Recurs in interesul legii

Un dosar penal pe zi : Aplicarea unitară a legii în materia recunoaşterii hotărârilor judecătoreşti străine penale în vederea executării lor în România

de

La data de 5 octombrie, procurorul general al României a adresa Înaltei Curți de Casație și Justiție un recurs în interesul legii vizând interpretarea şi aplicarea unitară a legii în materia recunoaşterii hotărârilor judecătoreşti străine penale în vederea executării lor în România, cu referire concretă la posibilitatea recunoaşterii şi executării sancţiunilor/interdicţiilor aplicate de autorităţile judiciare străine al căror corespondent în legea română sunt pedepsele complementare/accesorii.

Potrivit textului recursului, examenul jurisprudenţei naţionale existente în materie evidenţiază două orientări, relevând caracterul neunitar al acesteia.

  1. Într-o orientare, instanţele au considerat că, potrivit procedurii prevăzute de Legea nr.302/2004, republicată şi modificată, sancţiunile/interdicţiile stabilite printr-o hotărâre de condamnare străină similare pedepselor accesorii sau complementare din legea internă, nu pot fi recunoscute şi executate (Anexele 1 – 16).

Această orientare jurisprudenţială a fost identificată la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţilor de Apel Bucureşti, Oradea, Alba Iulia, Constanţa şi Piteşti.

Argumentele existente în cuprinsul hotărârilor analizate au ca premisă obiectivul principal al procedurii recunoaşterii unei hotărâri străine şi anume transferarea unei persoane în vederea executării pedepsei privative de libertate .

În acest context, art.154 alin.3 din Legea nr.302/2004, republicată şi modificată, precum şi art.160 alin.3 din aceeaşi lege, stabilesc expres şi limitativ care sunt categoriile de măsuri care pot constitui obiectul acestei proceduri, pedepsele complementare/accesorii nefăcând parte dintre acestea.

  1. Într-o altă abordare, instanţele au considerat că pedepsele/interdicţiile stabilite prin hotărârile pronunţate de statele de străine de condamnare, similare celor complementare/accesorii din legea română pot fi recunoscute şi puse în executare în această procedură (Anexele 17 – 29).

Jurisprudenţa relevantă din această perspectivă aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Curţilor de Apel Galaţi, Suceava, Oradea şi Bacău.

Hotărârile judecătoreşti care reflectă această orientare nu cuprind o motivare a problemei de drept analizate, mărginindu-se să examineze necesitatea adaptării pedepselor complementare/ accesorii la legea internă.

Caracterul neunitar al jurisprudenţei se remarcă şi la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prima dintre abordările prezentate anterior regăsindu-se în cuprinsul hotărârilor de la anexele nr.1-5, 7, 8, 14-16, iar cea de-a doua în anexele nr.17-19 şi 28.

În ceea ce priveşte hotărârile examinate trebuie precizat că acestea sunt ulterioare datei de 26 decembrie 2013, problema de drept luând naştere odată cu modificarea Legii nr.302/2004, republicată, prin Legea nr.300/2013[1].

Apreciez că soluţia legală în această materie este cea relevată de prima orientare jurisprudențială.

Problema de drept tratată neunitar a fost generată de modificările Legii nr.302/2004, republicată, privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală intervenite prin Legea nr.300/2013.

În concret, prin noua lege se observă o reaşezare a dispoziţiilor legale care guvernează materia recunoaşterii şi executării hotărârilor judecătoreşti străine, în vederea transferării persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate în România pentru executarea acestora.

Noua structură a Legii nr.302/2004 a fost impusă de faptul că Legea nr.300/2013 a asigurat, printre altele, transpunerea Deciziei-cadru nr.2008/909/JAI a Consiliului Europei din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr.L 327/27 din 5 decembrie 2008.

Această împrejurare a generat inserarea a două titluri în cuprinsul legii destinate să acopere, atât relaţia cu statele care au transpus decizia-cadru anterior menţionată, cât şi cu cele care nu au transpus această decizie, respectiv cu statele terţe care nu sunt membre ale Uniunii Europene.

Astfel, Titlul V legiferează recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti, a ordonanţelor penale şi a actelor judiciare în relaţia cu statele terţe, în baza Convenţiei europene asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983, ratificată de România prin Legea nr.76/1996 şi a Protocolului adiţional la Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptat la Strasbourg la 18 decembrie 1997, ratificat de România prin Ordonanţa Guvernului nr.92/1999, aprobată prin Legea nr.511/2001.

Titlul nr.VI al legii este aplicabil în relaţia cu acele state membre ale Uniunii Europene care au transpus Decizia-cadru nr.2008/909/JAI şi cuprinde dispoziţii privind cooperarea cu aceste state în aplicarea deciziei-cadru anterior menţionate.

În privinţa procedurii aplicabile celor două situaţii se observă că ambele au la bază principiile recunoaşterii şi încrederii reciproce, din perspectiva condiţiilor de fond şi formă, respectiv a motivelor de nerecunoaştere şi/sau neexecutare, prevederile fie sunt identice (dubla incriminare, legea aplicabilă, motive de refuz), fie asemănătoare, fie au aceeaşi finalitate[2].

Un aspect relevant referitor la problema de drept analizată are în vedere faptul că, atât Decizia-cadru nr.2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008, cât şi Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate şi Protocolul său adiţional, se referă exclusiv la pedepsele privative de libertate.

Astfel, potrivit art.1 lit.b din Decizia-cadru nr.2008/909/JAI a Consiliului, termenul de pedeapsă regăsit în cuprinsul actului normativ este definit ca fiind orice pedeapsă sau măsură privativă de libertate impusă pentru o perioadă de timp limitată sau nelimitată ca urmare a unei infracţiuni pe baza unui proces penal.

De asemenea, art.1 lit.a al Convenţiei europene asupra transferării persoanelor condamnate defineşte noţiunea de condamnare ca fiind orice pedeapsă sau măsură privativă de libertate, pronunţată de către un judecător pentru o durată limitată sau nedeterminată în temeiul unei infracţiuni penale. Prin urmare, pedepsele accesorii/complementare, în niciuna dintre cele două situaţii, nu pot face obiectul recunoaşterii hotărârii de condamnare atunci când aceasta are loc în vederea transferării condamnatului, pentru că această din urmă procedură vizează doar pedeapsa privativă de libertate, adică pedeapsa principală.

Condiţia premisă care trebuie îndeplinită pentru transferarea unei persoane condamnate în străinătate, în vederea executării unei pedepse privative de libertate în România, este recunoaşterea prealabilă a hotărârii de condamnare.

Or, recunoaşterea hotărârii nu presupune o punere a ei în totalitate în executare. Dimpotrivă, pot face obiectul acestei proceduri doar hotărârile de condamnare care privesc executarea, în regim de detenţie, a pedepselor privative de libertate.

Acesta este considerentul pentru care legiuitorul român în cuprinsul art.154 alin.3 din Legea nr.302/2004, republicată, a limitat obiectul recunoaşterii hotărârii judecătoreşti străine şi executarea acesteia statuând că dispoziţiile civile, dispoziţiile referitoare la pedepsele pecuniare, măsurile asigurătorii sau cheltuielile judiciare, precum şi orice dispoziţii din hotărârea judecătorească transmisă de statul emitent, altele decât cele privind executarea pedepsei închisorii sau a măsurii privative de libertate, nu constituie obiectul prezentei proceduri.

Textul de lege mai sus menţionat face parte din Capitolul II, Secţiunea a 2-a a Titlului VI a Legii nr.302/2004, fiind incident în materia cooperării cu acele state membre ale Uniunii Europene care au transpus Decizia-cadru nr.2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008.

În cadrul aceluiaşi titlu, în cuprinsul Secţiunii a 3-a a Capitolului II se regăseşte o dispoziţie legală corelativă celei enunţate mai sus care reglementează situaţia în care persoana condamnată în străinătate se află în România.

Astfel, art.160 alin.3 preia integral conţinutul art.154 alin.3 din lege.

În ceea ce priveşte relaţia cu statele care nu au transpus decizia cadru ori cu cele care nu sunt membre ale Uniunii Europene, Titlul V care reglementează procedura aplicabilă conţine acelaşi tip de dispoziţii legale.

Astfel, art.135 alin.3 din Legea nr.302/2004 stabileşte în mod similar obiectul procedurii de recunoaştere a hotărârilor judecătoreşti străine.

Textul de lege statuează că dispoziţiile referitoare la pedepsele pecuniare, măsurile asigurătorii sau cheltuielile judiciare, precum şi orice dispoziţii din hotărârea judecătorească străină, altele decât cele privind executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă sau a închisorii ori a măsurii privative de libertate nu constituie obiectul prezentei proceduri , în afară de cazul în care statul emitent solicită aceasta în mod expres. În acest din urmă caz, instanţa de judecată sesizată în scopul transferării persoanei condamnate se pronunţă şi cu privire la recunoaşterea şi punerea în executare a altor dispoziţii penale din hotărârea judecătorească străină.

Totodată, art.137 alin.1 din lege prevede incidenţa dispoziţiei legale mai sus menţionate şi în situaţia în care persoana condamnată se află în România.

Regula stabilită de lege şi în relaţia cu aceste state este aceea că obiectul procedurii de recunoaştere îl constituie pedeapsa detenţiunii pe viaţă, a închisorii sau a unei măsuri privative de libertate, însă, în acest caz, la solicitarea expresă a statelor de condamnare, este posibilă recunoaşterea şi executarea şi a altor dispoziţii din cuprinsul hotărârii de condamnare.

În consecinţă, se poate concluziona că regula în materia pedepselor accesorii sau complementare este aceea că ele nu pot constitui obiectul procedurii de recunoaştere şi punere în executare a hotărârilor de condamnare străine în România.

Cu caracter de excepţie în cazul hotărârilor străine de condamnare, pronunţate de autorităţi judiciare aparţinând statelor care nu au transpus Decizia-cadru nr.2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008, ori nu sunt membre ale Uniunii Europene, aceste pedepse pot fi recunoscute de autorităţile judiciare române, cu condiţia ca statul străin să solicite acest lucru în mod expres.

În lipsa unei atare cereri din partea statului de condamnare, recunoaşterea acestor pedepse nu este posibilă.

Note:

[1] Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.772 din 11 decembrie 2013
[2] Expunerea de motive, Legea nr.300/2013, p.10

Avocat Drept Civil – RIL referitor la includerea în venitul lunar net al echivalentului valoric al normei de hrană

de

Ministerul Public a transmis Înaltei Curți de Casație și Justiție un punct de vedere pe marginea recursului în interesul legii având ca obiect „interpretarea şi aplicarea dispozițiilor art. 527 alin. (2) și art. 529 alineatele (1) şi (2) din Cod civil prin raportare la prevederile art. 2 alin. (4) și art. 4 alin. (4) din Ordonanța Guvernului nr. 26/1994 privind drepturile de hrană, în timp de pace, ale personalului din sectorul de apărare națională, ordine publică şi siguranță națională, republicată, modificată şi completată în ceea privește includerea echivalentul valoric al normei de hrană în totalul veniturilor nete lunare în raport de care se stabilește pensia de întreținere datorată de către părinte copilului”.

În punctul de vedere se arată astfel:

  1. Unele instanțe judecătorești au considerat că echivalentul valoric al normei de hrană nu se include în venitul lunar net realizat de către debitorul obligației de întreținere.

În motivarea acestor soluții s-a arătat că aceste drepturi bănești, nefiind impozitate potrivit art. 55 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, republicat, nu constituie venituri asimilate salariilor.

Excluderea lor din totalul veniturilor care constituie baza de calcul a pensiei de întreținere se datorează destinației speciale a acestor sume de bani, acestea fiind afectate în mod exclusiv desfășurării activității debitorului obligației de întreținere.

Din întreaga economie a Ordonanței Guvernului nr. 26/1994, republicată modificată și completată s-a reținut că, în principal, personalul căruia i se aplică acest act normativ are dreptul la hrană gratuită care constituie norma de hrană zilnică și că, doar în mod excepțional, atunci când executarea obligației angajatorului nu se poate face în natură, categoriile profesionale vizate de acest act normativ beneficiază de echivalentul valoric al normei de hrană.

Prin recunoașterea și acordarea acestor drepturi s-a urmărit în exclusivitate refacerea capacității de muncă a personalului care beneficiază de ele, constituind, din această perspectivă, măsuri de protecție a unor categorii profesionale.

Chiar dacă este un venit permanent și stabil, echivalentul valoric al normei de hrană, ca drept recunoscut unor categorii de persoane în virtutea activității desfășurate şi a condițiilor de muncă deosebite, având scopul de a asigura menținerea sănătății angajatului potrivit standardului locului de muncă, reprezintă un venit cu destinație specială, exceptat de la orice urmărire pentru orice fel de datorii, inclusiv pentru cele care privesc pensii de întreținere, potrivit art. 409 alin. (7) din Codul de procedură civilă din anul 1865 [corespunzător art. 728 alin. (7) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă].

În motivarea unora dintre hotărârile judecătorești examinate s-a făcut trimitere și la considerentele deciziei nr. 6 din 23 iunie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casaţie și Justiţie – Completul pentru delegarea unor chestiuni de drept[1]. (Anexa I)

  1. Alte instanțe judecătorești au considerat că echivalentul valoric al drepturilor de hrană prevăzute de Ordonanța Guvernului nr. 26/1994, republicată, modificată şi completată se include în veniturile nete realizate de către debitorul obligației de întreținere pe baza cărora se stabilește cuantumul pensiei de întreținere, întrucât constituie venituri cu caracter permanent, iar dispozițiile art. 529 alin. (1) și (2) din Codul civil nu fac nicio distincție în această privință.

Fiind incluse în categoria veniturilor periodice realizate din muncă de către debitorul obligației de întreținere, acestea pot fi urmărite în condițiile art. 409 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură civilă din anul 1965 [corespunzător art. 728 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă].

Faptul că, potrivit Codului fiscal, aceste sume nu constituie venituri impozabile, nu prezintă relevantă, de vreme ce, în vederea stabilirii pensiei de întreținere, în categoria de „mijloace ale debitorului” intră toate posibilitățile materiale de care acestea dispune, atât salariul, cât şi orice alte sume plătite de angajator în temeiul raporturilor de muncă deci toate veniturile care au un caracter permanent sau de continuitate.

Din perspectiva îndeplinirii obligației de întreținere, noțiunea de „venituri cu caracter permanent” are un sens mult mai larg decât acela de venituri salariale, prin aceasta înțelegându-se toate acele sume de bani incluse ori nu în salariu care se dovedesc a fi plătite în mod constant şi periodic de către angajator ori având o altă sursă decât raporturile de muncă (ex: redevențe, chirii, drepturi de autor şi alte asemenea) şi care sunt destinate asigurării mijloacelor de existență ale debitorului şi a celor aflați în întreținerea sa.

În motivarea unor hotărâri judecătorești, îndeosebi după publicarea în Monitorul oficial a deciziei nr. 6 din 23 iunie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept[2], s-a reținut şi că echivalentul valoric al normei de hrană nu reprezintă un spor cu destinație specială, această natură având-o, de exemplu, drepturile de echipament şi nici sporuri pentru condiții deosebite de muncă, întrucât scopul unui atare spor este de acela de a permite beneficiarului său să anihileze efective nocive pe care le are asupra organismului prestarea unei munci în condiții vătămătoare, cum ar fi de exemplu, cazul sporului destinat achiziționării unui aliment necesar combaterii efectelor substanțelor toxice de la locul de muncă, situație în care destinația sporului constă exclusiv în achiziționarea acelui aliment pentru consumul propriu al angajatului.

Afectațiunea specială a acestor venituri trebuie stabilită prin actul normativ care le consacră.

Astfel, ar fi trebuit să fie îndeplinite două condiții: pe de o parte, să se prevadă în actul normativ o atare destinație, iar, pe de altă parte, prin aceleași act normativ să se stabilească excluderea sa de la orice urmărire, condiții care nu sunt îndeplinite în privința drepturilor analizate.

Prin urmare, nu este aplicabilă excepția prevăzută de art. 407 alin. (7) din Codul de proceduri civilă din anul 1865 [corespunzător art. 728 alin. (7) din Legea nr. 134/2010].

De altfel, art. 409 alin. (4) din Codul de procedură civilă din anul 1865 [corespunzător art. 728 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă] permite urmărirea ajutoarelor pentru incapacitate de muncă pentru sumele datorate cu titlu de obligație de întreținere, astfel încât, dacă în cazul unui debitor al întreținerii care nu primește decât acest ajutor, există posibilitatea urmăririi, a fortiori, echivalentul valoric al normei de hrană nu poate fi exclus de la orice urmărire.

