RIL

2019 # RIL admis. Procedura simplificată a recunoaşterii învinuirii

de
# RIL admis. Procedura simplificată a recunoaşterii învinuirii

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, legal constituit, a soluţionat un recurs în interesul legii, fiind pronunţată următoarea soluţie:

Prin Decizia nr. 4/2019, ÎCCJ a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție şi, în consecinţă, în interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, stabileşte că:

“În ipoteza în care instanța a admis cererea inculpatului de judecare în procedura simplificată a recunoașterii învinuirii, iar cauza a fost judecată potrivit acestei proceduri, nu este posibilă pronunțarea unei hotărâri de achitare întemeiată pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a și lit. c) din Codul de procedură penală.

Obligatorie, conform dispoziţiilor art. 474 alin. (4) Cod procedură penală.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi, 11 februarie 2019.”

Avocat Drept Penal – stabilirea pedepsei în baza legii noi în cazul pluralităţii de infracţiuni

de

Prin Încheierea de şedinţă din data de 10 decembrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 8.624/245/2014, Tribunalul Iaşi – Secţia penală NCPP Fond – Contestaţii – Cameră preliminară, în temeiul art. 476 alin. (1) raportat la art. 475 din Codul de procedură penală a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „dacă, în aplicarea dispoziţiilor art. 6 Cod penal, la stabilirea pedepsei aplicabile potrivit noii legi în cazul unei pluralităţi de infracţiuni care, potrivit Codului penal din 1969, presupunea reţinerea stării de recidivă postcondamnatorie, iar, potrivit noului Cod penal, condiţiile art. 41 nu mai sunt întrunite, se ia în considerare pedeapsa aplicabilă potrivit art. 43 alin. (1), fără aprecieri asupra stării de recidivă, sau cea aplicabilă potrivit art. 44 raportat la art. 39 din Codul penal.“

Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele de judecată arondate:

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că la nivelul curţilor de apel şi al instanţelor de judecată arondate s-au conturat următoarele trei opinii, dintre care două majoritare:

În prima opinie majoritară exprimată s-a susţinut că în aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal, la stabilirea pedepsei în cazul unei pluralităţi de infracţiuni care, potrivit Codului penal din 1969, presupunea reţinerea stării de recidivă postcondamnatorie şi revocarea suspendării condiţionate a pedepsei anterioare, iar potrivit Codului penal actual, condiţiile art. 41 nu mai sunt întrunite sub aspectul primului termen al recidivei, se ia în considerare pedeapsa stabilită conform art. 15 alin. (2) din Legea 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, respectiv cumulul aritmetic.

În cea de a doua opinie majoritară exprimată s-a susţinut că în ipoteza în discuţie sunt incidente dispoziţiile art. 44 raportat la art. 39 din noul Cod penal, regimul sancţionator fiind cel prevăzut pentru pluralitatea intermediară.

În cea de a treia opinie s-a susţinut că la stabilirea pedepsei aplicabile potrivit legii noi în cazul unei pluralităţi de infracţiuni care potrivit Codului penal din 1969 presupunea reţinerea stării de recidivă postcondamnatorie, iar, potrivit noului Cod penal, condiţiile art. 41 nu mai sunt întrunite, se ia în considerare pedeapsa aplicabilă potrivit art. 43 alin. (1), fără aprecieri asupra stării de recidivă, deoarece starea de recidivă postcondamnatorie intrată în puterea lucrului judecat şi reflectată în pedeapsa definitiv aplicată nu poate fi înlăturată, ea nemaiputând fi pusă în discuţie.

Opinia specialiştilor consultaţi

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (1) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării.

Dintre specialişti, colectivul de drept penal al Facultăţii de Drept a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca a comunicat următorul punct de vedere:

În ipoteza unei pluralităţi de infracţiuni, aplicabilitatea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal trebuie verificată chiar dacă niciuna dintre pedepsele aplicate sub legea veche pentru infracţiunile din structura pluralităţii nu întruneşte condiţiile pentru a fi redusă prin efectul intrării în vigoare a legii noi. În acest caz, ceea ce se verifică este încadrarea pedepsei rezultante (calculată pornind de la pedepsele individuale astfel cum au fost aplicate sub legea veche) în limitele prevăzute de legea nouă.

Problema de drept a cărei dezlegare se cere priveşte însă modul în care trebuie realizată această verificare. Mai exact, urmează a se decide dacă în aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal la stabilirea pedepsei aplicabile potrivit noii legi în cazul unei pluralităţi de infracţiuni care, potrivit Codului penal din 1969, presupunea reţinerea stării de recidivă postcondamnatorie, iar, potrivit noului Cod penal, condiţiile art. 41 nu mai sunt întrunite, se ia în considerare pedeapsa aplicabilă potrivit art. 43 alin. (1), fără aprecieri asupra stării de recidivă, sau cea aplicabilă potrivit art. 44 raportat la art. 39 din Codul penal.

În rezolvarea acestei probleme trebuie pornit de la raţiunea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal. Această raţiune este aceea de a asigura respectarea principiului legalităţii pedepsei, principiu care presupune ca pedeapsa să aibă o bază legală nu doar în momentul pronunţării ei, ci şi pe durata executării. Cu alte cuvinte, în urma aplicării dispoziţiilor art. 6 din Codul penal, condamnatul nu trebuie să rămână în executarea unei pedepse mai mari decât maximul care i s-ar putea aplica dacă ar comite faptele sau dacă pedepsele ar fi fost aplicate sub legea nouă.

Pentru a ajunge la această finalitate nu se poate face abstracţie de forma de pluralitate în care se găsesc infracţiunile reţinute în speţă. Astfel, dacă sub legea veche faptele întruneau condiţiile unei recidive, iar sub legea nouă aceleaşi fapte întrunesc doar condiţiile pluralităţii intermediare, urmează să avem în vedere maximul pedepsei care se poate aplica potrivit legii noi în situaţia unei pluralităţi intermediare în structura căreia se regăsesc cele două pedepse.

