minor

Minor, minoritate

de

Minor, minoritate

minor – persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani. v. şi minoritate.

minoritate – etapă a vieţii unei persoane. Minorii până la 14 ani nu răspund penal. Ei pot fi susceptibili de măsuri de educare şi ocrotire luate pe cale administrativă. Minorii între 14-16 ani răspund penal numai dacă au săvârşit fapta cu discernământ. După această vârstă minorul răspunde penal în toate situaţiile în care nu se poate stabili incidenţa unei alte cauze de înlăturare a caracterului penal al faptei sau justificative. Faţă de minorul care răspunde penal se poate lua o măsură educativă, ori, dacă aceasta se apreciază ca ineficientă, minorului i se poate aplica o pedeapsă. Limitele pedepselor sunt reduse la jumătate faţă de infractorii minori. în urma reducerii, în nici un caz minimul pedepsei nu va depăşi o valoare minimă. Când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă se aplică minorului închisoarea între anumite limite stabilite legal, detenţiunea pe viaţă neputându-se aplica minorilor. De asemenea, pedepsele complementare nu se aplică minorului. Condamnările pronunţate pentru fapte săvârşite în timpul minorităţii nu atrag incapacităţi sau decăderi, nu pot constitui prin termen al recidivei. Acţiunea penală se pune în mişcare şi din oficiu în cazul în care cel vătămat este un minor. Completul de judecată, în cazul inculpaţilor minori, se constituie cu judecători anume desemnaţi de ministrul justiţiei. Există o procedură specială de judecată a cauzelor cu minori. Exercitarea acţiunii civile are loc din oficiu în cazul când cel vătămat este un minor. Minoritatea este de asemenea o cauză care înlătură caracterul penal al faptei comise de o persoană care la data comiterii faptei era minor ce nu îndeplinea condiţiile responsabilităţii penale.

Persecutat etnic. Cazul persoanei născută în perioada refugiului părinţilor

de

Reclamantul L.M. a solicitat anularea Hotărârii nr.975 din9 aprilie 2002 emisă de Casa Judeţeană de Bihor cu care i  s-a respins cererea de stabilire a calităţii de beneficiar al Ordonanţei de Guvern nr.105/1999, aprobată cu Legea nr.189/2000  şi Ordonanţei de Guvern nr.242/2000, aprobată cu Legea nr.367/2001, precum şi Hotărârea de Guvern nr.127/2000 privind aprobarea Normelor de aplicare a Ordonanţei de Guvern nr.105/1999.

În motivarea cererii introduse reclamantul a învederat că părinţii săi, împreună cu cei 6 fraţi ai săi, au fost expulzaţi  în septembrie 1940 de autorităţile horthyste din localitatea de domiciliu Mihai Bravu, aflată pe teritoriul Ardealului de Nord, vremelnic cedat, şi obligaţi astfel să se refugieze în judeţul Timiş Torontal, comuna Urseni. La data când s-a făcut expulzarea familiei el era conceput, născându-se în comuna Urseni la 2 februarie 1941.

Curtea de Apel Oradea, prin sentinţa nr258/CA din 13 mai 2002 a admis acţiunea, a anulat hotărârea atacată şi a obligat-o pe pârâtă să-i recunoască reclamantului calitatea  de beneficiar al O.G.nr.105/1999, aprobată prin Legea nr.189/2000, cu modificările şi completările ulterioare.

În considerentele sentinţei pronunţate prima instanţă a reţinut că  strămutarea din localitatea de domiciliu într-o alta din afara teritoriului ocupat, este o modalitatre de persecuţie etnică şi că această persecuţie a durat pe toată perioada strămutării, constând în privarea celor strămutaţi de folosinţa locuinţei lor ca şi de cea a bunurilor. Totodată, instanţa a apreciat că şi copiii născuţi în localitatea în care părinţii au fost strămutaţi au acelaşi statut cu aceştia, respectiv că au suferit persecuţii din motive etnice  pe toată perioada strămutării, care este sinonimă cu refugiul, şi care este cuprinsă între data naşterii şi data retrocedării teritoriului românesc, când a încetat motivul strămutării.

Sentinţa a fost recurată de către intimată.

Prin motivele de casare formulate în scris, recurentul a susţinut că  strămutarea în altă localitate decât cea de domiciliu este o modalitate de persecuţie etnică, cu condiţia ca persoana care o reclamă să existe la data strămutării, ceea ce nu este cazul în speţă, fătul conceput neavând capacitatea de folosinţă şi nici de domiciliu.

Recursul nu este fondat.

În conformitate cu dispoziţiile art.14 din Decretul  nr.31 din 30 ianuarie 1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, domiciliul minorului este la părinţii săi, iar potrivit art.100 din codul familiei, copilul minor locuieşte la părinţii săi.

