 zile de la expirarea termenului prevăzut pentru plată.
(3) Autoritatea vamală poate stabili:
a) perioade minime pentru calcularea majorărilor de întârziere;
b) sume minime de achitat ca majorări de întârziere.
(4) Prin regulamentul vamal se pot stabili criterii pentru aplicarea prevederilor alin. (3).

Înscrierea în evidenţa contabilă şi comunicarea către debitor a cuantumului drepturilor

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 240. – (1) Cuantumul drepturilor de import sau export care rezultă dintr-o datorie vamală, denumit în continuare cuantumul drepturilor, se calculează de autoritatea vamală în momentul în care se află în posesia datelor necesare şi este înregistrat de aceasta în evidenţele contabile sau pe alt suport echivalent.

(2) Prevederile alin. (1) nu se aplică:
a) când a fost introdusă o taxă antidumping sau compensatorie provizorie;
b) când cuantumul drepturilor legal datorate îl depăşeşte pe cel stabilit pe baza unei informaţii obligatorii;
c) în cazul în care prin regulamentul vamal se prevede neînscrierea în evidenţa contabilă a cuantumului drepturilor aflat sub un anumit plafon.
(3) Autoritatea vamală poate să nu înregistreze în evidenţele contabile cuantumul drepturilor care nu a putut fi comunicat debitorului din cauza expirării termenului prevăzut la art. 244 alin. (3).
Art. 241. – (1) Când ia naştere o datorie vamală în urma acceptării declaraţiei pentru mărfuri pentru un alt regim vamal decât admiterea temporară cu exonerare parţială de drepturi de import sau a oricărui alt act cu acelaşi efect juridic ca această acceptare, cuantumul corespunzător acestei datorii vamale este înregistrat în evidenţa contabilă a biroului vamal de îndată ce a fost calculat şi cel mai târziu în ziua următoare celei în care mărfurilor li s-a acordat liberul de vamă. Cu toate acestea, dacă a fost constituită o garanţie, totalul cuantumului drepturilor aferente mărfurilor cărora li s-a acordat liberul de vamă şi care au fost declarate de aceeaşi persoană într-o perioadă stabilită de autoritatea vamală, care nu poate depăşi 31 de zile, poate fi înregistrat o singură dată în evidenţa contabilă, la sfârşitul perioadei respective. O astfel de înregistrare în evidenţa contabilă se face în termen de 5 zile de la expirarea perioadei respective.
(2) Când liberul de vamă se acordă cu condiţia îndeplinirii prevederilor legale care reglementează fie stabilirea cuantumului drepturilor, fie modul de încasare a acestora, înscrierea în evidenţa contabilă se face în cel mult două zile de la data la care a fost stabilit sau fixat cuantumul ori obligaţia de a plăti drepturile rezultate din această datorie. Dacă datoria vamală este legată de o taxă antidumping sau compensatorie provizorie, această taxă se înscrie în evidenţa contabilă în cel mult două luni de la instituirea acelei taxe.
(3) Când se naşte o datorie vamală în alte condiţii decât cele menţionate la alin. (1), cuantumul corespunzător al drepturilor este înscris în evidenţa contabilă în cel mult două zile de la data la care autoritatea vamală poate calcula cuantumul drepturilor şi stabili debitorul acestora.
Art. 242. – (1) Termenele pentru înscrierea în evidenţa contabilă prevăzute la art. 241 pot fi prelungite când circumstanţe speciale împiedică autoritatea vamală să le respecte. Prelungirea termenului nu poate depăşi 14 zile.
(2) Termenele prevăzute la alin. (1) nu se aplică în situaţii de caz fortuit sau de forţă majoră.
Art. 243. – (1) În cazul în care cuantumul datoriei vamale nu a fost înscris în evidenţa contabilă în conformitate cu prevederile art. 241 şi 242 sau a fost înscris la un nivel inferior sumei datorate legal, cuantumul drepturilor ce urmează a fi recuperate se înscrie în evidenţa contabilă în cel mult două zile de la data la care autoritatea vamală a luat cunoştinţă de această situaţie şi poate calcula suma datorată legal şi stabili debitorul.
Această operaţiune reprezintă înscriere ulterioară în evidenţa contabilă. Acel termen poate fi prelungit în conformitate cu prevederile art. 242.
(2) Cu excepţia cazurilor menţionate la art. 240 alin. (2) şi (3), înscrierea ulterioară în evidenţa contabilă nu este posibilă dacă:
a) decizia iniţială de a nu înscrie drepturile în evidenţa contabilă sau de a le înscrie la o sumă mai mică decât cea legal datorată a fost luată pe baza dispoziţiilor generale invalidate la o dată ulterioară de o hotărâre judecătorească;
b) cuantumul drepturilor legal datorate nu a fost înscris în evidenţa contabilă ca urmare a unei erori din partea autorităţii vamale care nu ar fi putut fi detectată în condiţii rezonabile de către persoana obligată să plătească, aceasta la rândul său acţionând cu bună-credinţă şi respectând toate dispoziţiile prevăzute de legislaţia în vigoare cu privire la declaraţia vamală;
c) prin regulamentul vamal se poate stabili că autoritatea vamală nu procedează la înscrierea ulterioară în evidenţa contabilă a cuantumului drepturilor aflat sub un anumit plafon.
(3) În cazul prevăzut la alin. (2) lit. b), când se stabileşte statutul preferenţial al mărfurilor pe baza unui sistem de cooperare administrativă care implică autorităţile unei alte ţări, dacă eliberarea unui certificat de către aceste autorităţi se dovedeşte incorectă, aceasta constituie o eroare care nu ar fi putut fi detectată în mod rezonabil. Cu toate acestea, eliberarea unui certificat incorect nu constituie o eroare în cazul în care certificatul se bazează pe prezentarea incorectă a faptelor de către exportator, cu excepţia cazului în care, mai ales, este evident că autorităţile care au eliberat certificatul au ştiut sau ar fi trebuit să ştie că mărfurile nu îndeplineau condiţiile prevăzute pentru a beneficia de tratamentul preferenţial. Se poate invoca buna-credinţă a debitorului când acesta poate demonstra că, în timpul operaţiunilor comerciale în cauză, a depus toate diligenţele pentru a se asigura că toate condiţiile pentru tratamentul preferenţial au fost respectate.
Art. 244. – (1) După înscrierea în evidenţa contabilă, cuantumul drepturilor se comunică debitorului potrivit normelor legale.
(2) Când cuantumul drepturilor datorate a fost înscris cu titlu orientativ în declaraţia vamală, autoritatea vamală poate stabili faptul că acesta nu se comunică debitorului, în conformitate cu alin. (1), decât în situaţia în care cuantumul nu corespunde cu cel stabilit de autoritatea vamală. Fără a se înlătura aplicarea prevederilor art. 241 alin. (1) teza a doua, dacă se face uz de posibilitatea prevăzută în prezentul alineat, acordarea liberului de vamă pentru mărfuri de către autoritatea vamală echivalează cu comunicarea către debitor a cuantumului drepturilor înscrise în evidenţa contabilă.
(3) Comunicarea către debitor nu poate fi făcută după expirarea unui termen de 5 ani de la data la care a luat naştere datoria vamală. Acest termen se suspendă din momentul introducerii unei acţiuni, în conformitate cu prevederile prezentului cod, pe durata acestei proceduri.
(4) Când datoria vamală este rezultatul unui act pentru care s-a pornit urmărirea penală, cuantumul drepturilor poate fi comunicat debitorului, în conformitate cu condiţiile prevăzute în dispoziţiile legale în vigoare, după expirarea termenului menţionat la alin. (3).

Naşterea datoriei vamale

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 223. – (1) Datoria vamală la import ia naştere prin:

