Redăm în cele cel urmează punctul de vedere formulat de Ministerul Public în problema de drept ce formează obiectul dosarului nr. 19/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii privind „Stabilirea instanţei competente funcţional/specializarea secţiei sau a completului competent/e să soluţioneze litigiile în care sunt implicate Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorului şi băncile comerciale /profesioniştii, atunci când instanţa de judecată este sesizată de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorului în temeiul prevederilor art.12 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, republicată”, cu termen de judecată la data de 16 noiembrie 2015.

Potrivit actului de sesizare reprezentat de recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti, în practica judiciară a acestei instanțe şi a altor curţi de apel din ţară, problema de drept menţionată a fost soluţionată neunitar prin prisma pronunţării unor hotărâri diferite în regulator de competenţă de secţia civilă, respectiv de secţia de contencios administrativ şi fiscal, sau al judecării unor astfel de cauze de secţii/complete având specializări distincte, după caz civilă (cauze privind profesioniştii) sau de contencios administrativ şi fiscal, după cum urmează:

1. Unele instanţe de judecată au considerat că secţiile de contencios administrativ şi fiscal sunt competente să soluţioneze aceste litigii, reținându-se, în esenţă, următoarele argumente:

Prin dispoziţiile art. 12 şi art. 13 din Legea nr. 193/2000, republicată, se instituie o procedură specială de sesizare a instanţei şi de aplicare a sancţiunii contravenţionale în cazul clauzelor abuzive cuprinse în contractele de adeziune.

Legea nr. 193/2000 reglementează în mod diferit cazurile în care instanţa este sesizată pe baza unui proces-verbal de control întocmit de o autoritate publică şi cazurile în care consumatorul – co-contractant solicită constatarea caracterului abuziv al anumitor clauze dintr-un contract de adeziune.

Instanța, în constatarea caracterului abuziv al clauzelor din contract, va verifica, în fapt, legalitatea şi temeinicia actului de constatare al Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor şi va aplica sancţiunile prevăzute de lege.

Legea nr. 193/2000, republicată, reglementează o situaţie specială, în sensul că a luat din competenţa agentului constatator posibilitatea de a aplica sancţiunea contravenţională şi a dat competenţă, în acest sens, instanţei de judecată.

Nu se poate reţine raportul principal – accesoriu între capetele de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv şi aplicarea sancţiunii contravenţionale, deoarece instanța este chemată să verifice temeinicia procesului-verbal, să stabilească sancţiunea şi să dispună măsurile necesare restabilirii odinii de drept, toate acestea fiind incluse în sfera răspunderii contravenţionale a persoanei juridice chemate în judecată.

Sintagma „tribunalul de la domiciliul sau, după caz, sediul profesionistului” din art. 12 alin. (1) din lege (intervenită în urma unei modificări legislative), nu denotă intenţia legiuitorului de a stabili competenţa de soluţionare a litigiilor în favoarea secţiei tribunalului specializată în soluţionarea cauzelor cu profesionişti, ci doar că s-a dorit a se face aplicarea dispoziţiilor cuprinse în Ordonanţa Guvernului nr.2/2001 privind competenţa de soluţionare a plângerii contravenţionale (locul săvârşirii contravenţiei, regula fiind încheierea contractului la sediul societăţii).

Această opinie este exemplificată prin hotărâri judecătorești pronunțate de Curtea de Apel București[1] .

2. Alte instanţe de judecată dimpotrivă, au apreciat că secţiile civile (cauze privind profesioniştii) sunt competente să soluţioneze aceste litigii.

Astfel, s-a reținut că litigiile de contencios administrativ sunt cele soluţionate de instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, litigii în care, cel puţin o parte este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim, astfel cum sunt definite de art.2 alin. (1) din Legea nr.554/2004.

Trimiterea la Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor nu poate constitui un temei pentru reţinerea competenţei instanţei de contencios administrativ, deoarece trimiterea la actul normativ menţionat, cu excepţia art. 27 – 29, vizează numai aspectele de drept substanţial privind capătul de cerere accesoriu, adică aplicarea amenzii contravenţionale.