Chiar dacă reprezintă echivalentul hranei ce nu se acordă în natură personalului prevăzut de Ordonanța Guvernului nr. 26/1994, republicată, modificată şi completată nu există un fundament legal pentru ca aceste sume să nu fie considerate ca având un caracter stabil, în condițiile în care oricărui debitor al obligației de întreținere ce nu face parte din categoria persoanelor la care face referire art. 4 din acest act normativ i se stabilește cuantumul pensiei de întreținere la care este obligat prin raportare la toate veniturile cu caracter permanent, inclusiv sumele de bani pe care le alocă alimentelor.

S-a considerat că această interpretare şi aplicare a legii corespunde principiului interesului superior al copilului impus de art. 2 din Legea nr. 272/2004 privind protecția şi promovarea drepturilor copilului, republicată, principiu căruia trebuie să i se dea eficiență în legătură cu toate drepturile şi îndatoririle ce revin părinților, inclusiv în ceea ce privește determinarea mijloacelor materiale ale părintelui debitor al obligației de întreținere. (Anexa II)

Apreciez că prima orientare a jurisprudenței este în litera şi spiritul legii.

  • 1. Prealabil analizei teoretice a problemei de drept, prezint considerentele pentru care apreciez că acest recurs în interesul legii şi recursul în interesul legii declarat de Colegiul de Conducere al Curții de Apel Suceava sunt admisibile prin raportare la soluția şi considerentele deciziei nr. 6 din 23 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În cauză este îndeplinită condiția prevăzută de art. 514 din Codul de procedură civilă, existând o problemă de drept rezultată din interpretarea şi aplicarea diferită a dispozițiilor legale evocate.

Acesta problemă de drept vizează, în esență, a se stabili dacă valoarea financiară a normei de hrană prevăzută de art. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 26/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare constituie sau nu un venit cu afectațiune specială, din perspectiva stabilirii bazei de calcul a pensiei de întreținere datorată de părinte copilului său în condițiile art. 527 şi art. 529 din Codul civil.

De asemenea, este îndeplinită şi condiția de admisibilitate prevăzută de art. 515 din Codul de procedură civilă, întrucât divergența de jurisprudență este profundă şi persistă chiar şi după data publicării în Monitorul oficial a deciziei nr. 6 din 23 iunie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Potrivit celor prezentate în precedent, caracterul neunitar al jurisprudenței este exemplificat prin hotărâri judecătorești definitive (în acele situații în care litigiile s-au judecat conform Codului de procedură civilă aprobat prin Legea nr. 134/2010), precum şi prin hotărâri judecătorești irevocabile (în acele situații în care litigiile s-au judecat conform Codului de procedură civilă din anul 1865).

Ambele demersuri de unificare a jurisprudenței sunt admisibile, chiar şi în contextul în care, în cuprinsul considerentelor deciziei nr. 6 din 23 iunie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin care a fost respinsă ca inadmisibilă sesizarea formulată de Tribunalul Botoșani privind pronunțarea unei hotărâri prealabile asupra modului de interpretare a acelorași dispoziții legale, instanța supremă a arătat rațiunile pentru care veniturile analizate ar trebui excluse din baza de calcul a pensiei de întreținere.

Bunăoară, soluția de respingere ca inadmisibilă a sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile în aceeași problemă de drept a fost determinată de lipsa caracterului de noutate a acesteia, condiție de admisibilitate specială, prevăzută de art. 519 din Codul de procedură civilă care deosebește în mod esențial acest mecanism a priori de unificare a jurisprudenței, de cel care intervine a posteriori – recursul în interesul legii.

Cu privire la autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 6 din 23 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casaţie și Justiţie – Completul pentru delegarea unor chestiuni de drept, arăt că această autoritate ce este îndeobște atașată actelor jurisdicționale, privește nu numai dispozitivul, dar și considerentele pe care aceasta se sprijină.

Identic deciziilor pronunțate în interesul legii, deciziile pronunțate în delegarea unor chestiuni de drept beneficiază de caracter obligatoriu pentru toate instanțele judecătorești de la data publicării lor în Monitorul oficial[3].

Esențial este faptul că autoritatea de lucru judecat atașată acestei decizii privește în mod necesar şi prioritar dispozitivul actului jurisdicțional, considerentele decisive, precum şi pe cele decizorii cuprinse în motivarea sa, potrivit art. 430 alin. (2) din Codul de procedură civilă sub imperiul căruia a fost pronunțată[4].

Din aceste perspective, în cuprinsul precedentei decizii, se decelează între cele două categorii de considerente: pe de o parte, considerente decisive care au justificat soluția de respingere ca inadmisibilă a sesizării formulată în acea cauză şi prin care se explicitează lipsa condiției de admisibilitate prevăzută de art. 519 din Codul de procedură civilă sub aspectul cerinței de noutate a problemei de drept şi, pe de altă parte, considerente decizoriiprin care instanța supremă, raportându-se la practica de îndrumare a fostului Tribunalul Suprem şi doctrina recentă, ulterioară adoptării şi intrării în vigoare a Noului Cod civil, arată, în esență, că nu vor putea fi luate în considerare pentru stabilirea pensiei de întreținere sporul pentru condiții deosebite de muncă, precum şi cele cu destinație specială.

Or, astfel cum se observă din partea dedicată expunerii orientărilor de jurisprudență, unele instanțe, inclusiv instanțele de ultim control judiciar, ulterior publicării deciziei Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, au analizat caracterul compensațiilor financiare în discuție dintr-o altă perspectivă, argumentând în sensul lipsei unei destinații speciale a acestora[5].

În aceste condiții, s-a perpetuat caracterul neunitar al jurisprudenței, ceea ce demonstrează că, în practică, precedentul act jurisdicțional al instanței supreme nu a primit receptarea pe care ar fi impus-o efectul pozitiv al autorităţii de lucru interpretat de care beneficiau considerentele sale decizorii prin care s-a oferit o interpretare în problema de drept[6].

Având în vedere şi faptul că precedenta sesizare pentru dezlegarea chestiunii de drept a fost respinsă ca inadmisibilă, apreciez că recursul în interesul legii în aceeași problemă de drept este admisibil, neoperând în această privință efectul negativ al autorităţii de lucru judecat.

Efectul negativ al autorităţii de lucru judecat de care beneficiază decizia nr. 6 din 23 iunie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept se opune formulării unei sesizări având același obiect în procedura prevăzută de art. 519-520 din Codul de procedură civilă, întrucât finele de inadmisibilitate ce constă în lipsa caracterului de noutate, explicat pe calea considerentelor decisive din cuprinsul acestei decizii își menține valabilitatea în cauze identice.

În schimb, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat sau, după caz, al autorităţii de lucru interpretat ce se atașează, considerentelor decizorii din cuprinsul acestei decizii, se impun noilor judecăți ale instanțelor civile, în virtutea caracterului obligatoriu ex lege al actului jurisdicțional care le conține, fără a putea constitui, însă, un fine de neprimire a unui alt demers de unificare a jurisprudenței pentru care cerința noutății problemei de drept nu este cerută, atunci când se constată că practica judiciară își menține caracterul neunitar.

În acest context, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat/interpretat de care beneficiază considerentele decizorii şi caracterul obligatoriu al acestora se subsumează argumentelor pentru care o anumită orientare a jurisprudenței trebuie considerată ca fiind în litera şi spiritul legii.

Mutatis mutandis, în jurisprudența de unificare a instanței supreme s-a considerat că un nou recurs în interesul legii este admisibil, după ce, același demers de unificare a jurisprudenței, în aceeași problemă de drept, fusese anterior respins[7].

  • 2. Sub aspect teoretic, apreciez că în interpretarea şi aplicarea dispozițiilor art. 527 alin. (2) și art. 529 alin. (1) şi (2) din Cod civil raportate la prevederile art. 2 alin. (4) și art. 4 alin. (4) din Ordonanța Guvernului nr. 26/1994 privind drepturile de hrană, în timp de pace, ale personalului din sectorul de apărare națională, ordine publică şi siguranță națională, republicată, modificată şi completată, echivalentul valoric al normei de hrană nu se include în totalul veniturilor nete lunare în raport de care se stabilește pensia de întreținere datorată de către părinte copilului, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 524 din Codul civil, temeiul obligației legale de întreținere este dat de starea de nevoie a creditorului şi de neputința acestuia de a se întreține din munca sau bunurile sale.

În privința minorului, într-o redactare vizibil perfecționată faţă de art. 86 alin. (3) din Codul familiei, prin dispoziții speciale cuprinse în art. 525 alin. (1) din Codul civil se arată că acesta are dreptul de a cere întreținere de la părinții săi atunci când starea sa de nevoie este determinată de neputința de a se întreține din munca sa, chiar dacă ar avea bunuri ce ar putea fi valorificate.

În ceea ce privește stabilirea cuantumului întreținerii, similar art. 94 alin. (1) din Codul familiei, art. 529 alin. (1) şi art. 527 alin. (1) din Codul civil statuează cu valoare de principiu că întreținerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere şi cu mijloacele celui care urmează a o plăti şi că la stabilirea mijloacelor debitorului obligației de întreținere se ține seama de veniturile şi bunurile acestuia, de posibilitățile de realizare a acestora, urmând a fi avute în vedere şi celelalte categorii de obligații ale sale.

În privința întreținerii la care este dator părintele, printr-o dispoziție expresă, cuprinsă în art. 529 alin. (2) din Codul civil se arată că aceasta se stabilește până la o pătrime din venitul său lunar net pentru un copil, o treime pentru 2 copii şi o jumătate pentru 3 sau mai mulți copiii.

În conformitate cu alin. (3) al aceluiași articol, cuantumul întreținerii datorate copiilor, împreună cu întreținerea datorată altor persoane, potrivit legii, nu poate depăși jumătate din venitul lunar al celui obligat.

Comparativ cu reglementarea cuprinsă în art. 94 alin. (3) din Codul familiei care se raporta la „câștigul din muncă” al părintelului debitor al obligației de întreținere, în actuala reglementare, legiuitorul, în dorința de a elimina orice interpretări contrare cu privire la această noțiune[8], precum şi în contextul multiplicării surselor de venituri licite[9], a folosit un alt criteriu, cel al veniturilor lunare nete, de unde se deduce că vor fi avute în vedere, la stabilirea cuantumului pensiei de întreținere, nu doar veniturile realizate de către debitorul obligației de întreținere din muncă, ci şi din alte surse (ex: chirii, redevențe, dividende, depozite bancare, fructe civile şi industriale ale bunurilor proprii, etc. ) dacă acestea au caracter de continuitate[10].

În mod constant, atât în doctrină[11], cât şi în practica judiciară[12] s-a stabilit că la determinarea cuantumului pensiei de întreținere nu se iau în calcul decât veniturile cu caracter permanent, de continuitate, nu şi cele întâmplătoare.

Pentru evitarea unor posibile impedimente la executarea silită a datoriilor ce constau în pensii de întreținere, dispozițiile de drept substanțial trebuie aplicate prin coroborare cu prevederile de drept procesual care stabilesc veniturile ce pot forma obiect al urmăririi silite.

Astfel, prevederile art. 728 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă [corespunzător art. 409 din Codul de procedură civilă din anul 1865] reglementează urmărirea silită a salariului şi a altor venituri periodice realizate din muncă sau a altor sume care se plătesc periodic debitorului şi sunt destinate asigurării mijloacelor de existență ale acestuia (venituri şi sume periodice asimilate salariului), precum şi a pensiilor, sub mai multe aspecte[13].

În primul rând, art. 728 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă [într-o redactare identică art. 409 alin. (1) din Codul de procedură din anul 1865] stabilește că aceste venituri ale debitorului sunt supuse unei insesizabilități absolute (în raporturile cu oricare dintre creditori), dar parțiale, o anumită cotă din salariu ori din veniturile asimilate acestuia fiind rezervată creditorilor urmăritori[14].

În privința sumelor datorate cu titlu de obligație de întreținere, prin art. 728 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă [corelativ art. 409 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură civilă din anul 1865] se stabilește o cotă de ½ din aceste venituri ce poate fi urmărită silit.

În schimb, din motive de protecție socială a debitorului, prin art. 728 alin. (7) din același act normativ [corespunzător art. 409 alin. (7) din fostul Cod de procedură civilă] se stabilește că unele venituri ale acestuia sunt absolut şi total insesizabile.

Această insesizabilitate instituită de lege în considerarea destinației speciale a unor venituri ale debitorului trebuie recunoscută în raport de orice urmărire silită, fie ea şi parțială, chiar şi pentru datorii vizând obligațiile de întreținere, întrucât, în caz contrar, ar fi afectat însuși scopul pentru care sumele respective au fost acordate[15].

În cazul nerespectării acestui regim juridic, sancțiunea care intervine este nulitatea urmăririi, potrivit art. 729 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă [corespunzător art. 410 din Codul de procedură civilă din anul 1865].

Deși, în anumite condiții, veniturile reprezentate de alocația financiară ce constituie echivalentul valoric al normei de hrană, atunci când executarea dreptului prevăzut în favoarea personalului din cadrul instituţiilor indicate în cuprinsul art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 26/1994, republicată, modificată şi completată nu se face în natură dobândesc un caracter de continuitate, totuși, nu pot fi luate în considerare la stabilirea bazei de calcul a pensiei de întreținere datorată potrivit art. 527 şi art. 529 din Codul Civil, motivat de afectațiunea specială a acestui venit al debitorului întreținerii, ceea ce face ca, în privința acestora să opereze insesizabilitatea absolută şi totală prevăzută de art. 728 alin. (7) din Legea nr. 134/2010 [corespunzător art. 409 alin. (7) din fostul Cod de procedură civilă].

Astfel, potrivit art. 3 din Ordonanța Guvernului nr. 26/1994, republicată, modificată şi completată, scopul acestui drept este de a asigura nevoile nutritive ale personalului indicat de acest act normativ prin compensarea eforturilor depuse în procesul de instruire şi de îndeplinire a misiunilor, în considerarea condițiilor de mediu şi a altor factori specifici locului de muncă şi activității prestate.

Este evident că rațiunile pentru care, în general, este recunoscut dreptul anumitor categorii de salariați la o alimentație de protecție şi anume, condițiile de muncă deosebite ce necesită un aport caloric crescut, în scopul menținerii sănătății pentru desfășurarea activităților specifice, se regăsesc şi în cazul dreptului la hrană prevăzut de Ordonanța Guvernului nr. 26/1994, republicată, modificată şi completată.

Această afectațiune specială a dreptului se cuvine a fi recunoscută şi trebuie să primească efectele juridice corespunzătoare, chiar şi în acele situații în care executarea dreptului nu se face în natură, ci în echivalent, prin plata valorii financiare neimpozabile a normei de hrană, potrivit actul normativ menționat anterior.

Sub acest aspect, există o vădită asemănare între veniturile analizate şi sporurile pentru condiții deosebite de muncă asupra cărora Plenul fostului Tribunalul Suprem a statuat prin decizia nr. 14 din 23 mai 1963 în sensul că nu pot fi cuprinse în câștigul din muncă pe baza căruia se stabilește pensia de întreținere, întrucât trebuie să se țină seama de scopul urmărit de lege, acela de a da posibilitatea materială a angajaților să prevină ori să înlăture efectele dăunătoare pe care le au asupra organismului omenesc acele munci prestate în condiții speciale avute în vedere la acordarea acestor sporuri. A stabili în sens contrar, ar însemna să nu se țină seama de scopul urmărit de lege, ceea ce ar conduce la micșorarea posibilității de apărare a organismului angajatului care lucrează în aceste condiții, acesta fiind şi împotriva intereselor creditorului întreținerii[16].

Aceleași rațiuni pot fi reținute mutatis mutandis şi în privința echivalentului financiar al normei de hrană, conducând la aceeași soluție de excludere a acestor venituri din baza de calcul a pensiei de întreținere datorată potrivit art. 527 şi art. 529 din Codul civil, întrucât ubi eadem este ratio, ibi eadem solutio esse debet.

Din aceste perspective, nu prezintă relevanță faptul că drepturile bănești analizate nu îmbracă forma unui spor la salariul de bază, întrucât ceea ce interesează este, după cu am demonstrat, destinația specială a dreptului al cărui echivalent valoric îl reprezintă.

În acest mod se poate da eficiența juridică pe care o impune efectul pozitiv al autorităţii de lucru interpretat a deciziei nr. 6 din 23 iunie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, conferindu-se previzibilitate asupra aplicării unei reglementări privind folosința bunurilor debitorului.

***

Pentru aceste motive, în temeiul dispozițiilor art. 517 din Codul de procedură civilă, solicit admiterea prezentului recursul în interesul legii, a recursului în interesul legii declarat de Colegiul de Conducere al Curții de Apel Suceava şi pronunțarea unei decizii pentru interpretarea şi aplicarea unitară a legii.