a) punerea în liberă circulaţie a mărfurilor supuse drepturilor de import;
b) plasarea unor astfel de mărfuri sub regimul de admitere temporară cu exonerare parţială de drepturi de import.
(2) Datoria vamală se naşte în momentul acceptării declaraţiei vamale în cauză.
(3) Debitorul este declarantul. În situaţia unei reprezentări indirecte, persoana pe seama căreia se face declaraţia vamală este, de asemenea, debitor. Când se întocmeşte o declaraţie vamală pentru unul din regimurile menţionate la alin. (1), pe baza unor date care au ca efect faptul că toate sau o parte a drepturilor legal datorate nu au fost încasate, persoanele care au furnizat informaţiile necesare la întocmirea declaraţiei şi care ştiau sau care ar fi trebuit să ştie că aceste informaţii erau false sunt, de asemenea, debitori.
Art. 224. – (1) Datoria vamală la import ia naştere şi prin:
a) introducerea ilegală pe teritoriul vamal al României a mărfurilor supuse drepturilor de import;
b) introducerea ilegală a mărfurilor pe teritoriul vamal al României dintr-o zonă liberă sau antrepozit liber aflat pe teritoriul României. În sensul prezentului articol, introducerea ilegală reprezintă orice introducere care încalcă dispoziţiile art. 64-67 şi art. 195 lit. b).
(2) Datoria vamală se naşte în momentul în care mărfurile sunt introduse ilegal.
(3) Debitorii sunt:
a) persoana care introduce ilegal mărfurile în cauză;
b) orice persoană care a participat la introducerea ilegală a mărfurilor şi care ştia sau ar fi trebuit să ştie că o astfel de introducere este ilegală;
c) orice persoană care a cumpărat sau a deţinut mărfurile în cauză şi care ştia sau ar fi trebuit să ştie, în momentul achiziţionării sau primirii mărfurilor, că acestea au fost introduse ilegal.
Art. 225. – (1) Datoria vamală la import ia naştere şi prin sustragerea de sub supraveghere vamală a mărfurilor supuse drepturilor de import.
(2) Datoria vamală se naşte în momentul sustragerii mărfurilor de sub supraveghere vamală.
(3) Debitorii sunt:
a) persoana care a sustras mărfurile de sub supraveghere vamală;
b) orice persoană care a participat la această sustragere şi care ştia sau ar fi trebuit să ştie că mărfurile au fost sustrase de sub supraveghere vamală;
c) orice persoană care a cumpărat sau a deţinut mărfurile în cauză şi care ştia sau ar fi trebuit să ştie, în momentul achiziţionării sau primirii mărfurilor, că acestea au fost sustrase de sub supraveghere vamală;
d) după caz, persoana care trebuie să execute obligaţiile care rezultă din depozitarea temporară a mărfurilor sau din utilizarea regimului vamal sub care sunt plasate acele mărfuri.
Art. 226. – (1) Datoria vamală la import ia naştere şi prin:
a) neîndeplinirea uneia dintre obligaţiile care rezultă, în privinţa mărfurilor supuse drepturilor de import, din depozitarea lor temporară sau din utilizarea regimului vamal sub care sunt plasate;
b) nerespectarea unei condiţii care reglementează plasarea mărfurilor sub regimul respectiv sau acordarea unor drepturi de import reduse sau zero, în funcţie de destinaţia lor finală.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică numai când se stabileşte că iregularităţile prevăzute la lit. a) şi b) nu au efecte semnificative asupra utilizării corecte a depozitării temporare sau a regimului vamal avut în vedere.
(3) Datoria vamală se naşte fie în momentul în care obligaţia a cărei neexecutare generează datoria vamală încetează a mai fi îndeplinită, fie în momentul în care mărfurile au fost plasate sub regimul vamal în cauză, când se stabileşte ulterior că o condiţie stabilită pentru plasarea mărfurilor sub regimul respectiv sau pentru acordarea drepturilor de import reduse sau zero, în funcţie de destinaţia finală a mărfurilor, nu a fost îndeplinită.
(4) Debitorul este fie persoana căreia i se cere îndeplinirea obligaţiilor apărute, în privinţa mărfurilor supuse drepturilor de import, în urma depozitării lor temporare sau a utilizării regimului vamal sub care au fost plasate, fie persoana căreia i s-a cerut respectarea condiţiilor care reglementează plasarea mărfurilor sub acel regim.
Art. 227. – (1) Datoria vamală la import ia naştere prin consumul sau utilizarea într-o zonă liberă sau antrepozit liber a mărfurilor supuse drepturilor de import, în alte condiţii decât cele prevăzute în legislaţia în vigoare. Când mărfurile dispar şi dispariţia lor nu poate fi justificată în mod temeinic autorităţii vamale, aceasta poate considera că mărfurile au fost consumate sau utilizate în zona liberă sau antrepozitul liber.
(2) Datoria vamală se naşte în momentul în care mărfurile sunt consumate sau sunt utilizate pentru prima oară în alte condiţii decât cele prevăzute de legislaţia în vigoare.
(3) Debitorul este persoana care a consumat sau a utilizat mărfurile, precum şi orice persoană care a participat la această consumare sau utilizare şi care ştia sau ar fi trebuit să ştie că mărfurile au fost consumate sau utilizate în alte condiţii decât cele prevăzute de legislaţia în vigoare.
(4) Când autoritatea vamală consideră că mărfurile care au dispărut au fost consumate sau utilizate într-o zonă liberă sau într-un antrepozit liber şi nu este posibilă aplicarea alin. (3), persoana obligată la plata datoriei vamale este ultima persoană cunoscută de autoritatea vamală ca fiind în posesia mărfurilor.
Art. 228. – (1) Prin excepţie de la prevederile art. 224 şi ale art. 226 alin. (1) lit. a), se consideră că nu a luat naştere nici o datorie vamală la import pentru o marfă când persoana interesată face dovada că neîndeplinirea obligaţiilor ce rezultă din dispoziţiile art. 64-67 şi art. 195 lit. b) sau păstrarea mărfurilor în depozit temporar ori utilizarea regimului vamal sub care au fost plasate mărfurile este urmare a distrugerii totale ori a pierderii iremediabile a mărfurilor respective ca rezultat al naturii mărfurilor, cazului fortuit ori al forţei majore sau ca o consecinţă a aprobării de către autoritatea vamală. În sensul prezentului alineat, mărfurile sunt pierdute iremediabil când devin de neutilizat de către orice persoană.
(2) În acelaşi mod se consideră că nu a luat naştere nici o datorie vamală la import pentru mărfurile puse în liberă circulaţie cu drepturi de import reduse sau zero, în funcţie de destinaţia lor finală, când astfel de mărfuri sunt exportate sau reexportate cu aprobarea autorităţii vamale.
Art. 229. – Când, în conformitate cu prevederile art. 228 alin. (1), se consideră că nu a luat naştere nici o datorie vamală pentru mărfurile puse în liberă circulaţie cu drepturi de import reduse sau zero, în funcţie de destinaţia lor finală, orice resturi sau deşeuri care rezultă dintr-o astfel de distrugere se consideră a fi mărfuri străine.
Art. 230. – Când, în conformitate cu prevederile art. 225 sau ale art. 226, se naşte o datorie vamală pentru mărfurile care beneficiază la import de drepturi de import reduse în funcţie de destinaţia lor finală, cuantumul achitat când mărfurile au fost puse în liberă circulaţie se deduce din cuantumul datoriei vamale. Această dispoziţie se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care ia naştere o datorie vamală pentru deşeurile sau resturile ce au rezultat din distrugerea unor astfel de mărfuri.
Art. 231. – (1) Datoria vamală la export ia naştere prin exportul mărfurilor supuse drepturilor de export, în afara teritoriului vamal al României, şi pentru care s-a întocmit o declaraţie vamală.
(2) Datoria vamală la export se naşte în momentul în care este acceptată declaraţia vamală.
(3) Debitorul este declarantul. În cazul reprezentării indirecte, persoana pe seama căreia se face declaraţia este, de asemenea, debitor.
Art. 232. – (1) Datoria vamală la export ia naştere şi prin scoaterea mărfurilor supuse drepturilor de export de pe teritoriul vamal al României fără declaraţie vamală.
(2) Datoria vamală se naşte în momentul în care mărfurile părăsesc efectiv teritoriul vamal.
(3) Debitorul este persoana care a scos mărfurile, precum şi orice persoană care a participat la această operaţiune şi care cunoştea sau ar fi trebuit să cunoască faptul că nu s-a depus o declaraţie vamală, deşi aceasta ar fi trebuit să fie depusă.
Art. 233. – (1) Datoria vamală la export ia naştere şi prin nerespectarea condiţiilor în care era permisă ieşirea mărfurilor de pe teritoriul vamal al României cu exonerare totală sau parţială de drepturi de export.
(2) Datoria vamală se naşte în momentul în care mărfurile primesc o destinaţie diferită de cea pentru care li s-a permis să părăsească teritoriul vamal al României cu exonerare totală sau parţială de drepturi de export sau, dacă autoritatea vamală nu poate determina această dată, la expirarea termenului stabilit pentru a se face dovada îndeplinirii condiţiilor care au dat dreptul la exonerare.
(3) Debitorul este declarantul. În cazul reprezentării indirecte, persoana pe seama căreia se face declaraţia este, de asemenea, debitor.
Art. 234. – (1) Datoria vamală prevăzută la art. 223-227 şi art. 231-233 ia naştere chiar dacă se referă la mărfuri care fac obiectul măsurilor de prohibiţie sau restricţie la import sau la export, indiferent de natura acestora.
(2) Datoria vamală nu ia naştere la introducerea ilegală pe teritoriul vamal al României a banilor falşi sau la introducerea drogurilor şi substanţelor psihotrope care nu intră în circuitul economic strict supravegheat de autorităţile competente, pentru a fi folosite în scopuri medicale şi ştiinţifice.
(3) În cazul infracţiunilor vamale, datoria vamală serveşte la determinarea temeiului de pornire a urmăririi penale şi a pedepselor penale.
(4) Dispoziţiile prevăzute la alin. (3) se aplică în mod corespunzător şi contravenţiilor vamale.
Art. 235. – Când legislaţia vamală prevede un tratament tarifar favorabil în funcţie de natura sau destinaţia finală a mărfurilor, o scutire sau o exonerare totală sau parţială de drepturi de import sau export în temeiul art. 49, 104, 165 sau 206-209, tratamentul tarifar favorabil, scutirea sau exonerarea se aplică şi în cazurile în care a luat naştere o datorie vamală potrivit prevederilor art. 224-227, ale art. 232 sau 233, cu condiţia ca persoana respectivă să nu fie acuzată de fraudă sau de neglijenţă şi să prezinte dovada că au fost îndeplinite celelalte condiţii pentru aplicarea tratamentului favorabil, scutirii sau exonerării.
Art. 236. – Când există mai mulţi debitori pentru aceeaşi datorie vamală, aceştia sunt obligaţi să plătească în solidar.
Art. 237. – (1) Cu excepţia dispoziţiilor contrare prevăzute în prezentul cod, cuantumul drepturilor de import sau export se determină pe baza elementelor de taxare din momentul naşterii datoriei vamale.
(2) Când nu este posibilă stabilirea precisă a momentului la care a luat naştere datoria vamală, data avută în vedere pentru stabilirea elementelor de taxare pentru respectivele mărfuri este aceea la care autoritatea vamală constată că mărfurile se găsesc într-o situaţie care determină naşterea datoriei vamale. Când autoritatea vamală deţine informaţii pe baza cărora poate stabili că datoria vamală a luat naştere înainte de data constatării, cuantumul drepturilor de import sau de export se determină pe baza elementelor de taxare existente la momentul cel mai îndepărtat ce poate fi stabilit pe baza acelor informaţii.
(3) Prin regulamentul vamal se stabilesc cazurile şi condiţiile în care se aplică dobânzi compensatorii, pentru a evita obţinerea unor avantaje financiare prin amânarea datei de naştere a datoriei vamale sau înscrierii în evidenţele contabile.
Art. 238. – (1) Datoria vamală ia naştere în locul în care s-au produs faptele care au generat-o.
(2) Dacă nu se poate stabili locul menţionat la alin. (1), datoria vamală ia naştere la locul unde autoritatea vamală constată că mărfurile se află într-o situaţie care generează datoria vamală.
(3) Dacă mărfurile au fost plasate sub un regim vamal care nu a fost încheiat şi dacă locul nu poate fi determinat conform alin. (1) şi (2), într-un termen stabilit prin regulamentul vamal, datoria vamală ia naştere la locul unde mărfurile au fost plasate sub acel regim vamal sau au fost introduse pe teritoriul vamal al României sub regimul respectiv.
(4) În cazul în care informaţiile aflate la dispoziţia autorităţii vamale permit să stabilească faptul că datoria vamală luase deja naştere când mărfurile se aflau în alt loc la o dată anterioară, se consideră că datoria vamală a luat naştere în locul unde se poate stabili că mărfurile se aflau în momentul cel mai îndepărtat în timp, în care se poate stabili existenţa unei datorii vamale.
Art. 239. – (1) În măsura în care acordurile încheiate de România prevăd acordarea unui tratament tarifar preferenţial la importul în alte ţări al mărfurilor originare din România, când mărfurile au fost obţinute în regim de perfecţionare activă şi sub rezerva că mărfurile străine încorporate în mărfurile originare sunt supuse plăţii drepturilor de import aferente, validarea documentelor necesare obţinerii în alte ţări a acestui tratament tarifar preferenţial duce la naşterea datoriei vamale la import.
(2) Momentul în care ia naştere această datorie vamală este considerat a fi momentul acceptării de către autoritatea vamală a declaraţiei vamale de export al mărfurilor în cauză.
(3) Debitorul este declarantul. În cazul reprezentării indirecte, persoana pe seama căreia se întocmeşte declaraţia vamală este, de asemenea, debitor.
(4) Cuantumul drepturilor de import corespunzător acestei datorii vamale este determinat în aceleaşi condiţii ca şi când ar rezulta o datorie vamală ca urmare a acceptării, la aceeaşi dată, a declaraţiei de punere în liberă circulaţie a mărfurilor prin care se încheie regimul de perfecţionare activă.

Garantarea cuantumului datoriei vamale

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 211. – (1) Când, în conformitate cu reglementările vamale, autoritatea vamală solicită constituirea unei garanţii pentru a asigura plata unei datorii vamale, o astfel de garanţie trebuie să fie constituită de debitor sau de potenţialul debitor.

(2) Autoritatea vamală solicită o singură garanţie pentru o datorie vamală.
(3) Garanţia poate fi constituită, cu acordul autorităţii vamale, şi de către o terţă persoană.
(4) Când debitorul sau potenţialul debitor este o autoritate publică, nu i se solicită nici o garanţie.
(5) Autoritatea vamală poate renunţa la solicitarea constituirii unei garanţii când cuantumul ce trebuie garantat nu depăşeşte echivalentul în lei a 500 euro.
Art. 212. – (1) Când reglementările vamale lasă la latitudinea autorităţii vamale constituirea garanţiei, aceasta poate fi cerută de autoritatea vamală atâta timp cât se consideră că datoria vamală care a luat sau poate lua naştere nu este sigur că se va achita în termenul legal.
(2) Când garanţia nu este solicitată, autoritatea vamală poate cere de la persoana menţionată la art. 211 alin. (1) un angajament de asumare a obligaţiilor pe care această persoană trebuie să le îndeplinească în mod legal.
(3) Garanţia menţionată la alin. (1) este solicitată în momentul aplicării reglementărilor care prevăd constituirea unei asemenea garanţii sau în orice moment ulterior când autoritatea vamală consideră că nu este sigur că datoria vamală care a luat sau poate lua naştere se va achita în termenul legal.
Art. 213. – La cererea persoanei menţionate la art. 211 alin. (1) sau (3), autoritatea vamală poate permite constituirea unei garanţii globale, care să acopere două sau mai multe operaţiuni vamale pentru care a luat sau poate lua naştere o datorie vamală.
Art. 214. – (1) Atunci când legislaţia vamală prevede constituirea unei garanţii şi sub rezerva dispoziţiilor specifice pentru tranzit, autoritatea vamală stabileşte cuantumul unei astfel de garanţii la un nivel egal cu:
a) cuantumul exact al datoriei vamale, când aceasta poate fi stabilită cu certitudine în momentul solicitării garanţiei;
b) cuantumul maxim al datoriei vamale care ar putea lua naştere, aşa cum a fost estimată de autoritatea vamală în alte cazuri.
(2) Când se constituie o garanţie globală pentru datorii vamale al căror cuantum se poate modifica în timp, cuantumul unei astfel de garanţii este stabilit la un nivel care să permită acoperirea în orice moment a datoriei vamale respective.
(3) Când reglementările vamale lasă la latitudinea autorităţii vamale constituirea garanţiei, cuantumul acesteia este stabilit de autoritatea vamală în aşa fel încât să nu depăşească nivelul prevăzut la alin. (1) şi (2).
Art. 215. – O garanţie se poate constitui:
a) printr-un depozit bănesc;
b) printr-un garant.
Art. 216. – (1) Depozitul bănesc se constituie în lei.
(2) Depozitul bănesc se constituie prin depunerea unei sume în numerar sau a unor instrumente de decontare recunoscute ca mijloace de plată de către trezoreria statului.
Art. 217. – (1) Garantul se angajează în scris să plătească în solidar cu debitorul suma garantată a datoriei vamale care devine exigibilă.
(2) Garantul este o terţă persoană stabilită în România şi acceptată de autoritatea vamală.
(3) Autoritatea vamală poate refuza să accepte un garant când acesta nu conferă siguranţa achitării datoriei vamale în termenul prevăzut.
Art. 218. – Persoana obligată să constituie garanţia are dreptul de a alege între modalităţile de constituire a acesteia prevăzute la art. 215. Cu toate acestea, autoritatea vamală poate să nu accepte modalitatea de constituire a garanţiei propuse, când aceasta este incompatibilă cu buna funcţionare a regimului vamal respectiv. Autoritatea vamală poate solicita ca garanţia aleasă să fie menţinută pentru o anumită perioadă de timp.
Art. 219. – (1) Prin regulamentul vamal se pot stabili şi alte modalităţi de constituire a garanţiei decât cele prevăzute la art. 215. De asemenea, se poate stabili, în cazul în care există siguranţa că datoria vamală se achită, ca un depozit în numerar să nu îndeplinească condiţiile prevăzute la art. 216.
(2) Autoritatea vamală refuză garanţia propusă de debitorul vamal când consideră că o astfel de garanţie nu poate asigura plata datoriei vamale.
Art. 220. – Când autoritatea vamală constată că garanţia constituită nu mai asigură plata datoriei vamale în termenul prevăzut sau nu mai este suficientă pentru acoperirea datoriei vamale, aceasta solicită persoanei menţionate la art. 211 alin. (1), la alegerea sa, să constituie o garanţie suplimentară sau să înlocuiască garanţia iniţială cu o garanţie nouă.
Art. 221. – (1) Garanţia nu se eliberează până în momentul în care datoria vamală pentru care a fost constituită nu se stinge sau nu mai poate lua naştere. Când datoria vamală se stinge sau nu mai poate lua naştere, se eliberează garanţia.
(2) Când datoria vamală a fost stinsă parţial sau poate lua naştere numai cu privire la o parte a cuantumului care a fost garantat, o parte a garanţiei este eliberată la cererea persoanei interesate, numai când cuantumul în cauză justifică o astfel de măsură.
Art. 222. – În cazuri temeinic justificate, pe baza metodologiei elaborate de către Autoritatea Naţională a Vămilor şi aprobată de ministrul finanţelor publice, autoritatea vamală poate acorda scutire de la obligaţia garantării datoriei vamale.

