apel

Avocat in 2023

de

Avocat in 2023

Avocat in 2023
Avocat in 2023

 

În 2023, profesia de avocat va fi la fel de importantă ca întotdeauna. Într-o lume în continuă schimbare și evoluție, avocații vor juca un rol vital în asigurarea justiției și protejarea drepturilor și intereselor clienților lor. În acest articol SEO, vom explora mai multe aspecte legate de profesia de avocat în anul 2023.

Primul aspect pe care dorim să-l abordăm este tehnologia. În ultimii ani, tehnologia a avut un impact semnificativ asupra profesiei de avocat, iar acest trend se va menține și în 2023. Din ce în ce mai mulți avocați utilizează tehnologii moderne pentru a gestiona cazurile lor, cum ar fi aplicații mobile, software de gestionare a cazurilor sau de comunicare cu clienții.

Un alt aspect important este diversitatea. În ultimii ani, am asistat la o creștere semnificativă a diversității în profesia de avocat. Această tendință va continua și în 2023, cu mai mulți avocați proveniți din medii diverse și cu o varietate mai mare de experiențe și puncte de vedere. Acest lucru va ajuta la asigurarea unei perspective mai largi și mai echilibrate în tratarea cazurilor.

Cum se stabilesc daunele morale ? #coltuc

de
Stabilire daune morale Iccj

#avocatcoltuc

 

Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că, alături de celelalte criterii de evaluare a despăgubirilor, jurisprudența este un reper în stabilirea cuantumului daunelor morale, menită scopului de a nu se ajunge la discrepanțe majore între cuantumul sumelor acordate persoanelor îndreptățite.

În speță, argumentul instanței de apel („apelanta-pârâtă nu a depus jurisprudența în spețe similare din care să rezulte că despăgubirile acordate au fost mult mai mici decât cele din cauză, ci doar a enumerat anumite decizii de speță, pe care Curtea nu le poate lua în considerare, neputând stabili dacă situațiile din cauzele respective au elemente de similitudine cu litigiul de față„) este nelegal, întrucât apelanta-pârâtă a indicat în mod concret decizii de speță și a invocat, ca motiv de apel, faptul că legislația nu cuprinde criterii concrete de evaluare, jurisprudența fiind unicul criteriu oferit de lege, iar instanțele de judecată au obligația de a face o corectă aplicare a acestuia, astfel încât curtea de apel trebuia să manifeste preocupare în a analiza jurisprudența din cauze similare, pentru a cuantifica daunele morale în acord cu practica constantă, unitară în materie.

(Decizia nr. 422 din 14 februarie 2018, pronunțată de Secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție)

avocat gratuit online

de

avocat gratuit online

  1. Un drept fundamental pentru toți cetățenii este accesul la un avocat gratuit.
  2. Oamenii care nu își pot permite un avocat particular au dreptul la asistență juridică gratuită.
  3. Un avocat de oficiu este pus la dispoziția celor care nu își pot permite să plătească un avocat.
  4. Avocatul gratuit poate oferi consiliere juridică și asistență în instanță.
  5. Toți cetățenii au dreptul la apărare, indiferent de situația financiară.
  6. Avocatul gratuit poate asigura un proces echitabil și corect.
  7. Asistența juridică gratuită poate fi oferită în cazuri civile și penale.
  8. Cei care beneficiază de avocat gratuit pot fi reprezentați în fața instanțelor de judecată.
  9. Avocatul gratuit poate oferi asistență pentru redactarea unui act juridic.
  10. Asistența juridică gratuită poate fi acordată și în cazuri de divorț sau custodie a copiilor.
  11. Un avocat de oficiu poate oferi asistență juridică și în cazuri de discriminare sau hărțuire.
  12. Persoanele cu dizabilități sau cu probleme de sănătate mentală pot beneficia de asistență juridică gratuită.
  13. Avocatul gratuit poate ajuta persoanele care au fost victimele unui abuz sau infracțiuni.
  14. Oamenii care sunt arestați și nu își pot permite un avocat pot beneficia de asistență juridică gratuită.
  15. Avocatul gratuit poate oferi asistență în cazuri de asistență socială și ajutor public.
  16. Cei care nu vorbesc limba majoritară a țării pot beneficia de servicii de interpretare oferite de avocatul gratuit.
  17. Un avocat de oficiu poate ajuta persoanele care sunt deportate sau au probleme de imigrare.
  18. Asistența juridică gratuită poate fi acordată și în cazuri de drepturi de proprietate intelectuală.
  19. Cei care sunt implicați în accidente de mașină sau alte incidente pot beneficia de asistență juridică gratuită.
  20. Un avocat de oficiu poate oferi asistență pentru a obține dreptul de azil sau de refugiat.
  21. Cei care sunt implicați în dispute de locuințe sau chirii pot beneficia de asistență juridică gratuită.
  22. Persoanele care sunt implicate în dispute de muncă sau salarii neplătite pot beneficia de avocatul gratuit.
  23. Un avocat de oficiu poate ajuta persoanele care sunt implicate în dispute de contracte sau drepturile consumatorilor.
  24. Cei care sunt implicați în dispute de moștenire pot beneficia de asistența juridică gratuită.
  25. Avocatul gratuit

Avocatul gratuit este un serviciu care oferă posibilitatea de a discuta cu un avocat fără a plăti nicio taxă. Aceasta poate fi realizată prin intermediul telefonului sau printr-o întâlnire în persoană, în funcție de preferințele dumneavoastră.
Dacă aveți nevoie de ajutor pentru înțelegerea drepturilor dumneavoastră ca angajat sau dacă există probleme legate de contractul dumneavoastră de muncă, atunci vorbirea cu un avocat ar putea fi benefică pentru dumneavoastră. Dacă aceasta este o opțiune care vă interesează și doriți mai multe informații despre cum funcționează, citiți mai departe!

Beneficiile avocatului gratuit

Beneficiile avocatului gratuit sunt numeroase. Puteți economisi bani, obțineți sfaturi de la experți și chiar obțineți o consultație gratuită.

Ce tipuri de consultanță legală sunt disponibile gratuit?

Consultanța legală gratuită este disponibilă pentru o varietate de tipuri de cazuri. De exemplu, dacă treceți printr-un divorț sau o luptă pentru custodie, consultanța legală gratuită poate ajuta să înțelegeți drepturile și opțiunile dumneavoastră. Dacă sunteți acuzat de o infracțiune, consultanța legală gratuită poate ajuta să explice ce se întâmplă în continuare și cum să vă protejați în timpul procesului. Consultanța legală gratuită acoperă, de asemenea, problemele de dreptul muncii, cum ar fi procesele de discriminare, procesele de concediere abuzivă și disputele salariale/orare dintre angajați și angajatori. În cele din urmă, dacă există o problemă legată de un contract (cum ar fi un acord între două părți), atunci consultanța legală gratuită poate fi obținută de la avocații specializați în dreptul contractelor.

Găsirea avocatului gratuit

Dacă căutați avocatul gratuit, există multe opțiuni disponibile. Unele dintre cele mai comune locuri pentru a-l găsi sunt:

  • Firmele de avocatură
  • Clinici legale
  • Societățile de ajutor legal
  • Servicii pro bono

Cum să profitați la maximum de avocatul gratuit

Dacă căutați avocatul gratuit, iată câteva sfaturi despre cum să profitați la maximum de el:

  • Fii pregătit. Înainte de întâlnirea cu avocatul, documentați-vă și pregătiți-vă cu întrebări.
  • Nu mințiți sau exagerați. S-ar putea să credeți că exagerarea unei povești va ajuta cazul dumneavoastră, dar este mai bine să fiți onest și direct cu situația dumneavoastră decât să încercați să-l înșelați pe avocat pentru a vă ajuta mai mult decât poate (și să-i irosiți timpul).
  • Urmați după întâlnire cu avocatul – nu așteptați până în ultimul moment! Acest lucru este deosebit de important dacă există probleme legate de custodia copiilor sau probleme de dreptul familiei, deoarece aceste cazuri necesită comunicare constantă între părțile implicate, pentru a nu cădea în capcana mai târziu, când lucrurile devin mai complicate decât se aștepta.

Concluzie

Avocatul gratuit este o resursă importantă pentru oamenii care au nevoie de ea. Poate ajuta să obțineți informațiile și suportul necesare pentru a lua decizii cu privire la cazul dumneavoastră,

 

Cabinetul de avocat Coltuc Marius a fost infiintat ca urmare a unei decizii de peste 16 ani de practica in domeniul avocaturii dupa o lunga colaborare cu o echipa de avocati profesionisti din Bucuresti

 

In cadrul acestui cabinet de avocat oferim servicii juridice de asistare sau reprezentare juridica de catre avocati pentru toate instantele judecatoresti

 

Avem o experienta de peste 16 ani in domeniul juridic in diverse domenii ale dreptului penal,civil,fiscal,familiei,drept contencios administrativ

Consultanta juridica este o prioritate.Infiintam firme si srl in 2018

Consultanta gratuita este avuta in vedere in cadrului Cabinetului de avocat Coltuc

Suntem profesionisti in litigii impotriva bancilor si foarte buni avocati impotriva executarii silite

Ne gasiti pe www.coltuc.ro

Ne puteti citi articolele pe www.coltuc.ro/blog

Ne puteti urmari apartiile tv pe https://www.youtube.com/watch?v=g0Ylmb0XhTs

Ne puteti citi comunicatele de presa ale Cabinetului de avocat Coltuc https://www.agerpres.ro/ots/2017/06/06/avocat-coltuc-veste-incredibila-de-la-ccr-ati-pierdut-un-proces-cu-banca-in-2013-2017-aveti-30-de-zile-sa-depuneti-recurs-12-24-36

Cabinetul de avocat Coltuc este localizat pe google maps aici

https://www.google.com/maps?q=coltuc&biw=1422&bih=649&dpr=1.13&um=1&ie=UTF-8&sa=X&ved=0ahUKEwj5iezBhJTdAhVOKywKHfjJD9oQ_AUICygC

Puteti scrie avocatului Coltuc pe whatsapp 0745.150.894

Sau email : avocat@coltuc.ro

 

Contestaţie creditor Legea 77/2016 dare în plată 2018.Fond,apel si recurs

de
Nr. unic (nr. format vechi) : 5333/314/2018
Data inregistrarii 18.06.2018
Data ultimei modificari: 18.06.2018
Sectie: .
Materie: Civil
Obiect: contestaţie creditor Legea 77/2016 dare în plată
Stadiu procesual: Fond

 

Părţi

Nu există informaţii.

 

Şedinţe

Nu există informaţii.

 

Căi atac

Nu există informaţii.

Hotararile de condamnare din apel devin executorii – NCPP

de

Sentinta pronuntata in apel definitiva - NCPP

In noul cod de procedura penala, recursul in casatie devine cale extraordinara de atac si va fi judecat de instanta suprema doar dupa ce un magistrat se asigura in prealabil ca exista motive intemeiate sa fie analizat.

 

https://plus.google.com/110371156225898714711/posts/Hy9b77a1anr

 

 


 

 

 

 

 

Condamnarile date la instantele inferioare nu mai pot fi modificate, decat daca judecatorul care a dispus condamnarea a incalcat limitele de pedeapsa.

Apel, apel incident, provocat, apelul intimatului

de

Apel, apel incident, provocat, apelul intimatului

apel, calea ordinară de atac, suspensivă de executare, prin intermediul căreia cauza este supusă unei noi judecăţi, în fapt şi drept, de către o instanţă superioară, care poate reforma, desfiinţa sau anula hotărârea atacată.

apel – cale ordinară de atac, reglementată de art. 361-385 C. proc. pen., în cadrul căreia instanţa superioară celei care a pronunţat hotărârea efectuează o nouă judecată în fond a cauzei, cu aprecierea probelor de la dosar şi cu posibilitatea administrării de noi probe. Apelul presupune o nouă judecată în fond privind ansamblul chestiunilor de fapt şi de drept şi tinde spre reformarea hotărârii date în prima instanţă în cazul în care aceasta nu reflectă adevărul.

APEL, cale de atac de drept comun de reformare ori de anulare prin care partea nemulţumită ori procurorul aduce procesul în faţa unei jurisdicţii de grad superior. Apelul este o cale de atac ordinară, suspensivă de executare şi devolutivă. Astfel, hotărârile date în primă instanţă de judecătorie sunt supuse apelului la tribunal, iar hotărârile date în primă instanţă de tribunal sunt supuse apelului la curtea de apel. împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecăţii. Termenul de apel este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă în lege nu se prevede altfel. Cererea de apel trebuie să cuprindă: a) numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi după caz, numărul de înmatriculare la registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul fiscal, contul bancar; b) arătarea hotărârii care se atacă; c) motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul; d) dovezile invocate în susţinerea apelului; e) semnătura. Cerinţele de la pct. b) şi e) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii iar cele de la pct. c) şi d), sub sancţiunea decăderii. Aceste cerinţe pot fi împlinite până cel mai târziu la prima zi de înfăţişare, iar lipsa semnăturii poate fi împlinită totuşi în cursul judecăţii. La cererea de apel se alătură atâtea copii câţi intimaţi sunt. Apelul se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă, sub sancţiunea nulităţii.

