Va prezentam in continuare textul integral al sentintei civile nr. 767/2008 pronuntata in sedinta publica de catre Curtea de Apel Cluj, Sectia Comerciala, de Contencios administrativ si Fiscal in dosarul nr. 1.428/33/2008.
S-a luat în examinare actiunea în contencios administrativ formulata de reclamanta S.C. WEB CONSULT – S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României si intervenienta în nume propriu Societatea Româna de Radiodifuziune, având ca obiect anulare acte emise de autoritatile de reglementare, Hotarârea Guvernului nr. 977/2003.
La apelul nominal facut în sedinta publica se constata lipsa partilor.
Procedura de citare este legal îndeplinita.
S-a facut referatul cauzei de catre grefier care învedereaza faptul ca, raportat la lipsa partilor de la prezentul termen de judecata, se constata ca s-a solicitat judecarea cauzei în lipsa.
La data de 14 noiembrie 2008 s-a depus la dosar de catre reclamanta întâmpinare la cererea de interventie în interes propriu formulata de catre intervenienta Societatea Româna de Radiodifuziune.
Curtea, apreciind ca la dosar sunt suficiente probe pentru justa solutionare, în temeiul art. 150 din Codul de procedura civila, declara închise dezbaterile si retine cauza în pronuntare.
CURTEA,
Prin cererea de chemare în judecata înregistrata la Curtea de Apel Cluj în data de 25 septembrie 2008 în Dosarul nr. 1.428/33/2008, formulata de reclamanta S.C. WEB CONSULT – S.R.L. prin avocat Revnic Dana, în contradictoriu cu Guvernul României, s-a solicitat anularea prevederilor cuprinse în art. 3 alin. (1) din Hotarârea Guvernului nr. 977 din 22 august 2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, având urmatorul cuprins:
„Persoanele juridice cu sediul în România, care se încadreaza în categoria microîntreprinderilor potrivit prevederilor Ordonantei Guvernului nr. 24/2001 privind impunerea microîntreprinderilor, aprobata cu modificari si completari prin Legea nr. 111/2003, cu modificarile ulterioare, au obligatia sa plateasca pentru sediul social o taxa lunara pentru serviciul public de radiodifuziune“, si anularea prevederilor cuprinse în art. 3 alin. (1) din Hotarârea Guvernului nr. 978 din 22 august 2003 privind taxa pentru serviciul public de televiziune, având urmatorul cuprins:
„Persoanele juridice cu sediul în România, care se înregistreaza în categoria microîntreprinderilor, potrivit prevederilor Ordonantei Guvernului nr. 24/2001 privind impunerea microîntreprinderilor, aprobata cu modificari si completari prin Legea nr. 111/2003, cu modificarile ulterioare, au obligatia sa plateasca pentru sediul social o taxa lunara pentru serviciul public de televiziune“.
În motivarea actiunii, reclamantul a aratat ca din textul normativ a carui nelegalitate a invocat-o rezulta ca toate microîntreprinderile cu sediul în România au obligatia de a plati pentru sediul social o taxa lunara pentru serviciul public de radiodifuziune si televiziune, indiferent daca sunt sau nu beneficiare ale unor astfel de servicii.
Aceasta înseamna ca au obligatia de a achita aceasta taxa si societatile comerciale care nu au la sediu aparate de televiziune sau de radio, nici alte echipamente tehnice care sa permita accesarea serviciilor de radio sau televiziune. Mai mult, au aceasta obligatie si societatile comerciale care nu desfasoara activitate, ceea ce este nu numai ilegal, ci si imoral, constituindu-se ca un impozit mascat, în favoarea unui for care nu are niciun fel de atributie de serviciu social.
Prevederile atacate sunt neconforme cu prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 privind organizarea si functionarea Societatii Române de Radiodifuziune si Societatii Române de Televiziune, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, precum si cu prevederile art. 2 pct. 40 din Legea nr. 500/2002 privind finantele publice.
Astfel:
– art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 impune într-adevar obligatia persoanelor juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agentiile si reprezentantele acestora Sfatul Popular sa plateasca o taxa pentru serviciul public de radiodifuziune si o taxa pentru serviciul public de televiziune, dar precizeaza ca au obligatia de a achita aceasta taxa în calitate de beneficiari ai acestor servicii;
– art. 2 pct. 40 din Legea nr. 500/2002 privind finantele publice defineste „taxa“ ca fiind „suma platita de o persoana fizica/juridica, de regula, pentru serviciile prestate acesteia de catre un agent economic, o institutie publica sau un serviciu public“.