Produse de pescuit maritim şi alte produse obţinute din mare

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 210. – Fără se se înlăture aplicarea prevederilor art. 51 alin. (2) lit. f), sunt exonerate de drepturi de import în momentul punerii în liberă circulaţie:

a) produsele de pescuit maritim şi alte produse obţinute din marea teritorială a unei alte ţări de navele înmatriculate sau înregistrate în România sau care navighează sub pavilion român;
b) produsele obţinute din produsele menţionate la lit. a) la bordul navelor-fabrică ce îndeplinesc condiţiile prevăzute la acea literă.

Mărfuri returnate

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 207. – (1) Mărfurile româneşti care, după ce au fost exportate, sunt reintroduse pe teritoriul vamal al României şi puse în liberă circulaţie într-un termen de 3 ani sunt exonerate de drepturi de import la cererea persoanei interesate. Termenul de 3 ani poate fi prelungit în cazuri excepţionale.

(2) Când mărfurile returnate au fost, înaintea exportului lor de pe teritoriul vamal al României, puse în liberă circulaţie cu drepturi de import reduse sau zero, în funcţie de destinaţia lor finală, exonerarea de drepturi prevăzută de prezentul alineat se acordă numai dacă mărfurile urmează să primească aceeaşi destinaţie.
(3) Când mărfurile urmează să nu mai primească aceeaşi destinaţie, cuantumul drepturilor de import aferente se reduce cu cuantumul încasat la prima punere în liberă circulaţie a mărfurilor. În cazul în care cel de-al doilea cuantum îl depăşeşte pe cel încasat la punerea în liberă circulaţie a mărfurilor returnate, nu se acordă nici o rambursare.
(4) Exonerarea de drepturi de import prevăzută la alin. (1)-(3) nu se acordă pentru:
a) mărfurile exportate de pe teritoriul vamal al României în regim de perfecţionare pasivă, cu excepţia mărfurilor care se reintroduc în aceeaşi stare în care au fost exportate;
b) mărfurile care au făcut obiectul unei măsuri stabilite prin hotărâre a Guvernului, aplicate la exportul acestora în alte ţări. Prin regulamentul vamal se stabilesc cazurile şi condiţiile în care se poate deroga de la această prevedere.
Art. 208. – Exonerarea de drepturi de import prevăzută la art. 207 se acordă numai dacă mărfurile sunt reimportate în aceeaşi stare în care au fost exportate. Prin regulamentul vamal se pot stabili cazurile şi condiţiile în care se renunţă la această cerinţă.
Art. 209. – (1) Dispoziţiile art. 207 şi 208 se aplică în mod corespunzător produselor compensatoare iniţial exportate sau reexportate ca urmare a unui regim de perfecţionare activă.
(2) Cuantumul drepturilor de import legal datorate se stabileşte pe baza reglementărilor aplicabile în cazul regimului de perfecţionare activă, data reexportului produselor compensatoare fiind considerată ca data punerii în liberă circulaţie.

Scutiri de taxe vamale

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 206. – (1) Cazurile în care mărfurile puse în liberă circulaţie sau exportate sunt scutite de drepturi de import sau de export se stabilesc prin lege.

(2) Prin hotărâre a Guvernului, în cazuri temeinic justificate, la propunerea Ministerului Finanţelor Publice şi a Ministerului Economiei şi Comerţului, se aprobă, cu caracter temporar, exceptări sau reduceri de taxe vamale pentru unele categorii de mărfuri.
(3) Exceptările şi reducerile de taxe vamale, aprobate potrivit prevederilor alin. (2), se stabilesc în mod nediscriminatoriu faţă de importatori sau de beneficiari, indicându-se în mod expres codul tarifar al mărfurilor.

Mărfuri care părăsesc teritoriul vamal al României

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 201. – (1) Mărfurile care părăsesc teritoriul vamal al României fac obiectul fie al unei declaraţii vamale, fie, dacă declaraţia vamală nu este cerută, al unei declaraţii sumare, cu excepţia celor transportate pe mijloace de transport care tranzitează fără întrerupere apele teritoriale sau spaţiul aerian al teritoriului vamal.

(2) În anumite cazuri şi în funcţie de anumite tipuri de transport al mărfurilor, de modul de transport sau de agentul economic ori în conformitate cu acordurile internaţionale care prevăd dispoziţii specifice în materie de securitate, prin regulamentul vamal se stabilesc:
a) termenul în care declaraţia vamală sau declaraţia sumară este depusă la biroul vamal de export înainte ca mărfurile să părăsească teritoriul vamal al României;
b) regulile de derogare de la termenul prevăzut la lit. a) şi de modificare a acestuia;
c) condiţiile în care obligaţia de a depune o declaraţie sumară poate face obiectul unei derogări sau al unei modificări;
d) cazurile şi condiţiile în care mărfurile care părăsesc teritoriul vamal al României nu fac obiectul unei declaraţii vamale sau al unei declaraţii sumare.
Art. 202. – (1) Când mărfurile care părăsesc teritoriul vamal al României au primit o destinaţie vamală care necesită o declaraţie vamală, potrivit legii, această declaraţie se depune la biroul vamal de export înainte ca mărfurile să părăsească teritoriul vamal al României.
(2) În cazul în care biroul vamal de export este diferit de biroul vamal de ieşire, biroul vamal de export comunică imediat informaţiile necesare biroului vamal de ieşire sau i le pune la dispoziţie pe cale electronică.
(3) Declaraţia vamală cuprinde cel puţin informaţiile necesare declaraţiei sumare prevăzute la art. 204 alin. (1).
(4) Când declaraţia vamală este întocmită altfel decât pe cale electronică, autoritatea vamală efectuează analiza de risc la acelaşi nivel cu cel aplicat declaraţiilor vamale întocmite pe cale electronică.
Art. 203. – (1) Când mărfurile care părăsesc teritoriul vamal al României nu au primit o destinaţie vamală care necesită o declaraţie vamală, declaraţia sumară se depune la biroul vamal de ieşire înainte ca mărfurile să părăsească teritoriul vamal al României.
(2) Autoritatea vamală poate aproba ca declaraţia sumară să fie depusă la alt birou vamal, cu condiţia ca acesta să comunice imediat informaţiile necesare biroului vamal de ieşire sau să i le pună la dispoziţie pe cale electronică.
(3) Autoritatea vamală poate accepta, în locul depunerii declaraţiei sumare, depunerea unei notificări şi accesul la informaţiile din declaraţia sumară aflate în sistemul electronic al agentului economic.
Art. 204. – (1) Prin regulamentul vamal se stabilesc datele care trebuie să fie cuprinse în declaraţia vamală şi sub ce formă, pentru a se proceda la analiza riscurilor şi a aplica corect controlul vamal, avându-se în vedere scopuri de securitate şi utilizând, după caz, norme internaţionale şi practici comerciale.
(2) Declaraţia sumară este întocmită pe cale electronică. De asemenea, se pot utiliza documente comerciale, portuare sau de transport, în măsura în care acestea conţin informaţiile necesare. În cazuri excepţionale, autoritatea vamală poate accepta declaraţiile sumare pe suport de hârtie, cu condiţia ca acestora să le fie aplicabil acelaşi nivel de gestiune a riscurilor cu cel aplicat la declaraţiile sumare întocmite pe care electronică.
(3) Declaraţia sumară se depune, după caz, de:
a) persoana care se ocupă cu ieşirea mărfurilor sau care are în sarcină transportul mărfurilor în afara teritoriului vamal al României;
b) orice persoană care este în măsură să prezinte sau să asigure prezentarea mărfurilor autorităţii vamale competente;
c) un reprezentant al persoanei prevăzute la lit. a) sau b).
(4) Persoana prevăzută la alin. (3) are dreptul, la cererea sa, să modifice una sau mai multe date ale declaraţiei sumare după ce aceasta a fost depusă. Nici o modificare nu mai este posibilă după ce autoritatea vamală a informat persoana care a depus declaraţia sumară despre intenţia sa de a examina mărfurile sau a constatat inexactitatea datelor în cauză ori a acordat liberul de vamă pentru mărfuri.
Art. 205. – Mărfurile care părăsesc teritoriul vamal al României sunt supuse supravegherii vamale şi pot fi controlate de autoritatea vamală în conformitate cu dispoziţiile în vigoare. Mărfurile părăsesc teritoriul vamal folosind, când este cazul, traseul stabilit de autoritatea vamală şi în conformitate cu modalităţile stabilite de aceasta.

Reexportul, distrugerea şi abandonul

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 200. – (1) Mărfurile străine pot fi:

a) reexportate în afara teritoriului vamal al României;
b) distruse;
c) abandonate în favoarea statului.
(2) Reexportul implică, dacă este cazul, aplicarea formalităţilor vamale prevăzute pentru scoaterea mărfurilor în afara teritoriului vamal al României, inclusiv a măsurilor de politică comercială. Cazurile în care mărfurile străine pot fi plasate sub un regim suspensiv fără aplicarea măsurilor de politică comercială la export pot fi stabilite prin regulamentul vamal.
(3) Cu excepţia cazurilor stabilite prin regulamentul vamal, distrugerea se efectuează după înştiinţarea prealabilă a autorităţii vamale. Autoritatea vamală interzice reexportul, dacă formalităţile vamale sau măsurile menţionate la alin. (2) prevăd aceasta. Când mărfurile plasate sub un regim vamal economic pe teritoriul vamal al României sunt destinate reexportului, se depune o declaraţie vamală de export, conform dispoziţiilor art. 82-100. În acest caz, prevederile art. 181 alin. (3)-(5) se aplică în mod corespunzător.
(4) Condiţiile şi modalităţile de distrugere sau abandon al mărfurilor se stabilesc prin regulamentul vamal. Distrugerea sau abandonul nu implică nici o cheltuială pentru bugetul statului.
(5) Deşeurile sau resturile rezultate din distrugere trebuie să primească o destinaţie vamală prevăzută pentru mărfurile străine. Acestea rămân sub supraveghere vamală până la momentul prevăzut la art. 63 alin. (2).

Scoaterea mărfurilor din zonele libere sau din antrepozitele libere

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 195. – Fără a se înlătura aplicarea dispoziţiilor speciale prevăzute de reglementările vamale aferente unor domenii specifice, mărfurile care părăsesc o zonă liberă sau un antrepozit liber pot fi:

a) exportate sau reexportate în afara teritoriului vamal al României;
b) introduse într-o altă parte a teritoriului vamal al României. Dispoziţiile titlului III, cu excepţia art. 72-76 în ceea ce priveşte mărfurile româneşti, se aplică mărfurilor introduse în alte părţi ale acestui teritoriu, cu excepţia cazurilor în care mărfurile părăsesc acea zonă pe cale maritimă sau aeriană fără să fi fost plasate sub un regim de tranzit sau sub un alt regim vamal.
Art. 196. – (1) Când o datorie vamală se naşte pentru o marfă străină şi valoarea în vamă a acestei mărfi se bazează pe un preţ efectiv plătit sau de plătit care include cheltuielile de depozitare şi de conservare a mărfurilor pe durata staţionării lor în zona liberă sau în antrepozitul liber, aceste cheltuieli nu se includ în valoarea în vamă, cu condiţia ca acestea să fie distincte faţă de preţul efectiv plătit sau de plătit pentru mărfuri.
(2) Când mărfurile au fost supuse, într-o zonă liberă sau într-un antrepozit liber, unor manipulări uzuale în sensul art. 129 alin. (1), felul mărfurilor, valoarea în vamă şi cantitatea care se iau în considerare pentru determinarea cuantumului drepturilor de import sunt, la cererea declarantului, cele care ar fi fost luate în considerare la momentul naşterii datoriei vamale dacă mărfurile nu ar fi fost supuse manipulărilor în cauză. Această prevedere se aplică cu condiţia ca manipulările în cauză să fi fost autorizate de autoritatea vamală.
(3) Prin regulamentul vamal se pot stabili condiţii şi situaţii de exceptare de la aplicarea prevederilor alin. (2).
Art. 197. – (1) Mărfurilor româneşti menţionate la art. 183 lit. b) care sunt cuprinse în reglementările privind politica agricolă şi care sunt plasate într-o zonă liberă sau într-un antrepozit liber trebuie să li se atribuie o destinaţie conform acelor reglementări.
(2) În cazul în care asemenea mărfuri sunt reintroduse într-o altă parte a teritoriului vamal al României sau dacă nu s-a făcut nici o solicitare pentru a li se atribui o destinaţie conform alin. (1), până la expirarea termenului prevăzut la art. 189 alin. (2) autoritatea vamală ia măsurile prevăzute de reglementările domeniului special cu privire la nerespectarea destinaţiei.
Art. 198. – (1) În cazul introducerii sau reintroducerii mărfurilor în alte părţi ale teritoriului vamal al României sau al plasării lor sub un regim vamal, atestarea menţionată la art. 188 alin. (4) poate fi utilizată ca dovadă a statutului vamal român sau străin al acestor mărfuri.
(2) Când nu se stabileşte prin atestare sau prin alte mijloace că mărfurile au statut român sau străin, aceste mărfuri sunt considerate:
a) mărfuri româneşti, în scopul aplicării drepturilor de export şi al licenţelor de export sau a măsurilor prevăzute pentru export în cadrul politicii comerciale;
b) mărfuri străine, în toate celelalte cazuri.
Art. 199. – Autoritatea vamală trebuie să se asigure că dispoziţiile privind exportul, perfecţionarea pasivă, reexportul sau regimurile suspensive, precum şi dispoziţiile titlului VII sunt respectate când mărfurile trebuie să iasă din teritoriul vamal al României plecând dintr-o zonă liberă sau antrepozit liber.