în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi. Se pot cere însă dobânzi, rate, venituri ajunse la termen şi orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanţe, inclusiv compensaţia legală. Instanţa de apel poate încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, precum şi administrarea altor probe dacă le consideră necesare pentru soluţionarea cauzei. Astfel, în cazul în care se constată că în mod eronat prima instanţă a rezolvat procesul fară a intra în cercetarea fondului şi instanţa de apel, găsind apelul întemeiat, va anula hotărârea apelată, va evoca fondul şi va judeca procesul, pronunţând o hotărâre definitivă.

apel incident, v. apelul intimatului.

apel provocat, v. apelul intimatului.

apelul intimatului, cerere distinctă a intimatului prin care acesta poate: a) să adere la apelul principal formulat anterior de partea potrivnică, respectiv să solicite schimbarea hotărârii primei instanţe în favoarea sa (deşi legea noastră foloseşte termenul de „aderare la apel”, acest termen este impropriu, întrucât intimatul nu solicită şi el ceea ce solicită apelantul principal, nu achiesează la apelul principal, ci urmăreşte reformarea hotărârii în avantajul său, iar nu al adversarului); b) în caz de coparticipare procesuală, precum şi atunci când la prima instanţă au intervenit terţe persoane în proces, să declare apel împotriva altui intimat sau unei persoane care a figurat în primă instanţă şi care nu este parte în apelul principal, dacă acesta din urmă ar fi de natură să producă consecinţe asupra situaţiei sale juridice în proces. Cererea intimatului se poate face chiar după împlinirea termenului de apel, până la prima zi de înfăţişare în apel. Dacă apelantul principal îşi retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, cererea intimatului rămâne fără efecte. Dacă ea a fost formulată însă înăuntrul termenului de apel, ea se consideră apel principal [sin. aderare la apel; apel incident – pentru ipoteza de la lit. a); apel provocat – pentru ipoteza de la lit. b)].

apel la mila publicului – solicitarea unui ajutor material adresată unor persoane într-un mod care să suscite mila acestora. Dacă fapta este săvârşită în mod repetat de către o persoană care are capacitate de a munci, constituie infracţiune.

Act administrativ. Acţiune în contencios administrativ. Termen de prescripţie.

de

Prin cererea adresată Curţii de Apel Bacău MD a chemat în judecată Inspectoratul Şcolar al Judeţului Neamţ şi Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului pentru ca instanţa să dispună: anularea Ordinului 4156/1.06.2006 de eliberare din funcţie emis de Ministerul Educaţiei, obligarea Inspectoratului Şcolar Neamţ să solicite reintegrarea reclamantului în funcţia de director al Colegiului Naţional „ŞM”, obligarea M.E.C. să emită ordinul de reintegrare în funcţie şi plata drepturilor salariale.

In motivarea cererii, reclamantul a arătat că Inspectoratul Şcolar Judeţean Neamţ i-a acordat calificativul „nesatisfăcător” prin decizia nr.2833/23.12.2005, decizie pe care a atacat-o în instanţă, iar prin decizia nr.312 din 3.05.2007 a Curţii de Apei Bacău actul I.S.J. Neamţ a fost anulat.

Reclamantul a precizat că, deşi cauza privind anularea calificativului acordat se afla încă pe rolul instanţei, Inspectoratul Şcolar Judeţean Neamţ a înaintat către M.E.C adresa nr.309/2006 în baza căreia s-a emis Ordinul 4156/1.06.2006 prin care a fost eliberat din funcţia de director, ordin care face obiectul dosarului de fată.

Prin întâmpinarea formulată în dosar, Ministerul Educaţiei Cercetării şi Tineretului a invocat: excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile, arătând că reclamantul nu s-a adresat autorităţii emitente, înainte de a se adresa instanţei, pentru revocarea actului administrativ atacat şi excepţia tardivităţii formulării acţiunii, acţiunea fiind formulată cu depăşirea termenului de un an, calculat de la data emiterii actului.

Aceleaşi excepţii au fost invocate prin întâmpinare şi de către Inspectoratul Şcolar Judeţean Neamţ.

Prin sentinţa civilă nr.123 din 1 octombrie 2007, a Curţii de Apel Bacău, au fost respinse excepţiile invocate şi a fost admisă în parte acţiunea, fiind respins capătul de cerere privind reintegrarea în funcţia de director.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a avut în vedere că procedura prealabilă a fost îndeplinită de reclamant fiind depuse la dosar înscrisuri doveditoare în acest sens.

Cu privire la excepţia de tardivitate invocată de pârâţi , s-a reţinut că în fapt a fost întrerupt cursul prescripţiei prin introducerea unei cereri de chemare în judecată, până la soluţionarea irevocabila a litigiului privind decizia nr. 2833/2005, de acordare a calificativului act ce a stat la baza emiterii ordinului de eliberare din funcţie, astfel încât acţiunea reclamantului este exercitată înăuntrul termenului prevăzut de lege.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâtele.

I. In motivarea recursului său, pârâtul Inspectoratul Şcolar Judeţean (IŞJ) Neamţ critică sentinţa ca netemeinică şi nelegală arătând că:

–                 Instanţa a respins în mod greşit excepţia tardivităţii acţiunii – invocată de pârât – şi a reţinut că termenul de prescripţie ar fi fost întrerupt pe perioada soluţionării acţiunii din dosarul nr.390/32/ 2007 al Curţii de Apel Bacău.

–                 Consideră recurentul că această concluzie este greşită întrucât în acel dosar reclamantul a solicitat anularea deciziei I.S.J. Neamţ de stabilire a punctajului reclamantului pentru anul şcolar 2004 – 2005, câtă vreme în cauza de fată el a solicitat anularea ordinului Ministerul Educaţiei şi Cercetării (M.E.C.) de eliberare din funcţie.

–                 Potrivit Legii nr.554/2004, cererea prin care se solicită anularea unui act se introduce într-un termen de 6 luni de la data primirii răspunsului la plângerea prealabilă, iar în speţă MEC a răspuns plângerii prealabile a reclamantului la 14 iunie 2006, iar acţiunea a fost formulată după un an, la 14 iunie 2007.

II. Prin recursul său, pârâtul MEC reiterează excepţia tardivităţii acţiunii, cu aceleaşi argumentate invocate de primul pârât – I.S.J. Neamţ – în recursul său.

Recursul se fondează

1.          Conform dispoziţiilor art.ll alin. (5) din Legea nr.554/2004, termenul de 6 luni de introducere a acţiunii în anularea unui act administrativ individual este unul de prescripţie, şi se calculează de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă.

Fiind un termen de prescripţie, el este susceptibil de întrerupere în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art.16 din Decretul nr.167/1058.

În speţă, instanţa de fond a aplicat în mod greşit aceste dispoziţii fără a observa că, pentru a opera în cauză, întreruperea prescripţiei trebuia să fie cauzată de introducerea unei cereri de chemare în judecată având ca obiect chiar actul administrativ individual în legătură cu care s-a formulat plângerea prealabilă, iar nu un alt act administrativ.

Situaţia de fapt că cele două acte administrative au fost emise succesiv şi sunt legate cauzal nu îndreptăţeşte instanţa să extindă cauzele de întrerupere a prescripţiei dincolo de cele menţionate restrictiv de către legiuitor.

Nimic nu-1 împiedica pe reclamant ca, formulând acţiunea împotriva ordinului de eliberare din funcţie în termenul de 6 luni de la primirea răspunsului la plângerea prealabilă, să solicite apoi suspendarea judecăţii, în temeiul art.244 pct.l C. proc.civ. până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii de anulare a deciziei de stabilire a calificativului.

2.          Chiar dacă s-ar admite ipoteza că, în speţă, trebuie aplicat termenul de 1 an prevăzut de dispoziţiile art.ll alin. (2) din Legea nr.554/2004, iar „motivele temeinice” despre care menţionează textul ar fi existenţa pe rolul instanţei a acţiunii în anularea
deciziei nr.2833/23 decembrie 2005 a I.Ş.J. Neamţ, se constată că reclamantului i-a fost comunicat ordinul de eliberare din funcţie la 1 iunie 2006 iar acţiunea împotriva acestuia a fost depusă la Curtea de Apel Bucureşti la 14 iunie 2007.

Aşadar, termenul de decădere de un an a fost şi el depăşit, iar spre deosebire de cel de prescripţie – de 6 luni – el nu este susceptibil de întrerupere ori suspendare.

Ca urmare, Curtea de fată, modificând în tot sentinţa, a respins acţiunea ca tardivă.

Act adminstrativ cu caracter normativ emis în vederea executării unei legi. Abrogarea legii. Consecinţe asupra dreptului la acţiune.

de

În dosarul nr.4739/2005 aflat pe rolul Tribunalului Sibiu – Secţia comercială şi de contencios administrativ, reclamantul LM a invocat în temeiul art.4 din Legea nr. 554/2004 excepţia de nelegalitate a  dispoziţiilor art.32, 33 alin. (1) şi (3), art.37  şi art. 40 din H.G. nr. 867/2003.

În motivarea excepţiei de nelegalitate, s-a susţinut că  prevederile contestate contravin dispoziţiilor art.42 alin. (1) şi (2)  din Legea nr.318/2003 privind energia  electrică, întrucât  impun fără temei legal obţinerea prealabilă de către beneficiar prin intermediul furnizorului monopolist a unui aviz tehnic  de  racordare, ceea ce reprezintă o adăugare la lege, în sensul  că  se substituie  noţiunea  de  contract  de  furnizare a energiei electrice  cu aceea de  contract de  racordare.

Reclamantul a mai arătat că prin obligaţia impusă beneficiarului de a  plăti tarifele  de racordare, stabilit  într-o manieră  exclusivă şi fără negociere, este  anulată aplicarea prevederilor art.42  din Legea nr.318/2003 în privinţa accesului esenţial la o utilitate absolută necesară şi astfel, în interiorul unui monopol, se  oferă  pârghii discreţionare de  speculare  economică în sens negativ  a intereselor private  în favoarea  distribuitorului monopolist.

Curtea de Apel Alba Iulia a respins excepţia de nelegalitate ca inadmisibilă prin sentinţa civilă nr.119 din 07 iulie  2006, dar  această hotărâre  a  fost casată, ca urmare  a  admiterii de către Înalta  Curte de Casaţie şi Justiţie -Secţia de contencios administrativ şi fiscal a recursului declarat  de  reclamant. Instanţa  de recurs  a  dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, reţinând că, potrivit art.4 alin. (1) din Legea nr.554/2004, legalitatea unui act administrativ unilateral poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate.

În fond după casare, Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia comercială şi de contencios administrativ a  admis excepţia de nelegalitate invocată de reclamant şi a constatat nelegalitatea prevederilor art.32, art.33 alin. (1) şi (3), art.37 şi art.40 din H.G. nr. 867/2003.

Instanţa de fond a respins excepţia lipsei de obiect invocată de  pârâtul Guvernul României, cu motivarea  că, după abrogarea Legii nr.318/2003 prin Legea nr.13/2007, nu a  fost  abrogată H.G. nr. 867/2003.

Pe  fondul cauzei, s-a  constatat nelegalitatea prevederilor contestate  de reclamant, reţinându-se că au fost  încălcate dispoziţiile Legii nr.318/2003, care nu condiţionează obţinerea prealabilă de către  beneficiar  a unui aviz tehnic  de racordare.

Astfel, s-a  avut în vedere  că prin art.37 alin. (1) din H.G. nr.867/2003 se impun beneficiarului cheltuielile  legate de  modificarea  sau devierea  reţelelor publice  existente, iar pe de altă parte, prin art.40 din acelaşi act  normativ, se  impune  beneficiarului valoarea lucrărilor contractate de  operatorul de reţea cu terţe societăţi – agreate de operatorul de reţea, valoare care  se  include  în tariful de  racordare  şi deci toate  costurile racordării sunt impuse beneficiarului prin simpla voinţă a  angajaţilor  operatorului de reţea.

Împotriva acestei  sentinţe pârâţii societatea comercială Filiala de Distribuţie a Energiei Electrice – Electrica Distribuţie Transilvania Sud – Sucursala S şi Guvernul României, susţinând că în mod greşit a  fost  admisă excepţia de nelegalitate a prevederilor art.32, 33 alin. (1) şi (3), art.37 şi art.40 din H.G. nr. 867/2003, pentru  aprobarea Regulamentului privind racordarea  utilizatorilor la reţelele  electrice  de interes public.

Recurenţii au arătat că hotărârea contestată a fost  elaborată în baza Legii nr.318/2003 a energiei electrice şi a art.2 lit.a), art.9 lit.a), art.13 alin. (1) şi art.19 din O.U.G. nr.63/1998 privind energia electrică şi termică, potrivit cărora deţinătorii reţelelor de transport şi distribuţie a energiei electrice au obligaţia să racordeze la  reţelele lor, în condiţiile legii, orice solicitant, persoană fizică sau juridică. În acest sens, s-a precizat  că Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei a  elaborat Regulamentul privind racordarea  utilizatorilor la astfel de reţele electrice de interes  public, cu scopul de a se asigura accesul nediscriminatoriu al utilizatorilor la aceste reţele şi a stabilit tarifele de racordare.