[1] Decizia civilă nr. 249/A din 13 martie 2015 pronunțată de Tribunalul Hunedoara – Secţia I Civilă în dosarul nr. 9834/221/2013; Decizia civilă nr. 425/AC din 2 decembrie 2014 pronunțată de Tribunalul Neamț – Secția I Civilă

în dosarul nr. 4461/279/2013; Decizia civilă nr. 383/A din 21 octombrie 2014 pronunțată de Tribunalul Covasna în dosarul nr. 32/305/2014; Sentința civilă nr. 13408 din 4 decembrie 2014 pronunţată de Judecătoria Brașov în dosarul nr. 10706/197/2014 definitivă prin neapelare; Decizia civilă nr. 1421 din 7 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III-a Civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. 16865/300/2012; Decizia civilă nr. 228 din 24 septembrie 2014 pronunțată cu opinie separată de Tribunalul Giurgiu – Secția Civilă în dosarul nr. 3784/236/2013; Sentința civilă nr. 1362 din 19 februarie 2015 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București – Secția Civilă în dosarul nr. 8894/303/2014 definitivă prin neapelare; decizia nr. 110 din 10 februarie 2015 pronunțată de Tribunalul Olt – Secția I Civilă în dosarul nr. 2310/311/2014; Decizia nr. 84 din 21 ianuarie 2015 pronunțată de Tribunalul Dolj – Secția I Civilă în dosarul nr. 3581/215/2013; Sentința civilă nr. 3892 din 24 martie 2015 pronunțată Judecătoria Craiova – Secția Civilă în dosarul nr. 44593/215/2014 definitivă prin neapelare; Sentința civilă nr. 470 din 19 februarie 2015 pronunțată de Judecătoria Vaslui în dosarul nr. 7/333/2015 definitivă prin neapelare; Decizia civilă nr. 518/A din 3 decembrie 2014 pronunțată de Tribunalul Bihor – Secția I Civilă în dosarul nr. 19285/271/2013; Sentința civilă nr. 3957 din 22 octombrie 2014 pronunțată de Judecătoria Satu Mare în dosarul nr. 6848/296/2014 definitivă prin neapelare; sentința civilă nr. 610 din 12 februarie 2015 pronunțată de Judecătoria Satu Mare în dosarul nr. 11846/296/2014 definitivă prin neapelare; Sentința civilă nr. 2395 din 11 martie 2015 pronunțată de Judecătoria Satu Mare în dosarul nr. 22995/271/2015 definitivă prin neapelare (pct. 4, 8, 10, 12, 13, 16, 18, 23, 24, 25, 33, 34, 36-38 din Anexa I)

[2] Sentința civilă nr. 492 din 24 septembrie 2014 pronunțată de Judecătoria Buhuși în dosarul nr. 156/199/2014 definitivă prin neapelare; Sentința civilă nr. 895 din 3 septembrie 2014 pronunțată de Judecătoria Zărnești în dosarul nr. 229/3387/2014 definitivă prin decizia civilă nr. 31/A din 10 martie 2015 pronunțată de Tribunalul pentru minori şi familie Brașov; Sentința civilă nr. 4859 din 4 mai 2015 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București – Secția Civilă în dosarul nr. 26732/300/2014 definitivă prin neapelare; Sentința civilă nr. 4863 din 4 mai 2015 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București – Secția Civilă în dosarul nr. 32317/300/2014 definitivă prin neapelare; Decizia nr. 11/A/MF din 19 ianuarie 2015 pronunțată de Tribunalul Mehedinți – Secția I Civilă în dosarul nr. 783/225/2014; Decizia nr. 1142 din 29 octombrie 2014 pronunțată de Tribunalul Gorj – Secția I Civilă în dosarul nr. 1439/318/2014; Decizia nr. 55 din 22 ianuarie 2015 pronunțată de Tribunalul Gorj – Secția I Civilă în dosarul nr. 5081/318/2014; Sentința civilă nr. 360 din 10 februarie 2015 pronunțată de Judecătoria Vaslui în dosarul nr. 7153/333/2014 definitivă prin neapelare (pct. 4, 9, 19, 20, 26, 27, 28, 45 Anexa II);

[3] În doctrină, s-a făcut o distincție sub acest aspect, arătându-se că decizia pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are autoritate de lucru judecat în litigiul în care s-a formulat cererea de sesizare și autoritate de lucru interpretat pentru celelalte instanțe (I. Deleanu, „Tratat de procedură civilă”, Vol. II, Editura Universul Juridic., București, 2013, n. 122, nota 3 subsol, p. 390);

[4] Mutatis mutandis, decizia nr. 11 din 20 mai 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul oficial, partea I, nr. 522 din 14 iulie 2015;

[5] Este adevărat că, în literatura de specialitate, s-a arătat că, întrucât cele două proceduri reglementate pentru asigurarea unei practici judiciare unitare se exclud reciproc, în sensul că, dacă o problemă de drept a fost dezlegată în procedura hotărârii prealabile, chiar dacă ulterior se constată că sunt date soluții care o nesocotesc, recursul în interesul legii este inadmisibil, pentru că deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în ambele proceduri sunt, în egală măsură, obligatorii pentru toate instanțele şi că, în aceste situații, remediul este dat doar de exercitarea căilor de atac pentru încălcarea dispozițiilor normative incidente astfel cum au fost interpretate de către Înalta Curte (M. Nicolae, „Recursul în interesul legii şi dezlegarea în prealabil, a unei chestiuni de drept noi de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în lumina Noului Cod de procedură civilă” în Dreptul nr. 2/2014, p. 69 şi autorii loc. cit.)

[6] Bunăoară, în literatura de specialitate, s-a arătat, în privința considerentelor decizorii, că acestea se bucură de efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat şi că, a nega acest lucru, ar însemna, de fapt, a crea premisele instabilității juridice (A. Nicolae, „Relativitatea şi opozabilitatea efectelor hotărârii judecătorești”, Universul Juridic, București, 2008, p. 289);

Autoarea citată arată totodată: „Faptul că soluția asupra acestui aspect (prin care s-a statuat pe calea unor considerente decizorii – n.ns.) nu se regăsește în dispozitivul hotărârii face ca eficacitatea directă a hotărârii (protejată de efectul negativ al autorităţii de lucru judecat) să nu se manifeste, dar se va produce eficacitatea „indirectă” a acesteia, părțile neputându-se sustrage efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat şi neputând nega realitatea situației juridice stabilite în considerente” (Idem, p. 290).

În cuprinsul expunerii, am optat pentru noțiunea de autoritate de lucru interpretat, întrucât aceasta se degajă din cuprinsul art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă care consacră efectul obligatoriu al dezlegării date chestiunilor de drept.

Consider că efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat poate fi pus în relație şi cu autoritatea de lucru interpretat care se atașează considerentelor decizorii.

[7] Decizia nr. 19 din 17 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul oficial, partea I, nr. 824 din 22 noiembrie 2011;

[8] În acest sens, C. Irimia în „Noul Cod civil. Comentarii pe articole”, Fl. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Editura CH Beck, București, 2012, comentariu art. 529 – n.3, p. 572;

[9] Curtea Constituțională, decizia nr. 327 din 14 septembrie 2004, publicată în Monitorul oficial, partea I, nr. 866 din 22 septembrie 2004;

[10] M. Avram, „Drept civil. Familia”, Editura Hamangiu, București, 2013, p. 492-493; T. Bodoaşcă, A. Drăghici, I. Puie, „Dreptul familiei. Tratat universitar”, Editura Universul Juridic, București, 2013, p. 470;

[11] C. Lungu, „Unele aspecte teoretice şi de practică judiciară privind obligația de întreținere” în Revista Română de Drept, nr. 10/1971, p. 118 şi jurisprudența loc. cit., n. 46-48 subsol; I. Albu, „Dreptul familiei”, Editura Didactică şi Pedagogică, București, 1975, n. 388, p. 307; T. R. Popescu, „Dreptul familiei. Tratat”; Editura Didactică şi Pedagogică București, 1963, n. 553, p. 220; I. P. Filipescu, „Tratat de dreptul familiei”, Editura All, București, 1998, p. 527; Al. Bacaci, V. Dumitrache, C.C. Hageanu, „Dreptul familiei”, Ediția a V-a, Editura CH Beck, București, 2006, p. 260; E. Florian, „Dreptul familiei”, Editura CH Beck, București 2006, p, 292, 310; A-Gh. Gavrilescu, „Aspecte teoretice şi de practică judiciară privind obligația de întreținere între părinți şi copii în reglementarea Codului familiei și a Noului Cod civil” în Analele Universității „Constantin Brâncuși” nr. 3/2010, p. 122; A – Gh. Gavrilescu, „Discuții privind determinarea cuantumului întreținerii pe care părintele sau adoptatorul o datorează copilului” în Dreptul nr. 6/2009, p. 128-133; G. C. Frenţiu în „Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudență”, vol. I, Editura Hamangiu, București, 2012, comentariu art. 529, n. 5, n. 6 p. 771-772; V. Dumitrache, „Considerații privind obligația legală de întreținere în Noul cod civil” în „Culegere de studii in honorem Alexandru Bacaci şi Ovidiu Ungureanu”, C. Munteanu (coord.), Editura Universul Juridic, București, 2012, n. 55, p. 91; T. Bodoaşcă, A. Drăghici, I. Puie, op. cit., p. 441-442 şi autorii loc. cit; G. C. Frenţiu, „Comentariile Codului civil. Familia”, Editura Hamangiu, București, 2012, n. 356, p. 362-363 şi nr. 556, p. 667;

[12] Tribunalul Suprem, decizia nr. 2047 din 13 noiembrie 1979 în Revista Română de Drept nr. 3/1980, p. 66 şi în Culegere de decizii pe anul 1979, p. 164; Tribunalul Suprem, decizia nr. 1025 din 12 octombrie 1966 în Revista Română de Drept nr. 2/1967, p. 158; ÎCCJ – Secția civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 3317 din 25 aprilie 2005, decizia nr. 2973/2004, decizia nr. 2648 din 1 aprilie 2004 www.scj.ro;

[13] S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, „Tratat de executare silită”, Editura Lumina Lex, București, 2001, p. 298;

[14] S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, op. cit., p. 298; G. Boroi, M. Stancu, „Drept procesual civil”, Editura Hamangiu, București, 2015, p. 1017; G. Răducanu în „Noul Cod de procedură civilă. Comentarii pe articole”, Vol. II, G. Boroi (coord.), Editura Hamangiu, București, 2013, comentariu art. 728, n.5, p. 230;

[15] S. ZIlberstein, V.M. Ciobanu, op. cit., p. 303;

[16] Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare nr. 14 din 23 mai 1963 în „Jurisprudența instanței supreme în unificarea practicii judiciare în materie civilă (1956-2008)”, ediție îngrijită de L. Lefterache, I. Nedelcu, F. Vasile, Editura Universul Juridic, București, 2009, p. 92-93;

Avocat Dreptul Muncii: Neacordarea preavizului cu durata minimă atrage nulitatea absolută a măsurii şi a deciziei de concediere

de

Practica judiciară neunitară ce a generat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu prezentele recursuri în interesul legii s-a conturat în soluţionarea într-un mod diferit a problemelor de drept referitoare la nulitatea măsurii de concediere şi a deciziei de concediere, precum şi condiţiile în care aceasta intervine, în cazul nerespectării de către angajator a dreptului la preaviz al angajatului, respectiv în cazul în care în decizia de concediere se omite a se menţiona durata preavizului.

Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti

O primă problemă rezolvată neunitar de către instanţele judecătoreşti vizează nerespectarea de către angajator a dreptului la preaviz.

Într-o primă opinie, s-a reţinut că în cazul în care angajatorul nu respectă dreptul la preaviz al angajatului nu intervine sancţiunea nulităţii deciziei de concediere, însă angajatul are dreptul la despăgubiri atât în cazul în care dreptul la preaviz nu a fost respectat deloc, cât şi în cazul în care a fost acordat un termen de preaviz mai mic decât cel stabilit în lege, în contractele colective de muncă sau în contractele individuale de muncă mai favorabile salariatului.

În aceste ipoteze, s-a apreciat că încetarea contractului individual de muncă intervine la expirarea perioadei de preaviz.

În motivarea acestui punct de vedere, s-a reţinut că dreptul la preaviz este un drept legal, cu situaţie juridică distinctă de procedura concedierii. El nu face parte din condiţiile procedurii concedierii întrucât nu este un drept de natură procedurală, ci un drept de protecţie socială, ce are ca scop asigurarea, pentru angajat, a posibilităţii de a căuta un loc de muncă şi evitarea situaţiei de a fi lipsit imediat de orice venit.

S-a subliniat faptul că legea nu instituie o anumită sancţiune în cazul nerespectării dreptului la preaviz, astfel că încălcarea acestui drept ar da naştere unui drept la dezdăunare din partea angajatorului sau ar determina producerea efectelor concedierii la data expirării termenului de preaviz.

Pe de altă parte, faţă de natura interesului ocrotit prin dispoziţia legală care îl stabileşte, încălcarea dreptului salariatului la preaviz determină nulitatea relativă a concedierii, condiţionată deci de producerea unei vătămări care să nu poată fi înlăturată în altă modalitate decât prin anularea măsurii şi a deciziei de concediere. Or, nulitatea relativă poate fi confirmată prin acordarea despăgubirilor aferente perioadei de preaviz neacordat şi recunoaşterea vechimii în muncă, fiind astfel acoperită vătămarea pricinuită angajatului.

Într-o a doua orientare jurisprudenţială s-a arătat că, în cazul în care angajatorul nu respectă dreptul la preaviz al angajatului, intervine sancţiunea nulităţii măsurii de concediere şi a deciziei de concediere.

În motivarea acestei opinii, s-a reţinut că preavizul se înscrie în procedura legală a concedierii, reprezentând înştiinţarea prin care se aduce la cunoştinţă salariatului, ca o garanţie a dreptului la muncă şi stabilităţii în muncă, faptul că la o dată ulterioară urmează să se dispună desfacerea contractului său de muncă.

Dreptul la preaviz este garantat, fără a fi lăsată la aprecierea angajatorului acordarea acestuia, iar, în cazul în care angajatorul nu respectă dreptul la preaviz reglementat de lege, intervin sancţiunile specifice, prevăzute de Codul muncii, republicat, concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege fiind lovită de nulitate absolută, potrivit art. 78 din acelaşi act normativ.

În pronunţarea hotărârilor care se circumscriu acestei soluţii s-a pornit de la elemente de organizare a textelor de lege care reglementează dreptul la preaviz şi decizia de concediere, precum şi controlul şi sancţionarea concedierilor nelegale, concluzionându-se că acordarea preavizului este prealabilă încetării contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului, încadrându-se, aşadar, în procedura concedierii propriu-zise. Potrivit art. 78 din Codul muncii, republicat, orice concediere dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este lovită de nulitate absolută.

Această nulitate nu poate fi acoperită prin acordarea unei compensaţii băneşti, chiar dacă o asemenea posibilitate ar fi reglementată prin contracte colective sau individuale de muncă, întrucât salariaţii nu pot renunţa la drepturile recunoscute de lege, orice tranzacţie în acest sens fiind lovită de nulitate, conform art. 38 din Codul muncii, republicat.

În susţinerea acestei soluţii s-au adus şi argumente de interpretare istorică şi teleologică a legii, actualul Cod al muncii ne mai preluând dispoziţia din Codul anterior, potrivit căreia neacordarea preavizului sau acordarea unui preaviz cu o durată mai mică nu era sancţionată cu nulitatea, ci atrăgea obligaţia angajatorului de a plăti persoanei în cauză o indemnizaţie egală cu salariul de bază pe jumătate de lună.

S-a evidenţiat şi opinia potrivit căreia sancţiunea nulităţii intervine doar în ipoteza în care nu este respectat termenul de preaviz prevăzut de lege, nu şi în situaţia în care este nesocotit un termen mai mare, menţionat în contractul colectiv de muncă.

O altă problemă rezolvată diferit de instanţele judecătoreşti vizează condiţiile în care intervine nulitatea deciziei de concediere, atunci când nu este indicat termenul de preaviz.

Într-o primă opinie, s-a reţinut că omisiunea de a indica în cuprinsul deciziei de concediere durata preavizului atrage nulitatea absolută a deciziei.

În acest sens, s-a apreciat că menţiunea referitoare la durata preavizului este una obligatorie, prevăzută expres de art. 74 alin. (1) lit. b) din Codul muncii [art. 76 lit. b), după republicare], pentru conţinutul deciziei de concediere, neputând fi cuprinsă în înscrisuri ulterioare.

Lipsa acestei menţiuni constituie o cauză de nulitate absolută expresă a deciziei de concediere, condiţia menţiunilor obligatorii fiind prevăzută ad validitatem.

Într-o a doua orientare jurisprudenţială, s-a apreciat că lipsa indicării duratei preavizului în decizia de concediere nu atrage nulitatea, dacă a fost indicată în alt înscris şi preavizul a fost, în mod efectiv, acordat.