Funcţionarea zonelor libere şi a antrepozitelor libere

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 189. – (1) Durata staţionării mărfurilor în zonele libere sau în antrepozitele libere este nelimitată.
(2) Pentru anumite mărfuri menţionate la art. 183 lit. b) care sunt cuprinse în reglementările privind politica agricolă se pot stabili termene specifice prin regulamentul vamal.

Art. 190. – (1) Orice activitate industrială, comercială sau de servicii dintr-o zonă liberă sau antrepozit liber este permisă cu respectarea condiţiilor prevăzute în prezentul cod. Exercitarea acestor activităţi este notificată în prealabil autorităţii vamale.
(2) Autoritatea vamală poate impune anumite interdicţii sau restricţii asupra activităţilor menţionate la alin. (1), ţinând cont de natura mărfurilor în cauză sau de cerinţele supravegherii vamale.
(3) Autoritatea vamală poate interzice exercitarea unei activităţi într-o zonă liberă sau într-un antrepozit liber persoanelor care nu oferă garanţiile necesare respectării dispoziţiilor prevăzute de prezentul cod.
Art. 191. – (1) Pe durata staţionării într-o zonă liberă sau într-un antrepozit liber, mărfurile străine pot:
a) să fie puse în liberă circulaţie, în condiţiile prevăzute de acest regim şi de dispoziţiile privind datoria vamală, cuprinse în prezentul capitol;
b) să facă obiectul manipulărilor uzuale prevăzute la art. 129, fără autorizare;
c) să fie plasate sub regimul de perfecţionare activă, conform condiţiilor prevăzute pentru acest regim;
d) să fie plasate sub regimul de transformare sub control vamal, în condiţiile prevăzute de acest regim;
e) să fie plasate sub regimul de admitere temporară, în condiţiile prevăzute de acest regim;
f) să fie abandonate în favoarea statului;
g) să fie distruse, pe cheltuiala deţinătorului, cu condiţia ca persoana interesată să furnizeze autorităţii vamale toate informaţiile pe care aceasta le consideră necesare.
(2) Când mărfurile sunt plasate sub unul dintre regimurile prevăzute la alin. (1) lit. c), d) sau e), autoritatea vamală poate, în măsura în care este necesar, să ţină cont de condiţiile de funcţionare şi de supraveghere vamală ale zonelor libere sau antrepozitelor libere şi să-şi adapteze modalităţile de control prevăzute.
Art. 192. – Mărfurile româneşti prevăzute la art. 183 lit. b) care sunt cuprinse în reglementările privind politica agricolă pot să facă obiectul numai acelor forme de manipulare menţionate la art. 129 alin. (2). Aceste manipulări pot fi efectuate fără autorizare.
Art. 193. – (1) Când dispoziţiile art. 191 şi 192 nu se aplică, mărfurile străine şi cele româneşti menţionate la art. 183 lit. b) nu pot fi consumate sau utilizate în zonele libere sau antrepozitele libere.
(2) Fără a aduce atingere dispoziţiilor aplicabile rezervelor şi stocurilor şi în măsura în care regimul în cauză prevede astfel, prevederile alin. (1) nu împiedică utilizarea sau consumul de mărfuri a căror punere în liberă circulaţie sau a căror admitere temporară nu ar atrage aplicarea drepturilor de import, a măsurilor de politică comercială sau a măsurilor cuprinse în reglementările privind politica agricolă. În această situaţie nu este necesară depunerea declaraţiei de punere în liberă circulaţie sau de admitere temporară. O astfel de declaraţie este necesară în cazul în care pentru mărfuri se aplică un contingent sau un plafon.
Art. 194. – (1) Persoanele care desfăşoară o activitate de depozitare, prelucrare sau transformare, vânzare ori cumpărare de mărfuri într-o zonă liberă sau într-un antrepozit liber sunt obligate să ţină evidenţa operativă a mărfurilor, în forma aprobată de autoritatea vamală. Mărfurile se înregistrează în evidenţa operativă la momentul în care sunt introduse în incintele aparţinând unei astfel de persoane. Evidenţa operativă trebuie să permită autorităţii vamale să identifice mărfurile şi să reflecte mişcarea acestora.
(2) În cazul transbordării mărfurilor în interiorul unei zone libere, înregistrările care se referă la acestea sunt ţinute la dispoziţia autorităţii vamale. Depozitarea de scurtă durată a mărfurilor, în cadrul unei astfel de transbordări, este considerată ca făcând parte din operaţiunea de transbordare. Când mărfurile care sosesc din afara teritoriului vamal al României sunt plasate direct într-o zonă liberă sau în cazul mărfurilor care ies dintr-o zonă liberă pentru a părăsi direct teritoriul vamal al României se depune declaraţia sumară prevăzută la art. 60-62 sau la art. 201-204, după caz.

Zone libere şi antrepozite libere

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 183. – Zonele libere şi antrepozitele libere sunt părţi din teritoriul vamal al României sau incinte situate pe acest teritoriu, separate de restul acestuia, în care:

a) mărfurile străine sunt considerate, în ceea ce priveşte aplicarea drepturilor de import şi a măsurilor de politică comercială la import, că nu se află pe teritoriul vamal al României, atât timp cât nu sunt puse în liberă circulaţie, nici plasate sub un alt regim vamal, nici utilizate sau consumate în alte condiţii decât cele prevăzute de reglementările vamale;
b) mărfurile româneşti, în temeiul prevederilor legale ce reglementează domenii specifice, beneficiază, pe baza plasării lor într-o zonă liberă sau într-un antrepozit liber, de măsurile legate de exportul mărfurilor.
Art. 184. – (1) Prin hotărâre a Guvernului se înfiinţează zonele libere şi se determină limita geografică a fiecărei zone.
(2) Înfiinţarea antrepozitelor libere este autorizată de autoritatea vamală. Incintele care urmează a fi desemnate ca antrepozit liber se aprobă de către autoritatea vamală.
(3) Zonele libere trebuie să fie împrejmuite, cu excepţia celor prevăzute la art. 186. Autoritatea vamală stabileşte punctele de intrare şi de ieşire pentru fiecare zonă liberă sau antrepozit liber.
(4) Efectuarea de construcţii într-o zonă liberă necesită aprobarea prealabilă a autorităţii vamale.
Art. 185. – (1) Perimetrele şi punctele de intrare şi de ieşire ale zonelor libere, cu excepţia zonelor libere desemnate conform prevederilor art. 186, şi ale antrepozitelor libere sunt supuse supravegherii autorităţii vamale.
(2) Persoanele şi mijloacele de transport care intră sau părăsesc zona liberă sau antrepozitul liber pot fi supuse controlului vamal.
(3) Accesul într-o zonă liberă sau antrepozit liber poate fi interzis de autoritatea vamală dacă persoanele fizice sau juridice nu justifică interesul de a desfăşura o activitate licită în acea zonă sau antrepozit.
(4) Autoritatea vamală poate controla mărfurile care intră, ies sau staţionează în zona liberă sau antrepozitul liber. Pentru a face posibil un astfel de control, o copie a documentului de transport care însoţeşte mărfurile la intrarea şi ieşirea acestora se înmânează autorităţii vamale sau este ţinută la dispoziţia acesteia de către orice persoană desemnată în acest scop de autoritatea menţionată. Când se solicită acest control, mărfurile trebuie puse la dispoziţie autorităţii vamale.
Art. 186. – (1) Autoritatea vamală poate desemna zone libere în care controalele şi formalităţile vamale se efectuează, iar dispoziţiile în materie de datorie vamală se aplică conform cerinţelor regimului de antrepozitare vamală.
(2) Dispoziţiile privind zonele libere prevăzute la art. 63-64, 188, 194, 198 şi 227 nu se aplică zonelor libere menţionate la alin. (1). SECŢIUNEA a 2-a Plasarea mărfurilor în zone libere sau antrepozite libere
Art. 187. – (1) Într-o zonă liberă sau antrepozit liber pot fi plasate mărfuri străine şi mărfuri româneşti.
(2) Autoritatea vamală poate cere ca mărfurile care prezintă pericol sau pot să deterioreze alte mărfuri ori care, din alte motive, necesită condiţii speciale pentru depozitare să fie plasate în incinte dotate special pentru aceasta.
Art. 188. – (1) Fără a se înlătura aplicarea dispoziţiilor art. 185 alin. (4), intrarea în zona liberă sau în antrepozitul liber a mărfurilor nu trebuie să facă nici obiectul prezentării lor autorităţii vamale şi nici al depunerii unei declaraţii vamale.
(2) Sunt prezentate autorităţii vamale şi fac obiectul formalităţilor vamale mărfurile care:
a) au fost plasate sub un regim vamal care se încheie când acestea intră într-o zonă liberă sau antrepozit liber. Cu toate acestea, în cazul în care regimul vamal în cauză permite exceptarea de la obligaţia de a prezenta mărfurile, această prezentare nu este solicitată;
b) au fost plasate într-o zonă liberă sau într-un antrepozit liber pe baza unei decizii de rambursare sau de remitere a drepturilor de import;
c) beneficiază de măsurile prevăzute la art. 183 lit. b);
d) sunt introduse din afara teritoriului vamal al României direct într-o zonă liberă sau într-un antrepozit liber.
(3) Autoritatea vamală poate solicita ca mărfurile supuse drepturilor de export sau altor dispoziţii ce reglementează exportul să fie anunţate biroului vamal.
(4) La cererea părţii interesate, autoritatea vamală atestă statutul vamal al mărfurilor plasate într-o zonă liberă sau într-un antrepozit liber.

Exportul

16 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 181. – (1) Regimul de export permite scoaterea mărfurilor româneşti în afara teritoriului vamal al României. Regimul de export atrage aplicarea măsurilor de politică comercială, îndeplinirea formalităţilor vamale prevăzute pentru exportul mărfurilor, precum şi, după caz, încasarea oricăror drepturi legal datorate.

(2) Cu excepţia mărfurilor plasate sub regimul de perfecţionare pasivă, toate mărfurile româneşti destinate a fi exportate trebuie să fie plasate sub regimul de export.
(3) Cazurile şi condiţiile în care mărfurile care părăsesc teritoriul vamal al României nu fac obiectul unei declaraţii de export se stabilesc în regulamentul vamal.
(4) Declaraţia de export se depune la biroul vamal în a cărui rază de competenţă se află sediul exportatorului sau locul în care mărfurile sunt ambalate sau încărcate în vederea exportului.
(5) Prin regulamentul vamal se pot stabili derogări de la prevederile alin. (4).
Art. 182. – Liberul de vamă pentru export se acordă cu condiţia ca mărfurile în cauză să părăsească teritoriul vamal al României în aceeaşi stare în care acestea se aflau în momentul acceptării declaraţiei de export.

Exportul

15 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Perfecţionarea pasivă

15 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 165. – (1) Regimul de perfecţionare pasivă permite ca mărfurile româneşti să fie exportate temporar de pe teritoriul vamal al României pentru a fi supuse unor operaţiuni de perfecţionare, iar produsele rezultate din aceste operaţiuni să fie puse în liberă circulaţie cu exonerare totală sau parţială de drepturi de import.