Recurenţii au învederat că obligaţia parcurgerii procedurii prealabile a racordării a  fost instituită prin art.35 din H.G. nr.1007/2004, care a prevăzut că nu se poate încheia contractul de  furnizare  în lipsa avizului tehnic  de racordare, astfel  încât este  greşită concluzia  instanţei de  fond că este posibilă încheierea directă a contractului de  furnizare.

În recursul declarat de pârâtul Guvernul României a fost criticată şi soluţia dată excepţiei privind lipsa  de  obiect, cu motivarea că instanţa  de  fond  a interpretat  eronat prevederile art.4 alin. (3) din Legea nr.24/2000, considerând că H.G. nr.867/2003, continuă să producă efecte  juridice  şi după abrogarea  legii în baza căreia  a fost adoptată şi anume, după abrogarea Legii nr.318/2003 a energiei electrice.

Recursurile sunt întemeiate.

Instanţa de fond a respins  în mod  greşit excepţia lipsei de obiect invocată de Guvernul României, considerând fără temei legal că actul administrativ contestat în cauză continuă să-şi producă efectele şi după abrogarea actului normativ de nivel superior  în baza căruia  a fost  emis.

Conform normelor de  tehnică legislativă cuprinse  în art.4 alin. (3) din Legea  nr.24/2000, actele normative  date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului se  emit  în limitele şi potrivit  normelor care le ordonă.

Raportat la aceste prevederi legale, se  constată că H.G. nr.867/2003, ca act administrativ subsecvent  Legii nr.318/2003 a energiei electrice, nu mai poate produce  efecte după abrogarea legii în temeiul căreia a fost  emisă. Legea nr.318/2003 a fost abrogată expres prin Legea nr.13/2007, care de altfel a prevăzut un termen de 6 luni pentru elaborarea  normelor de aplicare.

Criticile formulate de recurenţi pe fondul cauzei sunt de asemenea  întemeiate, constatându-se că a  fost greşit  admisă excepţia  de nelegalitate invocată de  intimatul-reclamant cu privire la dispoziţiile art.32, art.33 alin. (1) şi (3), art.37 şi art.40 din H.G nr. 867/2003.

Instanţa  de  fond a  reţinut eronat  că prin acest act administrativ  au fost  instituite  obligaţia  obţinerii  contra cost a avizului tehnic de racordare şi procedura prealabilă a racordării.

Din nota  de  fundamentare a hotărârii contestate  rezultă că o asemenea  reglementare a fost prevăzută  prin H.G. nr.2/1992 privind  realizarea lucrărilor de alimentare cu energie  electrică a  noilor  consumatori.

Adoptarea H.G. nr. 867/2003 s-a impus pentru corelarea  Regulamentului privind  racordarea utilizatorilor la reţelele electrice  de  interes public cu legislaţia în vigoare privind autorizarea construcţiilor şi cea referitoare la proprietatea  publică, astfel încât apare ca nefondată susţinerea  intimatului-reclamant că nu exista obligaţia racordării la reţelele electrice anterior adoptării acestui act normativ.

De asemenea, se reţine că, potrivit art.35 şi art.82  lit. c) din H.G. nr.1007/2004, contractul de furnizare nu se poate încheia în lipsa  avizului tehnic de racordare şi contractul de  furnizare se încheie în condiţiile stabilite prin avizul tehnic de racordare, care constituie partea integrantă a contractului de furnizare a  energiei electrice.

În consecinţă, este eronată  concluzia instanţei de fond privind lipsa unui temei legal pentru reglementarea contestată de intimatul-reclamant pe calea excepţiei de nelegalitate.

Recursurile au fost admise.

Funcţie publică. Reorganizarea instituţiei. Încetarea funcţiei. Caz în care nu este posibilă încadrarea în alt post, conform art.92 lit.d din Legea nr.188/1999

de

Reclamantul G. E. a chemat în judecată Inspectoratul de Protecţie a Mediului Braşov şi pe D. A., pentru anularea actului administrativ de încetare a funcţiei şi reintegrarea sa în funcţie.

Curtea de apel Braşov, având în vedere art.92 lit.d din Legea nr.188/1999, a respins acţiunea ca neîntemeiată, pârâtul I.P.M Braşov dovedind că s-a produs o reorganizare a instituţiei şi că s-au redus posturi de natura celui ocupat de reclamant. Cât priveşte a doua condiţie legală pentru validarea deciziei în cauză, instanţa a constatat că pârâta a făcut demersuri la Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, ca şi la A.J.O.F.M. Braşov, în scopul oferirii unui post corespunzător reclamantului, dar ambele au răspuns că nu dispun de locuri de muncă vacante.

Instanţa a reţinut că lipsa posturilor vacante nu este imputabilă instituţiei, care a suferit o ireversibilă reorganizare şi că s-a demonstrat preocuparea de a-i face oferta legală reclamantului.

Curtea de apel a arătat că intenţia legiuitoriului de a oferi garanţia unui post funcţionarului public, nu poate paraliza activitatea unei instituţii, supusă, în mod obligatoriu, reducerii de personal şi care din motive obiective (lipsa posturilor vacante) nu poate oferi celui eliberat din funcţie un post corespunzător pregătirii sale.

G. E. a formulat recurs, susţinând că s-au încălcat dispoziţiile art.92 din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, întrucât intimaţii Inspectoratul de Protecţie a Mediului Braşov şi D.A. nu au făcut aplicarea criteriilor de competenţă pentru personalul care ocupa posturi de natura celui ce urma a se desfiinţa, cu luarea în vedere a evaluării performanţelor profesionale.

S-a mai arătat că instanţa nu s-a preocupat de prevederea legală privind refuzul reclamantului de a accepta oferta A.N.F.P., care în speţă nu a existat, ca o a doua condiţie pe lângă restructurarea postului recurentului.

Recurentul mai precizează că legea stabileşte clar ca unitatea să ofere un post corespunzător, iar angajatul să-l refuze pentru a se putea dispune desfacerea contractului de muncă al petentului, astfel încât a apreciat acesta că nu reorganizarea a stat la baza măsurii contestate în cauză, ci alte considerente, eventual disciplinare.

Recursul este neîntemeiat.

Potrivit art.92 lit.d din Legea nr.188/1999 se poate dispune eliberarea din funcţie a funcţionarului, dacă instituţia îşi reduce personalul ca urmare a reorganizării, prin reducerea unor posturi de natura celui ocupat de funcţionarul public şi acesta refuză oferta Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.

Este de necontestat că la I.P.M. Braşov s-a produs o reorganizare a instituţiei şi că s-au redus posturi de natura celui ocupat de reclamant prin depunerea organigramelor anterioare şi ulterioare eliberării şi a ordinului nr.92/23 ianuarie 2001 al Ministerului Apelor şi Protecţiei Mediului.

Este de necontestat că instituţia pârâtă a făcut demersuri la Agenţia Naţională  a Funcţionarilor Publici ca şi la A.J.O.F.M. Braşov, în scopul oferirii unui post corespunzător reclamantului, dar ambele au răspuns că nu dispun de locuri de muncă vacante.

Unitatea pârâtă nu are nici o culpă în privinţa îndeplinirii obligaţiei legale de a face demersuri pentru oferirea unui post corespunzător recurentului-reclamant.

Pe de altă parte, este cert că reorganizându-se activitatea pârâtei, postul ce fusese ocupat de recurent nu mai există, cu toate consecinţele ce decurg din această situaţie, astfel încât unitatea funcţionează în alte condiţii decât acelea existente anterior reorganizării.

Deci acestea fiind datele cauzei, actul administrativ contestat în cauză nu se poate susţine că este ilegal şi să se procedeze la anularea lui şi reintegrarea petentului într-un alt post care de fapt, nu mai există.

Aşa cum a reţinut instanţa de fond, intenţia legiuitorului de a oferi garanţia unui post funcţionarului public nu poate paraliza activitatea unei instituţii supusă reorganizării, instituţie în care lucrează mai multe persoane şi din bugetul căreia nu poate fi plătită o persoană ce nu mai are loc de muncă în organigramă.

Recursul a fost respins.

Act atacabil în contenciosul administrativ, conform art.1 din Legea nr.29/1990

de

Reclamantul D.C. a solicitat să se constate refuzul nejustificat al Guvernului României, de a-i răspunde, conform  cu realitatea la numeroase sesizări, urmând a se aplica o amendă conducătorului autorităţii administrative în culpă şi a i se acorda daune.

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia contencios administrativ, prin sentinţa nr.409 din 16 aprilie 2002, a respins acţiunea, reţinând că        nu există refuz de răspuns la cererile reclamantului.

Reclamantul a declarat recurs, care însă nu este fondat.

Din actele de la dosar, a rezultat  că nu sunt întrunite cerinţele art.1 din Legea nr.29/1990 a contenciosului administrativ întrucât la sesizarea reclamantului, din  6 decembrie 2001, pârâtul a răspuns la data de 22.01.2002.

Imprejurarea că răspunsul primit nu-i este favorabil reclamantului nu face ca aceasta să fie considerat refuz nejustificat, întrucât autoritatea administrativă este obligată doar să-i răspundă la sesizare, iar nu şi să-i rezolve favorabil cererea.

In situaţia dată, nu se justifică cererea privind obligarea conducătorului autorităţii administrative la amendă şi nici acordarea de daune, conform art.10 alin.3 şi art.1 alin.3  din legea nr.29/1990.

In consecinţă, recursul a fost respins ca nefondat.

Act administrativ. Nulitate. Acţiune. Condiţie prealabilă sesizării instanţei. Termen. Inadmisibilitatea sau după caz, tardivitatea acţiunii

de

M.R.C. a chemat în judecată Ministerul Industriei şi Comerţului şi Societatea comercială „Perla Harghitei”SA solicitând să se constate nulitatea absolută a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor MO3 nr.3840 din 18 decembrie 1997, eliberat de primul pârât  în favoarea pârâtei secunde.

De asemenea, a cerut repunerea părţilor   în situaţia  anterioară, în sensul radierii din cartea funciară a înscrierii făcute în baza actului administrativ supus controlului jurisdicţional.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr.49 din 17 ianuarie 2002, a respins acţiunea ca tadiv formulată, reţinând că reclamantul a luat cunoştinţă de conţinutul actului administrativ la data de 10 noiembrie 1998, din dosarul Judecătoriei Ploieşti soluţionat prin sentinţa civilă nr.11594 din 13 noiembrie  1998. Că deci, înregistrarea acţiunii în contencios  administrativ abia la 21 ianuarie 2000 s-a făcut cu depăşirea termenului de un an prevăzut  de art.5  alin. ultim din Legea nr.29/1990.

Impotriva sentinţei a declarat recurs reclamantul, susţinând, în esenţă, că eronat instanţa a respins acţiunea pe baza excepţiei de tardivitate, deoarece în cazul nulităţii actelor juridice nu sunt aplicabile termenele stabilite de art.5 din Legea nr. 29/1990 şi că nulitatea absolută poate fi invocată oricând.

Recursul este nefondat.

Sub raportul termenului de introducere a acţiunii  în contencios administrativ, când se invocă o cauză de nulitate a acestuia, nu există  în dreptul administrativ nici o deosebire între nulitatea absolută şi nulitatea relativă.

Dispoziţiile art.1 şi 11 alin.1 ale Legii nr.29/1990 privind contenciosul administrativ se referă la anularea actului, fără a face distincţie între nulitatea absolută şi nulitatea relativă.

Obligaţia persoanei lezate de a folosi, anterior sesizării instanţei de contencios administrativ, procedura administrativă prealabilă are drept scop de a da posibilitatea autorităţii publice emitente sau celei ierarhic superioare să reanalizeze aspectele invocate şi eventual, să revoce ori să modifice actul, prevenind astfel un nou proces.

Neîndeplinirea procedurii administrative prealabile sau efectuarea acesteia cu depăşirea termenelor legale se sancţionează cu respingerea acţiunii ca inadmisibilă, sau ca tardivă, după caz.

In speţă, Curtea de apel a stabilit corect că reclamantul a exercitat dreptul la acţiune după expirarea termenului de 1 an prevăzut de art.5 alin ultim al Legii nr.29/1990, calculat de la data la care el a luat cunoştinţă de existenţa şi conţinutul actului administrativ.

Termenul respectiv este un termen de decădere, ceea ce face imposibilă suspendarea sau întreruperea lui.

Acţiunea fiind tardivă, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, ce a fost menţinută prin respingerea recursului.

Funcţionar public. Calitate în raport cu Legea nr.188/1999

de

Reclamanta S.I. a chemat în judecată pe pârâţii Banca Naţională a României şi pe guvernatorul acesteia pentru a se dispune anularea Ordinului nr.636/2000 prin care i s-a desfăcut contractul de muncă în baza  art.130 lit. a din Codul muncii.

In motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că a fost eliberată din funcţia de şef birou la Direcţia Decontări Bancare prin pretinsa  reorganizare a activităţii de plăţi şi decontări bancare ca urmare a unor represalii asupra personalului din această direcţie care s-au opus la executarea unor dispoziţii ilegale.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr.139/2001, a admis acţiunea şi a dispus reîncadrarea reclamantei în funcţia de şef birou la  serviciul viramente din cadrul Oficiului Central de  Plăţi şi Decontări Bancare.

Instanţa de fond a reţinut  calitatea de funcţionar public a reclamantei, faptul că nu a avut loc o reorganizare efectivă şi că nu i s-a oferit un loc de muncă corespunzător.

Impotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Banca Naţională a României.

In motivarea recursului, recurenta – pârâtă a susţinut  în principal că instanţa competentă în soluţionarea cauzei nu este Curtea de Apel Bucureşti ci Tribunalul Bucureşti, dată fiind natura litigiului, respectiv litigiu  de muncă.

Recursul este fondat.

Potrivit dispoziţiilor art.3 din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici „funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor stabilite de autoritatea sau instituţia  publică  în  temeiul legii, în scopul realizării competenţelor sale. Funcţiile publice  sunt prevăzute în anexa la prezenta lege. Anexa poate fi completată prin Hotărârea Guvernului”.

In Legea nr.188/1999 nu există nici o menţiune cu privire la Banca Naţională a României, iar potrivit dispoziţiilor art.35 alin.3 din Legea nr.101/1998 privind  Statutul BNR, salariaţii  băncii sunt angajaţi în baza unui  contract individual de muncă, în timp ce funcţionarii publici îşi desfăşoară activitatea în baza unui act de autoritate, respectiv ordin sau dispoziţie de numire în funcţia publică.

De altfel, Banca Naţională a României este banca centrală a statului român, are personalitate juridică, iar statutul său este  aprobat printr-o lege specială – Legea nr.101/1998. La elaborarea  Statutului Băncii Naţionale a României   s-a    avut    în   vedere  independenţa  instituţională  şi financiară

băncii centrale în raport cu celelalte instituţii ale statului, aceasta  independenţă fiind o cerinţă obligatorie prevăzută de Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale şi prin dispoziţiile  Tratatului de la Maastricht vizând politica economică şi monetară.

Rezultă aşadar că  Banca Naţională a României  nu este prevăzută în anexa la Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, iar salariaţii săi nu sunt funcţionari publici, nefiind numiţi în funcţia publică în conformitate cu prevederile Statutului funcţionarilor publici.

Aşa fiind, cauza dedusă  judecăţii este un litigiu de muncă , în legătură cu  încetarea contractului  individual de muncă, astfel cum este definit în prevederile art.67 lit.a din Legea nr.168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă.

In consecinţă, recursul a fost admis, sentinţa  casată şi cauza  trimisă spre soluţionare instanţei competente material conform dispoziţiilor art.2 lit.b1  Cod procedură civilă, respectiv Tribunalul Bucureşti.

Drepturi reglementate prin O.G. nr.105/1999.Persoanele beneficiare

de

Prin sentinţa civilă nr.436/2001,  Curtea de Apel Cluj, Secţia comercială şi de contencios administrativ a respins acţiunea formulată de reclamantul C.P.P. împotriva Casei Judeţene de Pensii Maramureş prin care a solicitat anularea hotărârii nr.2999/10.07.2001 a Comisiei pentru aplicarea Ordonanţei Guvernului nr.105/1999.

Curtea de apel, a reţinut în esenţă, că situaţia reclamantului nu se încadrează în prevederile art.1  din  Ordonanţa  Guvernului nr.105/1999, aprobate prin Legea nr.189/2000.

Impotriva acestei soluţii a formulat recurs reclamantul susţinând în esenţă, că instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit prevederile legale în materie, ignorând că noţiunea de strămutat este similară cu cea de refugiat,  iar din probele administrate a rezultat că el a fost nevoit să se refgieze la data de 1 februarie 1944 din localitatea de domiciliu Rădăuţi, judeţul Suceava ca urmare a intrării trupelor socvietice pe teritoriul României.

Recursul este nefondat.

La 1 februarie 1944, reclamantul a părăsit localitatea de domiciliu (oraşul Rădăuţi) judeţul Suceava şi s-a stabilit pentru o perioadă în oraşul Corabia judeţul Romaneşti, refugiindu-se ca urmare a evenientelor legate de intrarea şi înaintarea trupelor sovietice pe teritoriul României, în cel de al doilea război modial.

Potrivit prevederilor art.1 lit.c) din Ordonanţa  Guvernului nr.105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobată, modificată şi completată prin Legea nr.189/2000, beneficiciază de drepturile acordate prin această ordonanţă persoana, cetăţean român, care în perioada arătată a avut de suferit persecuţii din motive etnice, fiind strămutată în altă localitate decât cea de domiciliu.

Potrivit art.2 din Normele de aplicare a Ordonanţei Guvernului nr.105/1999 aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.127/2002, prin persoană strămutată în altă localitate, în sensul acestei ordonanţei, se înţelege persoana care a fost mutată sau care a fost nevoită să îşi schimbe domiciliul în altă localitate, din motive etnice, între altele fiind enumerate şi persoanele refugiate.

Dar, acest refugiu trebuie să se  fi produs ca urmare a persecuţiilor la care fusese supusă persoana respectivă, din motive etnice.

Or, în cauză, reclamantul a fost nevoit să se refugieze din localitatea de domiciliu ca urmare  a unor evenimente de război: intrarea şi înaintarea pe teritoroiul României a trupelor sovietice, în cadrul operaţiunilor militare din a doua parte a celui de al doilea război mondial.

Este de necontestat că şi persoanele care s-au refugiat din localităţile de domiciliu ca urmare a unor evenimente de război au avut de suferit toate consecinţele nefavorabile situaţiei de refugiat, dar legiuitorul, prin Ordonanţa Guvernului nr.105/1999, nu a urmărit să acorde drepturi compensatorii şi acestei categorii de persoane.

Astfel fiind, recursul a fost respins ca nefondat.

Act al organelor vamale prin care s-au stabilit obligaţii fiscale. Suspendarea executării. Condiţii

de

Reclamanta SC „C.A.P.” SRL a chemat în judecată Direcţia Regională Vamală Interjudeţeană Timişoara şi Direcţia Generală a Vămilor Bucureşti şi Ministerul Finanţelor Publice pentru a se dispune suspendarea executării procesului verbal din 21 mai 2002 şi a deciziei nr.373/2002 privind obligarea sa la plata sumei de 3.317.303.515 lei plus majorări până la soluţionarea acţiunii având ca obiect anularea deciziei nr.373/2002 şi a procesului verbal din 21 mai 2002.

Acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art.9  din Legea nr.29/1990.

Curtea de Apel Timişoara, prin încheierea dată în Camera de Consiliu la 26 iulie 2002, a admis cererea şi a dispus suspendarea executării, până la soluţionarea dosarului nr.4972/2002 al Curţii de Apel Timişoara.

Instanţa  de fond a reţinut că în raport de cuantumul  obligaţiilor fiscale stabilite de pârâţi în  sarcina reclamantei, pentru  prevenirea  producerii unei pagube iminente se justifică suspendarea  executării actelor administrative atacate.

Împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea executării  a declarat recurs pârâta Direcţia Regională Vamală Interjudeţeană Timişoara în numele şi pentru Direcţia Generală a Vămilor Bucureşti,            susţinând că:

– nejustificat a fost  admisă cererea de suspendare  nefiind întrunite condiţiile art.9 din Legea nr.29/1990;

– înainte de suspendarea executării instanţa avea obligaţia să pună în vedere reclamantei să depună o cauţiune potrivit  dispoziţiilor art.403 Cod procedură civilă.

Analizând recursul, Curtea îl va respinge ca nefondat.

Potrivit dispoziţiilor art.9 din Legea nr.29/1990: „ În cazurile bine justificate şi pentru a se preveni producerea unei pagube iminente, reclamantul poate cere tribunalului să dispună suspendarea actului administrativ până la soluţionarea acţiunii”.

Rezultă din  interpretarea textului legal mai sus invocat, că pentru acordarea suspendării executării trebuie îndeplinite două condiţii în mod cumulativ şi anume existenţa unor cazuri bine justificate şi iminenţa producerii unei pagube.

Reclamanta a făcut dovada îndeplinirii acestor condiţii. Astfel, pe rolul Curţii de Apel Timişoara se află în curs de soluţionare dosarul  nr.4972/2002 având ca obiect  anularea actelor administrative a căror suspendare a executării s-a  solicitat, respectiv procesul verbal din 21 mai 2002 şi decizia Ministerului Finanţelor nr.373/2002, ceea ce înseamnă dovada unei cauze bine justificate; iar cuantumul obligaţiilor fiscale, stabilite în sarcina intimatei, de 3.317.303.515 lei, plus majorările aferente, presupune o pagubă iminentă, pentru prevenirea căreia în mod corect instanţa de fond a făcut aplicarea dispoziţiilor art.9 din Legea nr.29/1990.

Cât  priveşte cauţiunea prevăzută de art.403 alin.1 Cod procedură civilă urmează a se constata că dispoziţiile procedurale invocate de recurentă nu sunt aplicabile în speţă, Legea nr.29/1990 fiind o lege specială, suspendarea executării fiind solicitată în baza dispoziţiilor art.9 din această lege.

În consecinţă, recursul a fost respins ca nefondat.

Act administrativ. Refuzul emiterii actului. Cauza refuzului

de

Reclamantul Z.E. a chemat în judecată atât Primăria Municipiului Bucureşti, cât şi Primăria Sectorului 2 Bucureşti, susţinând că s-a adresat cu cerere la data de 11 iulie 1996, făcând ulterior numeroase demersuri pentru obţinerea certificatului de urbanism şi autorizaţiei de construcţie a unor garaje, dar cererea sa a fost soluţionată nefavorabil, iar adresele nr.260/ 25 iulie 2000 şi, respectiv, nr.32663/ 18 august 2000 reprezintă un refuz nejustificat de rezolvare a cererii sale.

La data de 13 martie 2001, la cererea Primăriei Sectorului 2, Curtea de apel Bucureşti a admis excepţia ridicată şi a constatat că această autoritate publică nu are calitate procesuală pasivă în raport cu prevederile art.4 din Legea nr.50/1991, dispunând scoaterea acesteia din cauză.

Curtea de apel, Secţia de contencios administrativ a respins acţiunea formulată de reclamant şi a reţinut, în esenţă, că din moment ce Consiliul General al Municipiului Bucureşti, prin  hotărârea nr.160/2000, a dispus suspendarea pe o perioadă de un an a aprobării construcţiilor provizorii amplasate pe domeniul public al municipiului, răspunsul trimis reclamantului cu adresele nr.260/ 25 iulie 2000 şi nr.32663/ 18 august 2000 de către Primăria Municipiului Bucureşti, nu reprezintă un refuz nejustificat în sensul prevederilor art.1 din Legea nr. 29/1990.

Reclamantul a declarat recurs, susţinând, în esenţă, că instanţa a procedat în mod greşit acceptând punctul de vedere al Primăriei Municipiului Bucureşti.

Recursul este nefondat.

Este adevărat că, potrivit prevederilor art.1 din Legea nr.29/1990 privind contenciosul administrativ, orice persoană care se consideră vătămată prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanţei judecătoreşti competente pentru recunoaşterea dreptului pretins.

Deci, din interpretarea prevederilor legale de mai sus, rezultă că trebuie să existe un refuz nejustificat, abuziv, al autorităţii administrative căreia persoana i-a adresat o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege.

Or, în cauză, instanţa de fond a reţinut în mod judicios că, din adresele nr.32663/ 18.08.2000 a Primăriei Sectorului 2 Bucureşti şi, respectiv, nr.260/ 25.07.2000 şi nr.76386/2000 ale Primăriei Municipiului Bucureşti rezultă că cererea reclamantului nu a putut fi rezolvată favorabil ca urmare a faptului că pe terenurile care formează domeniul public al municipiului nu se mai aprobă construcţii provizorii.

Astfel fiind, în mod corect a reţinut Curtea de apel că rezolvarea nefavorabilă a unei cereri nu poate fi echivalată cu un refuz nejustificat, din moment ce soluţia dată cererii a avut ca temei o hotărâre a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, organul deliberativ al administraţiei publice a municipiului Bucureşti.

Având în vedere aceste considerente, recursul a fost respins ca nefondat.

Act al Băncii Naţionale a României de refuzare a efectuării de operaţiuni valutare cu populaţia printr-un fond deschis de investiţii în valută

de

Reclamanta SC ”G.A.M.” SA a chemat în judecată Banca Naţională a României solicitând anularea hotărârilor acesteia prin care i-a respins solicitarea de autorizare a efectuării de operaţiuni valutare cu populaţia printr-un fond deschis de investiţii.