În motivarea acestei opinii s-a menţionat că legiuitorul nu a sancţionat cu nulitatea absolută decizia de concediere care nu cuprinde unul dintre elementele indicate, ci a arătat că decizia trebuie să le cuprindă în mod obligatoriu, ceea ce înseamnă că aceste elemente pot fi aduse la cunoştinţa angajatului şi prin intermediul altor înscrisuri emise în completarea deciziei de concediere.

Cât timp obligaţia de a acorda preavizul a fost îndeplinită, neindicarea duratei preavizului în decizia de concediere nu atrage nulitatea deciziei, fiind realizată finalitatea legii, respectiv protejarea salariatului prin acordarea unui interval de timp în care acesta să îşi poată găsi un loc de muncă.

Opinia Colegiului de conducere al Curţii de Apel Constanţa Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa, deşi a constatat existenţa unei practici judiciare neunitare şi, prin Hotărârea nr. 13 din 23 septembrie 2014, a dispus sesizarea înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării asupra problemei de drept deduse judecăţii, nu s-a pronunţat asupra orientării jurisprudenţiale pe care o consideră legală.

Înalta Curte de Casaţie Şi Justiţie a decis admiterea recursurilor în interesul legii formulate de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa şi, în consecinţă, a stabilit că:

În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 78 din Codul muncii cu referire la art. 75 alin. (1) din acelaşi cod, neacordarea preavizului cu durata minimă prevăzută de art. 75 alin. (1) din Codul muncii, republicat, respectiv cu durata cuprinsă în contractele colective sau individuale de muncă, dacă aceasta este mai favorabilă angajatului, atrage nulitatea absolută a măsurii de concediere şi a deciziei de concediere.

În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 76 lit. b) din Codul muncii, raportat la dispoziţiile art. 78 din acelaşi cod, lipsa din cuprinsul deciziei de concediere a menţiunii privind durata preavizului acordat salariatului nu este sancţionată cu nulitatea deciziei şi a măsurii concedierii atunci când angajatorul face dovada că i-a acordat salariatului preavizul cu durata minimă prevăzută de art. 75 alin. (1) din Codul muncii sau cu durata prevăzută în contractele colective sau individuale de muncă, în ipoteza în care aceasta este mai favorabilă angajatului.

Competenta de a se pronunta asupra masurilor preventive pe durata solutionarii contestatiei prevazute de art. 347 CPP

de

Un nou recurs in interesul legii a fost promovat la inceputul acestei luni de catre procurorul general al Romaniei, cu privire la interpretarea si aplicarea unitara a dispozitiilor art. 348 din Codul de procedura penala, respectiv competenta de a se pronunta asupra masurilor preventive pe durata solutionarii contestatiei prevazute de art. 347 din acelasi cod.

In motivarea recursului, procurorul general al Romaniei precizeaza urmatoarele:

I. Potrivit unei orientari, competent sa se pronunte asupra masurilor preventive (in special, a celor privative de libertate care sunt singurele care au o durata determinata) este judecatorul de camera preliminara de la instanta superioara celei sesizate, respectiv acela investit si cu competenta solutionarii contestatiei intemeiate pe dispozitiile art. 347 din Codul de procedura penala.

Potrivit jurisprudentei care ilustreaza aceasta orientare (anexele 1-15), judecatorul de camera preliminara de la instanta ierarhic superioara celei sesizate si avand spre solutionare contestatia a verificat si legalitatea si temeinicia masurii arestarii preventive dispuse fata de inculpat, invocandu-se ca temei legal dispozitiile art. 348 raportat la art. 207 din Codul de procedura penala.

Din analiza hotararilor relevante, rezulta ca, in aceasta ipoteza, nu s-a pus in mod expres problema competentei sub aspect functional, in sensul daca judecatorul investit cu contestatia ar putea sau nu sa verifice el insusi legalitatea si temeinicia masurii preventive a arestului.

II. Potrivit celeilalte orientari jurisprudentiale, dimpotriva, competent sa se pronunte asupra masurilor preventive a fost considerat judecatorul de camera preliminara de la instanta competenta sa judece cauza in fond (anexele 16-27).

Totodata, in cadrul acestei orientari, in raport cu functia judiciara, s-au conturat doua puncte de vedere:

II.1. Potrivit unui punct de vedere (majoritar), pronuntarea asupra masurilor preventive s-a realizat de judecatorul de la instanta competenta sa judece cauza in fond, in calitate de judecator de camera preliminara si conform dispozitiilor legale care reglementeaza masurile preventive in procedura de camera preliminara (anexele 16-25).

II.2. Potrivit celuilalt punct de vedere, tot judecatorul de la instanta competenta sa judece cauza in fond s-a pronuntat asupra masurilor preventive, insa in exercitarea functiei de judecata si conform reglementarilor care normeaza masurile preventive in cursul judecatii anexele 26, 27);

Apreciez ca solutia legala este aceea conform careia competenta pronuntarii asupra masurilor preventive, pe durata solutionarii contestatiei prevazute de art. 347 din Codul de procedura penala, apartine judecatorului de camera preliminara de la instanta competenta sa judece cauza in fond, respectiv cea exprimata de orientarea jurisprudentiala mentionata la punctul II.1.

Potrivit art. 348 din Codul de procedura penala, competent sa se pronunte asupra masurilor preventive in procedura de camera preliminara este judecatorul de camera preliminara. Textul legal insa nu opereaza nicio distinctie, dupa cum cauza se afla in procedura propriu-zisa de camera sau in procedura solutionarii caii de atac impotriva unora dintre solutiile pronuntate in aceasta procedura, respectiv a contestatiei prevazute de art. 347 din Codul de procedura penala. Acest mod de redactare face dificila identificarea judecatorului de camera preliminara competent – cel de la instanta competenta sa judece cauza in fond sau cel de la instanta ierarhic superioara si care este competent si cu judecarea contestatiei prevazute de art. 347 din Codul de procedura penala.

In aceste conditii, pentru inlaturarea ambiguitatii create de redactarea art. 348 din Codul de procedura penala, devin utile si lamuritoare dispozitiile art. 347 din acelasi cod, respectiv valorificarea lor in cadrul unei interpretari sistemice.

Astfel, dispozitiile art. 347 din Codul de procedura penala care reglementeaza contestatia, in alineatul al treilea, prevad expres acele dispozitii privind procedura de camera preliminara care sunt aplicabile si in procedura de solutionare a contestatiei (durata procedurii in camera preliminara – art. 343; masurile premergatoare – art. 344; procedura in camera preliminara – art. 345; solutiile – art. 346). Or, potrivit art. 347 alin. 3 din Codul de procedura penala trimiterea si, respectiv, aplicarea corespunzatoare in solutionarea contestatiei, nu vizeaza si art. 348 din acelasi cod, privind masurile preventive.

In acest context, singura concluzie ce poate fi formulata este aceea ca dispozitiile legale privind masurile preventive in procedura de camera preliminara nu sunt incidente si in contestatia prevazuta de art. 347 din Codul de procedura penala si, in consecinta, pronuntarea asupra masurilor preventive in procedura de camera preliminara exced competentei functionale a judecatorului de camera preliminara de la instanta ierarhic superioara sau a completului de doi judecatori de camera preliminara al Inaltei Curti de Casatie si Justitie, investit cu judecarea contestatiei.

Pentru aceeasi concluzie pledeaza si dispozitiile art. 347 alin. 1 din Codul de procedura penala (“in termen de trei zile de la comunicarea incheierii prevazute de art. 346 alin. 1, procurorul si inculpatul pot face contestatie cu privire la modul de solutionare a cererilor si exceptiilor, precum si impotriva solutiilor prevazute la art. 346 alin. 3-5”). Astfel, dispozitia citata, stabilind obiectul asupra caruia poarta controlul in calea de atac a contestatiei si, prin aceasta, limitele investirii instantei de control judiciar, nu vizeaza si materia masurilor preventive.

In consecinta, din interpretarea si analiza dispozitiilor art. 347 alin. 1 si 3 din Codul de procedura penala, rezulta ca judecatorului de camera preliminara de la instanta ierarhic superioara sau completului de doi judecatori de camera preliminara de la Inalta Curte de Casatie si Justitie nu le este conferita competenta de a se pronunta asupra masurilor preventive, nici in prima instanta si nici ca instanta de control judiciar. A le recunoaste o asemenea competenta ar echivala cu o adaugare la lege. Mai mult, s-ar ajunge la dificultati sau la solutii nelegale ori neprevazute de lege in ceea ce priveste calea de atac a contestatiei impotriva incheierii prin care se dispune asupra masurilor preventive. Astfel, s-ar putea ajunge la o deplasare a competentei de a judeca o asemenea contestatie catre instantele ierarhic superioare celei care judeca contestatia intemeiata pe art. 347 din Codul de procedura penala, in masura in care judecatorul de camera preliminara de la instanta ierarhic superioara / completul de doi judecatori de camera preliminara al Inaltei Curti de Casatie si Justitie s-ar pronunta, in prima instanta, asupra masurilor preventive. Or, o asemenea competenta nu are temei legal si, totodata, contravine art. 205 din Codul de procedura penala. Mai mult, la nivelul instantei supreme, este imposibila atribuirea unei astfel de competente, in conditiile in care dispozitiile legale existente in materie de competenta (fie ca este vorba de Codul de procedura penala sau de Legea nr. 304/2004) nu ofera nicio solutie.

De asemenea, de neacceptat, in raport cu caracterul evident nelegal, ar fi si concluzia potrivit careia, intr-o astfel de ipoteza, este exclusa calea de atac impotriva incheierii prin care se dispune asupra masurilor preventive.

Prin urmare, in temeiul art. 348 din Codul de procedura penala si a argumentelor deduse din interpretarea art. 347 alin. 1 si 3 din acelasi cod, singura solutie legala si functionala este aceea potrivit careia in procedura de camera preliminara, de la sesizarea instantei cu rechizitoriu si pana la ramanerea definitiva a solutiilor pronuntate de judecatorul de camera preliminara conform art. 346 alin. 3-5 din Codul de procedura penala, inclusiv prin solutionarea contestatiei prevazute de art. 347 din acelasi cod, competenta pronuntarii asupra masurilor preventive apartine judecatorului de camera preliminara de la instanta sesizata cu rechizitoriu.

Din perspectiva acestei concluzii este asigurata si respectarea art. 205 din Codul de procedura penala; impotriva incheierii prin care se dispune de catre judecatorul de camera preliminara de la instanta sesizata cu rechizitoriu asupra masurilor preventive, inclusiv pe durata solutionarii contestatiei intemeiate pe art. 347 din Codul de procedura penala, procurorul si inculpatul pot exercita calea de atac a contestatiei, cu respectarea competentei stabilite de art. 205 alin. 1 fraza a II-a si alin. 2 din acelasi cod.

Concluzia competentei functionale a judecatorului de camera preliminara de la instanta sesizata cu rechizitoriul (instanta competenta sa judece cauza in fond) de a se pronunta asupra masurilor preventive si pe durata solutionarii contestatiei prevazute de art. 347 din Codul de procedura penala este sustinuta si din perspectiva art. 4251 alin. 4 raportat la art. 416 cu referire la art. 347 din acelasi cod. Aceste din urma dispozitii legale, prevazand efectul suspensiv al exercitarii caii de atac a contestatiei, au drept consecinta prelungirea fazei de camera preliminara pana la momentul solutionarii acestei cai de atac.

In consecinta, cauza aflandu-se pana la solutionarea contestatiei prevazute de art. 347 din Codul de procedura penala in faza camerei preliminare, conform art. 348 din acelasi cod, competent sa se pronunte asupra masurilor preventive este judecatorul de la instanta sesizata cu rechizitoriul (instanta competenta sa judece cauza in fond) in calitate de judecator de camera preliminara, iar nu in exercitarea functiei de judecata. Procedura de urmat va fi cea prescrisa de art. 207 din Codul de procedura penala la care, de altfel, trimite si art. 348 alin. 2 din acelasi cod, impotriva incheierilor prin care se va dispune asupra masurilor preventive urmand a fi exercitata calea de atac a contestatiei, conform art. 205 din Codul de procedura penala.

In cazul incheierilor pronuntate in temeiul art. 346 alin. 2 din Codul de procedura penala, incheieri care sunt definitive si pentru care art. 347 din Codul de procedura penala nu prevede posibilitatea atacarii cu contestatie, judecatorul de la instanta sesizata prin rechizitoriu se pronunta asupra verificarii mentinerii arestarii preventive in calitate de judecator care exercita functia de judecata in cauza, pe baza dispozitiilor legale care guverneaza masurile preventive in cursul judecatii.

Avand in vedere cele expuse, va solicitam sa constatati ca problema de drept a primit o solutionare diferita din partea instantelor judecatoresti si,  printr-o decizie obligatorie, sa stabiliti modul unitar de interpretare si aplicare a dispozitiilor legale, conform art. 474 Codul de procedura penala.

Practica judecatoreasca in cazul contestatiei declarate impotriva incheierii judecatorului de drepturi si libertati

de

1. „Daca sedinta de judecata prin care este solutionata, in cursul urmaririi penale si de camera preliminara, contestatia declarata impotriva incheierii judecatorului de drepturi si libertati si de camera preliminara privind masurile preventive are loc in camera de consiliu sau se desfasoara in sedinta publica”;

2. „Daca hotararea adoptata la pct.1 este o incheiere sau o decizie”.

Examenul jurisprudentei nationale evidentiaza urmatoarele orientari de practica, confirmand caracterul neunitar al acesteia, noteaza procurorul general, argumentand astfel:

“I. Intr-o orientare, instantele au solutionat contestatiile declarate impotriva incheierii judecatorului de drepturi si libertati si de camera preliminara privind masurile preventive luate in cursul urmaririi penale, respectiv in procedura de camera preliminara, in camera de consiliu, iar hotararea adoptata a fost pronuntata prin :

a) incheiere (Anexele 1 – 119)
Jurisprudenta Inaltei Curti de Casatie si Justitie este in acest sens (Anexele 120-126).
b) decizie (Anexele 127,128).

II. Pentru aceeasi ipoteza, instantele au solutionat contestatiile in sedinta publica, prin :

a) decizie (Anexele 129 – 144);
b) incheiere (Anexele 145 – 152).

Apreciez ca solutia legala este cea exprimata de prima orientare jurisprudentiala mentionata la pct.I, lit.a.

Contestatia, cale ordinara de atac, a fost introdusa, intr-un capitol distinct, prin art.III din Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr.3 din 5 februarie 2014[2].

Prin art.III pct.5 din Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr.3/2014, dupa Capitolul III al Titlului III al Partii speciale din noul Cod de procedura penala (privind apelul) a fost introdus un nou capitol, Capitolul III1, intitulat „Contestatia”, cuprinzand art.4251 – Declararea si solutionarea contestatiei[3].

Dupa cum mentioneaza chiar in primul alineat, prevederile acestui articol sunt aplicabile „cand legea nu prevede altfel”.

Prin urmare, ratiunea introducerii acestui capitol a fost aceea de a se institui o procedura pentru judecarea acestei cai de atac in situatiile in care, desi este prevazuta de lege, nu exista dispozitii care sa vizeze procedura de judecata incidenta (de pilda, art. 246 alin. 7, art. 248 alin. 8 din Codul de procedura penala privind contestarea incheierii judecatorului de drepturi si libertati sau judecatorului de camera preliminara privind masurile de siguranta cu caracter medical) sau acestea sunt insuficiente.

Dispozitia astfel instituita reprezinta o norma cu caracter general.

Acest tip de norma cuprinde reglementari uniforme stabilite prin dispozitii generale, care pot fi completate sau inlocuite cu norme speciale cand legiuitorul le-a instituit prin prevederi distincte.

Potrivit doctrinei[4] o norma generala posterioara uneia speciale nu abroga norma speciala decat in cazul in care o prevede in mod expres.

Astfel, in toate situatiile in care exista o norma speciala ce contine dispozitii derogatorii, acestea se vor aplica cu prioritate.

Printre hotararile care pot face obiectul contestatiei, se numara si incheierile prin care, in cursul urmaririi penale, judecatorul de drepturi si libertati ori judecatorul de camera preliminara dispune asupra masurilor preventive, sediul materiei regasindu-se in prevederile art.203 alin.5 si art.204, respectiv art.205 din Cod de procedura penala.

Aceste dispozitii legale, prin situarea lor dupa art.202, intitulat „Scopul si conditiile generale de aplicare si categoriile masurilor preventive”, releva vointa legiuitorului de a realiza o mai buna sistematizare a reglementarilor in materia masurilor preventive si, totodata, de a institui un regim juridic specific in aceasta materie.