De altfel, în reglementarea corespunzatoare privitoare la persoanele fizice, ambele hotarâri de Guvern atacate fac aceasta distinctie, între persoanele fizice care detin receptoare radio sau TV si cei care nu detin, acestia din urma având posibilitatea depunerii unei declaratii pe propria raspundere ca nu detin receptoare radio sau TV. Legal si moral ar fi ca aceasta distinctie sa fie facuta si în ceea ce priveste persoanele juridice (în cazul microîntreprinderilor).
De asemenea, s-a mentionat faptul ca prin Decizia nr. 297 din 6 iulie 2004 a Curtii Constitutionale referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 privind organizarea si functionarea Societatii Române de Radiodifuziune si Societatii Române de Televiziune, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, Curtea în mod întemeiat a retinut ca obligatia prevazuta de acest text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiaza, în diferite modalitati, de serviciile publice respective.
Prin întâmpinare, pârâtul Guvernul României a solicitat ca prin hotarârea ce se va pronunta sa se respinga actiunea reclamantului ca fiind neîntemeiata.
Prin cererea de interventie în interes propriu, formulata de intervenienta Societatea Româna de Radiodifuziune, a solicitat admiterea cererii formulate si introducerea Societatii Române de Radiodifuziune în calitate de intervenient în nume propriu în Dosarul nr. 1.428/33/2008 aflat pe rolul Curtii de Apel Cluj – Sectia comerciala de contencios administrativ si fiscal, cu termen la data de 30 octombrie 2008, având ca obiect anularea prevederilor cuprinse în art. 3 alin. (2) din Hotarârea Guvernului nr. 977/2003 si în art. 3 alin. (2) din Hotarârea Guvernului nr. 978/2003 formulata de reclamanta S.C. WEB CONSULT – S.R.L. împotriva Guvernului României, iar pe fond s-a solicitat respingerea actiunii ca netemeinica si nefondata.
Prin întâmpinare, reclamanta S.C. WEB CONSULT – S.R.L. a solicitat recalificarea cererii de interventie ca fiind o interventie accesorie, în interesul pârâtului Guvernul României, admiterea în principiu a cererii de interventie în interesul pârâtului Guvernul României, iar pe fond, respingerea cererii de interventie si admiterea actiunii sale introductive.
Examinând actiunea formulata prin prisma motivelor invocate, Curtea retine urmatoarele:
Prin actiunea formulata, reclamanta solicita anularea prevederilor cuprinse în art. 3 alin. (1) din Hotarârea Guvernului nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, precum si a prevederilor art. 3 alin. (1) din Hotarârea Guvernului nr. 978/2003 privind taxa pentru serviciul public de televiziune, sustinând ca acestea vin în contradictie cu prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 privind organizarea si functionarea Societatii Române de Radiodifuziune si Societatii Române de Televiziune si cu prevederile art. 2 pct. 40 din Legea nr. 500/2002 privind finantele publice.
Reclamanta arata ca obligativitatea platii taxelor pentru serviciul public de radio si televiziune ar trebui instituita doar în sarcina microîntreprinderilor române care detin efectiv aparate radio sau TV, ceea ce, de altfel, rezulta si din prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, care precizeaza ca au obligatia de a achita aceasta taxa doar beneficiarii acestor servicii, precum si ale art. 2 pct. 40 din Legea nr. 500/2002 care defineste taxa ca fiind „suma platita de catre o persoana fizica sau juridica, de regula pentru serviciile prestate acesteia de catre un agent economic, institutie publica sau serviciu public“.
Prin Ordonanta Guvernului nr. 18 din 30 ianuarie 2003 pentru modificarea art. 40 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea si functionarea Societatii Române de Radiodifuziune si Societatii Române de Televiziune s-a statuat ca prevederile legale anterior citate vor avea urmatorul cuprins:
„Art. 40. – (1) Veniturile proprii ale Societatii Române de Radiodifuziune si Societatii Române de Televiziune provin din taxele pentru serviciul public de radiodifuziune si pentru cel de televiziune, din sume încasate din realizarea obiectului de activitate, precum si din donatii si sponsorizari.
(2) Toate persoanele fizice si juridice cu domiciliul, respectiv sediul, în România sunt obligate sa plateasca o taxa pentru serviciul public de radiodifuziune si o taxa pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestora.