In motivarea cererii, reclamanta a învederat că, în calitate de societate de administrare a fondului deschis de investiţii Fondul Valutar Gelsor, a fost vătămată în drepturi prin adresele nr.VI/3/3013 din 20.01.2000 şi respectiv nr.387/83 M din 17.03.2000.

Prin sentinţa civilă nr.1265 din 3.10.2001, Curtea de Apel Bucureşti Secţia contencios administrativ a respins acţiunea ca nefondată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada unui drept al său, vătămat prin actele administrative atacate.

Impotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta SC ”G.A.M.” SA.

Recursul este nefondat.

Curtea reţine că instanţa de fond a respins în mod justificat excepţia nulităţii actelor administrative deduse judecăţii, invocată pentru neîndeplinirea condiţiei de a fi emise în formă scrisă.

Atât decizia conducerii executive a Băncii Naţionale a României la care s-a făcut referire în adresa nr.VI/3/3013/20.01.2000, cât şi încheierea nr.5 din 15.03.2000 a Consiliului de Administraţie al BNR comunicată cu adresa nr.387/BM/17.03.2000 au caracteristicile unor acte administrative valabile, scopul emiterii lor fiind acela de a produce   prin  ele însele efecte juridice specifice dreptului administrativ.

Din actele dosarului rezultă că solicitarea recurentei privind autorizarea efectuării de operaţiuni valutare cu populaţia, printr-un fond deschis de investiţii în valută a fost analizată de Direcţia Politici Financiar – Bancare a BNR, care  a întocmit nota nr.VI/3/3013/12.01.2000 cu propunerea respingerii cererii, aprobată la 19.01.2000 de Guvernatorul BNR. Ulterior, aceleaşi propuneri au fost aprobate de Consiliul de Administraţie al BNR care a decis, prin încheierea nr.5/15.03.2000, respingerea solicitării, cu motivarea că operaţiunile în valută decurgând din constituirea în valută a resurselor fondului precum şi din investiţiile acestuia sunt interzise de O.G.nr.24/1993.

In consecinţă, prima critică privind nulitatea formală a actelor administrative contestate este nefondată.

Pe fondul cauzei, Curtea reţine că instanţa de fond, respingând acţiunea, a făcut o corectă aplicare a legii.

Potrivit statului său, aprobat prin Legea nr.101/1998, Banca Naţională a României stabileşte şi urmăreşte aplicarea regimului valutar pe teritoriul ţării, autorizează şi supraveghează persoanele fizice şi juridice care au obţinut autorizaţia de a efectua tranzacţii valutare, elaborează reglementări privind monitorizarea şi controlul tranzacţiilor valutare.

Instanţa a interpretat corect prevederile art.18 alin.1 şi 2 din Regulamentul nr.3/1997, potrivit cărora operaţiunile între rezidenţi pe teritoriul României se realizează numai în moneda naţională a ţării, leul, prin  excepţie având dreptul de a efectua operaţiuni valutare persoanele care beneficiază de prevederi legale exprese.

Dispensa acordată de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, prin decizia nr.70/1999, nu poate fi considerată „o prevedere legală expresă” fiind chiar contrară legii, respectiv art.26 din O.G.nr.24/1993 care instituie interdicţia pentru fondurile dechise de investiţii de a deţine resurse în devize în scop de investiţii.

De altfel, legiuitorul nu a conferit nici unei autorităţi, inclusiv Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare competenţa de a excepta anumite fonduri de la această interdicţie, aprecierea oportunităţii şi necesităţii desfăşurării de operaţiunii valutare aparţinând exclusiv Băncii Naţionale a României.

In dispoziţiile Legii nr.52/1994 nu este prevăzută posibilitatea acordării unei dispense în orice condiţii, fără nici o limită şi nici că aceste dispense ar avea semnificaţia unor acte administrative individuale de exceptare de la prevederile imperative ale legii, în speţă, de la inderdicţia reglementată prin O.G.nr.24/1993.

De altfel, instanţa de fond a avut în mod justificat în vedere şi faptul că însăşi CNVM şi-a revocat propria decizie nr.70/19.01.2000 prin decizia nr.200/2.02.2001, acţiunea prin care a fost atacată în contencios această ultimă hotărâre fiind respinsă prin sentinţa civilă nr.719/29.05.2001 a Curţii de Apel Bucureşti, cu motivarea că menţinerea deciziei nr.70/2000 prin care s-a acordat exceptarea ar însemna încălcarea atât a dispoziţiilor Legii nr.101/1998, cât şi ale O.G.nr.24/1993 şi ale normelor emise de CNVM.

Este nefondată, de asemenea, şi critica privind nerespectarea de către pârâtă a Regulamentului nr.3/1997, în sensul că nu s-ar încadra în categoria operaţiunilor valutare supuse autorizării BNR deţinerea de valută şi emiterea de titluri de participare denominate în valută.

Prevederile art.26 alin.2 din O.G.nr.24/1993 privind interdicţia deţinerii de devize în scop de investiţii se referă implicit la încasarea de valută prin emiterea titlurilor de participare la fond în valută. Astfel, deţinerea de valută presupune o prealabilă încasare a acesteia, iar emiterea titlurilor de participare de către un fond de investiţii şi constituirea resurselor fondului implică vânzarea acestora către investitori, cu încasarea corespunzătoare a preţului, constituind operaţiuni valutare supuse interdicţiei prevăzute de O.G.nr.24/1993.

Având în vedere cele expuse mai sus, recursul a fost respins ca nefondat.

Act al ministrului de interne. Situaţii în care actul este de comandament militar, conform art.2 lit.b din Legea nr.29/1990

de

Reclamantul S.I. a chemat în judecată Ministerul de Interne şi Inspectoratul Judeţean al Poliţiei de Frontieră Iaşi, solicitând desfiinţarea ordinului ministrului de interne, prin care a fost eliberat din funcţia de şef birou informaţii şi cercetării penale din cadrul Inspectoratului Judeţean al Poliţiei de Frontieră Iaşi.

Ordinul este considerat nelegal, întrucât la data emiterii lui, reclamantul se afla în concediu medical, iar după ce a aflat de existenţa lui, starea sănătăţii sale s-a agravat fiindu-i necesare 27 de zile de spitalizare şi apoi concediu medical.

Precizează că are 24 ani de cadru activ, este licenţiat în  ştiinţe judiciare şi militare, a fost avansat, a fost apreciat are calificare foarte bună, a beneficiat de solde merit şi a ocupat funcţii de conducere.

Prin acest ordin şi prin acuzele nefondate făcute în presă, i-a fost afectată imaginea sa publică.

Judecătoria Iaşi a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Curţii de Apel Iaşi, Secţia de contencios administrativ, în baza art.3 pct.1 Cod procedură civilă.

Curtea de Apel Iaşi a respins recursul reclamantului, precum şi excepţia privind necompetenţa materială şi teritorială invocată de reclamant.

A respins acţiunea faţă de Ministerul de Interne, ca inadmisibilă şi faţă de Inspectoratul Judeţean al Poliţiei de Frontieră Iaşi pentru lipsa calităţii procesuale pasive.

Instanţa a reţinut că ordinul în discuţie este un act de comandament cu caracter militar, exceptat de la procedura contenciosului administrativ, în baza art.2 lit.b din Legea nr.29/1990, fiind emis de Inspectoratul general al poliţiei de frontieră din cadrul Ministerului de Interne.

Reclamantul a declarat recurs, arătând că în mod greşit s-a considerat că ordinul contestat ar fi de comandament militar, deoarece actele de comandament militar vizează comanda trupei pe timp de pace sau în timp de război – dislocări de trupe, măsuri, acţiuni de luptă, etc, situaţie ce nu se regăseşte în cauză.

Recursul este fondat.

Potrivit dispoziţiilor art.2 lit.b din Legea nr.29/1990, a contenciosului administrativ „nu pot fi atacate în justiţie actele de comandament cu caracter militar”.

Aceste acte sunt emise de autorităţile militare competente în scopul asigurării ordinii şi disciplinei în cadrul unităţilor militare din aceste unităţi. Astfel, actele ce se includ în această acţiune trebuie să emane de la autorităţi publice care au caracter de comandamente militare, prin comandamentul militar înţelegându-se o totalitate de trupe sub comanda unui şef determinat.

In al doilea rând, trebuie să fie vorba de acte care au un cuprins de natură militară, referindu-se la serviciul şi îndatoririle militare. La acestea se adaugă cerinţa ca toate aceste acte să cuprindă ideea de ordin, de comandă şi în consecinţă cu corelativul sau de disciplină militară, după cum rezultă din înşişi termenii expresei, care este atât de necesară şi caracteristică acestui organism.

Actele de comandament cu caracter militar sunt actele şi măsurile privitoare la pregătirea şi instrucţia militarilor, la mobilizare, concentrare, mişcări de trupe, repartiţia şi desfacerea lor, la darea de comenzi, la manevre şi operaţiuni militare la  dispoziţii privitoare la ordinea şi disciplina militară şi altele asemănătoare.

Prin urmare, orice alte acte emise de autorităţile militare străine de necesităţile propriu-zise ale acţiunilor militare, pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ.

Constatarea rămâne valabilă şi pentru ipoteza în care se invocă vătămarea dreptului subiectiv al unui militar, care a fost eliberat din funcţia deţinută.

Recursul a fost admis şi s-a casat sentinţa cu trimitere spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Avocat. Acţiune pentru obligarea Uniunii Naţionale a Avocaţilor din România de a primi în profesia de avocat

de

B. N. a solicitat obligarea Uniunii Avocaţilor din  România să emită o decizie de  numire ca avocat în baroul precizat în acţiune.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia contencios administrativ, prin sentinţa nr.1038 din 31 octombrie 2002, a respins ca inadmisibilă acţiunea, reţinând că nu sunt întrunite cerinţele art.1 şi 11 din Legea nr.29/1990.

Reclamantul a declarat recurs şi a arătat că i s-a încălcat un drept fundamental prevăzut în art.14 din Legea nr.51/1995, modificată prin Legea nr.231/2000.

Recursul este nefondat.

Prin acţiune, reclamantul a solicitat obligarea Uniunii Avocaţilor din România să emită o decizie de numire a sa în profesia de avocat.

Conform Legii nr.51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, modificată prin Legea nr.231/2000, persoana interesată se adresează organelor Uniunii Avocaţilor din România, Comisia permanentă şi Consiliul uniunii, care se pronunţă prin decizie, iar ultima decizie, act administrativ de autoritate face obiectul controlului judecătoresc în baza art.1 din Legea nr.29/1990 a contenciosului administrativ.

În speţă, reclamantul deşi a parcurs procedura prealabilă prevăzută de lege, nu a înţeles să atace decizia Consiliului Uniunii prin care i s-au respins cererile. Or, în situaţia dată, instanţa nefiind legal sesizată, soluţia legală era de respingere a acţiunii ca inadmisibilă.

În consecinţă, recursul a fost respins ca nefondat.

Conflict negativ de competenţă. Răspunderea materială a militarilor

de

Reclamantul MI a chemat în judecată Ministerul de Interne, solicitând anularea hotărârii nr.43 din 26 septembrie 2002 a Comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor din  cadrul acestui minister, precum şi a hotărârii nr.386 din 29 iulie 2002 a Comisiei de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Direcţiei audit intern a aceluiaşi minister, prin care a fost respinsă contestaţia pe care a formulat-o împotriva deciziei de imputare nr.12/0/130.343 din 27 iunie 2002, emise de pârât  în sarcina reclamantului pentru suma de 1.272.600 lei, reprezentând cota-parte dintr-un prejudiciu  total de 4.735.700 lei. Totodată, reclamantul a solicitat anularea deciziei de imputare sus-menţionate, prin care a fost stabilită în sarcina sa răspunderea materială pentru un prejudiciu reprezentând curse efectuate în interes personal cu autoturismul de serviciu al unităţii operative la care acesta activează .

Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială şi de contencios administrativ a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Municipiului Bucureşti, apreciind că litigiul dintre părţi este un litigiu de muncă, respectiv un conflict de drepturi, în reglementarea art.5 din Legea nr.168/1999, iar competenţa de soluţionare revine tribunalului în a cărui rază teritorială se află sediul unităţii emitente a deciziei de imputare, conform art.72 al aceleiaşi legi. În aprecierea instanţei, împrejurarea că O. G. nr.121/1998 a instituit căi de atac administrative împotriva deciziilor de imputare emise în sarcina militarilor, obligatoriu de parcurs, nu prezintă relevanţă în ceea ce priveşte instanţa competentă să soluţioneze acţiunea.

La rândul său, Tribunalul Municipiului Bucureşti, Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi litigii de muncă, a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Timişoara, reţinându-se următoarele:

– contestatorul a epuizat căile de atac împotriva deciziei de imputare, aşa cum acestea sunt prevăzute de O.G. nr.121/1998, iar potrivit art.43 din aceeaşi ordonanţă s-a adresat instanţei judecătoreşti competente să soluţioneze acţiunea pe care a formulat-o împotriva hotărârii Comisei  de jurisdicţie a imputaţiilor din cadrul Ministerului de Interne;

– hotărârea Comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor este un act administrativ cu caracter jurisdicţional emis de un organ al autorităţii administraţiei centrale, iar competenţa de soluţionare a acţiunii îndreptate împotriva acestei hotărâri, revine curţii de apel în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul reclamantul.