În consecinţă, maximul aplicabil nu va fi dat în speţă de totalul aritmetic al celor două pedepse (cum s-ar fi întâmplat dacă faptele ar fi fost în stare de recidivă şi sub legea nouă), ci de pedeapsa mai grea la care se adaugă 1/3 din cealaltă, potrivit dispoziţiilor art. 44 raportat la art. 39 din Codul penal. În consecinţă, pedeapsa aplicată urmează a fi redusă la această limită.

A menţine în executare pedeapsa aplicată sub legea veche în baza cumulului aritmetic ar însemna executarea în continuare, sub legea nouă, a unei pedepse ce conţine o parte care nu ar mai fi putut fi pronunţată sub imperiul acestei legi, ceea ce contravine principiului legalităţii.

În practica judiciară, unele instanţe, în mod eronat, au refuzat aplicarea art. 6 din Codul penal în ipoteze de genul celei analizate mai sus, cu motivarea că o pedeapsă rezultantă obţinută prin cumul aritmetic rămâne aplicabilă în continuare şi sub imperiul legii noi, indiferent de forma de pluralitate (recidivă sau pluralitate intermediară), în baza art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009privind Codul penal.

Această soluţie are la bază o eroare în interpretarea dispoziţiilor legale menţionate. Într-adevăr, prevederea din art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal are un domeniu de aplicabilitate clar stabilit şi limitat la ipoteza în care, la data intrării în vigoare a noului Cod penal, suspendarea condiţionată aplicată sub legea veche era încă în fiinţă. Această concluzie se desprinde fără echivoc din simpla lectură a textelor.

Astfel, potrivit art. 15 alin. (1) din Legea nr. 187/2012pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal măsura suspendării condiţionate a executării pedepsei aplicată în baza Codului penal din 1969 se menţine şi după intrarea în vigoare a Codului penal. Evident, nu se poate menţine decât ceea ce există la momentul respectiv. La rândul său, alin. (2) alart. 15 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal prevede că regimul suspendării condiţionate a executării pedepsei prevăzute la alin. (1), inclusiv sub aspectul revocării sau anulării acesteia, este cel prevăzut de Codul penal din 1969. Prin urmare, doar în cazul suspendărilor condiţionate ce erau în fiinţă la momentul intrării în vigoare a noului Cod penal tratamentul prevăzut în caz de revocare a suspendării va fi cumulul aritmetic.

Aşadar, trebuie admis că dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal nu îşi regăsesc în niciun fel aplicare în cazul suspendărilor condiţionate care au fost revocate prin hotărâre definitivă sub legea veche.

Nu poate fi primit nici argumentul bazat pe o inegalitate de tratament între cel căruia i s-a revocat suspendarea condiţionată sub legea veche şi care poate beneficia de dispoziţiile art. 6 din Codul penal, aşa cum s-a arătat mai sus, şi cel căruia i s-ar revoca suspendarea în condiţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, căruia i s-ar aplica cumulul aritmetic.

În realitate, în acest din urmă caz legiuitorul a ales să menţină beneficiul unei modalităţi de individualizare care nu mai există în legea nouă şi care este mai favorabilă în conţinut decât oricare din modalităţile prevăzute în aceasta (nu presupune măsuri de supraveghere şi nici obligaţii, cu excepţia celor civile). În schimb, în măsura în care condamnatul nesocoteşte beneficiul acordat, ajungându-se la revocare, legiuitorul a decis să supună această revocare regimului mai sever prevăzut de legea veche. Este dincolo de orice îndoială nu doar că alegerea este justificată, dar şi că raţiunea ei nu are nimic de a face cu suspendările condiţionate care au existat cândva şi au fost revocate anterior intrării în vigoare a legii noi.

Raportul asupra chestiunii de drept supuse dezlegării

Referitor la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită, opinia judecătorului raportor a fost în sensul că, în aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal, la stabilirea pedepsei potrivit noii legi în cazul unei pluralităţi de infracţiuni care, potrivit Codului penal din 1969, presupunea reţinerea stării de recidivă postcondamnatorie cu revocarea suspendării condiţionate, iar, potrivit Codului penal actual, condiţiile recidivei postcondamnatorii cu privire la primul termen nu mai sunt întrunite, se ia în considerare pedeapsa stabilită conform art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009privind Codul penal, respectiv cumulul aritmetic.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis sesizarea formulată de Tribunalul Iaşi – Secţia penală în Dosarul nr. 8.624/245/2014 prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „dacă, în aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal, la stabilirea pedepsei aplicabile potrivit noii legi în cazul unei pluralităţi de infracţiuni care, potrivit Codului penal din 1969, presupunea reţinerea stării de recidivă postcondamnatorie, iar, potrivit noului Cod penal condiţiile art. 41 nu mai sunt întrunite, se ia în considerare pedeapsa aplicabilă potrivit art. 43 alin. (1), fără aprecieri asupra stării de recidivă, sau cea aplicabilă potrivit art. 44 raportat la art. 39 din Codul penal“.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie statuează în sensul că, în aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal, stabilirea pedepsei în baza legii noi, în cazul pluralităţii de infracţiuni care, potrivit Codului penal din 1969, presupunea reţinerea stării de recidivă postcondamnatorie cu revocarea suspendării condiţionate, iar, potrivit Codului penal, condiţiile recidivei postcondamnatorii cu privire la primul termen nu mai sunt întrunite, se determină conform art. 44 raportat laart. 39 din Codul penal, referitoare la pluralitatea intermediară.