(3) Nivelul taxelor pe categorii de platitori, modalitatea de încasare si scutirile de plata se stabilesc prin hotarâre a Guvernului.“
Legea nr. 533 din 11 decembrie 2003 privind aprobarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 71/2003 pentru modificarea art. 40 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea si functionarea Societatii Române de Radiodifuziune si Societatii Române de Televiziune, prin art. 1, a statuat în sensul modificarii art. 40 din Legea nr. 41/1994, dupa cum urmeaza:
„Art. 40. – (1) Veniturile proprii ale Societatii Române de Radiodifuziune si Societatii Române de Televiziune provin, dupa caz, din:
a) sume încasate din realizarea obiectului de activitate;
b) taxe pentru serviciul public de radiodifuziune, respectiv pentru serviciul public de televiziune;
c) penalitati de întârziere pentru neachitarea la termen a taxelor datorate;
d) sume încasate din publicitate;
e) sume încasate din amenzi si despagubiri civile;
f) donatii si sponsorizari;
g) alte venituri realizate potrivit legii.
(2) Persoanele fizice cu domiciliul în România au obligatia sa plateasca o taxa pentru serviciul public de radiodifuziune si o taxa pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii, cu exceptia celor care declara pe propria raspundere ca nu detin receptoare de radio, respectiv de televiziune, si a celor care, potrivit legii, beneficiaza de scutire de la plata acestor taxe.
(3) Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agentiile si reprezentantele acestora, precum si reprezentantele din România ale persoanelor juridice straine, au obligatia sa plateasca o taxa pentru serviciul public de radiodifuziune si o taxa pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
(4) Cuantumul taxelor prevazute la alin. (1) lit. b), pe categorii de platitori, modalitatea de încasare si scutire de la plata acestora, penalitatile de întârziere, precum si sanctiunile care se aplica în cazul completarii în mod eronat a declaratiei de exceptare de la plata taxelor de catre detinatorii de receptoare de radio, respectiv de televiziune, care, potrivit legii, sunt platitori ai taxei pentru serviciul public de radiodifuziune si ai taxei pentru serviciul public de televiziune, se stabilesc prin hotarâre a Guvernului.
(5) Procedura privind efectuarea controlului, constatarea contraventiilor, aplicarea sanctiunilor si penalitatilor de întârziere în cazul sustragerii de la plata taxelor prevazute la alin. (1) lit. b) de catre detinatorii de receptoare de radio, respectiv de televiziune, se stabileste prin hotarâre a Guvernului.
(6) Sunt scutite de la plata taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune si pentru serviciul public de televiziune familiile si persoanele singure care beneficiaza de ajutor social lunar, potrivit prevederilor Legii nr. 416/2001 privind venitul minim garantat, cu modificarile si completarile ulterioare, asociatiile si fundatiile nonprofit, misiunile diplomatice straine si membrii acestora, persoanele fizice abonate la retele de radioamplificare, azilurile de batrâni, unitatile din cadrul institutiilor care au competente în domeniul apararii, ordinii publice si sigurantei nationale, unitatile de învatamânt de stat prescolar, preuniversitar si universitar, caminele de copii si cresele de stat, pensionarii proveniti din sistemul pensiilor pentru agricultori, ale caror drepturi au fost stabilite în baza legislatiei anterioare intrarii în vigoare a Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii si alte drepturi de asigurari sociale, pensionarii Societatii Române de Radiodifuziune si ai Societatii Române de Televiziune, unitatile de cult apartinând cultelor religioase recunoscute din România, precum si alte categorii prevazute de legi speciale.
(7) Alte scutiri de la plata taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune si pentru serviciul public de televiziune decât cele prevazute prin prezenta lege pot fi stabilite prin hotarâre a Guvernului.“
La art. II s-a prevazut ca în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi, Guvernul va stabili modul de restituire a taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune si, respectiv, pentru serviciul public de televiziune catre persoanele care au achitat aceste taxe si care declara pe propria raspundere ca nu detin receptoare de radio, respectiv receptoare de televiziune, modalitatile financiar-contabile de compensare între Societatea Comerciala de Distributie si Furnizare a Energiei Electrice „Electrica“ – S.A. si Societatea Româna de Radiodifuziune, respectiv Societatea Româna de Televiziune, precum si sanctiunile pentru cazurile declaratiilor eronate.
Conform art. 1 din Legea nr. 41/1994, Societatea Româna de Radiodifuziune si Societatea Româna de Televiziune s-au înfiintat ca servicii publice autonome de interes national, independente editorial, prin reorganizarea Radioteleviziunii Române.