Astfel, art. 204 si art. 205 din Codul de procedura penala reglementeaza in mod expres regimul juridic al caii de atac impotriva incheierii prin care se dispune asupra masurilor preventive in cursul urmaririi penale, respectiv in procedura de camera preliminara. Sunt stabilite aspectele esentiale privind hotararile supuse caii de atac, titularii acesteia, termenul de declarare, organul judiciar competent cu solutionarea (art. 204 alin. 1, 2, art. 205 alin. 1, 2); caracterul nesuspensiv (art. 204 alin. 3, art. 205 alin. 3), termenul de solutionare (art. 204 alin. 4, 5, art. 205 alin. 4, 5), procedura de solutionare (prezenta parti, procuror, asistenta juridica – art. 204 alin. 6 -9, art. 205 alin. 6-9); solutiile (art. 204 alin. 10-12, art. 205 alin. 10).

Aceste dispozitii se completeaza cu art. 203 alin. 5 care stabilesc expres actul de solutionare / natura hotararii – incheiere motivata, caracterul sedintei – camera de consiliu, precum si pronuntarii – camera de consiliu.

In consecinta, din analiza acestor dispozitii si, in special, al art. 203 alin. 5 din Codul de procedura penala, a plasarii lor in economia reglementarilor privind masurile preventive in cursul urmaririi penale, respectiv in procedura de camera preliminara (modul de sistematizare a materiei) rezulta cu caracter de evidenta natura derogatorie, de norme speciale a acestora.

In considerarea acestei naturi derogatorii, dispozitiile art. 203 alin. 5 din Codul de procedura penala se vor aplica prioritar in raport cu cele similare ale art. 4251 alin. 5 si 7 din acelasi cod, in ceea ce priveste caracterul sedintei si natura actului de solutionare a cauzei.

Prin urmare, sedinta de judecata in care este solutionata, in cursul urmaririi penale, respectiv al procedurii de camera preliminara, contestatia impotriva incheierii judecatorului de drepturi si libertati, ori a judecatorului de camera preliminara privind masurile preventive are loc in camera de consiliu, hotararea adoptata in aceasta procedura fiind o incheiere, conform art. 203 alin. 5 din Codul de procedura penala.”

RIL – interese moratorii sub forma dobanzii legale

de

RIL – interese moratorii sub forma dobanzii legale

S-a constatat ca, in practica judiciara a instantelor din Romania, nu exista un punct de vedere unitar cu privire la „interpretarea si aplicarea dispozitiilor art.1082 si art. 1088 din Codul civil din anul 1864, respectiv art. 1531 alin.(1), alin.(2) teza I si art.1535 alin.(1) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil in referire la acordarea daunelor – interese moratorii sub forma dobanzii legale pentru plata esalonata a sumelor prevazute in titluri executorii avand ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar in conditiile art. 1 si art. 2 din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 71/2009, aprobata cu modificari prin Legea nr. 230/2011”.

Urmare verificarii, din oficiu, a practicii judiciare in problema de drept enuntata, s-a constatat ca instantele de judecata investite cu cereri prin care titularii creantelor ce intra in sfera de aplicare a Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 7/2009, modificata si completata au solicitat obligarea institutiilor bugetare la plata daunelor – interese moratorii sub forma dobanzii legale penalizatoare, pentru acoperirea prejudiciului constand prin executarea potrivit acestui act normativ, au pronuntat solutii divergente, astfel:

I. Unele instante de judecata au admis cererile formulate si au obligat institutiile bugetare debitoare la plata dobanzii legale penalizatoare, aferente sumelor stabilite prin titlurile executorii la care se refera Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 71/2009, modificata si completata cu titlu de daune – interese moratorii, pentru prejudiciul pretins de reclamanti prin executarea creantelor potrivit prevederilor acestui act normativ.

Dobanzile legale au fost acordate, fie de la data pronuntarii hotararilor judecatoresti ce constituiau titluri executorii, fie de la data formularii cererilor de chemare in judecata prin care acestea au fost solicitate, iar instantele si-au intemeiat hotararile pe dispozitiile Codului civil din anul 1864 ori pe cele ale Codului civil din anul 2009, in raport de data titlurilor executorii din care izvorau obligatiile pecuniare ale debitorilor.

Pentru a pronunta aceste solutii, instantele au retinut ca prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr.71/2009 s-a prevazut ca plata sumelor prevazute prin , avand ca obiect acordarea unor drepturi de natura salariala, stabilite in favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii pana la data de 31 decembrie 2009, sa se realizeze dupa o procedura de executare esalonata pe o perioada initial cuprinsa intre 2010-2012. Prin acte normative ulterioare (Ordonanta de urgenta a Guvernului nr.45/2010, Legea nr.230/2011) au fost aduse modificari sub aspectul perioadei si procentelor de plata, urmand ca executarea obligatiilor sa fie finalizata in anul 2016.

Imprejurarea ca prin dispozitiile art. 1 alin. (3) din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 71/2009, modificata si completata s-a prevazut actualizarea acestor sume cu indicele preturilor de consum, comunicat de Institutul National de Statistica nu reprezinta un impediment legal in acordarea dobanzii legale penalizatoare, cu titlu de daune – interese moratorii, deoarece prin neexecutarea integrala a obligatiei de plata la data la care sumele erau datorate, adica la momentul cand creantele au devenit certe, lichide si exigibile, s-a produs in patrimoniul creditorilor un prejudiciu care trebuie acoperit integral.

Actualizarea creantelor nu asigura repararea integrala a prejudiciului produs, avand o natura juridica diferita de aceea a dobanzii solicitate de reclamanti.

Astfel, actualizarea creantei cu indicele de inflatie reprezinta un calcul matematic, aplicabil in cazul unui fenomen specific economiei de piata, prin intermediul caruia se masoara gradul de depreciere a valorii banilor aflati in circulatie, adusi astfel la puterea lor de cumparare. Scopul actualizarii fiind acela de a mentine valoarea reala a obligatiei monetare la data efectuarii platii, aceasta se acorda cu titlu compensatoriu (damnum emergens).

In schimb, dobanda legala penalizatoare, reprezentand castigul pe care creditorul l-ar fi obtinut din investirea banilor, daca acestia ar fi fost platiti la scadenta, se acorda cu titlu de reparare a prejudiciului cauzat prin intarziere si acopera beneficiul nerealizat (lucrum cessans).

Asadar, acordarea dobanzii legale, pana la data platii integrale a drepturilor stabilite prin titluri executorii, alaturi de actualizarea cu indicele de inflatie nu conduce la o dubla reparare a prejudiciului, ci asigura o reparare integrala a acestuia, in acord cu dispozitiile art. 1084 din Codul civil din anului 1864, respectiv art. 1531 din Codul civil din anul 2009.

S-a considerat si ca prevederile Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 71/2009 nu au produs efecte in privinta exigibilitatii creantelor, in sensul amanarii scadentei acestora.

Astfel, creantele recunoscute in favoarea reclamantilor, fiind certe, lichide si exigibile, obligatia de plata este cu executie imediata, chiar de la data pronuntarii hotararilor in prima instanta, potrivit dispozitiilor art. 274 din Codul muncii, republicat (fost art. 289 din acelasi act normativ, anterior republicarii). Aceasta inseamna ca plata trebuia facuta la momentul nasterii raportului juridic obligational, obligatia rezultata din aceste titluri executorii nefiind afectata de vreun termen.

Mai mult, prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 71/2009, modificata si completata nu s-a negat existenta si intinderea drepturilor constatate prin hotarari judecatoresti si nu s-a refuzat punerea acestora in executare, ci s-a stabilit o modalitate de executare esalonata a obligatilor de plata continute in aceste titluri.

Acest act normativ nu are semnificatia exonerarii debitorilor de plata daunelor interese moratorii, intrucat art. 1082 din Codul civil din anul 1864, respectiv 1530 din Codul civil din anul 2009, consacra principiul raspunderii debitorului pentru executarea cu intarziere, acesta putand fi obligat la despagubiri, indiferent daca a actionat cu intentie sau din culpa. Raspunderea sa civila va fi atrasa ori de cate ori nu se dovedeste existenta unei cauze straine, exoneratoare de raspundere, reprezentata fie de cazul fortuit, forta majora, fapta creditorului insusi ori fapta unui tert pentru care debitorul nu este tinut a raspunde. In plus, pentru ca fapta unui tert sa produca efectul exonerator, este necesar ca aceasta sa aiba caracteristicile fortei majore sau ale cazului fortuit.

Or, esalonarea platii instituita prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 71/2009, modificata si completata nu este o cauza exoneratoare de raspundere, ci constituie un eveniment pe care debitorii, desi il puteau prevedea, nu au luat masuri corespunzatoare, pentru a evita neexecutarea.

Ca atare, in interpretarea dispozitiilor art.1073, art. 1082 si art. 1088 din Codul civil din anul 1864, respectiv art. 1531 si art. 1535 din Codul civil din anul 2009, reclamantii sunt indreptatiti la acordarea daunelor – interese moratorii, sub forma dobanzii legale, pentru executarea cu intarziere a obligatiilor rezultate din titlurile executorii.

In acest sens, a fost invocata si jurisprudenta Curtii Europene Drepturilor Omului in care s-a statuat ca unei persoane care a obtinut o hotarare judecatoreasca executorie impotriva statului, ca urmare a solutionarii unui litigiu in favoarea sa nu i se poate cere sa recurga la proceduri de executare, pentru a obtine executarea, reclamantului, in calitate de creditor, fiindu-i cauzat un prejudiciu material constand in imposibilitatea de a se folosi de banii sai, deci o pierdere de profit cauzata de imposibilitatea punerii in executare, intr-un termen rezonabil, a hotararii judecatoresti pronuntate in favoarea sa[1]. (Anexa I)

 

II. In aceeasi ipoteza, alte instante au respins cererile formulate, retinand ca nu poate fi atrasa raspunderea debitorilor prin acordarea daunelor interese – moratorii sub forma dobanzii legale, pentru acoperirea prejudiciului cauzat creditorilor prin executarea partiala si esalonata a obligatiilor stabilite prin hotarari judecatoresti, in conditiile prevazute de Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 71/2009, modificata si completata.

In motivarea acestor solutii, s-a aratat ca, potrivit art. 1 alin. (3) din ordonanta, sumele datorate se actualizeaza cu indicele preturilor de consum la data platii, comunicat de Institutul National de Statistica.

Asadar, legiuitorul a prevazut in mod expres modalitatea de reparare a prejudiciului determinat de executarea cu intarziere, aceasta fiind reprezentata de actualizarea creantei.

O astfel de actualizare are in vedere data la care hotararea judecatoreasca a devenit executorie si data efectuarii platii procentului stabilit prin ordonanta, astfel incat obligarea paratilor la plata dobanzii legale, alaturi de actualizarea creantei, ar reprezenta o dubla reparatie a aceluiasi prejudiciu incercat de creditori, determinat de intarzierea in executarea integrala si devalorizarea continua a sumelor de bani.

S-a aratat si ca esalonarea platii sumelor a fost realizata pe calea unor dispozitii normative, parte din sumele datorate au fost platite reclamantilor – creditori, iar pentru perioadele ramase, creantele nu sunt exigibile, fiind afectate de termene suspensive, stabilite pe cale legala, in favoarea debitorilor.

Astfel, s-a aratat ca, in principiu, o creanta constatata printr-o hotarare judecatoreasca este exigibila la momentul la care aceasta devine executorie, fie prin investirea cu formula executorie, fie prin recunoasterea acestui caracter ope legis. Din acest moment, creditorul poate cere debitorului executarea.

Insa, ca efect al termenelor legale suspensive stabilite in favoarea debitorilor prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 71/2009, creditorii nu pot pretinde executarea obligatiilor inlauntrul acestor termene, astfel incat, in aceste intervale de timp, nu curge nici dobanda penalizatoare, reprezentand daune – interese moratorii.

In plus, pentru antrenarea raspunderii contractuale a debitorilor sub forma obligarii acestora la plata daunelor – interese moratorii, trebuie indeplinite conditiile generale ale raspunderii civile, adica trebuie facuta dovada existentei prejudiciului, a faptei ilicite, a vinovatiei si a raportului de cauzalitate.

Existenta prejudiciului este prezumata prin dispozitiile art. 1082 din Codul civil din anul 1864 (corespunzator art. 1530 din Codul civil din anul 2009), iar fapta ilicita consta in neexecutarea obligatiei.

In ceea ce priveste vinovatia, in materia raspunderii contractuale pentru neexecutare, opereaza o prezumtie de culpa a debitorului. Aceasta prezumtie poate fi inlaturata atunci cand se dovedeste existenta unei cauze exoneratoare, precum cazul fortuit sau forta majora. Ca atare, debitorul este obligat la plata despagubirilor ori de catre ori nu dovedeste existenta unei cauze straine care nu-i este imputabila.

In cazul raspunderii contractuale, constituie caz fortuit o imprejurare de fapt, imprevizibila si de neinlaturat care impiedica in mod obiectiv si fara nicio culpa din partea debitorului, executarea obligatiei.

Cauza straina exoneratoare de raspundere poate avea ca efect suspendarea temporara a executarii obligatiei, ceea ce face ca debitorul sa execute cu intarziere, fara a putea fi obligat la plata daunelor – interese pentru prejudiciul incercat de creditor din acest motiv.

S-a observat ca institutiile publice debitoare nu au refuzat executarea, ci au facut aplicarea unui act normativ prin care s-a prevazut plata esalonata.

Aceasta masura legislativa, luata in contextul unui dezechilibru bugetar, reprezinta o ingerinta a statului in dreptul creditorului de a obtine executarea silita si finalizarea procesului civil, iar aceasta ingerinta are un scop legitim, acela de a proteja bugetul de stat intr-o perioada critica si indeplineste cerinta unui raport rezonabil de proportionalitate cu scopul urmarit.

Caracterul proportional al limitarii dreptului creditorului de a obtine executarea hotararii judecatoresti rezulta din faptul ca nu se neaga dreptul la executare, ci doar se stabileste modul in care creanta se va realiza, cu o intarziere apreciata ca fiind rezonabila de Curtea Europeana a Drepturilor Omului, prin hotararea din 4 septembrie 2012, pronuntata in cauza Dumitru s.a. vs. Romania.

In consecinta, interventia legiuitorului, printr-un act normativ, validat pe cale jurisprudentiala de Curtea Constitutionala si de instanta de contencios european, avand ca efect esalonarea platilor, constituie un caz fortuit ce exonereaza debitorul de plata dobanzilor legale. (Anexa II)

 

Apreciez ultimul punct de vedere ca fiind in acord cu litera si spiritul legii, pentru urmatoarele considerente:

Examenul jurisprudential prezentat in precedent a relevat ca divergenta in solutionarea cererilor cu care instantele de judecata au fost investite rezulta dintr-o apreciere diametral diferita asupra a trei puncte de analiza ridicate de problema de drept, respectiv: posibilitatea cumulului dintre actualizarea sumelor de bani, prevazuta de art. 1 alin. (3) din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 71/2009, modificata si completata si dobanda legala penalizatoare; efectele acestei ordonante asupra obligatiilor stabilite prin hotarari judecatoresti; indeplinirea conditiilor legale, pentru angajarea raspunderii civile a debitorilor, determinata de executarea obligatiilor potrivit procedurii speciale prevazute de acest act normativ.

Totodata, se observa ca obiectul si cauza actiunilor in justitie solutionate neunitar prin hotararile judecatoresti examinate au fost comune, fiind reprezentate de pretentiile reclamantilor – creditori, de obligare a institutiilor publice debitoare, la plata daunelor – interese moratorii sub forma dobanzilor legale, cu titlu de reparare a prejudiciului suferit prin modalitatea de executare a obligatiilor banesti stabilite prin hotarari judecatoresti referitoare la drepturi salariale pentru personalul din sectorul bugetar, astfel cum a fost reglementata prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 71/2009, modificata si completata.

Cu titlu introductiv, se impune a se observa contextul adoptarii Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevazute in titluri executorii avand ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar[2].

Adoptarea acestui mecanism de executare a titlurilor executorii a fost determinata de dificultatile financiare traversate de Romania in sectorul bugetar, fiind impusa de numarul mare al hotararilor judecatoresti avand ca obiect plata unor drepturi de natura salariala stabilite in favoarea personalului din sectorul bugetar, de influenta substantiala pe care executarea acestora in conditiile dreptului comun o presupunea asupra bugetului de stat, toate aceste elemente vizand interesul public general[3].

Dispozitiile Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 71/2009 au format obiect al controlului de constitutionalitate, iar Curtea Constitutionala, in cuprinsul jurisprudentei pronuntate in perioada 2010 – 2013 a stabilit ca masurile instituite prin actul normativ supus controlului au un caracter temporar si nu aduc atingere substantei drepturilor constatate prin hotarari judecatoresti. Totodata, s-a observat si ca, pentru a se evita devalorizarea sumelor ce fac obiectul titlurilor executorii, ordonanta de urgenta a prevazut ca acestea se actualizeaza cu indicele preturilor de consum, ceea ce garanteaza executarea in totalitate a creantei, astfel incat, pe calea acestui mecanism temporar si derogator de la dreptul comun in materia executarii hotararilor judecatoresti se asigura executarea integrala a titlului si se acorda statului posibilitatea de a identifica resursele financiare necesare achitarii acestor sume[4].