Constatând că s-a ivit un conflict negativ de competenţă, în sensul prevederilor art.20 pct.2 din C. proc. civ., Curtea urmează să stabilească  instanţa competentă să soluţioneze cauza în raport cu obiectul real al acţiunii formulate de reclamant şi cu dispoziţiile legale incidente cauzei.

Răspunderea materială a militarilor este reglementată de O.G. nr.121 din 28 august 1998, iar art.30 din această ordonanţă  instituie pentru persoana care contestă decizia de imputare prin care a fost obligată la repararea prejudiciului, parcurgerea unor căi de atac administrative care, în prima fază, sunt soluţionate de comandantul, respectiv şeful care a emis decizia de imputare sau de  o Comisie de soluţionare a contestaţiei, numită  de acesta, iar în cea de-a două fază, de către comisia de jurisdicţie a imputaţiilor a cărei hotărâre este definitivă.

Potrivit reglementării art.43 din ordonanţa sus-menţionată, în situaţia în care, după epuizarea căilor de atac administrative, persoana obligată la repararea prejudiciului consideră că a fost lezată într-un drept al său legitim, se poate adresa instanţei judecătoreşti competente, potrivit legii.

Prin urmare, însăşi reglementarea specifică răspunderii materiale a militarilor conferă hotărârii comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor din cadrul Ministerului de Interne caracterul de act administrativ-jurisdicţional de autoritate emis de un organ al administraţiei publice centrale.

Competenţa de soluţionare a cererii prin care se solicită anularea unui aemenea act, revine potrivit Legii nr.29/1990, instanţei de contencios administrativ.

Conform art.3 alin.(1) din C. proc. civ., competenţa de soluţionare a cererilor în materie de contencios administrativ, privind actele autorităţilor publice centrale, aparţine curţii de apel.

Cât priveşte competenţa teritorială de soluţionare a acţiunii în contencios administrativ, aceasta aparţine, conform reglementării art.6 din Legea nr.29/1990, curţii de apel în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul reclamantul, care, în cazul de faţă, este Curtea de Apel Timişoara.

Pentru considerentele arătate, Curtea a stabilit competenţa de soluţionare a acţiunii formulată de reclamantul MI, în favoarea Curţii de Apel Timişoara

Contestarea unui act administrativ al unei autorităţi a administraţiei centrale, act ce are ca obiect sume sub 5 miliarde de lei. Conflict negativ de competenţă. Efectele casării

de

Reclamanta Societatea comercială „SG” SA Galaţi a solicitat instanţei de contencios administrativ să dispună anularea deciziei nr.2734/ 14.11.1999 a Ministerului Finanţelor Publice, ca nelegală.

Curtea de Apel Galaţi, Secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr.120 din 10.05.2000, a admis acţiunea, a anulat decizia citată mai sus şi a exonerat pe reclamantă de plata sumelor din actul administrativ anulat.

Împotriva sentinţei a declarat recurs Direcţia Finanţelor Publice Galaţi, pentru nemotivarea sentinţei în fapt şi în drept, astfel cum prevăd dispoziţiile art.261 alineatul 5 din C. proc. civ.

Curtea Supremă de Justiţie, Secţia contencios administrativ, a admis recursul, a casat sentinţa nr.120/2000 şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Galaţi, Secţia comercială şi de contencios administrativ, întrucât suma contestată fiind mai mică de 5 miliarde lei, competenţa aparţine Tribunalului Galaţi, Secţia de contencios administrativ.

Tribunalul Galaţi a admis excepţia de necompetenţă materială invocată de D.G.F.P. Galaţi şi Ministerul Finanţelor Publice şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Galaţi, Secţia comercială şi de contencios administrativ, reţinând că cererea reclamantei priveşte acte de competenţa unei autorităţi a administraţiei publice centrale, competentă fiind Curtea de apel, ca instanţă de fond.

Curtea de Apel Galaţi a înaintat dosarul Curţii Supreme de Justiţie, Secţia de contencios administrativ, pentru rezolvarea conflictului negativ de competenţă.

Prin decizia nr.3462/ 14.11.2002 Curtea Supremă de Justiţie, Secţia de contencios administrativ a admis recursul declarat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice în nume propriu şi în numele Ministerului Finanţelor Publice, a casat sentinţa nr.120/ 10.05.2000 a Curţii de Apel Galaţi şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Galaţi, Secţia comercială şi de contencios administrativ, cu motivarea că potrivit O.U.G. nr.13/2001 şi H.G. nr.1296/2001, contestaţiile ce au ca obiect sume al căror cuantum este sub 5 miliarde lei, se soluţionează de organe specializate din cadrul direcţiilor generale ale finanţelor publice judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, în a căror rază teritorială îşi are sediul reclamanta. Curţile de apel judecă cererile în materie de contencios administrativ privind acte ale autorităţilor şi instituţiilor centrale (art.3 punctul 1 C. proc. civ.).

Aşa fiind, sub aspectul competenţei, instanţa supremă s-a pronunţat conform art.3151 C. proc. civ., astfel că, în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Deşi cauza a fost trimisă de Curtea Supremă de Justiţie spre rejudecare la Tribunalul Galaţi, Secţia comercială şi de contencios administrativ, aceasta s-a desesizat, creându-se un conflict negativ de competenţă.

În raport de cele menţionate mai sus, s-a stabilit competenţa de soluţionare a litigiului în favoarea Tribunalului Galaţi, Secţia comercială şi de contencios administrativ.

Competenţă ratione personae

de

Reclamantul AN a chemat în judecată Ministerul Administraţiei Publice şi pe OC în calitate de ministru al administraţiei publice, cerând anularea parţială a Ordinului nr. 261/2001 în ce priveşte organizarea concursului de secretar general pentru Prefectura judeţului Constanţa din 24 aprilie 2001 şi, pe cale de consecinţă, anularea rezultatului acestui concurs şi anularea Ordinului nr. 393/2000 prin care a fost eliberat din funcţia de secretar general al prefecturii.

A solicitat, de asemenea, reîncadrarea în aceeaşi funcţie cu acordarea drepturilor băneşti până la reîncadrare, iar în subsidiar  admiterea contestaţiei privind rezultatele concursului desfăşurat în zilele de 24 – 25 aprilie 2001, în baza Ordinului nr. 261/2001.

Prin sentinţa civilă nr. 988/29 iunie 2001 Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Recursul declarat împotriva sentinţei nr. 988 din 29 iunie 2001 a fost soluţionat de Curtea Supremă de Justiţie prin Decizia nr. 1164/2002, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Cu ocazia rejudecării, Curtea de Apel Bucureşti a admis excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a litigiului în favoarea Curţii de Apel Constanţa, în temeiul art. 6 din Legea nr. 29/1990, reţinând caracterul imperativ al acestei norme.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Ministerul Administraţiei Publice (în prezent Ministerul Administraţiei şi Internelor).

În critica formulată, recurentul a arătat că în contencios administrativ competenţa de soluţionare a cauzelor este alternativă, întrucât, pe de o parte, dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 29/1990 prevăd că această lege se completează cu dispoziţiile dreptului comun, iar pe de altă parte, dispoziţia art. 6 din Legea nr. 29/1990 este o dispoziţie de favoare de care reclamantul nu a înţeles să uzeze.

Recursul este fondat.

Potrivit dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 29/1990, „Judecarea acţiunilor formulate în baza art. 1 din prezenta lege este de competenţa tribunalului sau a curţii de apel în a căror rază teritorială îşi are domiciliu reclamantul, potrivit competenţei materiale prevăzute de art. 2 şi 3 din C. proc. civ.”.

Se prevede, deci, o derogare de la principiul dreptului comun, potrivit căruia acţiunile cu caracter personal sunt de competenţa tribunalului sau curţii de apel în raza cărora domiciliază pârâtul (art. 5 C. proc. civ.), legiuitorul înlesnind astfel posibilitatea reclamantului de a introduce acţiunea sa la instanţa de domiciliu.

Fiind vorba de o competenţă ratione personae, reclamantul poate să aleagă instanţa în raza căreia domiciliază sau îşi are sediul pârâtul.

Astfel, recursul declarat de de Ministerul Administraţiei şi Internelor a fost admis, sentinţa atacată casată şi s-a stabilit competenţa de soluţionare a litigiului în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ.

Cerere de revizuire a deciziei prin care s-a respins recursul ca nefondat. Inadmisibilitate

de

Prin decizia pronunţată la data de 6 februarie 2003, Curtea Supremă de Justiţie, Secţia de contencios administrativ a respins recursul formulat de recurentul–reclamant împotriva sentinţei civile nr. 436 pronunţată la data de 28 noiembrie 2001 de Curtea de Apel Cluj, Secţia comercială şi de contencios administrativ.

Pentru a pronunţa această soluţie, Secţia de contencios administrativ a Curţii Supreme de Justiţie a reţinut, în esenţă, că sentinţa recurată este legală şi temeinică, instanţa respingând în mod legal şi temeinic acţiunea, doarece recurentul–reclamant nu a făcut dovada că a părăsit localitatea de domiciliu, oraşul Rădăuţi, judeţul Suceava, ca urmare a strămutării/refugierii din cauza persecuţiilor din motive etnice, ci, eventual, din cauza evenimentelor legate de înaintarea frontului pe teritoriul României, astfel că nu se încadrează în prevederile art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999.

Cererea de revizuire formulată în cauză este inadmisibilă pentru următoarele considerente:

Revizuirea este o cale extraordinară de atac de retractare.

Ea se poate exercita numai împotriva hotărârilor definitive în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege.

Astfel, art. 322 din C. proc. civ. prevede că sunt supuse revizuirii hotărârile rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi hotărârile date de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul.

Regula prevăzută de art. 322 este în sensul că hotărârea supusă revizuirii este o hotărâre prin care s-a rezolvat fondul pretenţiei ce a fost dedusă judecăţii.

Rezultă că nu pot fi atacate pe calea revizuirii hotărârile pronunţate de instanţele de recurs, prin care recursul a fost respins fără a se evoca fondul, menţinându-se situaţia de fapt stabilită de instanţa a cărei hotărâre a fost recurată.

În consecinţă, decizia Curţii Supreme de Justiţie, Secţia de contencios administrativ prin care a fost respins recursul împotriva sentinţei nr. 436 din 28 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Cluj ca nefondat, nu poate constitui obiect al unei cereri de revizuire. În consecinţă, cererea de revizuire a fost respinsă ca inadmisibilă.

Competenţă materială. Plângere împotriva deciziei de sancţionare contravenţională emisă de C.N.A.

de

Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, reclamanta Societatea comercială „NTR” SRL Bucureşti a solicitat anularea deciziei nr.61 din 18.03.2003, prin care pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului a menţinut sancţiunea contravenţională aplicată prin decizia nr.39 din 18.02.2003, dar a redus cuantumul amenzii de la 250.000.000 lei la 150.000.000 lei.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ a invocat din oficiu excepţia de necompetenţă materială, excepţie care a fost admisă şi prin sentinţa civilă nr.531 din 16.04.2003, astfel că a fost declinată cauza spre soluţionare în favoarea Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.

Instanţa de fond a reţinut că fapta contravenţională pentru care a fost sancţionată reclamanta este prevăzută într-un act cu caracter normativ emis de Consiliul Naţional al Audiovizualului, respectiv în Decizia nr.78/2002, situaţie în care plângerea împotriva actului de constatare şi de sancţionare a contravenţiei se soluţionează de către judecătoria în a cărei circumscripţie a fost săvârşită contravenţia, conform art.31-32 din O.G. nr.2/2001. Instanţa de fond a considerat că dispoziţiile art.93 din Legea nr.504/2002, care prevăd competenţa instanţei de contencios administrativ, nu sunt aplicabile decât în cazul contestării deciziilor luate de Consiliul Naţional al Audiovizualului sau de Autoritatea Naţională de Reglementare în Comunicaţii pentru sancţionarea încălcării prevederilor acestei legi, iar nu în cazul încălcării reglementărilor emise de pârât.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanta şi pârâtul, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă pentru a fi judecat fondul pricinii.

Recurenta-reclamantă a solicitat casarea hotărârii în baza art.304 pct.9 C. proc. civ., susţinând că O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor nu se aplică şi contravenţiilor din materia audiovizualului, decât în măsura în care Legea nr.504/2002, ca lege specială, nu cuprinde dispoziţii derogatorii. Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a arătat că Legea nr.504/2002 are dispoziţii speciale în privinţa competenţei materiale a instanţei care soluţionează plângerea împotriva actelor de constatare şi de sancţionare a contravenţiilor, deoarece prevede expres în art.93 alin.2 că, deciziile de sancţionare luate de Consiliul Naţional al Audiovizualului pot fi atacate la instanţa de contencios administrativ.