Art. 2 din acelasi act normativ prevede ca Societatea Româna de Radiodifuziune si Societatea Româna de Televiziune sunt persoane juridice, au sediul în municipiul Bucuresti si îsi desfasoara activitatea sub controlul Parlamentului, în conditiile respectivei legi si în conformitate cu conventiile internationale la care România este parte.
Conform prevederilor art. 3, Societatea Româna de Radiodifuziune si Societatea Româna de Televiziune au obligatia sa asigure, prin întreaga lor activitate, pluralismul, libera exprimare a ideilor si opiniilor, libera comunicare a informatiilor, precum si informarea corecta a opiniei publice, continutul programelor Societatii Române de Radiodifuziune si Societatii Române de Televiziune trebuind sa raspunda standardelor profesionale în materie.
Potrivit prevederilor art. 4 din Legea nr. 41/1994, Societatea Româna de Radiodifuziune si Societatea Româna de Televiziune, ca servicii publice în realizarea obiectivelor generale de informare, educatie, divertisment, sunt obligate sa prezinte, în mod obiectiv, impartial, realitatile vietii social-politice si economice interne si internationale, sa asigure informarea corecta a cetatenilor asupra treburilor publice, sa promoveze, cu competenta si exigenta, valorile limbii române, ale creatiei autentice culturale, stiintifice, nationale si universale, ale minoritatilor nationale, precum si valorile democratice, civice, morale si sportive, sa militeze pentru unitatea nationala si independenta tarii, pentru cultivarea demnitatii umane, a adevarului si justitiei. În îndeplinirea atributiilor pe care le au, Societatea Româna de Radiodifuziune si Societatea Româna de Televiziune trebuie sa respecte principiile ordinii constitutionale din România.
Prin Hotarârea Guvernului nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, în temeiul art. 107 din Constitutie si al art. 40 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea si functionarea Societatii Române de Radiodifuziune si Societatii Române de Televiziune, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, s-a statuat la art. 1 ca „Persoanele fizice cu domiciliul în România, cu exceptia celor care declara pe propria raspundere ca nu detin receptoare radio, au obligatia sa plateasca o taxa lunara pentru serviciul public de radiodifuziune“.
Art. 2 din Hotarârea Guvernului nr. 977/2003 prevede ca „taxa lunara pentru serviciul public de radiodifuziune se plateste pe familie. Prin familie, în întelesul prezentei hotarâri, se întelege: sotul, sotia, copiii, precum si orice alte persoane, în cazul în care locuiesc în comun si gospodaresc împreuna“.
Conform prevederilor art. 3 din Hotarârea Guvernului nr. 977/2003, „Persoanele juridice cu sediul în România, care se încadreaza în categoria microîntreprinderilor potrivit prevederilor Ordonantei Guvernului nr. 24/2001 privind impunerea microîntreprinderilor, aprobata cu modificari si completari prin Legea nr. 111/2003, cu modificarile ulterioare, au obligatia sa plateasca pentru sediul social o taxa lunara pentru serviciul public de radiodifuziune. Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum si sucursalele si celelalte subunitati ale lor fara personalitate juridica si sucursalele sau reprezentantele din România ale persoanelor juridice straine, au obligatia sa plateasca o taxa lunara pentru serviciul public de radiodifuziune“.
Potrivit prevederilor art. 1 din Hotarârea Guvernului nr. 978/2003, „Persoanele fizice cu domiciliul în România, cu exceptia celor care declara pe propria raspundere ca nu detin receptoare TV, au obligatia sa plateasca o taxa lunara pentru serviciul public de televiziune“.
Art. 2 din acelasi act normativ statueaza ca „taxa lunara pentru serviciul public de televiziune se plateste pe familie. Prin familie, în întelesul prezentei hotarâri, se întelege: sotul, sotia, copiii, precum si orice alte persoane, în cazul în care locuiesc în comun si gospodaresc împreuna. Taxa lunara pentru serviciul public de televiziune se plateste si de catre persoanele fizice care locuiesc singure“.
Conform dispozitiilor art. 3 din Hotarârea Guvernului nr. 978/2003, „Persoanele juridice cu sediul în România, care se încadreaza în categoria microîntreprinderilor au obligatia sa plateasca pentru sediul social o taxa lunara pentru serviciul public de televiziune. Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum si sucursalele si celelalte subunitati ale lor fara personalitate juridica si sucursalele sau reprezentantele din România ale persoanelor juridice straine, au obligatia sa plateasca o taxa lunara pentru serviciul public de televiziune“.