(2) Dispoziţiile alin. (1) nu înlătură aplicarea prevederilor care reglementează domenii specifice privind sistemul de schimburi standard prevăzut în prezenta secţiune sau la art. 143.
(3) Exportul temporar al mărfurilor româneşti atrage aplicarea drepturilor de export, a măsurilor de politică comercială şi a altor formalităţi prevăzute pentru scoaterea mărfurilor româneşti în afara teritoriului vamal al României.
(4) În sensul prezentei secţiuni, prin:
a) mărfuri de export temporar se înţelege mărfurile plasate sub regimul de perfecţionare pasivă;
b) operaţiuni de perfecţionare se înţelege operaţiunile menţionate la art. 134 alin. (4) lit. a)-c);
c) produse compensatoare se înţelege toate produsele care rezultă din operaţiunile de perfecţionare;
d) rata de randament se înţelege cantitatea sau procentajul de produse compensatoare obţinute prin perfecţionarea unei cantităţi date de mărfuri de export temporar.
Art. 166. – (1) Nu pot fi plasate în regim de perfecţionare pasivă mărfurile româneşti:
a) al căror export implică rambursarea sau remiterea drepturilor de import;
b) care, înaintea exportului, au fost puse în liberă circulaţie cu exonerare totală de drepturi de import, în funcţie de destinaţia lor finală, atât timp cât condiţiile pentru acordarea unei astfel de exonerări continuă să se aplice;
c) al căror export implică acordarea rambursărilor la export sau pentru care, potrivit reglementărilor privind politica agricolă, se acordă un alt avantaj financiar decât aceste rambursări.
(2) Prin regulamentul vamal se pot stabili derogări de la prevederile alin. (1) lit. b).
Art. 167. – (1) Autorizaţia de perfecţionare pasivă se emite la cererea persoanei care se ocupă de îndeplinirea operaţiunilor de perfecţionare.
(2) Autorizaţia de perfecţionare pasivă poate fi acordată şi unei alte persoane decât cea prevăzută la alin. (1) pentru mărfurile de origine română, în sensul titlului II cap. II secţiunea 1, când operaţiunea de perfecţionare constă în încorporarea acelor mărfuri în mărfuri obţinute în afara României şi importate ca produse compensatoare, cu condiţia ca utilizarea acestui regim să contribuie la promovarea vânzării mărfurilor de export, fără să aducă atingere intereselor esenţiale ale producătorilor români de produse identice sau similare cu produsele compensatoare importate.
(3) Cazurile şi modalităţile în care se aplică alin. (2) se stabilesc prin regulamentul vamal.
Art. 168. – Autorizaţia se acordă numai:
a) persoanelor stabilite în România;
b) când se poate stabili faptul că produsele compensatoare rezultă din perfecţionarea mărfurilor de export temporar. Cazurile şi condiţiile în care se pot aplica derogări de la prezenta dispoziţie sunt prevăzute în regulamentul vamal;
c) când utilizarea regimului de perfecţionare pasivă nu este de natură să aducă atingere în mod serios intereselor esenţiale ale producătorilor români.
Art. 169. – (1) Autoritatea vamală stabileşte termenul în care produsele compensatoare trebuie să fie reimportate pe teritoriul vamal al României. Acest termen se prelungeşte în urma depunerii, înainte de expirarea termenului iniţial, a unei cereri justificate a titularului autorizaţiei.
(2) Autoritatea vamală stabileşte fie rata de randament a operaţiunii, fie, când este necesar, modalitatea de stabilire a acesteia.
Art. 170. – (1) Exonerarea totală sau parţială de drepturi de import prevăzută la art. 171 alin. (1) se acordă numai când produsele compensatoare sunt declarate pentru punerea în liberă circulaţie în numele sau pe seama:
a) titularului autorizaţiei; sau
b) a oricărei alte persoane stabilite în România, cu condiţia ca acea persoană să fi obţinut consimţământul titularului autorizaţiei, iar condiţiile autorizării să fie îndeplinite.
(2) Exonerarea totală sau parţială de drepturi de import nu se acordă când una dintre condiţiile sau obligaţiile legate de regimul de perfecţionare pasivă nu este îndeplinită, în afară de cazul în care se stabileşte că neconcordanţele nu au un efect semnificativ în funcţionarea corectă a regimului de perfecţionare pasivă.
Art. 171. – (1) Exonerarea totală sau parţială de drepturi de import prevăzută la art. 165 constă în deducerea din cuantumul drepturilor de import, aferente produselor compensatoare puse în liberă circulaţie, a cuantumului drepturilor de import care ar fi aplicabile la aceeaşi dată mărfurilor de export temporar, dacă acestea ar fi importate pe teritoriul vamal al României din ţara în care a avut loc operaţiunea de perfecţionare sau ultima operaţiune de perfecţionare.
(2) Cuantumul ce trebuie dedus în temeiul prevederilor alin. (1) se calculează pe baza cantităţii şi a felului mărfurilor în cauză, la data acceptării declaraţiei de plasare sub regimul de perfecţionare pasivă şi pe baza altor elemente de taxare aplicabile la data acceptării declaraţiei de punere în liberă circulaţie a produselor compensatoare.
(3) Valoarea mărfurilor de export temporar este cea înscrisă în declaraţia vamală de plasare sub regimul de perfecţionare pasivă sau, dacă nu este posibilă determinarea valorii în acest mod, valoarea se determină prin diferenţa dintre valoarea în vamă a produselor compensatoare şi costurile de perfecţionare justificate prin documente.
(4) Dacă înainte de a fi plasate sub regimul de perfecţionare pasivă mărfurile de export temporar au fost puse în liberă circulaţie la o taxă redusă în funcţie de destinaţia lor finală şi atât timp cât condiţiile de acordare a acestei taxe reduse continuă să se aplice, cuantumul de dedus este cuantumul drepturilor de import încasat la punerea în liberă circulaţie a mărfurilor. Prin regulamentul vamal se stabilesc şi alte costuri care nu se iau în considerare la calcularea cuantumului care trebuie dedus.
(5) Când mărfurile de export temporar ar putea beneficia, la punerea în liberă circulaţie, de o taxă redusă sau zero, în funcţie de destinaţia lor finală, această taxă se ia în considerare cu condiţia ca mărfurile să fi suferit aceleaşi operaţiuni ca operaţiunile prevăzute pentru o astfel de destinaţie în ţara în care a avut loc operaţiunea de perfecţionare sau ultima operaţiune de perfecţionare.
(6) Dacă produsele compensatoare beneficiază de o măsură tarifară preferenţială, în sensul art. 46 lit. d) sau e), iar această măsură există pentru mărfurile care se încadrează la acelaşi cod tarifar ca şi mărfurile de export temporar, procentul drepturilor de import de luat în considerare la stabilirea cuantumului de dedus conform alin. (1) este acela care s-ar aplica dacă mărfurile de export temporar ar îndeplini condiţiile în care se aplică măsura preferenţială.
(7) Prezentul articol nu înlătură aplicarea prevederilor adoptate de România în schimbul de mărfuri cu alte ţări, care stabilesc exonerarea de drepturi de import a anumitor produse compensatoare.
Art. 172. – (1) Când scopul operaţiunii de perfecţionare este repararea mărfurilor de export temporar, acestea sunt puse în liberă circulaţie cu exonerare totală de drepturi de import când mărfurile au fost reparate cu titlu gratuit fie datorită unei obligaţii contractuale sau legale care decurge dintr-o garanţie, fie datorită existenţei unui viciu de fabricaţie.
(2) Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică în cazul în care defectul a fost luat în considerare în momentul în care mărfurile în cauză au fost puse pentru prima oară în liberă circulaţie.
Art. 173. – (1) Când scopul operaţiunii de perfecţionare este repararea mărfurilor de export temporar şi o astfel de reparare se efectuează cu titlu oneros, exonerarea parţială de drepturi de import prevăzută la art. 165 constă în stabilirea cuantumului drepturilor aplicabile, pe baza elementelor de taxare aferente produselor compensatoare la data acceptării declaraţiei de punere în liberă circulaţie a produselor respective şi luând în considerare ca valoare în vamă o valoare egală cu costurile de reparare, cu condiţia ca aceste costuri să reprezinte singura plată efectuată către titularul autorizaţiei şi să nu fie influenţate de nici o legătură între titular şi operator.
(2) Prin excepţie de la dispoziţiile art. 171, prin regulamentul vamal se pot stabili cazurile şi condiţiile specifice în care mărfurile pot fi puse în liberă circulaţie în urma operaţiunii de perfecţionare pasivă, pentru care costul operaţiunii de perfecţionare este luat ca bază pentru evaluare în vederea aplicării Tarifului vamal de import al României.
Art. 174. – (1) Perfecţionarea pasivă în sistemul de schimburi standard permite ca marfa importată, denumită în continuare produs de înlocuire, să înlocuiască un produs compensator.
(2) Autoritatea vamală aprobă utilizarea sistemului de schimburi standard când operaţiunea de perfecţionare constă în repararea de mărfuri româneşti, altele decât cele care fac obiectul politicii agricole sau al reglementărilor specifice aplicabile anumitor mărfuri ce rezultă din transformarea produselor agricole.
(3) Fără a se înlătura aplicarea prevederilor art. 179, dispoziţiile privind produsele compensatoare se aplică şi produselor de înlocuire.
(4) Autoritatea vamală permite ca produsele de înlocuire să fie importate înainte de exportul mărfurilor de export temporar, procedura numindu-se import anticipat. La importul anticipat al unui produs de înlocuire se constituie o garanţie care să acopere cuantumul drepturilor de import.
Art. 175. – (1) Produsele de înlocuire trebuie să se încadreze la acelaşi cod tarifar, să fie de aceeaşi calitate comercială şi să aibă aceleaşi caracteristici tehnice ca mărfurile de export temporar, dacă acestea din urmă ar fi fost supuse operaţiunii de reparare în cauză.
(2) Dacă mărfurile de export temporar au fost deja folosite înaintea acestui export, produsele de înlocuire trebuie să nu fie produse noi. Autoritatea vamală poate acorda derogări de la această regulă dacă produsul de înlocuire a fost livrat gratuit fie datorită unei obligaţii contractuale sau legale care decurge dintr-o garanţie, fie datorită unui viciu de fabricaţie.
Art. 176. – Sistemul de schimburi standard poate fi autorizat numai când este posibil să se verifice dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 175.
Art. 177. – (1) În cazul importului anticipat, exportul mărfurilor de export temporar se realizează în termen de două luni de la data acceptării de către autoritatea vamală a declaraţiei de punere în liberă circulaţie a produselor de înlocuire.
(2) În situaţii excepţionale, la solicitarea justificată a titularului, autoritatea vamală poate prelungi, în limite rezonabile, termenul prevăzut la alin. (1).
Art. 178. – În cazul importului anticipat şi când se aplică prevederile art. 171, cuantumul de dedus se determină pe baza elementelor de taxare aplicabile mărfurilor de export temporar la data acceptării declaraţiei de plasare sub acest regim.
Art. 179. – Prevederile art. 167 alin. (2) şi ale art. 168 lit. b) nu se aplică în cazul sistemului de schimb de mărfuri standard.
Art. 180. – Dispoziţiile menţionate în cadrul perfecţionării pasive sunt aplicabile şi în scopul punerii în aplicare a măsurilor netarifare de politică comercială.

Admiterea temporară

15 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 157. – Regimul de admitere temporară permite utilizarea pe teritoriul vamal al României, cu exonerarea totală sau parţială de drepturi de import şi fără a fi supuse măsurilor de politică comercială, a mărfurilor străine destinate reexportului, fără să fi suferit vreo modificare în afara deprecierii normale datorate utilizării lor.

Art. 158. – Autorizaţia de admitere temporară se acordă la cererea persoanei care utilizează mărfurile sau care se ocupă ca acestea să fie utilizate.
Art. 159. – Autoritatea vamală refuză acordarea regimului de admitere temporară când este imposibil să se asigure identificarea mărfurilor de import. Autoritatea vamală poate însă autoriza utilizarea regimului de admitere temporară fără asigurarea identificării mărfurilor când, având în vedere natura acestora sau a operaţiunilor de îndeplinit, absenţa măsurilor de identificare nu poate duce la o folosire abuzivă a regimului.
Art. 160. – (1) Autoritatea vamală stabileşte termenul în care mărfurile de import trebuie să fie reexportate sau să li se dea o altă destinaţie vamală. Termenul aprobat trebuie să fie suficient pentru ca obiectivul utilizării autorizate să fie atins.
(2) Termenul maxim în care mărfurile pot rămâne în regimul de admitere temporară este de 24 de luni. Autoritatea vamală poate stabili reducerea termenului, cu acordul persoanei în cauză.
(3) Autoritatea vamală poate, numai în împrejurări excepţionale, la cererea persoanei în cauză şi în limite raţionale, să prelungească termenul prevăzut la alin. (2) pentru a permite utilizarea autorizată.
Art. 161. – Cazurile şi condiţiile speciale în care regimul de admitere temporară poate fi utilizat cu exonerare totală de drepturi de import se stabilesc prin regulamentul vamal.
Art. 162. – (1) Utilizarea regimului de admitere temporară cu exonerare parţială de drepturi de import se acordă pentru mărfurile care nu sunt prevăzute la art. 161 sau care, chiar dacă sunt menţionate, nu îndeplinesc toate condiţiile prevăzute în articolul respectiv pentru acordarea admiterii temporare cu exonerare totală de drepturi de import.
(2) Prin regulamentul vamal se stabilesc lista mărfurilor pentru care nu poate fi utilizat regimul de admitere temporară cu exonerare parţială de drepturi de import, precum şi condiţiile în care se poate recurge la acest regim.
Art. 163. – (1) Cuantumul drepturilor de import de plătit pentru mărfurile plasate sub regimul de admitere temporară cu exonerare parţială de drepturi de import se stabileşte la 3%, pentru fiecare lună sau fracţie de lună în care mărfurile sunt plasate sub regimul de admitere temporară cu exonerare parţială de drepturi, din cuantumul drepturilor care ar fi fost plătite dacă astfel de mărfuri ar fi fost puse în liberă circulaţie la data la care au fost plasate sub regimul de admitere temporară.
(2) Cuantumul drepturilor de import de încasat nu îl poate depăşi pe acela care ar fi trebuit încasat dacă mărfurile respective ar fi fost puse în liberă circulaţie la data la care au fost plasate sub regimul de admitere temporară, fără să se ia în considerare majorările de întârziere care ar putea fi aplicate.
(3) Transferul drepturilor şi obligaţiilor care decurg din regimul de admitere temporară, conform prevederilor art. 112, nu presupune aplicarea aceloraşi măsuri de exonerare pentru fiecare dintre perioadele de utilizare avute în vedere.
(4) Când transferul menţionat la alin. (3) se efectuează cu exonerare parţială pentru ambii titulari autorizaţi să utilizeze regimul în aceeaşi lună, titularul autorizaţiei iniţiale este obligat să plătească cuantumul drepturilor de import pentru întreaga lună.
Art. 164. – (1) Când ia naştere o datorie vamală pentru mărfurile de import, cuantumul unei astfel de datorii se stabileşte pe baza elementelor de taxare corespunzătoare acestor mărfuri în momentul acceptării declaraţiei de plasare a mărfurilor sub regimul de admitere temporară. Cu toate acestea, când dispoziţiile menţionate la art. 161 prevăd astfel, cuantumul datoriei se determină pe baza elementelor de taxare corespunzătoare mărfurilor în cauză aplicabile în momentul naşterii datoriei vamale.
(2) În cazul în care, din alte raţiuni decât cele de plasare a mărfurilor sub regimul de admitere temporară cu exonerare parţială de drepturi de import, ia naştere o datorie vamală pentru mărfurile plasate sub regimul menţionat, cuantumul acesteia este egal cu diferenţa dintre cuantumul drepturilor calculate conform alin. (1) şi al celor de plătit, conform art. 163.