În recursul declarat de Consiliul Naţional al Audiovizualului s-a invocat, în temeiul art.306 alin.2 C. proc. civ., acelaşi motiv de casare şi   s-a precizat că, după pronunţarea hotărârii atacate, Legea nr. 504/2002 a fost modificată şi completată prin Legea nr.402/2003 şi în modificările aduse dispoziţiilor art.93 şi 94 din lege, s-a făcut distincţia clară, în sensul că actele de sancţionare emise de Consiliul Naţional al Audiovizualului, sunt supuse controlului instanţei de contencios administrativ, iar contravenţiilor aplicate de Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiilor le sunt aplicabile dispoziţiile O.G. nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor.

Recursurile sunt admisibile.

Legea audiovizualului nr.504/2002 a fost modificată şi completată prin Legea nr.402/2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 709 din 10.10.2003.

Conform dispoziţiilor art.91 alin.1, art.93 alin.1 şi 3 şi art.94 din noua reglementare, constituie contravenţie nerespectarea prevederilor legii audiovizualului şi a deciziilor cu caracter normativ emise de Consiliul Naţional al Audiovizualului, iar deciziile de sancţionare adoptate de Consiliu pot fi atacate la instanţa de contencios administrativ, spre deosebire de contravenţiile constatate de Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei, cărora le sunt aplicabile prevederile O.G. nr.2/2001, aprobată prin Legea nr. 180/2002.

În consecinţă, deciziile emise de Consiliul Naţional al Audiovizualului pentru constatarea şi sancţionarea contravenţiilor, indiferent dacă faptele care constituie contravenţii au fost prevăzute în Legea nr.504/2002 sau într-un act normativ propriu, adoptat de Consiliu în exercitarea competenţei sale legale de reglementare, pot fi atacate la instanţa de contencios administrativ.

Faţă de normele speciale de competenţă materială cuprinse în dispoziţiile legale menţionate anterior, se constată că în cauză nu sunt aplicabile prevederile din dreptul comun privind regimul juridic al contravenţiilor, reglementat prin O.G. nr.2/2001, aprobată prin Legea nr.180/2002.

Curtea a admis ambele recursuri, a casat hotărârea atacată şi conform art.313 C. proc. civ., a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Conflict negativ de competenţă. Plângere împotriva actului administrativ prin care s-a refuzat atribuirea unui teren

de

Prin acţiunea înregistrată la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, reclamanta AM a solicitat obligarea pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti să emită o hotărâre prin care să-i atribuie în proprietate terenul în suprafaţă de 234 m.p., situat în Bucureşti.

Reclamanta a arătat că suprafaţa de teren solicitată este aferentă construcţiei proprietatea sa şi că pârâtul a refuzat nejustificat să-i atribuie dreptul de proprietate, respingând cererea sa formulată în baza Legii nr.18/1991 şi art.1075 din C. civ.

Judecătoria sectorului 1 a invocat din oficiu excepţia necompetenţei materiale, excepţie care a fost admisă şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ, cu motivarea că răspunsul negativ comunicat reclamantei reprezintă un act administrativ de autoritate, asupra căruia este competentă să se pronunţe instanţa de contencios administrativ.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 şi pentru rezolvarea conflictului de competenţă astfel ivit, a dispus trimiterea dosarului la Curtea Supremă de Justiţie.

Hotărând astfel, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că nu sunt aplicabile prevederile Legii nr.29/1990, întrucât acţiunea reclamantei are ca obiect atribuirea în proprietate a terenului aferent construcţiei proprietatea sa, în temeiul Legii nr.18/1991 şi art.1075 din C. civ.

Curtea de Apel Bucureşti a constatat că sunt aplicabile normele de competenţă materială prevăzute de art.1 pct.1 şi pct.3 din C. proc. civ., potrivit cărora Judecătoria sectorului 1 este competentă să judece litigiul.

Învestită în rezolvarea prezentului conflict negativ de competenţă, ivit în condiţiile art.20 pct.2 C. proc. civ., Curtea va stabili competenţa în favoarea Judecătoriei sectorului 1, pentru următoarele considerente:

Cererea reclamantei are ca obiect obligarea pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti de a întocmi propunerea şi documentaţia pentru atribuirea în proprietate a suprafeţei de 234 m.p., teren aferent construcţiei proprietatea reclamantei şi aflat în folosinţa acesteia în baza contractului de închiriere încheiat la 13.01.2003.

Cererea astfel formulată are ca temei juridic prevederile art.36 alin.3 şi alin.6 din Legea nr.18/1991 republicată, precum şi dispoziţiile art.1075 din C. civ. pentru acordarea de daune, în cazul neexecutării obligaţiei de către pârât.

Legea nr.18/1991 republicată prevede în art.53 alin.1 şi art.54 că se poate face plângere la judecătoria în a cărei rază teritorială este situat terenul împotriva oricărui act administrativ al unui organ administrativ care a refuzat atribuirea terenului sau propunerile de atribuire a terenului, în condiţiile prevăzute în cap.III al legii privind terenurile proprietate de stat.

Faţă de obiectul şi cauza juridică a acţiunii formulate de reclamantă, se constată că sunt incidente normele de competenţă materială cuprinse în Legea nr.18/1991, ca lege specială.

În consecinţă, aplicând dispoziţiile art.1 pct.1 şi pct.3 din C. proc. civ., Curtea a stabilit că Judecătoria sectorului 1 Bucureşti este competentă să se pronunţe în primă instanţa în litigiul dintre reclamanta AM şi pârâtul Consiliul General al municipiului Bucureşti.

Contestaţie la executare

de

Prin  acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti la data de 4 martie 2003, reclamanta PD a chemat în judecată pârâtul CSA, executor judecătoresc, solicitând ca instanţa să dispună anularea procesului-verbal de licitaţie mobiliară întocmit de pârât la 24 ianuarie 2003.

In motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, prin încălcarea flagrantă a prevederilor art.5 din C. civ. şi cu fraudarea Legii nr.99/1999, prin procesul-verbal contestat, pârâtul a declarat şi constatat adjudecarea bunurilor părţi sociale ale celor două debitoare ale sale din cadrul societăţii comerciale la care erau asociate, cu  toate că anterior, pe cale amiabilă, acestea i-au cesionat reclamantei părţile lor sociale.

Ulterior, reclamanta şi-a completat şi precizat cererea introductivă, solicitând ca instanţa să se pronunţe asupra legalităţii actelor care au stat la baza întocmirii procesului-verbal de licitaţie, învestirea  cu formulă executorie a titlului executoriu, încuviinţarea instanţei pentru sechestrarea şi vânzarea  părţilor sociale în discuţie, validarea popririi.

De asemenea, a solicitat ca instanţa să constate că pârâtul a întocmit  actele cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale art.11 alin.2 şi art.66 din Legea nr.31/1990, modificată, urmând ca în temeiul art.11 din Legea nr.29/1990 să-i achite şi suma de 3 miliarde lei cu titlu de daune materiale.

La termenul din 7 mai 2003, apărătorul pârâtului a invocat  excepţia de necompetenţă a instanţei în soluţionarea cauzei, solicitând a se declina competenţa în favoarea Judecătoriei sectorului 4 al municipiului Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr.632 din 7 mai 2003, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ a declinat competenţa de  soluţionare a  acţiunii formulate de reclamanta PD împotriva  pârâtului CSA, executor judecătoresc, în favoarea Judecătoriei sectorului 4 al municipiului Bucureşti.

A obligat pe reclamantă să plătească pârâtului suma de 3.000.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a avut  în vedere obiectul acţiunii şi prevederile C. proc. civ., în sensul că  împotriva  executării silite înseşi, precum şi împotriva oricărui act de  executare se poate face contestaţie care se introduce la instanţa de executare, aceasta fiind în speţă, Judecătoria sectorului 4 Bucureşti.

Impotriva sentinţei  civile sus-menţionate a declarat recurs PD, care a susţinut, în esenţă, că obiectul acţiunii priveşte un act administrativ şi, în consecinţă, competenţa de soluţionare aparţine instanţei de contencios administrativ şi nu judecătoriei.

Recursul este nefondat.

Din cuprinsul cererii de chemare în judecată, din cererea completatoare şi din celelalte acte aflate la dosar se reţine că recurenta a contestat procesul-verbal de licitaţie şi actele care au stat la baza  întocmirii acestuia, deci acte de executare întocmite de pârât în calitatea sa de executor judecătoresc.

Conform prevederilor art.58 din Legea nr.188/2000 privind executorii judecătoreşti: „Cei interesaţi sau vătămaţi prin actele de  executare pot formula contestaţie la executare, în condiţiile prevăzute de C. proc. civ.”, iar dispoziţiile din C. proc. civ. referitoare la contestaţia la executare sunt cuprinse în Cartea a V-a, capitolul  I, secţiunea a VI-a,  art.399- 404.

Art.399 alin.1 teza I prevede că „Impotriva  executării silite  înseşi,  precum şi împotriva oricărui act de  executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare”.

Conform prevederilor art.400 alin.1 din C. proc. civ. „contestaţia se introduce la instanţa de executare” care este Judecătoria sectorului 4 Bucureşti, astfel cum în mod legal şi temeinic  a reţinut instanţa de fond, întrucât obiectul acţiunii nu îl priveşte anularea unui act administrativ sau suspendarea  executării acestuia, actul atacat în instanţă nefiind un act administrativ în sensul Legii nr.29/1990, care să atragă competenţa de soluţionare a instanţei de  contencios administrativ.

Faţă de cele ce preced, recursul a fost respins ca nefondat.

Suspendarea executării actului administrativ. Condiţii

de

Reclamanta S.C. „G.A.I.” SRL Arad a chemat în judecată Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Arad, Garda Financiară, Secţia Arad, solicitând suspendarea executării procesului-verbal nr.16 din 27 februarie 2001 încheiat de Garda Financiară, Secţia Arad, în temeiul art.9 din Legea nr.29/1990, până la soluţionarea acţiunii ce formează obiectul dosarului nr.1693/CA/2003 al Curţii de Apel Timişoara.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială şi contencios administrativ a admis cererea reclamantei şi a suspendat executarea procesului-verbal nr.16 din 27 februarie 2001 încheiat de Garda Financiară, Secţia Arad cu privire la obligarea reclamantei la plata sumei de 1.035.357.730 lei cu titlul de obligaţii fiscale, până la soluţionarea dosarului nr.1693/CA/2003 al Curţii de Apel Timişoara.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Arad, în nume propriu şi în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând în esenţă: lipsa competenţei materiale a Curţii de Apel Timişoara în soluţionarea cererii, faţă de prevederile H.G. nr. 1296/2001 privind actualizarea cuantumului sumelor prevăzute la art.5 alin.1 şi 2 din O.U.G. nr.13/2001; împrejurarea că recurenţii nu au fost citaţi în cauză şi că măsura suspendării executării procesului-verbal s-a luat fără îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art.9 alin.1 din Legea nr. 29/1990.

Recursul este fondat.

Potrivit art.9 din Legea nr.29/1990, în cazuri bine justificate şi pentru a se preveni producerea unei pagube iminente, reclamantul poate cere instanţei să dispună suspendarea executării actului administrativ, până la soluţionarea acţiunii.

Or, în cauză nu sunt întrunite cele două cerinţe esenţiale ale textului, referitoare la cazuri bine justificate şi la iminenţa unei pagube.

Astfel, prima instanţă nu face referire la vreo probă din care să rezulte pe de o parte, existenţa unui caz bine justificat, iar pe de altă parte că, prin executarea actului administrativ, reclamanta ar suferi o pagubă iminentă.

Sub acest aspect este de observat că, simpla afirmaţie făcută în sensul că, prin blocarea contului s-ar produce o pagubă iminentă „iar iminenţa sa (a pagubei) rezultă direct din lege”, nu este de natură să justifice suspendarea executării actului administrativ.

Evident, în condiţiile date, în care nici din sentinţă şi nici din actele dosarului nu rezultă existenţa celor două cerinţe esenţiale, pentru incidenţa art.9 din Legea nr.29/1990, soluţia adoptată de prima instanţă este nelegală şi netemeinică.

Faţă de cele expuse, recursul a fost admis, sentinţa casată şi cererea reclamantei respinsă.

Apel. Consecintele nemotivarii in termenul legal

de

Caracterul devolutiv al apelului obliga instanta sa aprecieze asupra temeiniciei acestei cai de atac, chiar daca apelul nu este motivat pana la prima zi de infatisare, in acest caz instanta avand in vedere temeiurile actiunii si apararile de la fond.

Curtea de Apel Timisoara a admis recursul declarat de paratul D. I. impotriva deciziei civile nr. 1436 din 19 mai 1998 pronuntata de Tribunalul Timis, pe care a casat-o cu trimitere spre rejudecarea apelului la aceeasi instanta.

Instanta a retinut ca apelul are caracter devolutiv, fiind prima cale de atac ordinara prin care se realizeaza controlul judiciar.

Ca urmare, chiar daca apelul nu este motivat, acesta nu poate fi respins, instanta analizand temeinicia si legalitatea hotararii atacate in raport cu motivele actiunii reclamantului si apararile paratului.