Exercitarea drepturilor şi îndatoririlor părinţilor faţă de minori impune, pe lângă existenţa, de regulă, a unui domiciliu comun, în cadrul căruia să poată fi realizată paza fizică şi juridică a minorului, şi asigurarea nemijlocită de către părinţi a unor alte cerinţe cu privire la obligaţia de întreţinere, de îngrijire, de dezvoltare, de educaţie, inclusiv îndatorirea de a administra bunurile minorului.

Drepturile şi obligaţiile părinteşti sunt enumerate generic în conţinutul art.101, 105, 107 ş.a. din codul familiei, texte aflate sub Titlul III privind “Ocrotirea celor lipsiţi de capacitate, a celor cu capacitate restrânsă şi a altor persoane” din Codul Familiei.

În raport cu dispoziţiile legale mai sus citate ca şi, în general, cu economia reglementărilor aduse prin codul familiei, care impun în mod imperativ o conduită  juridică de protecţie, ajutor şi pază a părinţilor faţă de minor, se impune cu rigoare concluzia că minorul trebuie să trăiască de regulă alături de părinţii săi precum şi că orice separare de aceştia nu este validă decât în cazuri de excepţie, anume prevăzute de lege şi reglementate prin lege. Despărţirea copilului de părinţi, afară de asemenea cazuri de excepţie, este un act imoral şi antisocial, după cum şi instituirea sau confirmarea prin măsuri de fapt a statutului juridic al minorului din cadrul familiei, în despărţire de statutul juridic al părinţilor care-l au în îngrijire, constituie în aceeaşi măsură o încălcare a principiilor legii.

Din această perspectivă, concluzia la care se ajunge prin asumarea raţionamentului propus de recurent că un minor, mai ales de o vârstă foarte fragedă nu împărtăşeşte condiţia grav restrictivă impusă părinţilor săi este eronată şi nu poate fi acceptată, fiind contrară ordinei publice şi bunelor moravuri ( art.5 din codul civil).

Argumentul dedus de recurentă din invocarea prevederilor art.7 alin.2 din Decretul nr.31/1954 este străin pricinii.

Soluţia ca şi motivarea adusă de prima instanţă hotărârii pronunţate exprimă un mod corect şi uman de înţelegere a legii în resorturile şi finalitatea sa.

Faţă de considerentele  expuse, recursul a fost respins ca nefondat.

Furt calificat. Inculpat minor. Neaplicarea art.81 c. pen

de

Prin sentinta penala nr.1939 din 1997 a Judecatoriei Botosani, inculpatul minor S.G. a fost condamnat la 6 luni inchisoare, pentru infractiunea de furt calificat, prevazuta de art.208 alin.1, art. 209 lit.a si g cu aplicarea art.74 si art.76 C.pen.

Apelul a fost respins, ca nefondat, iar recursul vizand aplicarea art.81 C.pen., a fost de asemenea respins, cu majoritatea judecatorilor completului de judecata.

Potrivit art.209 C.pen., furtul calificat se pedepseste cu inchisoare de la 3 la 15 ani, iar dispozitiile art.81 C.pen. prevad ca suspendarea conditionata a executarii pedepsei nu poate fi dispusa in cazul infractiunilor intentionate, pentru care legea prevede pedeapsa inchisorii mai mare de 12 ani, precum si in cazul infractiunilor de vatamare corporala grava, viol si tortura.

Este adevarat ca, potrivit art.19 C.pen. limitele pedepsei pentru minori se reduc la jumatate, dar aceasta nu are relevanta asupra institutiei suspendarii executarii, cat timp art.81 alin.3 C.pen. (1988), are in vedere doar infractiunea, nu si faptuitorul. Textul a exclus de la aplicarea suspendarii toate infractiunile pedepsite cu peste 12 ani inchisoare (nominalizarea lor nefacandu-se, pentru economie de text), precum si 3 infractiuni din cele pedepsite cu inchisoare pana la 12 ani.

Nu s-ar putea sustine insa, ca pentru vatamare corporala grava nu s-ar putea aplica minorului suspendarea executarii pedepsei, aceasta infractiune fiind nominalizata de art.81 alin.3 C.pen., desi limitele pedepsei inchisorii sunt de la unu la 3 ani si 6 luni in timp ce pentru o infractiune mai grava, cum este omorul, s-ar putea suspenda executarea pedepsei, pe motiv ca limitele pedepsei inchisorii sunt potrivit art.19 C.pen., de la 5 la 10 ani.

Curtea de Apel, decizia nr.512 din 10 noiembrie 1997

Un băiat de 14 ani a furat peste 7.000 de lei dintr-o bancă din Deva

de

Un minor a furat 7.300 de lei dintr-o bancă din Deva. Nu a trebuit să plănuiască vreun jaf ca în filme, s-a dus la ghişeu, a băgat capul pe geam, a luat banii şi a plecat.

În birou nu se afla nimeni. Funcţionarii băncii au descoperit furtul după o oră. Hoţul a fost prins cu ajutorul imaginilor de pe camera de supraveghere, iar acum este într-un centru de primire minori.

Poliţiştii au recuperat de la băiat doar 600 de lei.

Sursa principala

Ne puteti scrie gratuit pe whatsapp 0745150894!