Spre deosebire de procesul contravenţional tipic, în lumina Legii nr. 193/2000 republicată, instanţa nu se rezumă la verificarea legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal, ci judecă în condiţii de contradictorialitate însăşi existenţa sau inexistenţa clauzelor abuzive într-un contract de drept privat (iar nu administrativ), şi poate dispune măsuri cu efecte directe, nu numai faţă de acel contract, ci faţă de toate contractele de adeziune în curs de executare.

În litigiu, are caracter principal capătul de cerere având ca obiect verificarea existenţei şi constatarea clauzelor abuzive din contractele de credit încheiate între profesionist şi consumator, iar eventuala aplicare a sancţiunii contravenţionale – deci numai dacă se constată existenţa clauzelor abuzive -reprezintă un capăt de cerere accesoriu, subsecvent, care nu este apt în sine să atragă competenţa instanţei de contencios administrativ, ci revine spre judecare instanţei competente să soluţioneze capătul de cerere principal (secţia civilă), în baza prorogării legale de competenţă.

Această opinie este exemplificată prin hotărâri pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Oradea și Înalta Curte de Casație și Justiţie – Secția de Contencios Administrativ și Fiscal[2].

Colegiul de Conducere al Curţii de Apel București apreciază că, având în vedere că obiectul litigiului este reprezentat, în principal, de analiza caracterului abuziv al clauzelor unui contract guvernat de norme de drept privat, competenţa funcţională / specializarea revine secţiei civile, iar nu secţiei de contencios administrativ şi fiscal.

III. Apreciez al doilea punct de vedere ca fiind în acord cu litera şi spiritul legii, pentru următoarele motive:

1. Argumente circumscrise naturii juridice proprii litigiului analizat prin raportare la obiectul şi scopul cererii de chemare în judecată.

Stabilirea secției din cadrul tribunalului, competentă funcțional să soluționeze litigiile dinte Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor și profesioniști, în temeiul art. 12 și 13 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, republicată, presupune, în prealabil, identificarea naturii juridice a litigiului, criteriu obiectiv, determinant pentru stabilirea competenței materiale, în general[3] și, din perspectiva normelor de organizare judecătorească, a competenței funcționale a secţiilor unei instanțe, în particular, atunci când la nivelul aceleiași instanțe funcționează secții sau complete specializate în anumite materii[4].

Natura juridică a litigiului poate fi determinată pe baza elementelor subiective şi obiective ale acțiunii justiție ce se concretizează prin cererea de chemare în judecată formulată.

Pe calea acțiunii în justiție, Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, în virtutea legitimării procesuale active ce îi este conferită de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 193/200, republicată şi a propriei competențe funcționale stabilită prin lege[5] şi acte administrative cu caracter normativ adoptate în aplicarea legii[6] solicită constatarea caracterului abuziv al unor clauze din contractele de adeziune încheiate între un profesionist şi consumatori, obligarea profesionistului să modifice toate contractele aflate în curs de executare prin eliminarea acestor clauze şi aplicarea sancțiuni contravenționale – amenda prevăzută de art. 16 din Legea nr. 193/2000, republicată.

În virtutea acestei legitimări procesuale active extraordinare, întocmai asociațiilor prevăzute de art. 12 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, republicată, autoritatea publică reclamantă acționează pentru protecția drepturilor şi intereselor colective ale consumatorilor, urmărind, pe calea acțiunii în justiție, obținerea intervenției judiciare asupra modelului contractual practicat de profesionistul pârât şi realizarea unei așa-numite „suprimări curative a clauzelor abuzive”, adică o lipsire parțială a contractelor de adeziune ori a celor preformulate de efectele juridice urmărite de profesionist la momentul inserării acestora în contract[7].

Acțiunea analizată prezintă toate caracteristicile unei actio popularis şi, întocmai situațiilor în care cererea de chemare în judecată este formulată de asociațiile pentru protecția consumatorilor, folosul practic al admiterii sale şi al obligării profesionistului pârât la modificarea tuturor contractelor de adeziune aflate în curs de executare ori la eliminarea clauzelor abuzive din contractele preformulate, destinate a fi utilizate în cadrul activității sale profesionale, se produc asupra consumatorilor, părți existente sau viitoare în aceste contacte, deci asupra unei colectivități.

Prin urmare, obiectul acțiunii privește protecția unor drepturi şi interese legitime ale consumatorilor rezultate din raporturile contractuale, prezente sau viitoare ale acestora cu profesioniștii.