In practica este diferit:ANRP explica situatia despagubirilor acordate cetatenilor romani a caror imobile au fost abandonate in Bulgaria, Basarabia, Bucovina de Nord sau Tinutul Herta

de

Senatul Romaniei a aprobat, in sedinta din data de data de 30.09.2014, proiectul Legii privind unele masuri pentru accelerarea si finalizarea procesului de solutionare a cererilor formulate in temeiul Legii nr. 9/1998si al Legii nr. 290/2003, acte normative prin care s-au acordat despagubiri catatenilor romani care au abandonat imobile in Bulgaria, Basarabia,Bucovina de Nord sau Tinutul Herta.

Proiectul de lege a fost aprobat de Guvernul Romaniei inca din 26 iunie 2014 si urmeaza sa fie dezbatut in Camera Deputatilor. Dupa aprobare, legea va fi promulgata de catre Presedintele Romaniei, astfel incat noile prevederi sa poata fi aplicate incepand cu anul 2015.

Principalele prevederi ale proiectului de lege sunt urmatoarele:

– Unica masura compensatorie o constituie despagubirile banesti;

– Plata despagubirilor se efectueaza in ordinea cronologica a emiterii hotararilor comisiilor judetene, in transe anuale egale, esalonat, pe o perioada de 5 ani, incepand cu anul 2015;

– Autoritatea Nationala pentru Restituirea Proprietatilor va emite titluri de plata care se vor plati de catre Ministerul Finantelor Publice in cel mult 180 de zile de la emitere;

– Sumele aferente despagubirilor se vor majora/actualiza prin decizia Presedintelui Autoritatii Nationale pentru Restituirea Proprietatilor, cu suma aferenta perioadei cuprinse intre momentul emiterii hotararilor comisiilor judetene si data emiterii deciziei de actualizare;

– Comisiile judetene, respectiv cea a municipiului Bucuresti, pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 si Legii nr. 290/2003 au obligatia de a solutiona, prin hotarare, cererile de acordare a despagubirilor inregistrate si nesolutionate, dupa cum urmeaza:

  • in termen de 9 luni, comisiile care mai au de solutionat un numar de pana la 500 de cereri depuse in temeiul Legii nr. 9/1998 si Legii nr. 290/2003;
  • in termen de 18 luni, comisiile care mai au de solutionat un numar intre 501 si 1.000 de cereri depuse in temeiul Legii nr. 9/1998 si Legii nr. 290/2003;
  • in termen de 36 de luni, comisiile care mai au de solutionat un numar de peste 1000 de cereri depuse in temeiul Legii nr. 9/1998 si Legii nr. 290/2003.

RIL – interese moratorii sub forma dobanzii legale

de

RIL – interese moratorii sub forma dobanzii legale

S-a constatat ca, in practica judiciara a instantelor din Romania, nu exista un punct de vedere unitar cu privire la „interpretarea si aplicarea dispozitiilor art.1082 si art. 1088 din Codul civil din anul 1864, respectiv art. 1531 alin.(1), alin.(2) teza I si art.1535 alin.(1) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil in referire la acordarea daunelor – interese moratorii sub forma dobanzii legale pentru plata esalonata a sumelor prevazute in titluri executorii avand ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar in conditiile art. 1 si art. 2 din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 71/2009, aprobata cu modificari prin Legea nr. 230/2011”.

Urmare verificarii, din oficiu, a practicii judiciare in problema de drept enuntata, s-a constatat ca instantele de judecata investite cu cereri prin care titularii creantelor ce intra in sfera de aplicare a Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 7/2009, modificata si completata au solicitat obligarea institutiilor bugetare la plata daunelor – interese moratorii sub forma dobanzii legale penalizatoare, pentru acoperirea prejudiciului constand prin executarea potrivit acestui act normativ, au pronuntat solutii divergente, astfel:

I. Unele instante de judecata au admis cererile formulate si au obligat institutiile bugetare debitoare la plata dobanzii legale penalizatoare, aferente sumelor stabilite prin titlurile executorii la care se refera Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 71/2009, modificata si completata cu titlu de daune – interese moratorii, pentru prejudiciul pretins de reclamanti prin executarea creantelor potrivit prevederilor acestui act normativ.

Dobanzile legale au fost acordate, fie de la data pronuntarii hotararilor judecatoresti ce constituiau titluri executorii, fie de la data formularii cererilor de chemare in judecata prin care acestea au fost solicitate, iar instantele si-au intemeiat hotararile pe dispozitiile Codului civil din anul 1864 ori pe cele ale Codului civil din anul 2009, in raport de data titlurilor executorii din care izvorau obligatiile pecuniare ale debitorilor.

Pentru a pronunta aceste solutii, instantele au retinut ca prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr.71/2009 s-a prevazut ca plata sumelor prevazute prin , avand ca obiect acordarea unor drepturi de natura salariala, stabilite in favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii pana la data de 31 decembrie 2009, sa se realizeze dupa o procedura de executare esalonata pe o perioada initial cuprinsa intre 2010-2012. Prin acte normative ulterioare (Ordonanta de urgenta a Guvernului nr.45/2010, Legea nr.230/2011) au fost aduse modificari sub aspectul perioadei si procentelor de plata, urmand ca executarea obligatiilor sa fie finalizata in anul 2016.

Imprejurarea ca prin dispozitiile art. 1 alin. (3) din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 71/2009, modificata si completata s-a prevazut actualizarea acestor sume cu indicele preturilor de consum, comunicat de Institutul National de Statistica nu reprezinta un impediment legal in acordarea dobanzii legale penalizatoare, cu titlu de daune – interese moratorii, deoarece prin neexecutarea integrala a obligatiei de plata la data la care sumele erau datorate, adica la momentul cand creantele au devenit certe, lichide si exigibile, s-a produs in patrimoniul creditorilor un prejudiciu care trebuie acoperit integral.

Actualizarea creantelor nu asigura repararea integrala a prejudiciului produs, avand o natura juridica diferita de aceea a dobanzii solicitate de reclamanti.