Decizia sectiei civile nr. 2368 din 15 octombrie 1998

Cerere de apel

de

Cerere de apel


INSTANTA1) ………………….

Domnule Presedinte,

Subsemnatii:

1.  ………………………………….,  domiciliat  in2) ……………………..,  str.  ………………  nr.  ……, bloc ……, scara ….., etaj …., apart. ….., sector/judet …………………….., prin mandatar ………………………, cu procura speciala nr. ………, autentificata de BNP ……
…………. la data de …………., domiciliat in …………………, str. ………………… nr. ……, bloc ……, scara ….., etaj …., apart. ….., sector/judet …………,

2. S.C. …………………………….., cu sediul in ……………………., str. ………………………
……….. nr. ……, bloc …., scara …..,  etaj …., apart. ….., sector/judet …………………., cod unic de inregistrare ………….., atribut  fiscal  ……………………., numar  de  ordine  in  registrul  comertului  …./………./……….,  cont deschis  la  Banca  ……………………..
……….,  sucursala  ……………………….  cu  numarul  …………………….., reprezentata prin avocat ……………………………….., cu sediul profesional in ……………………………..
…………., str.  ……………….  nr.  ……,  bloc  ……,  scara  …..,  etaj  ….,  apart.  …..,  sector/judet  ………………………… reclamanti in actiunea ce formeaza obiectul dosarului nr. ………../…….., aflat pe rolul …………………, in contradictoriu cu parata S.C. ……………………….., cu sediul in ………………, str. ……………………………………..
nr. ……, bloc ……, scara ….., etaj …., apart. ……., sector/judet …………………………….
……….., cod unic de inregistrare   …………………………..,   atribut   fiscal   ………………
……..,   numar   de   ordine   in   registrul comertului ………./………./………..,  cont deschis la Banca ………………………, sucursala …………………, cu numarul …………….
………………, in termen legal3) declaram

A P E L

impotriva sentintei civile nr. ………., pronuntate la data de ……………. de catre …………………….., in dosarul mai sus-mentionat, prin care ne-a fost respinsa actiunea introductiva de instanta impotriva

DOMNULUI PRESEDINTE AL4 ) …………………..

1. Apelul se depune la instanta a carei hotarare se ataca, sub sanctiunea nulitatii.
2. Daca reclamantul-apelant locuieste in strainatate, acesta va indica un domiciliu ales in Romania, unde urmeaza sa i se faca toate comunicarile privind procesul.
3. Termenul de apel este de 15 zile de la comunicare daca legea nu dispune altfel, chiar daca comunicarea s-a facut odata  cu  somatia  de  executare.  Daca  o  parte  declara  apel  inainte  de  comunicarea  hotararii,  aceasta  se  considera comunicata la data depunerii cererii de apel. Motivarea cererii de apel insa poate avea loc pana cel mai tarziu la prima zi de infatisare.
4. Se indica instanta competenta material si teritorial sa judece cauza.

intimatei ………………………., sentinta pe care o consideram nelegala si netemeinica, solicitand admiterea apelului, schimbarea in tot a hotararii atacate si pe cale de consecinta admiterea actiunii subsemnatilor-apelanti prin care am solicitat obligarea paratei-intimate la1) ……………………….. .
Va  solicitam  de  asemenea,  in  conformitate  cu  dispozitiile  art.  274  Cod  procedura  civila,  sa obligati parata-intimata sa ne plateasca cheltuielile de judecata ocazionate de acest proces.

MOTIVELE DE APEL:

IN FAPT2):

Subsemnatii am formulat la data de ………………………………… o actiune prin care urmaream, in contradictoriu cu parata-intimata, obligarea acesteia la ………………………
…………………………….. .
In sustinerea actiunii noastre am administrat ……………………………………………., probe din care a reiesit, fara putinta de tagada ca, ………………………………………………………………, astfel incat cererea noastra, asa cum a fost formulata in fata instantei de fond, era intemeiata in fapt si in drept.
Cu toata aceasta stare de fapt si de drept aratata mai sus, dovedita de noi prin probele administrate,  instanta  de  fond  a  respins  actiunea  noastra  apreciind  ca  in  cauza  nu  s-a  facut  dovada
……………………………………………………. .
Pentru toate aceste considerente va solicit, reanalizand probele administrate la dosarul cauzei, incuviintand subsemnatilor proba cu inscrisuri in vederea combaterii sustinerilor formulate de instanta prin hotarare, sa admiteti apelul formulat, sa schimbati in tot sentinta atacata3) si pe cale de consecinta sa admiteti  actiunea  formulata in fond de subsemnatii-apelanti impotriva paratei-intimate …………………………………………, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de acest proces4).

IN DREPT:

Ne intemeiem prezenta pe dispozitiile art. 282-298 Cod procedura civila, art. 274 Cod procedura civila si pe dispozitiile art.5)…… .

1. Se arata, in conformitate cu dispozitiile art. 112 pct. 3 Cod procedura civila, obiectul cererii (de ex. restituirea unei sume, predarea unui spatiu, anularea unui contract, revocarea unei donatii, iesirea din indiviziune etc.).
2. Se  vor  indica  motivele  de  fapt  pe  care  se  intemeiaza  cererea  si  care-l  determina  pe  apelant  sa  ceara  concursul justitiei,  justificand  si  argumentand  demersul  justitiar.  In  apel  nu  se  pot  face  cereri  noi.  Se  vor  putea  cere  insa dobanzi, rate si orice alte despagubiri intervenite dupa darea hotararii in prima instanta. Partile nu vor putea folosi in apel alte motive, mijloace de aparare si dovezi decat cele invocate la prima instanta sau aratate in motivarea apelului sau in intampinare. Instanta de apel poate incuviinta si administrarea probelor a caror necesitate rezulta din dez- bateri.
3. Instanta de apel poate pastra, anula sau schimba, in tot sau in parte, hotararea atacata, rejudecand cauza sau trimitand cauza spre rejudecare instantei competente.
4. Taxa de timbru, timbru judiciar, onorariu avocat, onorariu expertize, cheltuieli legate de audierea martorilor, cerce- tare judecatoreasca etc.
5. Se indica textul de lege ce indreptateste apelantul la admiterea actiunii.

In sustinerea motivelor de apel, in afara de probele administrate in fata primei instante, pe care va rugam sa le reapreciati, intelegem sa ne servim de proba cu inscrisuri1).

Depunem prezenta in doua exemplare, dintre care un exemplar pentru instanta si celalalt pentru comunicare intimatei.

ANEXAM:
1. ………………………………………. .
2. ………………………………………. .
3. Procura speciala nr. ….. autentificata de BNP ………………, la data de …………. .
4. Imputernicire avocatiala si contractul de asistenta juridica nr. …………………… .
5. Taxa de timbru judiciar in cuantum de …………. si timbru judiciar …………….. .


SEMNATURILE

1. Cand dovada se face prin inscrisuri, se vor alatura la cerere atatea copii cate parti sunt, alaturi de inscrisurile rezervate instantei; copiile vor fi certificate de apelant ca sunt la fel cu originalul. Se va putea de asemenea depune doar o  parte  a  unui  inscris  relevanta  in  cauza,  instanta  insa  putand  dispune  infatisarea  inscrisului  in  intregime.  Daca inscrisurile sunt scrise intr-o limba straina sau cu litere vechi se vor depune traduceri sau copii cu litere latine, certificate de parte.

Curtea Constitutionala decide peste o saptamâna asupra candidaturii lui Dan Voiculescu si a procesului electoral

de

Curtea Constitutionala (CCR) va lua în discutie, pe 6 noiembrie, contestatia împotriva candidaturii lui Dan Voiculescu pentru Senat, potrivit biroului de presa al CCR, dupa ce Curtea de Apel Bucuresti a admis, duminica, o exceptie de neconstitutionalitate invocata de Asociatia Adevar si Dreptate.

Curtea de Apel Bucuresti a decis duminica, 26 octombrie, sa trimita la Curtea Constitutionala contestatia privind candidatura lui Dan Voiculescu pentru Senat, dupa ce judecatorii au admis o exceptie de neconstitutionalitate invocata de Asociatia Adevar si Dreptate privind un articol din ordonanta de modificare a legii pentru alegerile parlamentare. În cadrul sedintei de judecata de duminica, avocatul Asociatiei Adevar si Dreptate a ridicat exceptia de neconstitutionalitate cu privire la articolul din Ordonanta de Urgenta nr. 97/2008 referitor la termenul în care poate fi contestata o candidatura. Avocatul a aratat ca termenul pentru a contesta o decizie a Biroului Electoral Municipal era, initial, de 72 de ore, iar prin ordonanta contestata s-a redus la 48 de ore. El a mai spus ca aceasta ordonanta încalca articolul din legea fundamentala care prevede ca o ordonanta de urgenta nu poate afecta drepturile electorale. Avocatul lui Dan Voiculescu, Sergiu Andon, a declarat la iesirea din sala de judecata ca Dan Voiculescu îsi va continua campania electorala. „Voiculescu are o decizie a Biroului Electoral Municipal prin care i s-a acceptat candidatura si o hotarâre a tribunalului prin care s-a respins contestatia formulata de Asociatia Adevar si Dreptate. Curtea de Apel Bucuresti nu s-a pronuntat asupra contestatiei, deci nu exista impedimente ca viitorul senator sa-si continue campania“, a declarat Sergiu Andon, duminica, pentru NewsIn.

«Este in joc intreaga campanie electorala»

În opinia lui Andon, hotarârea de duminica a Curtii de Apel Bucuresti este una „aberanta, cu consecinte grave“, care ar putea perturba campania electorala. „Ridicarea exceptiei priveste nu numai candidatura lui Voiculescu, ci practic întreaga campanie electorala. Daca ordonanta de urgenta este gasita neconstitutionala, toate reglementarile se prabusesc“, a mai declarat avocatul Sergiu Andon, care a adaugat ca spera ca magistratii Curtii Constitutionale sa judece cu operativitate exceptia invocata.

Contestatie depusa tardiv

Vicepresedintele Asociatiei Adevar si Dreptate, Viorel Ene, a atacat cu recurs la Curtea de Apel Bucuresti decizia de vineri, 24 octombrie, a Tribunalului Bucuresti, care i-a respins cererea de anulare a candidaturii lui Dan Voiculescu la Senat, considerând tardiva contestatia. „Tribunalul constata ca acceptarea de catre biroul electoral de circumscriptie a unei candidaturi se face în 24 de ore de la depunere prin decizie si poate fi contestata de catre cetatenii cu drept de vot, partidele politice, aliantele politice, aliantele electorale si organizatiile cetatenilor apartinând minoritatilor nationale, în termen de cel mult 48 de ore de la afisarea deciziei de acceptare“, se arata în motivarea deciziei din 24 octombrie, prin care a fost respinsa contestatia Asociatiei Adevar si Dreptate. Potrivit magistratilor, decizia de acceptare a candidaturii lui Dan Voiculescu a fost afisata în data de 20 octombrie, la ora 21:30, iar contestatia Asociatiei Adevar si Dreptate a fost depusa în data de 23 octombrie, la ora  12:40, dupa ce expirase termenul de 48 de ore pentru depunerea contestatiilor. Tribunalul Bucuresti a admis, vineri, exceptia tardivitatii, invocata de avocatul lui Dan Voiculescu, Sergiu Andon, care a sustinut ca Asociatia Adevar si Dreptate a depus prea târziu cererea de anulare a candidaturii liderului PC. Drept urmare, instanta a respins cererea Asociatiei Adevar si Dreptate de anulare a candidaturii lui Dan Voiculescu la Senat, în Colegiul 8.

Acuzat de fals in acte publice

Asociatia Adevar si Dreptate, al carei vicepresedinte este Viorel Ene, a contestat la Tibunalul Bucuresti decizia Biroului Electoral Municipal de admitere a  candidaturii lui Dan Voiculescu, propus pe listele de candidati la Senat ale Aliantei PSD+PC. Asociatia Adevar si Dreptate a depus la Tribunalul Bucuresti contestatia împotriva admiterii candidaturii lui Dan Voiculescu, dupa ce organizatia a sesizat procurorii cu privire la  falsul în acte publice de care s-ar face vinovat presedintele fondator al Partidului Conservator, solicitând anchetarea acestuia. „Concret, Colegiul Consiliului National al Studierii Arhivelor Securitatii (CNSAS) a stabilit ca Voiculescu Dan a facut politie politica prin colaborarea sa cu Securitatea. Chiar daca acesta a contestat decizia CNSAS, în cursul audierilor din cadrul Colegiului CNSAS, a caror transcriere a fost depusa la Tribunalul Bucuresti, Voiculescu Dan a recunoscut singur ca a colaborat cu Securitatea: «Lucrând în comert exterior eram obligat sa-mi câstig si eu o pâine când ma întrebau de un cetatean strain ce e cu el sa spun ce stiu despre el»”, se arata într-un comunicat al asociatiei remis presei.

Sursa principala

Ne puteti scrie gratuit pe whatsapp 0745150894!