Din perspectiva obiectului principal al cererii de chemare în judecată, ca mijloc procesual prin care acțiunea civilă se concretizează, principala pretenție a autorităţii reclamante constă în a solicita instanței, ca urmare constatării caracterului abuziv al unor clauze, să dispună obligarea pârâtului profesionist la modificarea tuturor contractelor de adeziune în curs de executare prin eliminarea acestora ori, după caz, la eliminarea clauzelor respective din contractele preformulate.

Atât prin modul de formulare, dar mai ales, prin succesiunea logică pe care o implică soluționarea petitelor cererii de chemare în judecată, capătul de cerere având ca obiect aplicarea sancțiunii contravenționale – amenda prevăzută de art. 16 din Legea nr. 193/2000, republicată, se înfățișează ca o cerere accesorie, prezentând toate trăsăturile indicate în definiția legală dată acestei categorii de cereri prin art. 30 alin. (4) din Codul de procedură civilă, de vreme ce soluția în privința sa depinde de soluția ce va fi dată de instanță asupra cererii principale ce are ca obiect obligarea profesionistului la încetarea folosirii anumitor clauze contractuale, urmare constatării caracterului abuziv al acestora.

Cauza acțiunii (causa petendi), înțeleasă ca scop către care se îndreaptă voința celui care afirmă o pretenție în justiție[8] este dată de încălcarea de către profesionist a obligației legale de a se abține de la inserarea unor clauze abuzive şi de voința reclamantei de a face ca, prin hotărârea pe care instanța o va pronunța, profesionistul să fie obligat la încetarea folosirii acestora prin obligarea acestuia la modificarea propriilor contracte.

Din această ultimă perspectivă, acțiunea analizată se circumscrie tipologiei acțiunilor în realizare, de vreme ce consecința directă şi imediată a constatării, de către instanța de judecată a caracterului abuziv al unor clauze constă în obligarea profesionistului, pârât în cauză, la îndeplinirea unei obligații de a face şi la schimbarea unei situații juridice prin reconfigurarea contractului.

Prin urmare, scopul principal către care tinde acțiunea reclamantei constă în restabilirea legalității încălcate şi a echilibrului contractual rupt de profesionist prin încălcarea de către acesta a interdicției legale instituie prin art. 1 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, republicată.

Sancționarea contravențională a profesionistului pârât în cauză este o măsură accesorie şi complementară căreia nu i se poate atribui o valoare definitorie pentru stabilirea naturii juridice a litigiului şi caracterizarea acestuia ca fiind un litigiu de contencios administrativ.

De altfel, chiar raportat la scopul reglementării în ansamblu, se observă că, atât la nivel național[9], cât şi la nivelul Uniunii Europene, accentul este pus pe restabilirea echilibrului contractual încălcat de profesionist prin încetarea folosirii clauzelor abuzive, măsurile preconizate vizând, în principal, reconfigurarea contractului; sancțiunea contravențională, cu rol disuasiv şi punitiv intervine doar complementar şi subsidiar, în anumite ipoteze particulare care aparțin ordinii juridice interne a fiecărui stat membru[10].

Jurisprudența Curții de Justiţie a Uniunii Europene este în același sens.

Bunăoară, în cauza C-470/12, Pohotovost s.r.o, prin Hotărârea din 27 februarie 2014, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, raportându-se la jurisprudența sa anterioară, a afirmat caracterul preventiv şi scopul de descurajare al acțiunilor în încetare.

Rezultă că sancționarea contravențională pentru faptele care, în același timp, deschid calea exercitării acțiunii în încetare, este un element ce aparține ordinii juridice a statelor membre care beneficiază în această privință de o largă marjă de apreciere în ceea ce privește alegerea mijloacelor pe care le consideră cele mai potrivite pentru a asigura realizarea obiectivului urmărit, prioritară fiind, astfel cum s-a demonstrat, încetarea încălcărilor care prejudiciază interesele colective ale consumatorilor.

Prin obiectul său, litigiul privește clauzele standardizate din contactele de adeziune ori din cele preformulate emise de un profesionist, destinate a fi utilizate în raporturile acestuia față de consumatori, deci elemente ale unui act juridic bilateral de drept privat.

Scopul litigiului, raportat la intenția principală a legiuitorului prin reglementarea unei astfel de acțiuni, este acela de a obține eliminarea clauzelor abuzive, sancțiunea contravențională reprezentând doar o consecință a modului de soluționare a capătului principal de cerere.