Astfel, actualizarea creantei cu indicele de inflatie reprezinta un calcul matematic, aplicabil in cazul unui fenomen specific economiei de piata, prin intermediul caruia se masoara gradul de depreciere a valorii banilor aflati in circulatie, adusi astfel la puterea lor de cumparare. Scopul actualizarii fiind acela de a mentine valoarea reala a obligatiei monetare la data efectuarii platii, aceasta se acorda cu titlu compensatoriu (damnum emergens).

In schimb, dobanda legala penalizatoare, reprezentand castigul pe care creditorul l-ar fi obtinut din investirea banilor, daca acestia ar fi fost platiti la scadenta, se acorda cu titlu de reparare a prejudiciului cauzat prin intarziere si acopera beneficiul nerealizat (lucrum cessans).

Asadar, acordarea dobanzii legale, pana la data platii integrale a drepturilor stabilite prin titluri executorii, alaturi de actualizarea cu indicele de inflatie nu conduce la o dubla reparare a prejudiciului, ci asigura o reparare integrala a acestuia, in acord cu dispozitiile art. 1084 din Codul civil din anului 1864, respectiv art. 1531 din Codul civil din anul 2009.

S-a considerat si ca prevederile Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 71/2009 nu au produs efecte in privinta exigibilitatii creantelor, in sensul amanarii scadentei acestora.

Astfel, creantele recunoscute in favoarea reclamantilor, fiind certe, lichide si exigibile, obligatia de plata este cu executie imediata, chiar de la data pronuntarii hotararilor in prima instanta, potrivit dispozitiilor art. 274 din Codul muncii, republicat (fost art. 289 din acelasi act normativ, anterior republicarii). Aceasta inseamna ca plata trebuia facuta la momentul nasterii raportului juridic obligational, obligatia rezultata din aceste titluri executorii nefiind afectata de vreun termen.

Mai mult, prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 71/2009, modificata si completata nu s-a negat existenta si intinderea drepturilor constatate prin hotarari judecatoresti si nu s-a refuzat punerea acestora in executare, ci s-a stabilit o modalitate de executare esalonata a obligatilor de plata continute in aceste titluri.

Acest act normativ nu are semnificatia exonerarii debitorilor de plata daunelor interese moratorii, intrucat art. 1082 din Codul civil din anul 1864, respectiv 1530 din Codul civil din anul 2009, consacra principiul raspunderii debitorului pentru executarea cu intarziere, acesta putand fi obligat la despagubiri, indiferent daca a actionat cu intentie sau din culpa. Raspunderea sa civila va fi atrasa ori de cate ori nu se dovedeste existenta unei cauze straine, exoneratoare de raspundere, reprezentata fie de cazul fortuit, forta majora, fapta creditorului insusi ori fapta unui tert pentru care debitorul nu este tinut a raspunde. In plus, pentru ca fapta unui tert sa produca efectul exonerator, este necesar ca aceasta sa aiba caracteristicile fortei majore sau ale cazului fortuit.

Or, esalonarea platii instituita prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 71/2009, modificata si completata nu este o cauza exoneratoare de raspundere, ci constituie un eveniment pe care debitorii, desi il puteau prevedea, nu au luat masuri corespunzatoare, pentru a evita neexecutarea.

Ca atare, in interpretarea dispozitiilor art.1073, art. 1082 si art. 1088 din Codul civil din anul 1864, respectiv art. 1531 si art. 1535 din Codul civil din anul 2009, reclamantii sunt indreptatiti la acordarea daunelor – interese moratorii, sub forma dobanzii legale, pentru executarea cu intarziere a obligatiilor rezultate din titlurile executorii.

In acest sens, a fost invocata si jurisprudenta Curtii Europene Drepturilor Omului in care s-a statuat ca unei persoane care a obtinut o hotarare judecatoreasca executorie impotriva statului, ca urmare a solutionarii unui litigiu in favoarea sa nu i se poate cere sa recurga la proceduri de executare, pentru a obtine executarea, reclamantului, in calitate de creditor, fiindu-i cauzat un prejudiciu material constand in imposibilitatea de a se folosi de banii sai, deci o pierdere de profit cauzata de imposibilitatea punerii in executare, intr-un termen rezonabil, a hotararii judecatoresti pronuntate in favoarea sa[1]. (Anexa I)

 

II. In aceeasi ipoteza, alte instante au respins cererile formulate, retinand ca nu poate fi atrasa raspunderea debitorilor prin acordarea daunelor interese – moratorii sub forma dobanzii legale, pentru acoperirea prejudiciului cauzat creditorilor prin executarea partiala si esalonata a obligatiilor stabilite prin hotarari judecatoresti, in conditiile prevazute de Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 71/2009, modificata si completata.

In motivarea acestor solutii, s-a aratat ca, potrivit art. 1 alin. (3) din ordonanta, sumele datorate se actualizeaza cu indicele preturilor de consum la data platii, comunicat de Institutul National de Statistica.

Asadar, legiuitorul a prevazut in mod expres modalitatea de reparare a prejudiciului determinat de executarea cu intarziere, aceasta fiind reprezentata de actualizarea creantei.

O astfel de actualizare are in vedere data la care hotararea judecatoreasca a devenit executorie si data efectuarii platii procentului stabilit prin ordonanta, astfel incat obligarea paratilor la plata dobanzii legale, alaturi de actualizarea creantei, ar reprezenta o dubla reparatie a aceluiasi prejudiciu incercat de creditori, determinat de intarzierea in executarea integrala si devalorizarea continua a sumelor de bani.

S-a aratat si ca esalonarea platii sumelor a fost realizata pe calea unor dispozitii normative, parte din sumele datorate au fost platite reclamantilor – creditori, iar pentru perioadele ramase, creantele nu sunt exigibile, fiind afectate de termene suspensive, stabilite pe cale legala, in favoarea debitorilor.