Totodata, Curtea Europeana a Drepturilor Omului, in cauza Dumitru Daniel Dumitru s.a. c/a. Romania[5],examinand compatibilitatea esalonarii instituite prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 71/2009, astfel cum a fost aprobata cu modificari prin Legea nr. 230/2011, cu prevederile Conventiei si, recunoscand ampla marja de apreciere a legiuitorului national de a se pronunta, atat asupra unor probleme de interes public ce necesita reglementare, cat si asupra alegerii modalitatilor de aplicare a actului, a observat ca Statului Roman nu i se imputa faptul ca a refuzat executarea unor hotarari judecatoresti ce recunosteau reclamantilor anumite drepturi salariale si nici nu a urmarit, prin aceasta reglementare, eliminarea efectelor acestor hotarari. Asadar, avand in vedere circumstantele economice si financiare concrete de la momentul adoptarii reglementarii, Curtea a observat ca, desi mecanismul de esalonare a suferit modificari, autoritatile nationale l-au respectat, dand dovada de diligenta in executarea hotararilor judecatoresti, astfel incat plata esalonata a sumelor datorate reclamantilor a fost considerata ca rezonabila, neafectand insasi substanta dreptului.

Pornind de la aceste observatii prealabile, urmeaza a se analiza daca, in cauzele avand specificul enuntat, sunt indeplinite conditiile legale, pentru atragerea raspunderii civile a institutiilor publice debitoare si acoperirea pretinsului prejudiciu invocat de reclamantii – creditori prin executarea esalonata a sumelor stabilite prin hotarari judecatoresti.

In ceea ce priveste primul aspect, privitor la posibilitatea cumulului dintre actualizarea creantei pecuniare si daunele – interese moratorii, se observa ca, de principiu, un atare cumul nu este exclus, pornindu-se de la principiul repararii integrale a prejudiciului cauzat creditorului prin intarzierea in executarea, la scadenta, unei obligatii banesti, dat fiind ca, in contextul devalorizarii monetare, scopurile acestora sunt diferite; prin indexare/actualizare, se repara prejudiciul efectiv (damnum emergens), aceasta avand ca obiectiv pastrarea valorii reale a obligatiei evaluabile in bani, in timp ce, dobanzile legale, avand ca obiectiv majorarea valorii reale obligatiei, proportional cu perioada de lipsei de folosinta a banilor, de la scadenta obligatiei, pana la stingerea acesteia prin plata integrala, se cuvin cu titlu de beneficiu nerealizat (lucrum cessans)[6].

Altfel spus, natura juridica a dobanzii este diferita de natura juridica a actualizarii obligatiei cu indicele de inflatie, prima reprezentand o sanctiune (daune – interese moratorii pentru neexecutarea obligatiei de plata), iar a doua reprezinta valoarea reala a obligatiei banesti la data efectuarii platii (daune compensatorii)[7].

Insa, in privinta creantelor ce intra sub incidenta Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 71/2009, modificata si completata, un atare cumul nu poate fi admis intrucat, pe de o parte, nu sunt intrunite conditiile prevazute de lege pentru acordarea daunelor – interese moratorii, iar pe de alta parte, nu sunt indeplinite conditiile prevazute de lege, pentru angajarea raspunderii civile a debitorilor.

Astfel, acordarea daunelor interese – moratorii impune, ca si conditii – premisa necesare si obligatorii, existenta unei obligatii ajunse la scadenta, precum si fapta ilicita si prejudiciabila, a debitorului constand in executarea cu intarziere a acestei obligatii exigibile[8].

Optiunea legiuitorului, expres exprimata prin intermediul dispozitiilor art. 1 alin. (3) din ordonanta a fost in sensul actualizarii cu indicele preturilor de consum a sumelor supuse acestei executari esalonate.

In acest caz, actualizarea acordata ope legis indeplineste functia compensatorie, de acoperire a prejudiciului creditorilor prin executarea esalonata in conditiile prevazute prin ordonanta, reprezentand un mecanism destinat mentinerii valorii reale a creantei in contextul unui fenomen inflationist[9].

Pe de alta parte, din interpretarea dispozitiilor art. 1088 din Codul civil anterior, respectiv art. 1535 din Noul Cod civil, rezulta ca daunele – interese moratorii i se cuvin creditorului cu titlu de reparare a prejudiciului suferit de acesta intre data scadentei si data platii efective, din cauza intarzierii culpabile in executarea unei obligatii banesti exigibile[10].

Sub aspectul primei conditii, ca obligatia sa fie ajunsa la scadenta, observam ca aceasta nu este indeplinita intrucat, prin stabilirea, pe cale legislativa a unor termene pentru executare, masura dublata de suspendarea executarii potrivit dispozitiilor dreptului comun, obligatiile pecuniare care formeaza obiectul acestei reglementari speciale nu mai sunt pure si simple, ci au fost afectate de termene legale suspensive.

In esenta, pe calea acestei reglementari, s-a instituit un moratoriu legal ce consta in suspendarea exigibilitatii unor creante in favoarea unor categorii de debitori, anume prevazuti de art. 1 alin. (4) lit. a) – c) din ordonanta[11]si in privinta anumitor categorii de datorii[12], avand, ca efect, amanarea executarii acestor obligatii, dincolo de momentul la care acestea ar fi trebuit sa fie executate, masura legislativa cu caracter temporar fiind motivata de imprejurarile obiective, speciale, prezentate in precedent[13].

De esenta termenului suspensiv legal este faptul ca acesta este intotdeauna stabilit in favoarea debitorului[14], concluzie care se desprinde si din interpretarea dispozitiilor art. 1024 din Codul civil anterior, respectiv art. 1413 alin. (1) din Noul Cod civil.

Principalul efect al moratoriului legal instituit prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 71/2009 consta, potrivit dispozitiilor art. 1023 din Codul civil anterior, respectiv art. 1414 din Noul Cod civil, in amanarea exigibilitatii obligatiei. Astfel, pendente termine, debitorul nu poate fi considerat in intarziere, intrucat datoria sa, desi exista, nu este ajunsa la scadenta[15].

Or, astfel cum s-a aratat in precedent, premisa acordarii daunelor interese moratorii consta in existenta unei datorii certe, lichide si exigibile, neexecutate la scadenta, conditie prevazuta expres de art. 1535 alin. (1) din Noul Cod civil[16], dedusa pe cale de interpretare din prevederile art. 1079 si art. 1081 din Codul civil anterior[17].

Asadar, in conditiile in care obligatiile de plata ce formeaza obiect al reglementarii instituite prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 71/2009, modificata si completata nu sunt ajunse la scadenta decat pro parte, in limita transelor anuale care, de altfel, au si fost achitate in conditiile art.1 si art. 2 din acest act normativ, iar pentru viitor, acestea nu sunt ajunse la scadenta, pretentiile creditorilor, de acordare a daunelor – interese moratorii, cu titlu de acoperire a prejudiciului cauzat prin executarea esalonata a sumelor conform reglementarii speciale, nu au o baza legala suficienta in dreptul pozitiv.

Aceste considerente demonstreaza ca, pe de o parte, nu sunt indeplinite conditiile legale, pentru nasterea dreptului creditorilor la daune – interese moratorii.

Intrucat conditiile pentru nasterea dreptului la daune – interese lato sensu se subsumeaza conditiilor generale ale raspunderii civile, sfera primei notiuni fiind mai cuprinzatoare decat a celei de-a doua[18], invederam ca, pe de alta parte, in problema de drept analizata, nu sunt indeplinite nici conditiile generale, de angajare a raspunderii civile a debitorilor.

Cu titlu prealabil, precizam ca, in principiu indiferent de izvorul originar al creantei[19], raspunderea debitorului pentru pasivitatea manifestata in executarea unei hotarari judecatoresti, de condamnare la plata unei sume de bani, este o raspundere delictuala[20], dispozitiile art. 1088 din Codul civil anterior, respectiv art. 1535 din Noul Cod civil a caror analiza a fost efectuata in precedent ce reprezinta norme generale referitoare la efectele obligatiilor, fiind aplicabile doar in privinta prejudiciului, ca element al raspunderii civile.

Conditiile raspunderii civile delictuale vor fi analizate si in virtutea faptului ca aceasta raspundere, reprezentand dreptul comun in privinta raspunderii civile[21], se va aplica in masura in care obligatia debitorului nu isi are izvorul intr-un contract[22].

Or, una dintre conditiile necesare pentru atragerea raspunderii civile consta in existenta unui fapt ilicit, iar aceasta raspundere nu va putea fi atrasa atunci cand exista o cauza justificativa care face ca fapta debitorului sa nu aiba un asemenea caracter, desi provoaca un prejudiciu altei persoane[23].

Din aceste perspective, indeplinirea une activitati impuse de lege reprezinta o cauza justificativa care inlatura caracterul ilicit al faptei, atat in materie delictuala, cat si contractuala, iar Noul Cod civil, desi prin art. 1364 a valorificat ideile consacrate in doctrina si practica judiciara in aceasta privinta, le-a dat o fizionimie proprie, adaugand si elementul volitiv – intelectiv[24] care insa, vizeaza conditiile culpei civile[25].

Verificand conditiile acestei cauze justificative, in rezolvarea problemei de drept, observam ca prejudiciul invocat de creditori, pretins a fi reparat prin obligarea debitorilor la plata daunelor interese – moratorii este determinat de actiunea celor dintai de a fi facut plata prin aplicarea stricta a prevederilor Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 71/2009, modificata si completata[26], act normativ a carui conformitate cu principiile constitutionale si ale Conventiei Europene a Drepturilor Omului a fost observata in precedent.

Or, fapta debitorilor de a se conforma prevederilor legii si de a efectua platile esalonate cu respectarea regulilor generale privind efectuarea cheltuielilor bugetare, instituite prin art. 14 din Legea nr. 500/2002 privind finantele publice, modificata si completata[27] nu are un caracter ilicit si, ca atare, nu poate atrage raspunderea civila a acestora pentru pretinsul prejudiciu invocat de creditori.
***
Asadar, in interpretarea si aplicarea dispozitiilor art.1082 si art. 1088 din Codul civil din anul 1864, respectiv art. 1531 alin.(1), alin.(2) teza I si art.1535 alin.(1) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, nu pot fi acordate daune – interese moratorii sub forma dobanzii legale penalizatoare, pentru plata esalonata a sumelor prevazute in titluri executorii avand ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar in conditiile art. 1 si art. 2 din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 71/2009, aprobata cu modificari prin Legea nr. 230/2011 intrucat, pe de o parte, pentru trecut, executarea partiala, potrivit transelor de esalonare nu reprezinta un fapt ilicit, iar pe de alta parte, pentru viitor, obligatiile de plata nu sunt ajunse la scadenta, ca efect al moratoriului legal instituit prin actul normativ special.

Pentru aceste motive, in temeiul dispozitiilor art. 517 din Codul de procedura civila, solicit admiterea recursului in interesului legii si pronuntarea unei decizii prin care sa se asigure interpretarea si aplicarea unitara a legii.

Procurorul general al Romaniei,
Tiberiu Mihai Nitu

[1] Hotarare din 16 octombrie 2007, Nadulisneac Ion vs. Moldova, cererea nr. 18726/04, §17, 25; Hotarare din 27 mai 2004, Metaxas vs. Grecia, cererea nr. 8415/02, §36;

[2] Actul normativ a fost publicat in Monitorul oficial, partea I, nr. 416 din 18 iunie 2009. In forma sa initiala, ordonanta prevedea, in cuprinsul art. 1 alin. (1) si (2) ca plata sumelor prevazute prin hotarari judecatoresti avand ca obiect acordarea unor drepturi de natura salariala stabilite in favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii pana la data de 31 decembrie 2009, sa se realizeze dupa o procedura de executare esalonata in perioada 2010 – 2012.In aceasta perioada, orice cerere de executare era suspendata de drept.

Ulterior, prin art. unic al Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 18 din 9 martie 2010, publicata in Monitorul oficial, partea I, nr. 162 din 12 martie 2010, continutul art. 1 din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 71/2009 a fost modificat, in sensul stabilirii unei noi esalonari, in perioada 2011- 2013, pentru plata sumelor prevazute prin hotarari judecatoresti devenite executorii in perioada 1 ianuarie – 31 decembrie 2010.

Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 18/2010 a fost respinsa prin Legea nr. 228 din 5 decembrie 2011, publicata in Monitorul oficial, partea I, nr. 863 din 7 decembrie 2011.

Prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 45 din 19 mai 2010, publicata in Monitorul oficial, partea I, nr. 337 din 20 mai 2010, dispozitiile art. 1 din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 71/2009 au fost din nou modificate, in sensul stabilirii perioadei de esalonare, 2012- 2014. Totodata, prin art. II din acest act normativ s-a prevazut plata esalonata si a sumelor de bani stabilite prin hotarari judecatoresti devenite executorii pana la intrarea sa in vigoare.

Dispozitiile art. II din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 45/2010 au fost modificate prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 113 din 8 decembrie 2010, publicata in Monitorul Oficial, partea I, nr. 853 din 20 decembrie 2010, stabilindu-se ca plata esalonata in perioada 2012 -2014 vizeaza sumele stabilite prin hotarari judecatoresti devenite executorii pana la data de 31 decembrie 2010.

Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 45/2010 a fost respinsa prin Legea nr. 229 din 5 decembrie 2011, publicata in Monitorul Oficial, partea I, nr. 863 din 7 decembrie 2011, iar Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 113/2010 a fost respinsa prin Legea nr. 196 din 7 noiembrie 2011, publicata in Monitorul oficial, partea I, nr. 795 din 9 noiembrie 2011.

Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 71/2009 a fost aprobata cu modificari prin Legea nr. 230 din 5 decembrie 2011, publicata in Monitorul oficial, partea I, nr. 864 din 8 decembrie 2011, iar prin legea de aprobare s-a prevazut ca plata sumelor stabilite prin titluri devenite executorii pana la data de 31 decembrie 2011 sa fie efectuata esalonat, in perioada 2012 – 2016.

 

Recurs în interesul legii

de

Recurs în interesul legii

recurs în interesul legii, calea procedurală prin intermediul căreia procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, precum şi colegiile de conducere ale curţilor de apel au dreptul, pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României, să ceară înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti. Deciziile prin care se soluţionează sesizările se pronunţă de Secţiile Unite ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Soluţiile se pronunţă numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese. Dezlegarea dată problemelor judecate este obligatorie pentru instanţe.

Efectele divortului cu privire la raporturile dintre parinti si copiii lor minori – RIL

de

Efectele-divortului-cu-privire-la-raporturile-dintre-parinti-si-copiii-lor-minori – RIL

Inalta Curte de Casatie si Justitie – Completul competent sa judece recursul in interesul legii a luat in examinare recursul in interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie privind aplicarea dispozitiilor noului Cod civil asupra cererilor referitoare la exercitarea autoritatii parintesti ca urmare a divortului, cereri formulate anterior datei de 1 octombrie 2011, data intrarii in vigoare a noului Cod civil si aflate, in prezent, pe rolul instantelor de judecata in caile de atac.

Reprezentantul procurorului general, doamna Antonia Constantin, procuror-sef adjunct al Sectiei judiciare din cadrul Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, arata ca, in ceea ce priveste divortul, aplicarea legii noi in cauzele in curs de solutionare la data intrarii in vigoare a Codului civil este reglementata in art. 40 si 42 din Legea nr. 71/2011, iar efectele divortului se vor produce de la data pronuntarii hotararii de divort, deci ulterior intrarii in vigoare a Codului civil. Spre deosebire de vechea reglementare, noul Cod civil instituie principiul exercitarii comune a autoritatii parintesti, care corespunde interesului superior al copilului, fiind o reflectie a art. 8 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului.

In aceste conditii, aceasta dispozitie legala edictata tocmai in interesul superior al copilului trebuie sa fie de imediata aplicabilitate, inclusiv in caile de atac, apel sau recurs, instanta de divort fiind obligata sa se pronunte, indiferent daca a fost sau nu investita cu o astfel de solicitare de catre una dintre parti.

Pe cale de consecinta, este evident ca si in situatia in care partile nu solicita aplicarea dispozitiilor noului Cod civil in solutionarea cererilor referitoare la exercitarea autoritatii parintesti in caile de atac, instanta poate face aplicarea lor imediata, prioritar fiind interesul superior al copilului. Precizeaza ca s-au avut in vedere dispozitiile art. 397 din noul Cod civil, acest articol constituind regula, celelalte doua texte instituind exceptiile, respectiv situatiile in care autoritatea parinteasca poate fi exercitata de catre un singur parinte sau de catre alte persoane. In concluzie, solicita admiterea recursului in interesul legii si pronuntarea unei decizii prin care sa se asigure interpretarea si aplicarea unitara a legii.