Transformarea sub control vamal

15 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 150. – Regimul de transformare sub control vamal permite ca mărfurile străine să fie utilizate pe teritoriul vamal al României pentru a fi supuse unor operaţiuni care le modifică natura sau starea, fără să fie supuse drepturilor de import sau măsurilor de politică comercială. Regimul permite punerea lor în liberă circulaţie cu plata drepturilor de import datorate pentru mărfurile rezultate din operaţiunile de transformare. Acestea sunt denumite produse transformate.

Art. 151. – Cazurile şi condiţiile specifice în care se poate folosi regimul de transformare sub control vamal se stabilesc prin regulamentul vamal.
Art. 152. – Autorizaţia pentru transformare sub control vamal se acordă la cererea persoanei care efectuează transformarea sau care se ocupă de efectuarea acesteia.
Art. 153. – Autorizaţia pentru transformare sub control vamal se acordă numai:
a) persoanelor stabilite în România;
b) când mărfurile de import pot fi identificate în produsele transformate;
c) când natura sau starea mărfurilor din momentul plasării lor sub regim nu mai poate fi reconstituită economic după transformare;
d) când utilizarea regimului nu poate avea drept consecinţă eludarea efectelor reglementărilor privind originea şi a restricţiilor cantitative aplicabile mărfurilor importate;
e) când sunt îndeplinite condiţiile necesare ca regimul să ajute la crearea sau menţinerea activităţii de transformare a mărfurilor în România, fără să aducă atingere în mod vădit intereselor economice ale producătorilor naţionali de mărfuri similare. Prin regulamentul vamal se stabilesc cazurile în care aceste condiţii economice se consideră îndeplinite.
Art. 154. – Dispoziţiile art. 138 alin. (1), (2) şi (4) şi ale art. 139 se aplică în mod corespunzător.
Art. 155. – Când ia naştere o datorie vamală pentru mărfurile aflate în aceeaşi stare sau pentru produsele care sunt în stadii intermediare de transformare comparativ cu ceea ce s-a prevăzut în autorizaţie, cuantumul acestei datorii se stabileşte pe baza elementelor de taxare corespunzătoare mărfurilor de import în momentul acceptării declaraţiei de plasare a mărfurilor sub regimul de transformare sub control vamal.
Art. 156. – (1) În cazurile în care mărfurile de import îndeplineau condiţiile pentru a beneficia de un tratament tarifar preferenţial când au fost plasate sub regimul de transformare sub control vamal şi când acest tratament tarifar preferenţial este aplicabil produselor identice cu produsele transformate puse în liberă circulaţie, drepturile de import la care sunt supuse produsele transformate se calculează prin aplicarea taxei pentru tratamentul tarifar preferenţial respectiv.
(2) Dacă tratamentul tarifar preferenţial menţionat la alin. (1) este prevăzut pentru mărfurile de import în cadrul contingentelor tarifare sau plafoanelor tarifare, aplicarea taxei menţionate la alin. (1) cu privire la produsele transformate este, de asemenea, supusă condiţiei ca respectivul tratament tarifar preferenţial să fie aplicabil mărfurilor de import în momentul acceptării declaraţiei de punere în liberă circulaţie. În acest caz, cantităţii de mărfuri de import utilizate în mod real la fabricarea produselor transformate puse în liberă circulaţie i se aplică contingentele sau plafoanele tarifare în vigoare la momentul acceptării declaraţiei de punere în liberă circulaţie şi nu se procedează la aplicarea contingentelor sau plafoanelor tarifare deschise pentru produsele identice cu produsele transformate.

Perfecţionarea activă

15 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 134. – (1) Regimul de perfecţionare activă permite ca următoarele mărfuri să fie utilizate pe teritoriul vamal al României într-una sau mai multe operaţiuni de perfecţionare:

a) mărfurile străine destinate reexportului în afara teritoriului vamal al României sub forma produselor compensatoare, fără ca aceste mărfuri să fie supuse drepturilor de import sau măsurilor de politică comercială;
b) mărfurile puse în liberă circulaţie, cu rambursarea sau remiterea drepturilor de import aferente unor asemenea mărfuri, dacă sunt exportate în afara teritoriului vamal al României sub formă de produse compensatoare.
(2) Prin sistem cu suspendare se înţelege regimul de perfecţionare activă prevăzut la alin. (1) lit. a).
(3) Prin sistem cu rambursare se înţelege regimul de perfecţionare activă prevăzut la alin. (1) lit. b).
(4) Prin operaţiuni de perfecţionare se înţelege:
a) prelucrarea mărfurilor, inclusiv montajul, asamblarea şi adaptarea lor la alte mărfuri;
b) transformarea mărfurilor;
c) repararea mărfurilor, inclusiv restaurarea lor;
d) utilizarea anumitor mărfuri, definite în conformitate cu regulamentul vamal, care, deşi nu se regăsesc în produsele compensatoare, permit sau facilitează obţinerea acestor produse, chiar dacă dispar total sau parţial în cursul folosirii lor.
(5) Prin produse compensatoare se înţelege toate produsele care rezultă din operaţiuni de perfecţionare.
(6) Prin mărfuri echivalente se înţelege mărfurile româneşti care sunt utilizate în locul mărfurilor de import pentru fabricarea produselor compensatoare.
(7) Prin rata de randament se înţelege cantitatea sau procentajul de produse compensatoare obţinute din perfecţionarea unor cantităţi determinate de mărfuri de import.
Art. 135. – (1) Mărfurile echivalente trebuie să fie de aceeaşi calitate şi să aibă aceleaşi caracteristici ca mărfurile de import. În anumite cazuri, stabilite în regulamentul vamal, mărfurile echivalente pot fi într-un stadiu de fabricaţie mai avansat decât mărfurile de import.
(2) Autoritatea vamală permite ca:
a) produsele compensatoare să fie obţinute din mărfuri echivalente;
b) produsele compensatoare obţinute din mărfuri echivalente să fie exportate din România înainte de a importa mărfurile de import.
(3) Când se aplică dispoziţiile alin. (2), mărfurile de import sunt considerate, în scopuri vamale, ca mărfuri echivalente, iar mărfurile echivalente ca mărfuri de import.
(4) Când se aplică alin. (2) lit. b) şi produsele compensatoare ar fi susceptibile de plata drepturilor de export dacă nu ar fi exportate sau reexportate în cadrul unei operaţiuni de perfecţionare activă, titularul autorizaţiei trebuie să constituie o garanţie pentru a asigura plata acestor drepturi în eventualitatea în care importul mărfurilor nu se efectuează în termenul prevăzut.
(5) Prin regulamentul vamal se pot adopta măsuri destinate să interzică, să limiteze sau să faciliteze operaţiunile efectuate în temeiul alin. (2).
Art. 136. – Autorizaţia de perfecţionare activă este emisă la cererea persoanei care efectuează operaţiunile de perfecţionare sau care se ocupă de efectuarea lor.
Art. 137. – Autorizaţia de perfecţionare activă se acordă numai:
a) persoanelor stabilite în România. Autorizaţia se poate acorda şi persoanelor stabilite în afara României pentru importurile de natură necomercială;
b) când, fără să aducă atingere utilizării mărfurilor menţionate la art. 134 alin. (4) lit. d), mărfurile de import pot fi identificate în produsele compensatoare sau, în cazul menţionat la art. 135, când se poate verifica îndeplinirea condiţiilor prevăzute pentru mărfurile echivalente;
c) când regimul de perfecţionare activă poate contribui la crearea unor condiţii favorabile pentru exportul sau reexportul produselor compensatoare, cu condiţia ca interesele esenţiale ale producătorilor români să nu fie afectate în mod nefavorabil. Cazurile în care condiţiile economice se consideră îndeplinite se stabilesc prin regulamentul vamal.
Art. 138. – (1) Autoritatea vamală stabileşte termenul în care produsele compensatoare trebuie să fie exportate sau reexportate ori să li se atribuie o altă destinaţie vamală. Acest termen trebuie să ţină seama de durata necesară pentru efectuarea operaţiunilor de perfecţionare şi de livrare a produselor compensatoare.
(2) Termenul prevăzut la alin. (1) se calculează de la data la care mărfurile străine sunt plasate sub regimul de perfecţionare activă. Autoritatea vamală poate acorda prelungirea termenului în urma unei cereri justificate depuse de titularul autorizaţiei. Din raţiuni de simplificare se poate decide ca un termen care începe în cursul unei luni calendaristice sau al unui trimestru să se încheie în ultima zi a unei luni calendaristice ulterioare, respectiv a unui trimestru ulterior.
(3) Când se aplică prevederile art. 135 alin. (2) lit. b), autoritatea vamală stabileşte termenul în care mărfurile străine trebuie declarate pentru regim. Acest termen începe la data acceptării declaraţiei de export pentru produsele compensatoare obţinute din mărfurile echivalente corespunzătoare.
(4) Autoritatea vamală poate să prevadă termene specifice în cazul unor operaţiuni de perfecţionare sau pentru anumite mărfuri de import.
Art. 139. – (1) Autoritatea vamală stabileşte fie rata de randament a operaţiunii, fie, când este cazul, metoda de determinare a acestei rate. Rata de randament este propusă de titularul operaţiunii pe baza condiţiilor reale în care se efectuează sau urmează să se efectueze operaţiunea de perfecţionare.
(2) În cazuri justificate, pentru operaţiuni de perfecţionare activă care se efectuează uzual în condiţii tehnice bine definite, cu mărfuri având caracteristici sensibil constante, din care rezultă produse compensatoare de o calitate uniformă, se poate stabili, potrivit regulamentului vamal, o rată de randament standard, pe baza unor date reale, cunoscute şi determinate în prealabil de titularul operaţiunii.
Art. 140. – Cazurile şi condiţiile în care mărfurile aflate în aceeaşi stare sau produsele compensatoare sunt considerate a fi fost puse în liberă circulaţie se stabilesc prin regulamentul vamal.
Art. 141. – (1) În cazul naşterii unei datorii vamale, cuantumul acesteia se determină pe baza elementelor de taxare corespunzătoare mărfurilor de import în momentul acceptării declaraţiei de plasare a acestor mărfuri sub regim de perfecţionare activă.
(2) Dacă în momentul menţionat la alin. (1) mărfurile de import îndeplinesc condiţiile pentru a beneficia de tratamentul tarifar preferenţial în cadrul contingentelor sau al plafoanelor tarifare, acestea pot beneficia de tratamentul tarifar preferenţial prevăzut pentru mărfuri identice în momentul acceptării declaraţiei vamale de punere în liberă circulaţie.
Art. 142. – Prin excepţie de la prevederile art. 141, produsele compensatoare:
a) sunt supuse drepturilor de import corespunzătoare, când sunt puse în liberă circulaţie şi se regăsesc în lista prevăzută de regulamentul vamal, în măsura în care ele sunt proporţionale cu partea exportată a produselor compensatoare neincluse pe această listă. Titularul autorizaţiei are însă dreptul să solicite ca taxarea pentru acele produse să fie efectuată în condiţiile menţionate la art. 141;
b) sunt supuse drepturilor de import corespunzătoare când sunt supuse taxării stabilite prin politica agricolă şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în regulamentul vamal;
c) sunt supuse drepturilor de import determinate în conformitate cu reglementările aplicabile regimului vamal în cauză sau în materie de zone libere sau antrepozite libere, când au fost plasate sub un regim suspensiv sau într-o zonă liberă ori antrepozit liber. Titularul autorizaţiei are însă dreptul să solicite ca taxarea să fie efectuată potrivit art. 141 sau, în cazurile când produselor compensatoare li s-a atribuit o destinaţie vamală, alta decât transformarea sub control vamal, cuantumul drepturilor de import percepute să fie cel puţin egal cu cel calculat conform art. 141;
d) pot fi supuse reglementărilor privind stabilirea drepturilor prevăzute pentru regimul de transformare sub control vamal când mărfurile de import ar fi putut fi plasate sub acest regim;
e) beneficiază de tratament tarifar favorabil în funcţie de destinaţia lor finală, când acest tratament este prevăzut pentru mărfuri identice importate;
f) sunt scutite de drepturi de import când o astfel de scutire este prevăzută, prin lege, pentru mărfuri identice importate.
Art. 143. – (1) Produsele compensatoare ori mărfurile aflate în aceeaşi stare pot face obiectul unui export temporar, total sau parţial, în scopul perfecţionării complementare efectuate în afara teritoriului vamal al României, cu condiţia obţinerii unei autorizaţii şi cu respectarea prevederilor privind regimul de perfecţionare pasivă.
(2) Când ia naştere o datorie vamală privind produsele reimportate, autoritatea vamală încasează:
a) drepturile de import pentru produsele compensatoare sau mărfurile aflate în aceeaşi stare menţionate la alin. (1), calculate în conformitate cu prevederile art. 141 şi 142;
b) drepturile de import pentru produsele reimportate după perfecţionare în afara teritoriului vamal al României, al căror cuantum se calculează în conformitate cu dispoziţiile privind regimul de perfecţionare pasivă în aceleaşi condiţii care s-ar aplica dacă produsele exportate sub acest din urmă regim ar fi fost puse în liberă circulaţie înainte ca acest export să aibă loc.
Art. 144. – (1) Sistemul cu rambursare poate fi utilizat pentru toate mărfurile. Acest sistem nu poate fi utilizat când, în momentul acceptării declaraţiei de punere în liberă circulaţie:
a) mărfurile de import sunt supuse unor restricţii cantitative la import;
b) mărfurile de import beneficiază de o măsură tarifară în cadrul contingentelor;
c) pentru mărfurile de import este necesară prezentarea unei licenţe de import sau export ori a unui certificat prevăzut de reglementările privind politica agricolă;
d) a fost stabilită o restituire la export sau o taxă la export pentru produsele compensatoare.
(2) Rambursarea drepturilor de import nu este permisă nici în cazul în care, în momentul acceptării declaraţiei de export pentru produsele compensatoare, aceste produse necesită prezentarea unui certificat de import sau de export ori s-a stabilit o restituire sau o taxă la export pentru acestea.
(3) Prin regulamentul vamal se pot stabili derogări de la prevederile alin. (1) şi (2).
Art. 145. – (1) În declaraţia de punere în liberă circulaţie trebuie să se indice faptul că se utilizează sistemul de rambursare şi să fie furnizate datele de referinţă ale autorizaţiei.
(2) La cererea autorităţii vamale, autorizaţia menţionată la alin. (1) se anexează la declaraţia de punere în liberă circulaţie.
Art. 146. – În cadrul sistemului cu rambursare nu se aplică dispoziţiile art. 135 alin. (2) lit. b), alin. (3) şi (4), art. 138 alin. (3), art. 140, 141 şi art. 142 lit. b) şi d), precum şi art. 149.
Art. 147. – (1) Titularul autorizaţiei poate solicita rambursarea sau remiterea drepturilor de import când poate dovedi, în conformitate cu cerinţele autorităţii vamale, că mărfurile de import puse în liberă circulaţie în cadrul sistemului cu rambursare sub formă de produse compensatoare sau mărfuri în aceeaşi stare au fost:
a) fie exportate;
b) fie plasate, în vederea reexportului ulterior, sub regimul de tranzit, regimul de antrepozitare vamală, regimul de admitere temporară sau regimul de perfecţionare activă în sistem cu suspendare sau într-o zonă liberă sau antrepozit liber.
(2) Dispoziţiile alin. (1) lit. b) se aplică în cazul în care au fost îndeplinite toate condiţiile de utilizare a regimului.
(3) În scopul atribuirii unei destinaţii vamale în conformitate cu alin. (1) lit. b), produsele compensatoare sau mărfurile de import aflate în aceeaşi stare sunt considerate mărfuri străine.
(4) Termenul în care trebuie să se depună cererea de rambursare se stabileşte prin regulamentul vamal.
(5) Când produsele compensatoare sau mărfurile aflate în aceeaşi stare, plasate sub un regim vamal sau într-o zonă liberă sau antrepozit liber, potrivit alin. (1), sunt puse în liberă circulaţie, cuantumul drepturilor de import rambursate sau remise se consideră a constitui cuantumul datoriei vamale.
(6) În scopul stabilirii cuantumului drepturilor de import ce trebuie rambursate sau remise, prevederile art. 142 lit. a) se aplică în mod corespunzător.
Art. 148. – Exportul temporar al produselor compensatoare realizat conform art. 143 alin. (1) nu se consideră ca export, în sensul art. 147, cu excepţia cazului când acele produse nu sunt reimportate în România în perioada prevăzută.
Art. 149. – Regimul de perfecţionare activă în sistemul cu suspendare se aplică şi pentru ca produsele compensatoare să beneficieze de scutirea de drepturi de export în care se încadrează produsele identice obţinute din mărfuri româneşti în locul mărfurilor de import.