Astfel, s-a aratat ca, in principiu, o creanta constatata printr-o hotarare judecatoreasca este exigibila la momentul la care aceasta devine executorie, fie prin investirea cu formula executorie, fie prin recunoasterea acestui caracter ope legis. Din acest moment, creditorul poate cere debitorului executarea.

Insa, ca efect al termenelor legale suspensive stabilite in favoarea debitorilor prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 71/2009, creditorii nu pot pretinde executarea obligatiilor inlauntrul acestor termene, astfel incat, in aceste intervale de timp, nu curge nici dobanda penalizatoare, reprezentand daune – interese moratorii.

In plus, pentru antrenarea raspunderii contractuale a debitorilor sub forma obligarii acestora la plata daunelor – interese moratorii, trebuie indeplinite conditiile generale ale raspunderii civile, adica trebuie facuta dovada existentei prejudiciului, a faptei ilicite, a vinovatiei si a raportului de cauzalitate.

Existenta prejudiciului este prezumata prin dispozitiile art. 1082 din Codul civil din anul 1864 (corespunzator art. 1530 din Codul civil din anul 2009), iar fapta ilicita consta in neexecutarea obligatiei.

In ceea ce priveste vinovatia, in materia raspunderii contractuale pentru neexecutare, opereaza o prezumtie de culpa a debitorului. Aceasta prezumtie poate fi inlaturata atunci cand se dovedeste existenta unei cauze exoneratoare, precum cazul fortuit sau forta majora. Ca atare, debitorul este obligat la plata despagubirilor ori de catre ori nu dovedeste existenta unei cauze straine care nu-i este imputabila.

In cazul raspunderii contractuale, constituie caz fortuit o imprejurare de fapt, imprevizibila si de neinlaturat care impiedica in mod obiectiv si fara nicio culpa din partea debitorului, executarea obligatiei.

Cauza straina exoneratoare de raspundere poate avea ca efect suspendarea temporara a executarii obligatiei, ceea ce face ca debitorul sa execute cu intarziere, fara a putea fi obligat la plata daunelor – interese pentru prejudiciul incercat de creditor din acest motiv.

S-a observat ca institutiile publice debitoare nu au refuzat executarea, ci au facut aplicarea unui act normativ prin care s-a prevazut plata esalonata.

Aceasta masura legislativa, luata in contextul unui dezechilibru bugetar, reprezinta o ingerinta a statului in dreptul creditorului de a obtine executarea silita si finalizarea procesului civil, iar aceasta ingerinta are un scop legitim, acela de a proteja bugetul de stat intr-o perioada critica si indeplineste cerinta unui raport rezonabil de proportionalitate cu scopul urmarit.

Caracterul proportional al limitarii dreptului creditorului de a obtine executarea hotararii judecatoresti rezulta din faptul ca nu se neaga dreptul la executare, ci doar se stabileste modul in care creanta se va realiza, cu o intarziere apreciata ca fiind rezonabila de Curtea Europeana a Drepturilor Omului, prin hotararea din 4 septembrie 2012, pronuntata in cauza Dumitru s.a. vs. Romania.

In consecinta, interventia legiuitorului, printr-un act normativ, validat pe cale jurisprudentiala de Curtea Constitutionala si de instanta de contencios european, avand ca efect esalonarea platilor, constituie un caz fortuit ce exonereaza debitorul de plata dobanzilor legale. (Anexa II)

 

Apreciez ultimul punct de vedere ca fiind in acord cu litera si spiritul legii, pentru urmatoarele considerente:

Examenul jurisprudential prezentat in precedent a relevat ca divergenta in solutionarea cererilor cu care instantele de judecata au fost investite rezulta dintr-o apreciere diametral diferita asupra a trei puncte de analiza ridicate de problema de drept, respectiv: posibilitatea cumulului dintre actualizarea sumelor de bani, prevazuta de art. 1 alin. (3) din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 71/2009, modificata si completata si dobanda legala penalizatoare; efectele acestei ordonante asupra obligatiilor stabilite prin hotarari judecatoresti; indeplinirea conditiilor legale, pentru angajarea raspunderii civile a debitorilor, determinata de executarea obligatiilor potrivit procedurii speciale prevazute de acest act normativ.

Totodata, se observa ca obiectul si cauza actiunilor in justitie solutionate neunitar prin hotararile judecatoresti examinate au fost comune, fiind reprezentate de pretentiile reclamantilor – creditori, de obligare a institutiilor publice debitoare, la plata daunelor – interese moratorii sub forma dobanzilor legale, cu titlu de reparare a prejudiciului suferit prin modalitatea de executare a obligatiilor banesti stabilite prin hotarari judecatoresti referitoare la drepturi salariale pentru personalul din sectorul bugetar, astfel cum a fost reglementata prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 71/2009, modificata si completata.

Cu titlu introductiv, se impune a se observa contextul adoptarii Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevazute in titluri executorii avand ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar[2].

Adoptarea acestui mecanism de executare a titlurilor executorii a fost determinata de dificultatile financiare traversate de Romania in sectorul bugetar, fiind impusa de numarul mare al hotararilor judecatoresti avand ca obiect plata unor drepturi de natura salariala stabilite in favoarea personalului din sectorul bugetar, de influenta substantiala pe care executarea acestora in conditiile dreptului comun o presupunea asupra bugetului de stat, toate aceste elemente vizand interesul public general[3].