Art. 4 din acelasi act normativ prevede ca „valorile lunare ale taxei pentru serviciul public de televiziune, pe categorii de platitori, sunt prevazute în anexa care face parte integranta din hotarâre“.
Legea nr. 500/2002, în art. 2 pct. 40, defineste taxa ca fiind „suma platita de o persoana fizica sau juridica, de regula, pentru serviciile prestate acesteia de catre un agent economic, o institutie publica sau un serviciu public“.
Prin Decizia Curtii Constitutionale nr. 297 din 6 iulie 2004 s-a retinut ca prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 care dispun cu privire la obligatia persoanelor juridice române sau straine cu sediul în România de a plati, în calitate de beneficiari, o taxa pentru serviciul public de radiodifuziune si o taxa pentru serviciul public de televiziune nu sunt contrare Legii fundamentale.
S-a relevat ca art. 40 din Legea nr. 41/1994, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, stabileste ca veniturile proprii ale Societatii Române de Radiodifuziune si Societatii Române de Televiziune provin, între altele, si din taxe pentru serviciul public de radiodifuziune, respectiv pentru serviciul public de televiziune, dar, asa cum prevede chiar alin. (3) al acestui articol, care face si obiectul exceptiei de neconstitutionalitate, taxele sunt datorate de catre subiectele de drept acolo mentionate, „în calitate de beneficiari ai acestor servicii“. Asadar, obligatia prevazuta de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiaza, în diferite modalitati, de serviciile publice respective si, în consecinta, niciuna dintre criticile formulate nu poate fi retinuta.
De altfel, cu privire la constitutionalitatea art. 40 din Legea nr. 41/1994, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, Curtea Constitutionala s-a mai pronuntat si prin raportare la art. 56 alin. (2) si art. 44 alin. (2) din Constitutia României, republicata. Decizia nr. 159 din 30 martie 2004, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 426 din 12 mai 2004, statueaza ca dispozitiile de lege criticate reglementeaza pentru serviciile publice de radiodifuziune si de televiziune modul de constituire din venituri proprii a resurselor financiare care le asigura „autonomia financiara, ca premisa a organizarii lor autonome“, ceea ce nu contravine art. 56 alin. (2) din Constitutia României, republicata. Prin aceeasi decizie s-a retinut, de asemenea, ca taxa instituita de text nu este contrara nici dispozitiilor constitutionale ale art. 44 alin. (2), privitoare la ocrotirea în mod egal a proprietatii, indiferent de titular, deoarece plata serviciului public prestat este obligatorie pentru toti beneficiarii acestor servicii, persoane fizice sau persoane juridice.
Asadar, controlul de constitutionalitate realizat pe calea rezolvarii exceptiei de neconstitutionalitate este un control de conformitate cu dispozitiile Constitutiei, dar si unul de stricta conformare cu aceste dispozitii.
Autoritatea de jurisdictie constitutionala din România a examinat constitutionalitatea acestor prevederi, statuând ca ele nu contravin principiului instituit de Legea fundamentala privind ocrotirea în mod egal a proprietatii, câta vreme textul în discutie se interpreteaza în sensul ca obligatia de suportare a acestor taxe revine tuturor persoanelor fizice sau juridice care beneficiaza de aceste servicii.
Notiunea de beneficiar a fost definita ca fiind: persoana, colectivitate sau institutie care are folos din ceva; destinatar al unor bunuri materiale sau al unor servicii; persoana fizica sau juridica în folosul careia se realizeaza o actiune; cel care beneficiaza de ceva; persoana, institutie etc. pentru care se face o lucrare; cel care beneficiaza de ceva; persoana, întreprindere, institutie pentru care se executa o lucrare, se presteaza diferite servicii.
Prin interpretarea normelor de drept civil se întelege operatiunea logica rationala, de stabilire a continutului si sensului normelor de drept civil.
Hotarârile Guvernului dau expresie unei competente originare a Guvernului, strict limitate si decurgând din însasi natura functiei pe care acesta o îndeplineste. Legile fiind adoptate de catre Parlament, Guvernului, ca organ suprem executiv, îi revine numai organizarea executarii legilor, scop în care emite hotarâri tocmai pentru a face o lege cât mai clara si a o aplica cât mai corect. O hotarâre a Guvernului nu poate deci decât sa precizeze si sa asigure corecta aplicare a legilor. Ea nu are calitatea de a crea drept.