Pentru a se ajunge însă la soluționarea acțiunii și la aplicarea amenzii contravenționale prevăzută de art. 16 din lege, instanța trebuie să analizeze în ce măsură clauza/clauzele din contractul în litigiu sunt sau nu abuzive ținând cont de criteriile din dreptul intern asupra calificării corecte a unei clauze contractuale specifice, de criteriile oferite de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în jurisprudența sa în interpretarea noțiunii de „clauză abuzivă” menționată de art. 3 alin. (1) din Directiva n. 93/13/CEE şi în anexa la aceasta, în funcție de împrejurările proprii fiecărei spețe[11].

Doar în măsura în care constată caracterul abuziv al clauzelor, instanța dispune obligarea profesionistului la modificarea contractelor de adeziune în curs de executare, eliminarea lor din contractele preformulate şi aplică amenda contravențională.

În acest context, este evident că, soluționarea acestor cauze nu se reduce la verificarea întrunirii elementelor constitutive ale contravenției prevăzută de art. 16 din Legea nr. 193/2000 republicată şi aplicarea amenzii corespunzătoare, ci elementele principale ale cercetării judecătorești şi ale raționamentului judiciar se circumscriu unei analize de validitate a clauzelor contractuale.

Toate aceste considerente îndreptățesc a se concluziona că, atât din perspectiva obiectului, cât şi a scopului, litigiul declanșat prin cererea de chemare în judecată formulată de Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor nu este un litigiu contravențional, ci un litigiu de drept privat ce vizează contractul unui profesionist destinat a fi utilizat în raporturile dintre acesta şi consumatori.

• 2. Argumente circumscrise excluderii din tipologia litigiilor de contencios administrativ şi instituţiei prorogării legale de competenţă. Semnificaţia normei de trimitere conţinută în art. 16 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, republicată.
• 2.1. Caracterul litigiului, ca fiind unul de contencios administrativ nu se poate stabili nici prin raportare la prevederile Legii nr. 554/2004, modificată şi completată pe baza cărora se determină sfera contenciosului administrativ, astfel cum este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din acest act normativ, ca fiind activitatea de soluționare de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.

Procesul – verbal prevăzut de art. 11 din Legea nr. 193/2000, republicată prin care organele de control abilitate consemnează faptele constatate cu ocazia verificărilor făcute şi articolele de lege încălcate de un profesionist nu constituie un act administrativ, întrucât nu creează, modifică sau stinge el însuși drepturi şi obligații ce intră în conținutul unui raport de drept contravențional.

Aceste raporturi juridice sunt pe deplin constituite doar în măsura în care instanța de judecată, constatând caracterul abuziv al clauzelor din contractele încheiate de profesionist, admite cererea de chemare în judecată formulată de Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor şi aplică şi sancțiunea contravențională – amenda prevăzută de art. 16 din Legea nr. 193/2000, republicată [12].

În faza de sesizare a instanţei de judecată, procesul – verbal în discuţie are doar valoarea unui act de constatare care justifică şi pe baza căruia se motivează demersul în justiţie al reclamantei, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor.

El îşi păstrează acest caracter pe tot parcursul judecării cauzei, raportul juridic de drept contravenţional născându-se pe deplin doar prin hotărârea pe care instanţa o va pronunţa, în măsura în care cererea formulată este admisă[13].

Soluţia de anulare a procesului – verbal de constatare, indicată de art. 13 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, republicată, pentru situaţia în care instanţa constată că nu sunt clauze abuzive în contract nu transformă litigiul într-unul de contencios administrativ pe baza unei asimilări cu plângerea contravenţională.

Din analiza sistematică a textului art. 13 din Legea nr. 193/2000, republicată, se observă că această soluţie se pronunţă doar în ipoteza în care instanţa constată că cererea Autorităţii reclamantă în cauză este neîntemeiată, în sensul că în contractul profesionistului nu sunt clauze abuzive.

Prin derogare de la principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil, independent de formularea unei cereri reconvenţionale de către părâtul profesionist, anularea procesului – verbal de constatare se dispune în virtutea raportului de accesorialitate faţă de soluţia dată asupra capătului principal de cerere.