Dispozitiile Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 71/2009 au format obiect al controlului de constitutionalitate, iar Curtea Constitutionala, in cuprinsul jurisprudentei pronuntate in perioada 2010 – 2013 a stabilit ca masurile instituite prin actul normativ supus controlului au un caracter temporar si nu aduc atingere substantei drepturilor constatate prin hotarari judecatoresti. Totodata, s-a observat si ca, pentru a se evita devalorizarea sumelor ce fac obiectul titlurilor executorii, ordonanta de urgenta a prevazut ca acestea se actualizeaza cu indicele preturilor de consum, ceea ce garanteaza executarea in totalitate a creantei, astfel incat, pe calea acestui mecanism temporar si derogator de la dreptul comun in materia executarii hotararilor judecatoresti se asigura executarea integrala a titlului si se acorda statului posibilitatea de a identifica resursele financiare necesare achitarii acestor sume[4].

Totodata, Curtea Europeana a Drepturilor Omului, in cauza Dumitru Daniel Dumitru s.a. c/a. Romania[5],examinand compatibilitatea esalonarii instituite prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 71/2009, astfel cum a fost aprobata cu modificari prin Legea nr. 230/2011, cu prevederile Conventiei si, recunoscand ampla marja de apreciere a legiuitorului national de a se pronunta, atat asupra unor probleme de interes public ce necesita reglementare, cat si asupra alegerii modalitatilor de aplicare a actului, a observat ca Statului Roman nu i se imputa faptul ca a refuzat executarea unor hotarari judecatoresti ce recunosteau reclamantilor anumite drepturi salariale si nici nu a urmarit, prin aceasta reglementare, eliminarea efectelor acestor hotarari. Asadar, avand in vedere circumstantele economice si financiare concrete de la momentul adoptarii reglementarii, Curtea a observat ca, desi mecanismul de esalonare a suferit modificari, autoritatile nationale l-au respectat, dand dovada de diligenta in executarea hotararilor judecatoresti, astfel incat plata esalonata a sumelor datorate reclamantilor a fost considerata ca rezonabila, neafectand insasi substanta dreptului.

Pornind de la aceste observatii prealabile, urmeaza a se analiza daca, in cauzele avand specificul enuntat, sunt indeplinite conditiile legale, pentru atragerea raspunderii civile a institutiilor publice debitoare si acoperirea pretinsului prejudiciu invocat de reclamantii – creditori prin executarea esalonata a sumelor stabilite prin hotarari judecatoresti.

In ceea ce priveste primul aspect, privitor la posibilitatea cumulului dintre actualizarea creantei pecuniare si daunele – interese moratorii, se observa ca, de principiu, un atare cumul nu este exclus, pornindu-se de la principiul repararii integrale a prejudiciului cauzat creditorului prin intarzierea in executarea, la scadenta, unei obligatii banesti, dat fiind ca, in contextul devalorizarii monetare, scopurile acestora sunt diferite; prin indexare/actualizare, se repara prejudiciul efectiv (damnum emergens), aceasta avand ca obiectiv pastrarea valorii reale a obligatiei evaluabile in bani, in timp ce, dobanzile legale, avand ca obiectiv majorarea valorii reale obligatiei, proportional cu perioada de lipsei de folosinta a banilor, de la scadenta obligatiei, pana la stingerea acesteia prin plata integrala, se cuvin cu titlu de beneficiu nerealizat (lucrum cessans)[6].

Altfel spus, natura juridica a dobanzii este diferita de natura juridica a actualizarii obligatiei cu indicele de inflatie, prima reprezentand o sanctiune (daune – interese moratorii pentru neexecutarea obligatiei de plata), iar a doua reprezinta valoarea reala a obligatiei banesti la data efectuarii platii (daune compensatorii)[7].

Insa, in privinta creantelor ce intra sub incidenta Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 71/2009, modificata si completata, un atare cumul nu poate fi admis intrucat, pe de o parte, nu sunt intrunite conditiile prevazute de lege pentru acordarea daunelor – interese moratorii, iar pe de alta parte, nu sunt indeplinite conditiile prevazute de lege, pentru angajarea raspunderii civile a debitorilor.

Astfel, acordarea daunelor interese – moratorii impune, ca si conditii – premisa necesare si obligatorii, existenta unei obligatii ajunse la scadenta, precum si fapta ilicita si prejudiciabila, a debitorului constand in executarea cu intarziere a acestei obligatii exigibile[8].

Optiunea legiuitorului, expres exprimata prin intermediul dispozitiilor art. 1 alin. (3) din ordonanta a fost in sensul actualizarii cu indicele preturilor de consum a sumelor supuse acestei executari esalonate.

In acest caz, actualizarea acordata ope legis indeplineste functia compensatorie, de acoperire a prejudiciului creditorilor prin executarea esalonata in conditiile prevazute prin ordonanta, reprezentand un mecanism destinat mentinerii valorii reale a creantei in contextul unui fenomen inflationist[9].

Pe de alta parte, din interpretarea dispozitiilor art. 1088 din Codul civil anterior, respectiv art. 1535 din Noul Cod civil, rezulta ca daunele – interese moratorii i se cuvin creditorului cu titlu de reparare a prejudiciului suferit de acesta intre data scadentei si data platii efective, din cauza intarzierii culpabile in executarea unei obligatii banesti exigibile[10].

Sub aspectul primei conditii, ca obligatia sa fie ajunsa la scadenta, observam ca aceasta nu este indeplinita intrucat, prin stabilirea, pe cale legislativa a unor termene pentru executare, masura dublata de suspendarea executarii potrivit dispozitiilor dreptului comun, obligatiile pecuniare care formeaza obiectul acestei reglementari speciale nu mai sunt pure si simple, ci au fost afectate de termene legale suspensive.

In esenta, pe calea acestei reglementari, s-a instituit un moratoriu legal ce consta in suspendarea exigibilitatii unor creante in favoarea unor categorii de debitori, anume prevazuti de art. 1 alin. (4) lit. a) – c) din ordonanta[11]si in privinta anumitor categorii de datorii[12], avand, ca efect, amanarea executarii acestor obligatii, dincolo de momentul la care acestea ar fi trebuit sa fie executate, masura legislativa cu caracter temporar fiind motivata de imprejurarile obiective, speciale, prezentate in precedent[13].