Prin interpretarea oficiala se întelege interpretarea facuta în exercitarea atributiilor ce îi revin conform legii de un organ de stat.
În controlul de constitutionalitate exercitat cu privire la art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, instanta de contencios constitutional a dat indirect o interpretare oficiala jurisdictionala, rezolvând exceptia de neconstitutionalitate prin raportarea acestei norme la dispozitiile cuprinse în Legea fundamentala, norma care a fost interpretata din perspectiva sa gramaticala. Astfel, Curtea Constitutionala a aratat ca textul nu contravine Constitutiei câta vreme interpretarea oficiala facuta de Parlament în activitatea de legiferare a vizat notiunea de beneficiar al acestor servicii publice, în sensul gramatical.
Interpretarea gramaticala consta în lamurirea continutului unei norme pe baza regulilor gramaticii, ceea ce presupune folosirea procedeelor de analiza morfologica si sintactica a textului legal, tinându-se cont de întelesul termenilor utilizati în textul respectiv, de legatura dintre acesti termeni, de constructia propozitiei sau a frazei, de particulele întrebuintate.
Pentru dezlegarea chestiunii litigioase, Curtea a considerat ca este necesar sa se realizeze mai întâi interpretarea normei cuprinse în art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 prin prisma tuturor tehnicilor de interpretare.
Curtea a avut în vedere ca într-o interpretare gramaticala aceasta norma juridica instituie obligativitatea platii taxei numai acelor persoane juridice care au calitatea de beneficiari, si anume a acelor entitati în folosul carora se realizeaza actiunea de informare de catre cele doua servicii publice.
Nu numai interpretarea gramaticala conduce la aceasta concluzie, ci si o interpretare logica si sistematica a acestor dispozitii care implica lamurirea întelesului lor, tinându-se cont de legaturile pe care acestea le au cu alte norme juridice din acelasi act normativ sau din alte acte normative.
Se recunoaste dreptul societatilor comerciale de a-si suspenda temporar activitatea. Pe perioada suspendarii temporare a activitatii entitatea nu mai desfasoara niciun fel de activitati menite sa conduca la realizarea obiectului social. În acest context nu are interesul ca entitate sa se expuna actiunii de informare realizata de catre cele doua servicii publice.
Tot agentilor economici le este recunoscut dreptul de a declara la momentul autorizarii ca nu desfasoara activitate la sediul social, context în care nu mai sunt necesare în verificarea întrunirii conditiilor privind autorizarea functionarii în acele spatii.
Daca admitem aceste premise, la un sediu social unde nu se desfasoara activitate, entitatea nu poate beneficia în locatia respectiva de cele doua servicii publice.
Interpretând norma în discutie în sensul ca societatile comerciale datoreaza aceasta taxa chiar daca nu beneficiaza în mod direct de aceste servicii si nu detin receptoare menite sa transmita informatia, se golesc de continut celelalte dispozitii din normele juridice comerciale speciale care le confera acestor entitati dreptul de a nu desfasura niciun fel de activitate pe o perioada limitata de timp.
Norma juridica trebuie interpretata în sensul aplicarii ei si acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie sa distinga.
Interpretarea gramaticala a notiunii de beneficiar include persoanele fizice sau juridice în folosul carora se presteaza efectiv cele doua servicii publice.
Dreptul la informare al acestor entitati nu poate fi transformat într-o obligatie de a sustine serviciile publice prin instituirea de taxe ce ar trebui platite indiferent daca actiunea de informare ajunge sau nu la contribuabil.
Particularul în favoarea caruia s-a instituit dreptul nu poate fi obligat sa sustina prin contributia personala activitatea unui serviciu public si nu este admisibil ca dreptul sau constitutional la informare sa fie transformat indirect într-o obligatie.
Art. 40 din Legea nr. 41/1994 instituie aparent exceptii de la plata acestor taxe numai în ceea ce priveste persoanele fizice, însa aceasta norma trebuie interpretata coroborat, tinându-se cont de întelesul termenilor utilizati, de legatura dintre acesti termeni si de constructia frazei.
Este evident ca sfera de aplicare a scutirii lor trebuie sa acopere toate persoanele fizice sau juridice care nu au calitatea de beneficiari în sensul gramatical al acestui termen.