Prin aceasta nu se schimbă natura juridică a litigiului, astfel cum a fost determinată în precedent pe baza obiectului şi a scopului cererii principale.

• 2.2. Soluţia este justificată şi prin raportare la efectele prorogării legale de competenţă pe temeiul art. 123 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă.

Chiar dacă în baza normei legale de trimitere conţinută de art. 16 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, republicată, s-ar putea considera că devin incidente prevederile art. 34 alin. (2) teza a II-a din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, care stabilesc, în materia plângerii contravenţionale, competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului ca instanţă de apel, această competenţă nu ar viza decât cererea accesorie – aplicarea amenzii contravenţionale.

Întrucât capătul principal de cerere are o natură civilă, iar competenţa de soluţionare a acestei cereri aparţine secţiei civile a tribunalului, în virtutea prorogării legale de competenţă determinată de raportul de accesorialitate, şi cererea având ca obiect aplicarea amenzii contravenţionale aparţine competenţei aceleiaşi secţii[14].

• 2.3. În acest context, trimiterea conţinută de art. 16 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, republicată, la dispozițiile Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, cu excepția art. 27 – art. 29 trebuie înţeleasă ca referindu-se la completarea cu dreptul comun în materie contravențională din perspectiva aspectelor de drept substanţial, privind aplicarea sancțiunilor contravenționale, iar nu cu privire la competența de soluționare a cererii principale.

Astfel, pe de o parte, se observă că norma de trimitere este conţinută într-un text plasat în Cap. IV al Legii nr. 193/2000 care poartă denumirea marginală „Sancţiuni”, iar nu în capitolul precedent care cuprinde dispoziţii referitoare la soluţionarea litigiilor ori în capitolul următor dedicat dispoziţiilor finale.

Pe de altă parte, prin obiectul său principal de reglementare, Legea nr. 193/2000, republicată nu aparţine materiei contravenţionale, ci vizează raporturile dintre profesionişti şi consumatori.

Sancţionarea contravenţională a profesionistului pentru o faptă care, în aceleaşi timp, întruneşte elementele ilicitului civil în raporturile acestuia faţă de consumatori este o opţiune a legiuitorului naţional, circumscrisă scopulului disuasiv al reglementării, complementar scopului principal al acesteia, acela de a conferi un cadru normativ pentru acţiunile în încetarea folosirii clauzelor abuzive.

Prin urmare, dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 193/2000, republicată prin care se normează în materie contravenţională, se înfăţişează, în raporturile acestora cu Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, ca norme contravenţionale speciale, iar din modul de plasare a normei de trimitere, rezultă voinţa legiuitorului de a permite completarea cu legea contravenţională generală doar sub aspectele care privesc exclusiv aplicarea sancţiunii contravenţionale, nu şi în privinţa celor care vizează competenţa funcţională a secţiei din cadrul tribunalului competent material să judece aceste cauze în primă instanţă.

• 3. Argumente circumscrise evoluţiei în timp a reglementării.

În redactarea avută de art. 12 din Legea nr. 193/2000, anterior modificării acestui text prin art. 38 pct. 1 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, procesul – verbal încheiat de organele de control abilitate prin care se consemnau faptele constatate cu ocazia verificărilor efectuate şi articolele de lege încălcate de comerciant[15] se transmitea, după caz, judecătoriei în a cărei rază teritorială s-a săvârşit fapta sau în a cărei rază teritorială contravenientul îşi avea domiciliul sau, după caz, sediul.

În redactarea art. 13 din acelaşi act normativ, anterior modificărilor aduse prin art. 38 pct 2 din Legea nr. 76/2012, instanţa, în cazul în care constata existenţa clauzelor abuzive în contract, aplica sancţiunea contravenţională conform art. 16 şi dispunea, sub sancţiunea daunelor, modificarea clauzelor contractuale, în măsura în care contractul rămânea în fiinţă, sau desfiinţarea acelui contract, cu daune-interese, după caz. În caz contrar, respingând cererea, instanţa anula procesul-verbal întocmit.

Astfel, în reglementarea anterioară, accentul era pus pe sancţionarea contravenţională a profesionistului, de vreme ce competența materială de primă instanţă aparținea judecătoriei, iar competența teritorială era alternativă, în sensul că aceasta revenea, fie judecătoriei în a cărei rază teritorială s-a săvârșit fapta, fie judecătoriei în a cărei rază teritorială contravenientul își avea domiciliul sau sediul.