Antrepozitarea vamală

15 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 119. – (1) Regimul de antrepozitare vamală permite depozitarea într-un antrepozit vamal a:

a) mărfurilor străine, fără ca ele să fie supuse drepturilor de import sau măsurilor de politică comercială;
b) mărfurilor româneşti care, în temeiul prevederilor legale ce reglementează domenii specifice, beneficiază, pe baza plasării lor într-un antrepozit vamal, de măsurile legate de exportul mărfurilor.
(2) Antrepozitul vamal reprezintă orice loc aprobat de autoritatea vamală şi aflat sub supravegherea acesteia, unde mărfurile pot fi depozitate în condiţiile prevăzute.
(3) Cazurile în care mărfurile prevăzute la alin. (1) pot fi plasate sub regim de antrepozitare vamală fără a fi depozitate într-un antrepozit vamal sunt stabilite în conformitate cu regulamentul vamal.
Art. 120. – (1) Un antrepozit vamal poate fi public sau privat.
(2) Antrepozitul public reprezintă antrepozitul vamal disponibil oricărei persoane pentru depozitarea mărfurilor.
(3) Antrepozitul privat reprezintă antrepozitul vamal rezervat depozitării mărfurilor de către deţinătorul antrepozitului.
(4) Deţinătorul antrepozitului este persoana autorizată să gestioneze antrepozitul vamal.
(5) Antrepozitarul este persoana obligată prin declaraţia de plasare a mărfurilor sub regimul de antrepozitare vamală sau persoana căreia i se transferă drepturile şi obligaţiile unei astfel de persoane.
Art. 121. – (1) Gestionarea unui antrepozit vamal este condiţionată de eliberarea unei autorizaţii de către autoritatea vamală. Această autorizaţie nu este necesară în cazul în care gestionarea antrepozitului este efectuată de autoritatea vamală.
(2) Persoana care doreşte să gestioneze un antrepozit vamal întocmeşte o cerere scrisă care să conţină informaţiile necesare pentru acordarea autorizaţiei şi să dovedească faptul că există o raţiune economică pentru depozitare. Autorizaţia prevede condiţiile în care antrepozitul vamal poate fi gestionat.
(3) Autorizaţia se acordă numai persoanelor stabilite în România.
Art. 122. – Deţinătorul antrepozitului vamal are, faţă de autoritatea vamală, următoarele răspunderi:
a) să asigure supravegherea mărfurilor, astfel încât să nu fie posibilă sustragerea acestora de sub controlul vamal;
b) să îndeplinească obligaţiile ce decurg din depozitarea mărfurilor aflate în regim de antrepozitare vamală;
c) să respecte condiţiile stabilite în autorizaţie.
Art. 123. – Prin excepţie de la prevederile art. 122, când autorizaţia priveşte un antrepozit public, aceasta poate prevedea ca răspunderile menţionate la art. 122 lit. a) şi/sau lit. b) să revină exclusiv antrepozitarului. Antrepozitarul este permanent răspunzător de îndeplinirea obligaţiilor ce decurg din plasarea mărfurilor sub regimul de antrepozitare vamală.
Art. 124. – Drepturile şi obligaţiile unui deţinător de antrepozit pot fi transferate unei alte persoane, cu acordul autorităţii vamale.
Art. 125. – Fără a se înlătura aplicarea dispoziţiilor art. 110, autoritatea vamală poate cere deţinătorului de antrepozit să ofere o garanţie în legătură cu răspunderile specificate la art. 122.
Art. 126. – (1) Autoritatea vamală îl desemnează pe deţinătorul de antrepozit sau, după caz, pe antrepozitar să ţină o evidenţă operativă, în forma aprobată de autoritatea vamală, a tuturor mărfurilor plasate sub regimul de antrepozitare vamală. Desemnarea unei persoane pentru ţinerea evidenţei operative a mărfurilor nu este necesară în cazul în care un antrepozit public este gestionat de autoritatea vamală.
(2) Înscrierea în evidenţa operativă se face imediat ce mărfurile au fost introduse în antrepozit.
(3) Dacă sunt respectate prevederile art. 108 alin. (2), autoritatea vamală poate renunţa la solicitarea ţinerii de evidenţe operative ale mărfurilor când răspunderile menţionate la art. 122 lit. a) şi/sau lit. b) îi revin în exclusivitate antrepozitarului, iar mărfurile sunt plasate sub regim pe baza unei declaraţii vamale scrise sau a unui document administrativ, în conformitate cu art. 97 alin. (2) lit. b).
Art. 127. – (1) Când există o necesitate economică, iar supravegherea vamală nu este influenţată nefavorabil de aceasta, autoritatea vamală poate aproba ca:
a) mărfurile româneşti, altele decât cele prevăzute la art. 119 alin. (1) lit. b), să fie depozitate în incinta unui antrepozit vamal. Aceste mărfuri nu fac obiectul regimului de antrepozitare vamală;
b) mărfurile străine să fie supuse în incinta unui antrepozit vamal unor operaţiuni specifice regimului de perfecţionare activă;
c) mărfurile străine să fie supuse în incinta unui antrepozit vamal unor operaţiuni specifice regimului de transformare sub control vamal.
(2) Mărfurile prevăzute la alin. (1) lit. b) şi c) fac obiectul regimurilor vamale corespunzătoare şi nu al regimului de antrepozitare vamală.
(3) Formalităţile la care se poate renunţa într-un antrepozit vamal pentru mărfurile prevăzute la alin. (1) lit. b) şi c) se stabilesc în regulamentul vamal.
(4) Autoritatea vamală poate cere ca mărfurile menţionate la alin. (1) să fie înscrise în evidenţa operativă prevăzută la art. 126.
Art. 128. – (1) Mărfurile pot rămâne în regim de antrepozitare vamală pe timp nelimitat. În cazuri excepţionale, autoritatea vamală poate stabili un termen până la care antrepozitarul trebuie să atribuie mărfurilor o nouă destinaţie vamală.
(2) Pentru anumite mărfuri menţionate la art. 119 alin. (1) lit. b), cuprinse în politica agricolă, se pot stabili termene prin regulamentul vamal.
Art. 129. – (1) Mărfurile de import pot face obiectul manipulărilor uzuale pentru a asigura conservarea, ameliorarea aspectului sau vandabilitatea acestora ori pentru a le pregăti pentru distribuţie sau revânzare. Pentru anumite categorii de mărfuri, autoritatea vamală poate alcătui o listă a cazurilor în care aceste manipulări sunt interzise pentru mărfurile care fac obiectul politicii agricole.
(2) Mărfurile româneşti menţionate în art. 119 alin. (1) lit. b), care sunt plasate sub regimul de antrepozitare vamală şi care sunt cuprinse în politica agricolă, pot fi supuse doar manipulărilor prevăzute în mod expres pentru asemenea mărfuri.
(3) Manipulările prevăzute la alin. (1) şi (2) se autorizează în prealabil de autoritatea vamală, care fixează condiţiile în care acestea pot avea loc.
(4) Formele de manipulare prevăzute la alin. (1) şi (2) se stabilesc prin regulamentul vamal.
Art. 130. – (1) În cazuri justificate, mărfurile plasate sub regimul de antrepozitare vamală pot fi scoase temporar din antrepozit pe baza aprobării prealabile a autorităţii vamale, care stabileşte condiţiile în care poate avea loc.
(2) Când sunt în afara antrepozitului vamal, mărfurile pot fi supuse manipulărilor prevăzute la art. 129.
Art. 131. – Autoritatea vamală poate permite ca mărfurile plasate sub regimul de antrepozitare vamală să fie transferate de la un antrepozit vamal la altul.
Art. 132. – (1) Când se naşte o datorie vamală referitoare la mărfuri de import, iar valoarea în vamă se bazează pe un preţ efectiv plătit sau de plătit care include cheltuielile de antrepozitare şi de conservare a mărfurilor în antrepozit, aceste cheltuieli nu se includ în valoarea în vamă, cu condiţia ca acestea să fie evidenţiate distinct faţă de preţul efectiv plătit sau de plătit pentru mărfuri.
(2) Când mărfurile prevăzute la alin. (1) au fost supuse manipulărilor prevăzute la art. 129, natura mărfurilor, valoarea în vamă şi cantitatea care se au în vedere la stabilirea cuantumului drepturilor de import sunt, la cererea declarantului, acelea care ar trebui luate în considerare la data naşterii datoriei vamale dacă nu ar fi suferit aceste manipulări. Prin regulamentul vamal se pot stabili derogări de la această dispoziţie.
(3) În cazul în care mărfurile de import sunt puse în liberă circulaţie în conformitate cu art. 97 alin. (2) lit. c), natura mărfurilor, valoarea în vamă şi cantitatea ce trebuie luate în considerare la data naşterii datoriei vamale, pentru stabilirea cuantumului drepturilor de import, sunt cele aplicabile mărfurilor la momentul în care au fost plasate sub regimul de antrepozitare vamală. Dispoziţiile cuprinse în prezentul alineat se aplică numai cu condiţia ca aceste elemente să fi fost acceptate de autoritatea vamală la momentul în care mărfurile au fost plasate sub regimul de antrepozitare vamală şi dacă declarantul nu solicită ca aceste elemente să fie determinate la momentul naşterii datoriei vamale, fără să contravină controlului ulterior prevăzut la art. 100.
Art. 133. – Mărfurile româneşti prevăzute la art. 119 alin. (1) lit. b), care sunt cuprinse în politica agricolă şi sunt plasate într-un antrepozit vamal, trebuie să fie exportate sau să primească o altă destinaţie, stabilită prin reglementările menţionate la acel articol.

Tranzitul

15 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 113. – (1) Regimul de tranzit permite transportul de la un birou vamal la alt birou vamal al:
a) mărfurilor străine, fără ca acestea să fie supuse drepturilor de import sau măsurilor de politică comercială;
b) mărfurilor româneşti, în cazurile şi în condiţiile prevăzute în reglementări specifice pentru a se evita ca produsele care beneficiază de măsuri speciale de export să eludeze sau să beneficieze nejustificat de aceste măsuri.