De aceea, exceptia prevazuta în cazul persoanelor fizice nu împiedica aplicarea logica a acestei scutiri si în privinta persoanelor juridice care nu au calitatea de beneficiar al acestui serviciu. Alin. (7) al art. 40 nu exclude posibilitatea instituirii unor scutiri si în ipoteza reglementata la alin. (3) al aceluiasi articol. Art. II din Legea 533/2003 nu face distinctie în privinta scutirilor între persoanele fizice sau juridice. O interpretare a textului în discutie în maniera evocata de Guvern ar fi neconforma cu dreptul garantat în art. 1 din Primul Protocol aditional si ar denatura sensul interpretarii jurisdictionale realizate indirect pe calea contenciosului constitutional. Exceptarea de la scutire a persoanelor juridice aflate în situatii similare cu persoanele fizice carora li se recunoaste acest drept nu vizeaza un scop legitim, constituind practic o ingerinta în dreptul de proprietate al celor dintâi, ingerinta care nu se justifica nici prin proportionalitate, nici prin scop, neexistând un raport rezonabil de proportionalitate între mijloacele folosite si scopul vizat de executiv prin masura care priveaza de scutire persoanele juridice. (A se vedea CEDO, Cauza Pressos Compania Naviera – S.A. si altii împotriva Belgiei, Hotarârea din 20 noiembrie 1995, seria A nr. 332, p. 23, paragraful 38.)
Art. 4 din Legea nr. 24/2000 stabileste ierarhia actelor normative, statuând ca actele normative date în executarea legilor, ordonantelor sau a hotarârilor Guvernului se emit în limitele si potrivit normelor care le ordona.
În activitatea de documentare pentru fundamentarea proiectelor celor doua hotarâri, Guvernul trebuia sa precizeze si sa asigure o corecta aplicare a prevederilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994.
Solutia legislativa preconizata prin aceasta reglementare trebuie sa aiba în vedere reglementarile în materie cuprinse în tratatele internationale la care România era parte.
Instituirea unei norme derogatorii se poate face numai printr-un act normativ de nivel cel putin egal cu cel al reglementarii de baza.
Prevederile cuprinse în art. 3 alin. (1) din hotarârile Guvernului nr. 977/2003 si nr. 978/2003 instituie derogari de la dispozitiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, negând dreptul persoanelor juridice de a beneficia de scutiri independent de conditia detinerii de receptoare radio si TV.
În interpretarea data de Guvern se denatureaza însusi sensul notiunii de taxa, asa cum e ea definita în Legea finantelor publice, ca fiind suma platita de o persoana fizica/juridica pentru serviciile prestate acesteia de catre un serviciu public etc.
Nu poate fi primita interpretarea conform careia oficial legiuitorul ar fi prezumat calitatea de beneficiari ai serviciului de radio si implicit de televiziune a tuturor persoanelor juridice cu sediul în România, fara a conditiona aceasta de posesia receptoarelor.
Faptul ca au existat mai multe propuneri legislative pentru modificarea prevederilor art. 40 din Legea nr. 41/1994 este lipsit de relevanta.
Acest text, în forma adoptata prin Legea nr. 553/2003, nu exclude dreptul de scutire a entitatilor care justifica în mod obiectiv ca nu datoreaza aceasta taxa întrucât nu detin receptoarele necesare pentru perceperea informatiei ori care demonstreaza ca temporar nu desfasoara activitatea în scopul careia s-au constituit.
Concluzia este logica, cu atât mai mult cu cât taxa se încaseaza de Societatea Comerciala de Distributie si Furnizare a Energiei Electrice – S.A. prin filialele sale, în calitate de mandatar al Societatii Române de Televiziune, fiind mai mult decât îndoielnic sa se perceapa în conditiile în care, spre exemplu, o entitate care nu desfasoara activitate la sediul social ori care are suspendata temporar activitatea sa nu beneficieze de serviciile societatii de furnizare a energiei electrice, dar sa datoreze taxa pentru cele doua servicii publice, în special a serviciului de televiziune, care, de principiu, presupune un consum de energie.
Împrejurarea ca aceasta taxa se regaseste în legislatia si practica europeana în domeniu nu este în masura sa confere legitimitate acestor dispozitii ale celor doua hotarâri de Guvern atacate.