Urmare modificărilor aduse celor două texte prin Legea nr. 76/2012, se observă schimbarea competenţei materiale şi a celei teritoriale.

Bunăoară, competenţa materială aparţine tribunalului, art. 12 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, republicată constituind o altă situaţie în care tribunalul judecă alte cereri date prin lege în competenţa sa, potrivit art. 95 pct. 4 din Codul de procedură civilă.

Această reglementare expresă a competenţei materiale a tribunalului, indiferent de valoarea litigiului, are meritul de a înlătura criteriul valoric ce, eventual, în lipsa unei reglementări în legea specială, ar fi partajat competenţa materială între tribunal şi judecătorie pe temeiul art. 94 pct. 1 lit. k) şi art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă şi vine să preîntâmpine controversele ce ar fi putut exista, în lipsa textului, sub acest aspect.

Reglementarea specială, chiar dacă reprezintă un „alt caz” dat în competenţa de primă instanță a tribunalului coincide cu regula instituită prin art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă potrivit căruia tribunalul judecă în primă instanță toate litigiile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

Şi sub aspectul competenţei teritoriale, se observă că, urmare modificărilor aduse art. 12 din Legea nr. 193/2000 prin art. 38 pct. 1 din Legea nr. 76/2012, aceasta devine exclusivă, în favoarea tribunalului de la domiciliul sau sediul profesionistului, ceea ce corespunde regulii generale consacrată prin art. 107 alin. (1) din Codul de procedură civilă, potrivit căruia, cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.

Înlocuirea competenței teritoriale alternative cu una exclusivă, respectiv cea a tribunalului în a cărui rază își are domiciliul sau sediul profesionistul, reprezintă, pe de o parte, o măsură în favoarea pârâtului profesionist, pentru acele situaţii în care locul săvârşirii faptei este altul decât domiciliul sau sediul acestuia.

Pe de altă parte, modificările analizate, fiind aduse prin însăşi Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Codului de procedură civilă au semnificaţia unei schimbări de concepţie legislativă, determinantă fiind voinţa legiuitorului de a integra o serie de prevederi din legi speciale, astfel cum este şi Legea nr. 193/2000, în concepţia de ansamblu a Codului de procedură civilă care stabilește, în materie civilă, competența de drept comun, ca primă a tribunalului, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti.

În acelaşi sens poate fi înţeleasă şi modificarea competenţei teritoriale din legea specială care, astfel cum am arătat, coincide cu regula din dreptul comun de procedură civilă.

Toate aceste elemente demonstrează că actuala redactare a art. 12 şi 13 din Legea nr. 193/2000, republicată vine să afirme noua concepţie a legiuitorului în sensul că aceste litigii dintre un neprofesionist (chiar având calitatea de autoritate publică) şi un profesionist sunt litigii civile, în considerarea obiectului cerererii principale şi a efectelor principale ale hotărârii judecătoreşti ce se pronunţă, de vreme ce, în situaţia admiterii cererii, acestea se produc în privinţa unor contracte standardizate ori din cele preformulate utilizate în activitatea profesionistului.

*

În concluzie, apreciez că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, republicată, cererile formulate de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor prin care se solicită, constatarea caracterului abuziv al unor clauze din contractele de adeziune sau din contractele preformulate încheiate de un profesionist, destinate a fi utilizate în activitatea acestuia, obligarea profesionistului la modificarea contractelor de adeziune în curs de executare sau la eliminarea clauzelor abuzive din contractele preformulate, precum şi aplicarea amenzii contravenţionale prevăzută de art. 16 din aceleaşi act normativ sunt de competenţa secţiei civile a tribunalului în a cărui circumscripţie teritorială îşi are domiciliul sau sediul profesionistul.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 517 din Codul de procedură civilă, solicit admiterea recursului în interesul legii formulat de Colegiul de Conducere al Curții de Apel București şi pronunțarea unei decizii în vederea interpretării şi aplicării unitare a legii.

–

Note de subsol

[1]Sentinţa civilă nr. 10 din 27.01.2015 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a V-a Civilă, pronunțată în dosarul nr. 286/2/2015; sentinţa civilă nr. 6 din 22.01.2015 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a V-a Civilă, pronunțată în dosarul nr. 9/2/2015; sentinţa civilă nr. 9 din 04.02.2015 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VI-a Civilă, pronunțată în dosarul nr. 417/2/2015 .