De esenta termenului suspensiv legal este faptul ca acesta este intotdeauna stabilit in favoarea debitorului[14], concluzie care se desprinde si din interpretarea dispozitiilor art. 1024 din Codul civil anterior, respectiv art. 1413 alin. (1) din Noul Cod civil.

Principalul efect al moratoriului legal instituit prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 71/2009 consta, potrivit dispozitiilor art. 1023 din Codul civil anterior, respectiv art. 1414 din Noul Cod civil, in amanarea exigibilitatii obligatiei. Astfel, pendente termine, debitorul nu poate fi considerat in intarziere, intrucat datoria sa, desi exista, nu este ajunsa la scadenta[15].

Or, astfel cum s-a aratat in precedent, premisa acordarii daunelor interese moratorii consta in existenta unei datorii certe, lichide si exigibile, neexecutate la scadenta, conditie prevazuta expres de art. 1535 alin. (1) din Noul Cod civil[16], dedusa pe cale de interpretare din prevederile art. 1079 si art. 1081 din Codul civil anterior[17].

Asadar, in conditiile in care obligatiile de plata ce formeaza obiect al reglementarii instituite prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 71/2009, modificata si completata nu sunt ajunse la scadenta decat pro parte, in limita transelor anuale care, de altfel, au si fost achitate in conditiile art.1 si art. 2 din acest act normativ, iar pentru viitor, acestea nu sunt ajunse la scadenta, pretentiile creditorilor, de acordare a daunelor – interese moratorii, cu titlu de acoperire a prejudiciului cauzat prin executarea esalonata a sumelor conform reglementarii speciale, nu au o baza legala suficienta in dreptul pozitiv.

Aceste considerente demonstreaza ca, pe de o parte, nu sunt indeplinite conditiile legale, pentru nasterea dreptului creditorilor la daune – interese moratorii.

Intrucat conditiile pentru nasterea dreptului la daune – interese lato sensu se subsumeaza conditiilor generale ale raspunderii civile, sfera primei notiuni fiind mai cuprinzatoare decat a celei de-a doua[18], invederam ca, pe de alta parte, in problema de drept analizata, nu sunt indeplinite nici conditiile generale, de angajare a raspunderii civile a debitorilor.

Cu titlu prealabil, precizam ca, in principiu indiferent de izvorul originar al creantei[19], raspunderea debitorului pentru pasivitatea manifestata in executarea unei hotarari judecatoresti, de condamnare la plata unei sume de bani, este o raspundere delictuala[20], dispozitiile art. 1088 din Codul civil anterior, respectiv art. 1535 din Noul Cod civil a caror analiza a fost efectuata in precedent ce reprezinta norme generale referitoare la efectele obligatiilor, fiind aplicabile doar in privinta prejudiciului, ca element al raspunderii civile.

Conditiile raspunderii civile delictuale vor fi analizate si in virtutea faptului ca aceasta raspundere, reprezentand dreptul comun in privinta raspunderii civile[21], se va aplica in masura in care obligatia debitorului nu isi are izvorul intr-un contract[22].

Or, una dintre conditiile necesare pentru atragerea raspunderii civile consta in existenta unui fapt ilicit, iar aceasta raspundere nu va putea fi atrasa atunci cand exista o cauza justificativa care face ca fapta debitorului sa nu aiba un asemenea caracter, desi provoaca un prejudiciu altei persoane[23].

Din aceste perspective, indeplinirea une activitati impuse de lege reprezinta o cauza justificativa care inlatura caracterul ilicit al faptei, atat in materie delictuala, cat si contractuala, iar Noul Cod civil, desi prin art. 1364 a valorificat ideile consacrate in doctrina si practica judiciara in aceasta privinta, le-a dat o fizionimie proprie, adaugand si elementul volitiv – intelectiv[24] care insa, vizeaza conditiile culpei civile[25].

Verificand conditiile acestei cauze justificative, in rezolvarea problemei de drept, observam ca prejudiciul invocat de creditori, pretins a fi reparat prin obligarea debitorilor la plata daunelor interese – moratorii este determinat de actiunea celor dintai de a fi facut plata prin aplicarea stricta a prevederilor Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 71/2009, modificata si completata[26], act normativ a carui conformitate cu principiile constitutionale si ale Conventiei Europene a Drepturilor Omului a fost observata in precedent.

Or, fapta debitorilor de a se conforma prevederilor legii si de a efectua platile esalonate cu respectarea regulilor generale privind efectuarea cheltuielilor bugetare, instituite prin art. 14 din Legea nr. 500/2002 privind finantele publice, modificata si completata[27] nu are un caracter ilicit si, ca atare, nu poate atrage raspunderea civila a acestora pentru pretinsul prejudiciu invocat de creditori.
***
Asadar, in interpretarea si aplicarea dispozitiilor art.1082 si art. 1088 din Codul civil din anul 1864, respectiv art. 1531 alin.(1), alin.(2) teza I si art.1535 alin.(1) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, nu pot fi acordate daune – interese moratorii sub forma dobanzii legale penalizatoare, pentru plata esalonata a sumelor prevazute in titluri executorii avand ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar in conditiile art. 1 si art. 2 din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 71/2009, aprobata cu modificari prin Legea nr. 230/2011 intrucat, pe de o parte, pentru trecut, executarea partiala, potrivit transelor de esalonare nu reprezinta un fapt ilicit, iar pe de alta parte, pentru viitor, obligatiile de plata nu sunt ajunse la scadenta, ca efect al moratoriului legal instituit prin actul normativ special.

Pentru aceste motive, in temeiul dispozitiilor art. 517 din Codul de procedura civila, solicit admiterea recursului in interesului legii si pronuntarea unei decizii prin care sa se asigure interpretarea si aplicarea unitara a legii.