Nu se poate sustine ca plata taxei radio de catre persoanele juridice reprezinta în fapt o aplicare a dispozitiilor constitutionale care garanteaza dreptul la informare al cetatenilor prin asigurarea surselor de finantare a principalelor mijloace de informare: radio si televiziunea publica. Asa cum am mai aratat, acest drept constitutional la informare nu poate fi transformat într-o obligatie, subiectele de drept având facultatea de a exercita sau nu drepturile recunoscute în Legea fundamentala.
Precizarea Comisiei Europene ca obligatia de a plati o taxa de licenta prin factura de electricitate constituie o problema de drept national si împrejurarea ca statele membre au fost îndemnate sa sprijine serviciile publice de radiodifuziune ori ca statele membre beneficiaza de o larga marja de apreciere în ceea ce priveste organizarea si finantarea serviciului public de radiodifuziune nu confera legitimitate dispozitiilor art. 3 alin. (1) din hotarârile Guvernului nr. 977/2003 si nr. 978/2003.
Dispozitiile Tratatului nu aduc atingere competentei statelor membre de a participa la functionarea serviciului public de radiodifuziune, în masura în care finantarea se acorda organismelor de radiodifuziune cu scopul ca acestea sa îsi îndeplineasca misiunea de serviciu public, asa cum a fost ea definita si organizata în fiecare stat membru.
Or, în dispozitiile interne s-a stabilit în mod clar ca aceasta taxa incumba numai beneficiarilor celor doua servicii publice, notiunea de beneficiar fiind atribuita, atât în interpretarea oficiala, cât si în interpretarea gramaticala, logica si sistematica, numai subiectelor care sunt în mod direct destinatarii acestor servicii.
Din aceasta perspectiva, cele doua hotarâri ale Guvernului nu au aplicat în art. 3 alin. (1) în mod corect dispozitiile art. 40 din Legea nr. 41/1994.
Pentru toate aceste considerente de fapt si de drept, în lumina dispozitiilor art. 18 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, se va admite actiunea si se va dispune anularea prevederilor cuprinse în art. 3 alin. (1) din Hotarârea Guvernului nr. 977/2003, precum si în art. 3 alin. (1) din Hotarârea Guvernului nr. 978/2003. Totodata, în temeiul art. 23 din aceeasi lege, se va dispune publicarea prezentei sentinte în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data ramânerii irevocabile a prezentei hotarâri judecatoresti.
În ceea ce priveste calificarea cererii de interventie în interes propriu, Curtea noteaza ca Legea contenciosului administrativ nu se opune ca autoritatea publica sau particularul care este beneficiarul actului administrativ ce face obiectul de cenzura al instantei de contencios administrativ si care este direct lezat ori vatamat de acesta sa nu poata introduce o astfel de actiune, invocându-se tocmai lezarea acestui drept ori interes legitim, chiar daca indirect prin demersul judiciar respectiv se sprijina si pozitia autoritatii publice autoare a actului administrativ contestat.
Din aceasta perspectiva, Curtea a calificat demersul intervenientei ca o interventie în interes propriu, cu toate consecintele juridice ce decurg dintr-o astfel de calificare.
Una din consecintele relevate în prezenta cauza este aceea ca în raport cu solutia data actiunii principale se va solutiona si cererea de interventie în interes propriu, între aceste cereri fiind o strânsa legatura de cauzalitate.
Asa fiind, în temeiul art. 50 si urmatoarele din Codul de procedura civila, raportat la art. 28 alin. (1) corelat cu art. (1) si urmatoarele din Legea nr. 554/2004, Curtea va respinge si cererea de interventie în interes propriu.
PENTRU ACESTE MOTIVE
În numele legii
DECIDE:
Admite actiunea reclamantei S.C. WEB CONSULT – S.R.L. Cluj, cu domiciliul procesual ales la avocat Revnic Dana, str. Pavel Rosca nr. 1, ap. 7, judetul Cluj, împotriva pârâtului Guvernul României, cu sediul în Bucuresti, Piata Victoriei nr. 1, si, în consecinta:
Anuleaza prevederile cuprinse în art. 3 alin. (1) din Hotarârea Guvernului nr. 977/2003 si ale art. 3 alin. (1) din Hotarârea Guvernului nr. 978/2003.
Respinge cererea de interventie în interes propriu formulata de Societatea Româna de Radiodifuziune, cu sediul în Bucuresti, str. General Berthelot nr. 60–64.
Fara cheltuieli de judecata.
Se va publica conform art. 23 din Legea nr. 554/2004.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronuntata în sedinta publica din 11 decembrie 2008.
PRESEDINTE,
LIVIU UNGUR
Grefier,
Marius Traica