[2] Sentinţa civilă nr. 403/16.02.2015 a Curţii de Apel Bucureşti -Secţia a VIII-a Contencios administrativ şi fiscal, pronunțată în dosarul nr. 29327/3/2014* ; sentinţa civilă nr. 6/23.03.2015 a Curţii de Apel Oradea – Secţia a II-a Civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pronunțată în dosarul nr. 5750/296/2013-P5LP ; sentinţa civilă nr. 8/C/2015-P.I. din 01.04.2015 a Curţii de Apel Oradea – Secţia a Il-a Civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pronunțată în dosarul nr. 6247/296/2013- P.I.; decizia nr. 187 din 17 ianuarie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casaţie și Justiţie – Secția de Contencios Administrativ și Fiscal în dosarul nr. 5047/233/2011*/a1;

[3] Înalta Curte de Casație și Justiţie – Secțiile Unite, decizia nr. 32 din 9 iunie 2008 publicată în Monitorul oficial, partea I, nr. 830 din 10 decembrie 2008;

[4] Potrivit art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, modificată și completată: „În cadrul tribunalelor funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, indiferent de obiectul lor sau de calitatea părţilor, cauze penale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, societăţi, registrul comerţului, insolvenţă, concurenţă neloială sau pentru alte materii, precum şi, în raport cu natura şi numărul cauzelor, complete specializate pentru cauze maritime şi fluviale.”;

[5] Potrivit art. 8 din Legea nr. 193/2000, republicată, controlul respectării dispozițiilor legii se face de reprezentanții împuterniciți ai Autorităţii Naționale pentru Protecția Consumatorilor, precum şi de specialiștii autorizați ai altor organe ale administrației publice, potrivit competențelor.

În conformitate cu art. 11 din același act normativ, organele de control abilitate încheie procese verbale prin care consemnează faptele constatate cu ocazia verificărilor făcute, precum şi articolele de lege încălcate de profesionist.

[6] Potrivit art. 2 alin. (2) lit. d) din Hotărârea Guvernului nr. 700/2012 privind organizarea şi funcționarea Autorităţii Naționale pentru Protecția Consumatorilor, modificată şi completată, această autoritate are ca obiectiv şi protejarea consumatorilor împotriva practicilor comerciale incorecte.

Potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) şi lit. u) din aceeași hotărâre de Guvern, Autoritatea controlează respectarea dispozițiilor legale privind protecția consumatorilor, apără drepturile legitime ale acestora, primește şi rezolvă sau, după caz, transmite spre soluționare celor în drept, potrivit competențelor, sesizările asociațiilor pentru protecția consumatorilor, precum şi sesizările persoanelor fizice cu privire la încălcarea drepturilor consumatorilor, în condițiile legii.

[7] L. Bercea „Configurarea contractelor standard. O aplicație la noile acțiuni în eliminarea clauzelor abuzive în contractele de consum”, Curierul Judiciar nr. 6/2013, p. 350;

[8] V. M. Ciobanu, în „Noul Cod de procedură civilă. Comentat şi adnotat”, vol. I, Editura Universul Juridic, București, 2013, comentariu art. 29, n. 4, p. 10;

[9] Această constatare este justificată de interpretarea sistematică normelor cuprinse în alin. (1), (2) şi (3) ale art. 13 din Lege nr. 193/2000, republicată, întrucât ordinea în care sunt indicate soluțiile pe care instanța le poate pronunța este nu doar o expresie a principiului accesorium sequitur principale, ci şi a voinței legiuitorului, de a acorda prevalență încetării folosirii clauzelor abuzive, prin condamnarea pârâtului la îndeplinirea unei obligații de a face, ce are ca obiect modificarea propriilor contracte.