Presedintele completului, doamna judecator Rodica Aida Popa, constatand ca nu sunt intrebari de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile inchise, iar completul de judecata a ramas in pronuntare asupra recursului in interesul legii.

ICCJ, deliberand asupra recursului in interesul legii, constata urmatoarele:

Problemele de drept ce au generat practica neunitara

Prin recursul in interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie s-a aratat ca, in practica instantelor de judecata, nu exista un punct de vedere unitar cu privire la aplicarea dispozitiilor noului Cod civil asupra cererilor referitoare la exercitarea autoritatii parintesti ca urmare a divortului, cereri formulate anterior datei de 1 octombrie 2011, data intrarii in vigoare a noului Cod civil, si aflate, in prezent, pe rolul instantelor de judecata in caile de atac.

Examenul jurisprudential

In urma verificarii jurisprudentei la nivelul intregii tari s-a constatat ca nu exista practica unitara in ceea ce priveste interpretarea si aplicarea dispozitiilor noului Cod civil asupra cererilor referitoare la exercitarea autoritatii parintesti ca urmare a divortului, cereri formulate anterior datei de 1 octombrie 2011, data intrarii in vigoare a noului Cod civil, si aflate, in prezent, pe rolul instantelor de judecata in caile de atac.

Solutiile pronuntate de instantele judecatoresti

Intr-o prima orientare jurisprudentiala, unele instante au retinut ca, fata de prevederile art. 223 din Legea nr. 71/2011, procesele si cererile aflate pe rol la data intrarii in vigoare a noului Cod civil se solutioneaza conform dispozitiilor legale, materiale si procedurale in vigoare la data la care au fost pornite procesele sau formulate cererile, cu exceptia cazului in care Legea nr. 71/2011 cuprinde dispozitii tranzitorii care prevad altfel.

Or, Legea nr. 71/2011 nu cuprinde dispozitii speciale derogatorii de la acest principiu, iar prevederile art. 6 alin. (6) din noul Cod civil trebuie coroborate cu dispozitiile tranzitorii din Legea nr. 71/2011, care prevad expres situatia in care legea noua este de imediata aplicare, respectiv consacra aplicabilitatea legii in vigoare la data sesizarii instantei pentru acele situatii care nu se incadreaza in normele de exceptie.

De asemenea, art. 6 alin. (6) din noul Cod civil nu trebuie interpretat automat in sensul ca ar reglementa aplicarea imediata a legii noi, ci doar ca instituie principiul aplicarii legii noi efectelor viitoare (consecintelor) ale unor situatii nascute anterior intrarii in vigoare a acesteia, expres si limitativ enuntate (derivate din starea si capacitatea persoanelor, din casatorie, filiatie, adoptie si obligatia legala de intretinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, si din raporturile de vecinatate), daca situatiile exista si dupa intrarea in vigoare a legii noi.

Pe cale de consecinta, s-a apreciat ca, in sensul art. 6 alin. (6) din noul Cod civil, legea noua se aplica, in lipsa unor dispozitii legale care sa prevada expres aplicarea legii noi, asa cum sunt normele din art. 40 si 42 din Legea nr. 71/2011, numai cererilor formulate dupa intrarea in vigoare, chiar daca privesc efecte viitoare ale unor situatii nascute anterior datei de 1 octombrie 2011.

Intr-o a doua orientare jurisprudentiala s-a considerat ca, in aceasta materie, in cauzele aflate in curs de solutionare se aplica dispozitiile noului Cod civil, iar efectele divortului se produc de la data pronuntarii hotararii de divort.

Astfel, se arata ca, in ceea ce priveste divortul, aplicarea legii noi in cauzele in curs de solutionare la data intrarii in vigoare a noului Cod civil este reglementata in art. 40 si 42 din Legea nr. 71/2011, iar efectele divortului se vor produce de la data pronuntarii hotararii de divort, deci ulterior intrarii in vigoare a noului Cod civil.

In argumentarea acestei opinii au fost invocate si prevederile art. 46 din Legea nr. 71/2011.

Prin urmare, se apreciaza ca, in situatia cauzelor aflate pe rolul instantelor judecatoresti la data intrarii in vigoare a noului Cod civil, efectele divortului cu privire la raporturile dintre parinti si copiii lor minori vor fi supuse dispozitiilor noului Cod civil, cu atat mai mult cu cat instanta de tutela are obligatia de a se pronunta cu privire la exercitiul autoritatii parintesti, stabilirea locuintei copiilor si contributia parintilor la cheltuielile de crestere, educare, invatatura si pregatire profesionala a copiilor, chiar din oficiu, daca nu au fost formulate cereri in acest sens.

De asemenea, se arata ca interesul superior al copilului va fi cel care va calauzi instanta in pronuntarea unei solutii in toate cauzele care privesc situatia acestuia.

Or, este evident faptul ca interesul copilului este acela de a fi crescut de ambii parinti si dupa divortul acestora, noua reglementare prevazand regula exercitarii in comun a autoritatii parintesti.

Aceasta este, de altfel, ratiunea modificarii legii in sensul inlocuirii incredintarii copilului minor spre crestere si educare unuia dintre parinti, cu exercitarea in comun a autoritatii parintesti.

Inalta Curte de Casatie si Justitie

Examinand sesizarea cu recurs in interesul legii, rapoartele intocmite de judecatorii-raportori si dispozitiile legale ce se solicita a fi interpretate in mod unitar, retine urmatoarele:

Inalta Curte de Casatie si Justitie a fost legal sesizata, iar recursul in interesul legii este admisibil, fiind indeplinite cumulativ cerintele impuse de dispozitiile art. 329 din Codul de procedura civila, cu referire la autorul sesizarii si existenta unei jurisprudente neunitare relativ la problema de drept ce se cere a fi interpretata.

Practica neunitara ce face obiectul prezentului recurs in interesul legii a fost generata de aplicarea dispozitiilor noului Cod civil asupra cererilor referitoare la exercitarea autoritatii parintesti ca urmare a divortului, cereri formulate anterior datei de 1 octombrie 2011, data intrarii in vigoare a noului Cod civil, si aflate, in prezent, pe rolul instantelor de judecata in caile de atac.

Prevederea care a stat, in principal, la baza practicii neunitare mentionate anterior este cea continuta de art. 397 din noul Cod civil (Exercitarea autoritatii parintesti de catre ambii parinti), potrivit careia, „dupa divort, autoritatea parinteasca revine in comun ambilor parinti, in afara de cazul in care instanta decide altfel“, care instituie regula exercitarii in comun a autoritatii parintesti.

Potrivit legislatiei anterioare, si anume art. 42 si 43 din Codul familiei, regula era cea a exercitarii drepturilor parintesti de catre un singur parinte caruia i se incredinta copilul.

In ceea ce priveste aplicarea in timp a prevederilor noului Cod civil, asa cum se retine in doctrina recenta, la care s-a facut trimitere in raport, art. 6 din noul Cod civil contine anumite dispozitii privind aplicarea in timp a legii civile, insa textul stabileste reguli generale in materie, deci reguli care au vocatia sa se aplice si in cazul unor acte normative viitoare, in masura in care acestea nu vor contine dispozitii exprese privind succesiunea legilor in timp.

Astfel, in ceea ce priveste aplicarea in timp a Codului civil din 2009 in raport cu reglementarile anterioare, trebuie avute in vedere si dispozitiile corespunzatoare din Legea nr. 71/2011.

Potrivit art. 223 aflat in cadrul cap. X intitulat „Dispozitii finale“ al Legii nr. 71/2011 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, „daca prin prezenta lege nu se prevede altfel, procesele si cererile in materie civila sau comerciala in curs de solutionare la data intrarii in vigoare a Codului civil se solutioneaza de catre instantele legal investite, in conformitate cu dispozitiile legale, materiale si procedurale in vigoare la data cand acestea au fost pornite“.

Ca atare, prevederile art. 223 se aplica doar daca Legea nr. 71/2011 nu contine norme derogatorii.

Or, potrivit art. 39 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 (articol aflat in sectiunea 1 „Dispozitii tranzitorii si de punere in aplicare a cartii a II-a «Despre familie» a Codului civil“ din cap. IV intitulat „Dispozitii cu privire la cartea a II-a «Despre familie» a Codului civil si cu privire la unele legi“), „divortul pronuntat anterior intrarii in vigoare a Codului civil produce efectele stabilite de legea in vigoare la data cand s-a pronuntat hotararea ramasa irevocabila“.

Astfel, legiuitorul leaga, ca regula, momentul in functie de care trebuie determinata legea aplicabila efectelor divortului nu de data formularii cererii de divort, ci de cea a ramanerii irevocabile a hotararii.

Aceste dispozitii legale sunt consecvente legislatiei aplicabile in materia divortului. Astfel, atat potrivit vechilor norme, art. 39 alin. 1 din Codul familiei, cat si normelor noului Cod civil,art. 382 alin. (1) (interpretat in sensul prevazut de art. 222 din Legea nr. 71/2011), casatoria este desfacuta din ziua cand hotararea prin care s-a pronuntat divortul a ramas irevocabila.

Referirea la cerinta ca „hotararea prin care s-a pronuntat divortul sa fi ramas irevocabila“ ramane valabila inclusiv in contextul intrarii in vigoare a noului Cod de procedura civila, atata timp cat prezentul recurs in interesul legii vizeaza cereri de chemare in judecata formulate chiar inainte de intrarea in vigoare a noului Cod civil, iar potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedura civila, dispozitiile Codului de procedura civila se aplica numai proceselor si executarilor silite incepute dupa intrarea acestuia in vigoare.

Efectele divortului sunt reglementate de prevederile art. 382 si urm. din noul Cod civil, cele cu privire la raporturile dintre parinti si copiii lor minori regasindu-se la art. 396 si urm.

In aceeasi sectiune mentionata anterior (Dispozitii tranzitorii si de punere in aplicare a cartii a II-a „Despre familie“ a Codului civil) se regasesc prevederi derogatorii de la regula mentionata in art. 39 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, pentru anumite situatii, de exemplu, art. 44 (referitor la aplicarea in timp a dispozitiilor art. 386 din noul Cod civil, ce reglementeaza regimul juridic al actelor incheiate in frauda celuilalt sot) si art. 45 (privitor la aplicarea in timp a dispozitiilor art. 388 din noul Cod civil privind acordarea despagubirilor si cele ale art. 390 din noul Cod civil privind acordarea prestatiei compensatorii).

Printre acestea nu se afla dispozitiile ce reglementeaza efectele divortului cu privire la raporturile dintre parinti si copiii lor minori.

Mai mult, prin art. 46 din Legea nr. 71/2011 se prevede expres posibilitatea modificarii inclusiv a dispozitiilor hotararilor judecatoresti privitoare la relatiile personale si patrimoniale dintre copii si parintii lor divortati inainte de intrarea in vigoare a Codului civil, potrivit dispozitiilor art. 403 din noul Cod civil, in cazul schimbarii imprejurarilor avute in vedere la momentul pronuntarii divortului.

Sintagma „divortati inainte de intrarea in vigoare a Codului civil“ nu poate insemna decat divortati prin hotarare irevocabila, intrucat, asa cum s-a mentionat anterior, doar de la aceasta data se produc efectele divortului, cererile accesorii, asa cum sunt cele privind numele purtat dupa divort sau custodia copilului, neputand in mod logic deveni irevocabile separat sau mai devreme.

Interpretand a fortiori acest text de lege se ajunge la concluzia ca prevederile legii noi se aplica relatiilor dintre parinti si copii cu atat mai mult daca divortul se afla pe rol intr-o cale de atac.

In cazul in care partile solicita in apel sau recurs aplicarea normelor noului Cod civil in ceea ce priveste custodia comuna, conform art. 397 din noul Cod civil, nu se poate aprecia ca aceasta cerere ar fi inadmisibila conform art. 294 alin. (1) din Codul de procedura civila, asa cum s-a retinut in unele hotarari in care s-a imbratisat prima opinie prezentata in cadrul pct. 3.1.

Astfel, pe de-o parte, nu s-ar putea retine schimbarea cauzei sau a obiectului litigiului, prin solicitarea aplicarii art. 397 din noul Cod civil, avand in vedere ca in acest caz este vorba despre aplicarea legii in timp, iar nu de modificarea unor elemente ale actiunii civile.

Pe de alta parte, nu se poate retine nici ca ar fi vorba despre o cerere noua formulata direct in apel sau recurs, luand in considerare ca incredintarea spre crestere si educare unuia dintre parinti/exercitarea autoritatii parintesti de catre ambii parinti reprezinta modalitati de exercitare a unei singure masuri de ocrotire care se dispune, potrivit legii, in interesul superior al copilului minor, chiar fara a exista o cerere expresa a sotilor in acest sens, tocmai pentru a se evita lasarea minorilor fara intretinere si ingrijire in perioada de timp pana la formularea in mod expres a unei astfel de cereri de catre parinti sau alte persoane prevazute de lege.

In ceea ce priveste normele de drept a caror aplicare in timp este supusa interpretarii Inaltei Curti in cadrul prezentului recurs in interesul legii, asa cum s-a retinut mai sus, practica neunitara a fost generata de aplicarea dispozitiilor noului Cod civil asupra cererilor referitoare la exercitarea autoritatii parintesti ca urmare a divortului, cereri formulate anterior datei de 1 octombrie 2011, data intrarii in vigoare a noului Cod civil, si aflate, in prezent, pe rolul instantelor de judecata in caile de atac.

Continutul institutiei autoritatii parintesti este prevazut la art. 483 si urm. din noul Cod civil.

Analizand aceste prevederi, concluzia este in sensul ca „exercitarea autoritatii parintesti ca urmare a divortului“ implica nu numai luarea unei decizii cu privire la custodia comuna, reglementata de art. 397 din noul Cod civil care instituie regula in materie, ci si posibila statuare asupra celorlalte aspecte incluse in institutia complexa a autoritatii parintesti, care privesc, de exemplu, situatia existentei exceptiilor de la regula mentionata anterior, locuinta copilului dupa divort, drepturile parintelui separat de copil, stabilirea contributiei parintilor, dispozitiile procedurale specifice.

In concluzie, prevederile art. 396–404 din noul Cod civil, referitoare la efectele divortului cu privire la raporturile dintre parinti si copiii lor minori, sunt aplicabile si cererilor de divort formulate inainte de intrarea in vigoare a noului Cod civil si aflate pe rolul instantelor de judecata in caile de atac, art. 39 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 reprezentand o norma derogatorie de la prevederile art. 223 din aceeasi lege.

Astfel, ICCJ a decis admiterea recursului in interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie si, in consecinta:

In interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 223 raportat la art. 39 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, stabileste ca prevederile art. 396–404 din noul Cod civil, referitoare la efectele divortului cu privire la raporturile dintre parinti si copiii lor minori, sunt aplicabile si cererilor de divort formulate inainte de intrarea in vigoare a noului Cod civil si aflate pe rolul instantelor de judecata in caile de atac.

RIL admis – Acordarea calitatii de luptator in rezistenta anticomunista

de

Problema de drept ce a generat practica neunitara

Obiectul recursului in interesul legii priveste interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, cu modificarile si completarile ulterioare, raportat la art. 1 alin. (3) din acelasi act normativ si art. 2 alin. (1) din Ordonanta de urgenta a

Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calitatii de luptator in rezistenta anticomunista persoanelor condamnate pentru infractiuni savarsite din motive politice persoanelor impotriva carora au fost dispuse, din motive politice, masuri administrative abuzive, precum si persoanelor care au participat la actiuni de impotrivire cu arme si de rasturnare prin forta a regimului comunist instaurat in Romania, aprobata cu modificari si completari prin Legea nr. 568/2001, cu modificarile si completarile ulterioare, in ceea ce priveste stabilirea caracterului politic al deportarii si prizonieratului in fosta U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945.

Examenul jurisprudential

In urma verificarii jurisprudentei la nivelul intregii tari s-a constatat ca interpretarea dispozitiilor legale mai sus indicate s-a realizat in mod diferit de catre instantele de judecata, ceea ce a condus la aplicarea lor diferita si la pronuntarea unor solutii neunitare.

Potrivit primei orientari jurisprudentiale, deportarea si prizonieratul in fosta U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945 nu sunt masuri administrative cu caracter politic in sensul Legii nr. 221/2009, cu modificarile si completarile ulterioare.

Potrivit celei de-a doua orientari a practicii judiciare, deportarea la munca in reconstructia U.R.S.S. si prizonieratul de razboi sunt masuri administrative cu caracter politic in sensul Legii nr. 221/2009, cu modificarile si completarile ulterioare.