(2) Transportul menţionat la alin. (1) se efectuează în următoarele modalităţi:
a) conform regimului de tranzit;
b) în baza unui carnet TIR – Convenţia TIR – Convenţia vamală relativă la transportul internaţional al mărfurilor sub acoperirea carnetelor TIR, întocmită la Geneva la 14 noiembrie 1975, la care România a aderat potrivit Decretului nr. 420/1979;
c) în baza unui carnet ATA, utilizat ca document de tranzit – Convenţia privind admiterea temporară, adoptată la Istanbul la 26 iunie 1990, ratificată de România prin Legea nr. 395/2002;
d) în baza altor norme prevăzute prin acorduri sau convenţii internaţionale la care România este parte;
e) prin poştă, inclusiv colet poştal.
(3) Regimul de tranzit nu înlătură aplicarea dispoziţiilor specifice aplicabile transportului mărfurilor plasate într-un regim vamal economic.
Art. 114. – (1) Regimul de tranzit se încheie şi obligaţiile titularului se consideră îndeplinite când mărfurile plasate sub acest regim şi documentele solicitate au fost prezentate biroului vamal de destinaţie, în concordanţă cu dispoziţiile regimului.
(2) Autoritatea vamală descarcă regimul de tranzit când este în măsură să stabilească, pe baza comparării datelor disponibile la biroul vamal de plecare cu cele disponibile la biroul vamal de destinaţie, că regimul s-a încheiat în mod corect.
Art. 115. – (1) Principalul obligat este titularul regimului de tranzit şi răspunde pentru:
a) prezentarea mărfurilor intacte la biroul de destinaţie în termenul prevăzut şi cu respectarea întocmai a măsurilor de marcare şi sigilare adoptate de autoritatea vamală;
b) respectarea dispoziţiilor referitoare la regimul de tranzit.
(2) Transportatorul sau destinatarul mărfurilor care acceptă mărfurile ştiind că acestea circulă în regim de tranzit răspunde solidar pentru respectarea obligaţiilor prevăzute la alin. (1) lit. a).
Art. 116. – (1) Principalul obligat furnizează garanţia pentru asigurarea plăţii datoriei vamale pentru mărfurile tranzitate.
(2) Garanţia poate fi:
a) garanţie izolată, care acoperă o singură operaţiune de tranzit;
b) garanţie globală, care acoperă mai multe operaţiuni de tranzit, când principalul obligat a fost autorizat de autoritatea vamală să folosească această garanţie.
(3) Autorizaţia menţionată la alin. (2) lit. b) se acordă numai persoanelor care:
a) sunt stabilite în România;
b) sunt utilizatoare frecvente ale regimului de tranzit sau care au bonitatea de a-şi achita obligaţiile legate de acest regim;
c) nu au comis abateri grave sau repetate de la reglementările vamale ori fiscale.
(4) Autoritatea vamală poate autoriza, în cazuri justificate, utilizarea unei garanţii globale de o valoare redusă sau o dispensă de la garantare. Criteriile suplimentare pentru această aprobare includ:
a) folosirea corectă a procedurii de tranzit într-o perioadă dată;
b) cooperarea cu autoritatea vamală;
c) în cazul dispensei de la garantare, o situaţie financiară bună care să le permită îndeplinirea angajamentelor persoanelor în cauză.
(5) Normele pentru acordarea autorizaţiilor conform prevederilor alin. (4) se stabilesc prin regulamentul vamal.
(6) Dispensa de la garantare prevăzută la alin. (4) nu se acordă pentru operaţiunile de tranzit al mărfurilor care implică un risc ridicat de fraudă. Criteriile de stabilire a riscurilor de fraudă sunt prevăzute în regulamentul vamal.
(7) Utilizarea garanţiei globale de o valoare redusă poate fi temporar interzisă de autoritatea vamală, ca măsură excepţională în împrejurări speciale.
(8) Garanţia globală poate fi temporar interzisă de către autoritatea vamală pentru mărfurile care, prin utilizarea garanţiei globale, au fost identificate ca făcând obiectul unei fraude.
Art. 117. – (1) Cu excepţia situaţiilor stabilite, când este cazul, prin regulamentul vamal, nu se constituie o garanţie pentru:
a) transportul aerian;
b) transportul pe căi navigabile interioare deschise traficului internaţional;
c) transportul prin conducte;
d) transportul efectuat de companiile de cale ferată din România.
(2) Cazurile în care se poate acorda exceptarea de la garanţie pentru transportul naval, altul decât cel menţionat la alin. (1) lit. b), se stabilesc prin regulamentul vamal.
Art. 118. – (1) Normele pentru punerea în aplicare a regimului de tranzit se stabilesc prin regulamentul vamal.
(2) Autoritatea vamală poate stabili proceduri simplificate care se aplică anumitor tipuri de transport de mărfuri sau pentru mărfuri care nu părăsesc teritoriul vamal al României.

Regimuri suspensive şi regimuri vamale economice

15 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 107. – (1) Sintagma regim suspensiv se utilizează, în cazul mărfurilor străine, pentru următoarele regimuri:

a) tranzit;
b) antrepozitare vamală;
c) perfecţionare activă sub forma unui sistem cu suspendare;
d) transformare sub control vamal;
e) admitere temporară.
(2) Sintagma regim vamal economic se utilizează pentru următoarele regimuri:
a) antrepozitare vamală;
b) perfecţionare activă;
c) transformare sub control vamal;
d) admitere temporară;
e) perfecţionare pasivă.
(3) Prin mărfuri de import se înţelege mărfurile plasate sub un regim suspensiv, precum şi mărfurile care, în cadrul regimului de perfecţionare activă în sistem cu rambursare, au făcut obiectul formalităţilor de punere în liberă circulaţie şi al formalităţilor prevăzute la art. 145.
(4) Prin mărfuri în aceeaşi stare se înţelege mărfurile de import care, în regimul de perfecţionare activă sau de transformare sub control vamal, nu au suferit nici o operaţiune de perfecţionare sau de transformare.
Art. 108. – (1) Utilizarea unui regim vamal economic este condiţionată de eliberarea unei autorizaţii de către autoritatea vamală.
(2) Autorizaţia se acordă persoanelor care asigură toate condiţiile necesare pentru efectuarea corectă a operaţiunilor şi când autoritatea vamală poate asigura supravegherea şi controlul regimului fără a mai trebui să introducă măsuri administrative disproporţionate faţă de necesităţile economice respective.
(3) Condiţiile în care este utilizat regimul respectiv sunt stabilite în autorizaţie.
(4) Titularul autorizaţiei este obligat să informeze autoritatea vamală asupra tuturor elementelor survenite după acordarea autorizaţiei care pot influenţa menţinerea acesteia sau condiţiile de utilizare a acesteia.
Art. 109. – Orice produse sau mărfuri obţinute din mărfuri plasate sub un regim suspensiv se consideră ca fiind plasate sub incidenţa aceluiaşi regim, cu respectarea prevederilor exprese ale art. 4 pct. 11 lit. a) teza a doua.
Art. 110. – (1) Autoritatea vamală poate condiţiona plasarea mărfurilor sub un regim suspensiv de constituirea unei garanţii care să asigure plata datoriei vamale care s-ar naşte pentru aceste mărfuri.
(2) Prin regulamentul vamal pot fi prevăzute dispoziţii speciale privind constituirea unei garanţii în cadrul unui anumit regim suspensiv.
Art. 111. – (1) Regimul suspensiv economic se încheie când mărfurile plasate în acest regim sau, în anumite cazuri, produsele compensatoare ori transformate obţinute sub acest regim primesc o nouă destinaţie vamală admisă.
(2) Autoritatea vamală ia toate măsurile necesare pentru a reglementa situaţia mărfurilor pentru care regimul vamal nu s-a încheiat în condiţiile prevăzute.
Art. 112. – Drepturile şi obligaţiile titularului unui regim vamal economic pot fi, în condiţiile prevăzute de autoritatea vamală, transferate succesiv unor alte persoane care îndeplinesc condiţiile prevăzute pentru a beneficia de regimul în cauză.

Punerea în liberă circulaţie

15 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 101. – (1) Punerea în liberă circulaţie conferă mărfurilor străine statutul vamal de mărfuri româneşti.
(2) Punerea în liberă circulaţie atrage aplicarea măsurilor de politică comercială şi îndeplinirea formalităţilor vamale prevăzute pentru importul mărfurilor, precum şi încasarea oricăror drepturi legal datorate.

Art. 102. – (1) Prin excepţie de la art. 90 alin. (2), în situaţia în care ulterior înregistrării declaraţiei vamale, până la acordarea liberului de vamă, intervin taxe vamale de import reduse, titularul operaţiunii comerciale sau reprezentantul acestuia poate solicita autorităţii vamale aplicarea taxei vamale mai favorabile.
(2) Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică în cazul în care nu a fost posibilă acordarea liberului de vamă din motive imputabile declarantului.
Art. 103. – Când un transport este format din mărfuri cu încadrări tarifare diferite, iar operaţiunile de clasificare tarifară şi de completare a declaraţiei vamale ar presupune un efort suplimentar şi cheltuieli disproporţionate faţă de drepturile de import care se percep, autoritatea vamală poate aproba, la cererea declarantului, ca drepturile de import să fie achitate pentru întregul transport, pe baza clasificării tarifare a mărfurilor pentru care se percepe cea mai mare taxă vamală de import.
Art. 104. – (1) Mărfurile puse în liberă circulaţie, care au beneficiat de drepturi de import reduse sau zero în funcţie de destinaţia lor finală, rămân sub supraveghere vamală până când condiţiile pentru acordarea tratamentului favorabil încetează a mai fi aplicabile, precum şi în cazurile în care mărfurile sunt exportate sau distruse. Supravegherea vamală se încheie şi când mărfurile sunt utilizate în alte scopuri decât cele prevăzute pentru aplicarea tratamentului favorabil, cu condiţia achitării taxelor datorate la punerea în liberă circulaţie.
(2) Drepturile şi obligaţiile titularului unui tratament tarifar favorabil pot fi, în condiţiile prevăzute de autoritatea vamală, transferate succesiv unor alte persoane care îndeplinesc condiţiile prevăzute pentru a beneficia de regimul în cauză.
(3) Dispoziţiile art. 110 şi 112 se aplică în mod corespunzător mărfurilor prevăzute la alin. (1).
Art. 105. – Titularii punerii în liberă circulaţie a mărfurilor destinate unei anumite utilizări, în cazul în care, ulterior acordării liberului de vamă, schimbă utilizarea mărfii, sunt obligaţi să înştiinţeze în prealabil autoritatea vamală, care va aplica regimul tarifar vamal corespunzător noii utilizări.
Art. 106. – (1) Mărfurile puse în liberă circulaţie îşi pierd statutul vamal de mărfuri româneşti când declaraţia de punere în liberă circulaţie este invalidată după acordarea liberului de vamă.
(2) Mărfurile puse în liberă circulaţie îşi pierd statutul vamal de mărfuri româneşti şi când drepturile de import sunt rambursate sau remise:
a) în cadrul regimului de perfecţionare activă sub forma sistemului cu rambursare;
b) în cazul mărfurilor defecte sau al celor care nu respectă prevederile contractuale;
c) în situaţiile prevăzute la art. 262, când rambursarea sau remiterea este supusă condiţiei ca mărfurile să fie exportate sau reexportate ori să li se atribuie o destinaţie vamală aprobată în condiţiile prevăzute de regulamentul vamal.

Controlul ulterior al declaraţiilor

15 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 100. – (1) Autoritatea vamală are dreptul ca, din oficiu sau la solicitarea declarantului, într-o perioadă de 5 ani de la acordarea liberului de vamă, să modifice declaraţia vamală.

(2) În cadrul termenului prevăzut la alin. (1), autoritatea vamală verifică orice documente, registre şi evidenţe referitoare la mărfurile vămuite sau la operaţiunile comerciale ulterioare în legătură cu aceste mărfuri. Controlul se poate face la sediul declarantului, al oricărei alte persoane interesate direct sau indirect din punct de vedere profesional în operaţiunile menţionate sau al oricărei alte persoane care se află în posesia acestor acte ori deţine informaţii în legătură cu acestea. De asemenea, poate fi făcut şi controlul fizic al mărfurilor, dacă acestea mai există.
(3) Când după reverificarea declaraţiei sau după controlul ulterior rezultă că dispoziţiile care reglementează regimul vamal respectiv au fost aplicate pe baza unor informaţii inexacte sau incomplete, autoritatea vamală ia măsuri pentru regularizarea situaţiei, ţinând seama de noile elemente de care dispune.
(4) Autoritatea vamală stabileşte modelul documentului necesar pentru regularizarea situaţiei, precum şi instrucţiunile de completare a acestuia.
(5) În cazul în care se constată că a luat naştere o datorie vamală sau că au fost sume plătite în plus, autoritatea vamală ia măsuri pentru încasarea diferenţelor în minus sau rambursarea sumelor plătite în plus, cu respectarea dispoziţiilor legale.
(6) În cadrul controlului ulterior al declaraţiilor, autoritatea vamală stabileşte potrivit alin. (3) şi diferenţele în plus sau în minus privind alte taxe şi impozite datorate statului în cadrul operaţiunilor vamale, luând măsuri pentru încasarea diferenţelor în minus constatate. Diferenţele în plus privind aceste taxe şi impozite se restituie potrivit normelor legale care le reglementează.
(7) Când încălcarea reglementărilor vamale constituie, după caz, contravenţie sau infracţiune, autoritatea vamală este obligată să aplice sancţiunile contravenţionale sau să sesizeze organele de urmărire penală.
(8) Declaraţia vamală acceptată şi înregistrată, precum şi documentul prevăzut la alin. (4) constituie titlu de creanţă.

Alte declaraţii

15 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Art. 98. – Când declaraţia vamală este întocmită în modalităţile prevăzute la art. 84 lit. b) şi c), prevederile art. 85-97 se aplică în mod corespunzător.

Art. 99. – În cazul în care declaraţia vamală este întocmită conform art. 84 lit. b), autoritatea vamală poate permite ca documentele care trebuie să o însoţească să nu fie depuse împreună cu declaraţia. În această situaţie documentele se păstrează la dispoziţia autorităţii vamale.