[10] Bunăoară, la nivelul Uniunii Europene, prin Directiva nr. 98/27/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 19 mai 1998 privind acțiunile în încetare în ceea ce privește protecția intereselor consumatorilor, observându-se că unele dintre mecanismele disponibile atât la nivel național, cât şi comunitar nu permit întotdeauna să se pună capăt, în timp util, încălcărilor care prejudiciază interesele colective ale consumatorilor, s-a considerat că una dintre opțiunile pe care le au statele membre în ceea ce privește obiectivul de încetare a practicilor considerate ilegale ar trebui să constea în determinarea uneia sau mai multor organisme publice independente, responsabile în principal de protecția intereselor colective ale consumatorilor care să exercite şi dreptul de a introduce o acțiune în justiție prevăzută de această directivă (par. 2 şi 9 din preambulul directivei).

Prin art. 8, 12 şi 13 din Lege nr. 193/2000, republicată se răspunde la nivel național acestui obiectiv, de vreme ce se stabilește legitimarea procesuală activă în favoarea Autorităţii Naționale pentru Protecția Consumatorilor, „entitate calificată”, în sensul art. 3 din Directiva menționată.

De asemenea, analizând ordinea enumerării conținută de art. 2 din Directiva nr. 98/27/CE, se constată că, în filozofia legiuitorului european, prioritară este obligarea profesionistului la încetarea oricărei încălcări, măsura obligării acestuia la plata amenzilor fiind lăsată în competența exclusivă a legislațiilor naționale, în măsura în care aceasta este permisă de sistemul juridic al statului membru interesat.

De altfel, şi în Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, accentul este pus pe împiedicarea aplicării în continuare a acestor clauze în contracte (par. final din preambul şi art. 7 din Directivă).

[11] Stabilirea caracterului abuziv al clauzelor se realizează prin aplicarea criteriilor legale definitorii la situațiile contractuale ( în acest sens, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Cauza C-226/12, Hotărârea din 16 ianuarie 2014, Constructora Principado S.A.; Cauza C-415/11, Mohamed Aziz, Hotărâre din 14 martie 2013; Cauza C-137/08, VB Pénzügyi Lízing, Zrt., Hotărâre din 9 noiembrie 2010, Marea Cameră);

[12] În același sens și în literatura de specialitate s-a arătat că trebuie făcută distincția, în esență, între procesul – verbal de constatare (prin care agentul constatator doar constată contravenţia, fără a avea dreptul de a aplica sancţiunea) şi procesul – verbal de aplicare a sancţiunii (când, pe lângă atribuţia de constatare, agentul o are şi pe cea de a sancţiona). În primul caz, am fi în prezenţa unui act premergător care, prin el însuşi nu produce efecte juridice. În al doilea caz, am avea de-a face cu un act administrativ de autoritate care produce efecte juridice (în primul rând obligaţia contravenientului de a achita amenda) – O. Podaru, R. Chiriţă, „Regimul juridic al contravenţiilor”, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2011, pp. 145-146;

[13] În acelaşi sens, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, s-a arătat că: „aplicând sancţiunea contravenţională, în urma verificării procesului verbal întocmit de reprezentanţii împuterniciţi ai Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Comsumatorilor sau de specialişti autorizaţi ai organelor administraţiei publice, instanţa, de fapt, confirmă existenţa clauzelor abuzive în contract, constatate de organul administrativ, stabilind pe această cale răspunderea contravenientului” (decizia nr. 1535 din 17 noiembrie 2009, publicată în Monitorul oficial, partea I, nr. 54 din 25 ianuarie 2010);

[14] De altfel şi în literatura de specialitate, s-a apreciat că, întrucât legea nu face nicio distincţie, rezultă că prorogarea legală de competenţă va opera în condiţiile art. 123 alin. (1) din Codul de procedură civilă, indiferent dacă norma de competenţă materială de la care se derogă este prevăzută de Codul de procedură civilă sau de o lege specială ( G. Boroi, M. Stancu, „Drept procesual civil”, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2005, p. 250, Gh. – L. Zidaru, în „Noul Cod de procedură civilă. Comentat şi adnotat”, Vol. I, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, comentariu art. 123, n. 19, p. 357);

[15] În concepţia monistă a Codului civil, aplicarea generală a legii civile este recunoscută prin art. 3 alin. (1) şi în privinţa raporturilor dintre profesionişti şi orice alte subiecte de drept civil.

În sensul art. 3 alin. (2) din Codul civil sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere.

Potrivit art 8 din Legea nr. 71/2011, noţiunea „profesionist“ prevăzută la art. 3 din Codul civil include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice sau profesionale, astfel cum aceste noţiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a Codului civil.