Jurisprudenta Inaltei Curti de Casatie si Justitie

Cauzele avand ca obiect actiuni intemeiate pe Legea nr. 221/2009, cu modificarile si completarile ulterioare, prin care s-a solicitat constatarea caracterului politic al deportarii si prizonieratului in U.R.S.S. inainte de 6 martie 1945, au fost solutionate, in faza recursului, in marea lor majoritate, de Sectia I civila, solutia ce s-a impus cu preponderenta fiind cea sustinuta si de procurorul general.

Ulterior, toate cauzele vizand Legea nr. 221/2009 de la nivelul instantei supreme au fost atribuite spre solutionare Sectiei a II-a civile, unde, pe aspectul vizat in prezentul recurs in interesul legii, practica este inca in faza incipienta, fiind pronuntate solutii in sensul celor expuse in prezenta cauza.

Jurisprudenta Curtii Constitutionale

Prin Decizia nr. 150/2012, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 267 din 23 aprilie 2012, s-a respins exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 3 si art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 privind condamnarile cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora, pronuntate in perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989.

Opinia procurorului general

Procurorul general a sustinut prima solutie adoptata in practica instantelor judecatoresti.

Raportul asupra recursului in interesul legii

Ca urmare a analizei dispozitiilor legale relevante, raportate la argumentele sustinute in cadrul celor doua orientari jurisprudentiale expuse, precum si la practica Inaltei Curti de Casatie si Justitie, a Curtii Constitutionale si a Curtii Europene a Drepturilor Omului, in raportul intocmit s-a apreciat, in acord cu opinia exprimata de procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, ca dispozitiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, cu modificarile si completarile ulterioare, raportat la art. 1 alin. (3) din acelasi act normativ si art. 2 alin. (1) din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 214/1999, aprobata cu modificari si completari prin Legea nr. 568/2001, cu modificarile si completarile ulterioare, trebuie interpretate si aplicate in sensul ca deportarea si prizonieratul in fosta U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945 nu sunt masuri administrative cu caracter politic, in sensul Legii nr. 221/2009.

Inalta Curte

Recunoasterea drepturilor prevazute de acest act normativ presupune constatarea caracterului politic al masurilor la care au fost supuse persoanele beneficiare, legiuitorul extinzand aplicarea prevederilor decretului-lege mentionat si asupra celor doua situatii ce sunt supuse analizei in prezenta cauza, respectiv deportarea in strainatate dupa 23 august 1944 si prizonieratul dupa razboi.

Astfel, ICCJ a decis admiterea recursului in interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie si a stabilit ca:

In interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 raportat la art. 1 alin. (3) din acelasi act normativ si art. 2 alin. (1) din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 214/1999, deportarea si prizonieratul in fosta U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945 nu reprezinta masuri administrative cu caracter politic, in sensul Legii nr. 221/2009.

Ce RIL-uri admise de catre ICCJ in ultimul timp

de

Curtea a admis recursul in interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, stabilind ca in interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 94 alin. (3) din Legea 272/2004

privind protectia si promovarea drepturilor copilului, cu modificarile si completarile ulterioare, raportat la art. 129 din acelasi act normativ, ordonanta presedintiala prin care se dispune masura plasarii copilului in regim de urgenta este supusa recursului in termen de 5 zile de la pronuntare, daca s-a dat cu citarea partilor, si de la comunicare, daca s-a dat fara citarea lor, conform art. 582 alin. (1) din Codul de procedura civila.

Decizia 8/2012

ICCJ a admis recursurile in interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie si de Avocatul Poporului, stabilind ca in interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 1 alindomic. (1) lit. d) si e), raportat la art. 4 alin. (1) si (2) din Decretul-lege 118/1990, republicat, atunci cand perioada de stramutare coincide cu perioada de domiciliu obligatoriu, persoana indreptatita poate beneficia de o singura indemnizatie prevazuta de lege, respectiv cea pentru perioada de stramutare.

Curtea a admis recursurile in interesul legii declarate de Colegiul de conducere al Curtii de Apel Bucuresti si de procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, stabilind ca in interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 2 alin. (1) din OUG 4/2005, stagiul complet de cotizare utilizat pentru recalcularea drepturilor de pensie ale persoanelor nevazatoare, drepturi care s-au deschis in perioada 1 iulie 1977 – 31 martie 2001, este cel reglementat de art. 89 din Legea 3/1977 privind pensiile de asigurari sociale de stat si asistenta sociala.

ICCJ a admis patru RIL-uri

de

ICCJ prin Sectiile Unite a solutionat un numar de 4 recursuri in interesul legii in sedinta din 4 aprilie 2011, pe probleme precum masa succesorala sau stabilirea a varstei standard de pensionare si a stagiului complet de cotizare

 

 

 

pentru calcularea pensiilor din sistemul public.

Decizia nr. 2 in dosarul nr. 1/2011
ICCJ a admis recursul in interesul legii formulat de procurorul general al Romaniei si, in consecinta, a stabilit ca, „in situatia actiunilor avand ca obiect constatarea calitatii de unic mostenitor asupra unei mase succesorale, statul nu are calitate procesuala pasiva decat in ipoteza in care pe seama acestuia s-a emis certificat de vacanta succesorala”.

Decizia nr. 3 in dosarul nr. 2/2011
Recursurile in interesul legii in acest caz au fost formulate de Colegiul de Conducere al Curtii de Apel Galati si de procurorul general al Romaniei, iar Curtea a stabilit: „Ca efect al deciziilor Curtii Constitutionale prin care au fost declarate neconstitutionale O.U.G. nr. 136/2008, O.U.G. nr. 151/2008 si O.U.G. nr. 1/2009, dispozitiile O.G. nr. 15/2008, astfel cum a fost aprobata si modificata prin Legea nr. 221/2008, constituie temei legal pentru diferenta dintre drepturile salariale cuvenite functiilor didactice potrivit acestui act normativ si drepturile salariale efectiv incasate, cu incepere de la 1 octombrie 2008 si pana la data de 31 decembrie 2009”.

Decizia nr. 4  in dosarul nr. 3/2011
Instanta Suprema a admis recursul in interesul legii formulat de procurorul general al Romaniei in sensul ca „Modalitatea de stabilire a varstei standard de pensionare si a stagiului complet de cotizare utilizate pentru determinarea punctajului mediu anual in operatiunile de calculare a pensiilor din sistemul public, pentru persoane ale caror drepturi s-au deschis incepand cu data de 1 aprilie 2001 si care beneficiaza de reducerea varstei de pensionare potrivit legii, se realizeaza prin raportare la dispozitiile Anexei nr. 3 la Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii si alte drepturi de asigurari sociale, in sensul ca beneficiaza de reducerea varstelor standard de pensionare care se determina in functie de data formularii cererii de pensionare.

Decizia nr. 5 in dosarul nr. 4/2011
Curtea a admis recursul in interesul legii formulat de procurorul general al Romaniei in sensul ca: „In aplicarea dispozitiilor art. 11 alin. (1) si art. 12 din Legea nr. 85/2006 coroborate cu dispozitiile art. 312 alin. (2)-(4) C.proc.civ., curtea de apel, investita cu solutionarea recursului declarat impotriva hotararii judecatorului sindic prin care s-a respins cererea de deschidere a procedurii insolventei, admitand recursul, va casa hotararea si va trimite cauza judecatorului sindic pentru deschiderea procedurii insolventei.

Dupa redactarea considerentelor si semnarea deciziilor, acestea se vor publica in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I.

Sursa: ICCJ

RIL admis. Interpretarea sintagmei “proces penal in curs”

de

Inalta Curte de Casatie si Justitie, constituita in Sectii Unite, a admis recursul in interesul legii promovat de procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie.

 

 

Prin Decizia nr. 9 din 15 noiembrie 2010 a stabilit ca sintagma „proces penal in curs”, cuprinsa in textul art. 119 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciara in materie penala, modificata, se interpreteaza in sensul ca recunoasterea pe cale incidentala a unei hotarari penale straine sau a unui act juridic strain se poate face si in faza privind punerea in executare a hotararilor penale definitive.

Dupa redactarea considerentelor si semnarea deciziei, aceasta se va publica in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I.

Procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie a promovat acest recurs pe data de 30 septembrie 2010 in vederea interpretarii si aplicarii unitare a dispozitiilor art. 119 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciara in materie penala, modificata. Acceptiunea notiunii de proces penal in curs in cadrul caruia se poate realiza recunoasterea pe cale incidentala a unei hotarari straine (proces penal ce are ca obiect solutionarea unei actiuni penale sau si procese ce au ca obiect actiuni conexe, derivate dintr-o condamnare – contestatii la executare conform art. 461 C.proc.pen., cereri de modificare a pedepsei conform art. 449 C.proc.pen. etc.).

Examenul jurisprudentei penale actuale evidentiaza trei orientari cu privire la acest aspect si, prin urmare, caracterul neunitar al practicii judiciare, astfel:

1. Unele instante, investite cu cereri privind faza de executare, cereri in sustinerea carora era solicitata si recunoasterea unei hotarari penale straine au apreciat ca cererea privind recunoasterea este o etapa prealabila solutionarii cererii de contopire, respectiv a contestatiei la executare, astfel ca in baza art. 119 din Legea nr. 302/2006 privind cooperarea judiciara in materie penala, modificata, s-a dispus recunoasterea pe cale incidentala a sentintelor penale straine (anexe: 1- 8).

In argumentarea acestei solutii s-a sustinut ca interpretarea restrictiva a sintagmei proces penal in curs, in sensul ca prin acesta nu se poate intelege decat procesul care are ca scop solutionarea actiunii penale, astfel cum este definit in art. 1 C.proc.pen., ar aduce grave prejudicii accesului la justitie al persoanei care sesizeaza o instanta de judecata cu solutionarea oricarui incident ivit pe parcursul executarii pedepsei.

Prin urmare, instanta sesizata cu orice incident ivit in materia executarii hotararilor penale este competenta sa procedeze ca o chestiune prealabila, la recunoasterea hotararilor penale straine, aceasta problema punandu-se tocmai pentru a putea fi solutionata cererea de contopire, respectiv contestatia la executare.

2. Aflate in aceeasi ipoteza, alte instante au disjuns cererea avand ca obiect recunoasterea hotararilor judecatoresti pronuntate de instantele straine si au declinat competenta de solutionare a cererii instantei competente in baza art. 42 alin. (1) C.proc.pen. raportat la art. 118 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 (anexe 9- 12).

S-a apreciat ca cererea nu este formulata in cadrul unui proces penal in curs, inteles ca proces care sa poarte asupra solutionarii fondului cauzei, iar nu asupra unor chestiuni vizand faza de executare.

In acelasi timp s-a aratat ca procesul penal in curs cuprinde faza urmaririi penale, a cercetarii judecatoresti si faza in care pot fi exercitate caile ordinare si extraordinare de atac.

3. In sfarsit, alte instante, considerand ambele cereri, atat cea privind faza de executare, cat si cea referitoare la recunoasterea unei hotarari penale straine, ca fiind cereri principale, au procedat la solutionarea acestora facand aplicarea art. 118 din Legea nr. 302/2004, modificata, inclusiv in ceea ce priveste competenta [art. 118 alin. (2) din aceeasi lege; anexe 13 – 25].

Apreciez ca recunoasterea unei hotarari straine se poate realiza si in cadrul proceselor ce au ca obiect actiuni conexe, derivate dintr-o condamnare (contestatii la executare conform art. 461 C.proc.pen., cereri de modificare a pedepsei conform art. 449 C.proc.pen. etc.) ca procese penale in curs, fiind aplicabile dispozitiile art. 119 din Legea nr. 302/2004 modificata.

Premisele legale ale practicii neunitare ce fac obiectul prezentului recurs in interesul legii sunt urmatoarele :

Dispozitiile art. 119 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciara in materie penala, modificata, reglementeaza procedura de recunoastere pe cale incidentala a hotararilor penale si a actelor judiciare straine. Potrivit acestor dispozitii legale recunoasterea se poate face pe cale incidentala in cadrul unui proces penal in curs de catre procuror in faza de urmarire penala si de catre instanta de judecata in fata careia cauza este pendinte.

In doctrina romana procesul penal a fost definit prin raportare la dispozitiile art. 1 alin. (1) C.proc.pen. potrivit carora procesul penal are ca scop constatarea la timp si in mod complet a faptelor care constituie infractiuni, astfel ca orice persoana care a savarsit o infractiune sa fie pedepsita potrivit vinovatiei sale si nicio persoana nevinovata sa nu fie trasa la raspundere penala. S-a stabilit ca procesul penal este o activitate complexa desfasurata coordonat si progresiv de organele judiciare in conformitate cu legea, cu participarea activa a partilor, in scopul constatarii la timp si in mod complet a faptelor ce constituie infractiuni, astfel incat orice persoana care a comis o infractiune sa fie pedepsita potrivit vinovatiei sale si nicio persoana nevinovata sa nu fie trasa la raspundere penala. In acelasi timp, procesul penal a fost definit ca fiind „o activitate progresiva care are ca scop constatarea violarii legei penale, si aflarea autoritatilor violatiunei, trecand la declararea judiciara a vinovatilor si la aplicarea pedepselor si, in fine, sfarsind cu punerea in executare a condamnatiunilor”.

Prin urmare, denumirea de proces penal provine de la specificul activitatii judiciare care se desfasoara progresiv incepand cu descoperirea infractiunii si pana la condamnarea inculpatilor si punerea in executare a hotararii judecatoresti penale. Din analiza definitiilor procesului penal rezulta ca in structura acestuia se disting trei faze.

Potrivit Partii Speciale a Codului de procedura penala: fazele procesului penal sunt: urmarirea penala (Titlul 1, art. 200 – 286), judecata (Titlul II art.278 – 4142) si executarea hotararilor penale (Titlul III art. 415-464)

Executarea hotararilor judecatoresti penale cuprinde intreaga procedura prin care se pune in aplicare hotararea penala definitiva, urmarindu-se realizarea scopului legii penale si a legii procesual penale. Limita initiala a acestei faze procesuale este reprezentata de momentul ramanerii definitive a hotararii penale iar limita finala o constituie momentul punerii efective in executare a dispozitiilor din hotarare. In acelasi timp, faza executarii hotararilor judecatoresti cuprinde si etapa eventualelor schimbari ce pot interveni in cursul executarii. Pe de alta parte, pe langa aceste consideratii de ordin general se impun si precizarile ce urmeaza. Recunoasterea hotararilor penale sau a altor acte judiciare straine, inclusiv pe cale incidentala a fost reglementata anterior in Codul de procedura penala (Partea speciala, Titlul III, Capitolul V, Sectiunea III, art.519 – 521). Aceste dispozitii au functionat pana la 1 septembrie 2004 cand au fost expres abrogate prin art. 188 lit. d) din Legea nr.302/2004 (procedura de recunoastere a hotararii straine fiind, in continuare, reglementata de art.119 din Legea nr.302/2004, anterior modificarii prin Legea nr. 224/2006, reglementandu-se insa numai o recunoastere pe cale principala).

Prin Legea nr.224/2006, art. I, pct. 78, a fost reglementata si procedura recunoasterii pe cale incidentala (actualul art.119).

Este de observat ca dispozitiile art. 119 din Legea nr. 302/2004 modificata sunt identice cu cele ale fostului art. 519 alin. (2) C.proc.pen., fiind, de fapt, o preluare a acestora. Atat fostul art. 519 alin. (2) C.proc.pen., cat si art. 119 din Legea nr. 302/2004 modificata se refera la un proces penal in curs in cadrul caruia se realizeaza o recunoastere incidentala. Datorita acestei identitati, isi pastreaza actualitatea si valabilitatea acceptiunile doctrinare si jurisprudentiale privind notiunea de proces penal, formulate in legatura cu recunoasterea incidentala. Astfel in lamurirea notiunii de proces penal in curs se utilizeaza notiunea de cauza pendinte, fara a se face distinctie in functie de obiectul cauzei – solutionarea actiunii penale ori solutionarea unei actiuni/cereri vizand faza de executare in cadrul unui proces intemeiat pe dispozitiile art.449 C.proc.pen.

Prin urmare, in situatia cauzelor penale ce vizeaza faza executarii hotararilor penale definitive (de exemplu: contestatia la executare conform art.461 din Codul de procedura penala, cereri de modificare a pedepselor conform art. 449 din acelasi cod) ne aflam in cadrul unui proces penal in curs.

Interpretarea restrictiva a sintagmei „proces penal in curs” (utilizata de legiuitor in cuprinsul art.119 alin.2 din Legea nr.302/2004, modificata) in sensul ca prin acesta nu se poate intelege decat procesul care are ca scop solutionarea actiunii penale, astfel cum este definit in art. 1 C.proc.pen., ar aduce grave prejudicii accesului la justitie prevazut de art.21 din Constitutia Romaniei si de art.6 din Conventia europeana a drepturilor omului

Ne puteti scrie gratuit pe whatsapp 0745150894!