Procurorul general al Romaniei,
Tiberiu Mihai Nitu

[1] Hotarare din 16 octombrie 2007, Nadulisneac Ion vs. Moldova, cererea nr. 18726/04, §17, 25; Hotarare din 27 mai 2004, Metaxas vs. Grecia, cererea nr. 8415/02, §36;

[2] Actul normativ a fost publicat in Monitorul oficial, partea I, nr. 416 din 18 iunie 2009. In forma sa initiala, ordonanta prevedea, in cuprinsul art. 1 alin. (1) si (2) ca plata sumelor prevazute prin hotarari judecatoresti avand ca obiect acordarea unor drepturi de natura salariala stabilite in favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii pana la data de 31 decembrie 2009, sa se realizeze dupa o procedura de executare esalonata in perioada 2010 – 2012.In aceasta perioada, orice cerere de executare era suspendata de drept.

Ulterior, prin art. unic al Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 18 din 9 martie 2010, publicata in Monitorul oficial, partea I, nr. 162 din 12 martie 2010, continutul art. 1 din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 71/2009 a fost modificat, in sensul stabilirii unei noi esalonari, in perioada 2011- 2013, pentru plata sumelor prevazute prin hotarari judecatoresti devenite executorii in perioada 1 ianuarie – 31 decembrie 2010.

Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 18/2010 a fost respinsa prin Legea nr. 228 din 5 decembrie 2011, publicata in Monitorul oficial, partea I, nr. 863 din 7 decembrie 2011.

Prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 45 din 19 mai 2010, publicata in Monitorul oficial, partea I, nr. 337 din 20 mai 2010, dispozitiile art. 1 din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 71/2009 au fost din nou modificate, in sensul stabilirii perioadei de esalonare, 2012- 2014. Totodata, prin art. II din acest act normativ s-a prevazut plata esalonata si a sumelor de bani stabilite prin hotarari judecatoresti devenite executorii pana la intrarea sa in vigoare.

Dispozitiile art. II din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 45/2010 au fost modificate prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 113 din 8 decembrie 2010, publicata in Monitorul Oficial, partea I, nr. 853 din 20 decembrie 2010, stabilindu-se ca plata esalonata in perioada 2012 -2014 vizeaza sumele stabilite prin hotarari judecatoresti devenite executorii pana la data de 31 decembrie 2010.

Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 45/2010 a fost respinsa prin Legea nr. 229 din 5 decembrie 2011, publicata in Monitorul Oficial, partea I, nr. 863 din 7 decembrie 2011, iar Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 113/2010 a fost respinsa prin Legea nr. 196 din 7 noiembrie 2011, publicata in Monitorul oficial, partea I, nr. 795 din 9 noiembrie 2011.

Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 71/2009 a fost aprobata cu modificari prin Legea nr. 230 din 5 decembrie 2011, publicata in Monitorul oficial, partea I, nr. 864 din 8 decembrie 2011, iar prin legea de aprobare s-a prevazut ca plata sumelor stabilite prin titluri devenite executorii pana la data de 31 decembrie 2011 sa fie efectuata esalonat, in perioada 2012 – 2016.

 

Aprobarea tacita in cazul autorizatiilor de construire, certificatelor de urbanism si documentatiilor de urbanism

de

Aprobarea tacita in cazul autorizatiilor de construire, certificatelor de urbanism si documentatiilor de urbanism – RIL

 

“In interpretarea si aplicarea dispozitiilor art.3 alin.(1) lit.a) din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr.27/2003 privind procedura aprobarii tacite, aprobata cu modificari si completari prin Legea nr.486/2003, cu modificarile si completarile ulterioare, stabileste ca procedura aprobarii tacite nu este aplicabila in cazul autorizatiilor de construire, certificatelor de urbanism si documentatiilor de urbanism prevazute in art.6 alin.(1) si art.7 alin.(1) din Legea nr.50/1991 privind autorizarea executarii lucrarilor de constructii,

republicata, cu modificarile si completarile ulterioare si in art.29 si art.44 din Legea nr.350/2001 privind amenajarea teritoriului si urbanismul, cu modificarile si completarile ulterioare.”

Caracterul actiunii prin care se solicita pronuntarea unei hotarari judecatoresti care sa tina loc de act autentic de vanzare-cumparare

de

Reprezentantul procurorului general, doamna Antonia Constantin, arata ca actiunea pentru pronuntarea unei hotarari care sa tina loc de act de vanzare-cumparare nu poate fi decat personala imobiliara, de vreme ce dreptul de creanta ale carui realizare si protectie pe cale judiciara sunt urmarite are ca obiect un imobil, iar competenta teritoriala, fiind alternativa, iar nu exclusiva, in cazul cererilor de chemare in judecata formulate anterior datei de 15 februarie 2013, se va stabili dupa regulile prevazute de art. 5, art. 10 pct. 1 si art. 12 din Codul de procedura civila, pentru actiunile personale, iar nu dupa regulile prevazute de art. 13 din Codul de procedura civila, prin stabilirea competentei teritoriale exclusive in favoarea instantei de la locul situarii bunului imobil.

In concluzie, solicita admiterea recursului in interesul legii si pronuntarea unei decizii prin care sa se asigure interpretarea si aplicarea unitara a legii.

Presedintele completului, doamna judecator dr. Livia Doina Stanciu, constatand ca nu mai sunt alte completari, chestiuni de invocat sau intrebari de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile inchise, iar completul de judecata a ramas in pronuntare asupra recursului in interesul legii.

INALTA CURTE,  deliberand asupra recursului in interesul legii, constata urmatoarele:

1. Problemele de drept ce au generat practica neunitara

Prin recursul in interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie s-a aratat ca nu exista un punct de vedere unitar cu privire la caracterul actiunii in pronuntarea unei hotarari care sa tina loc de act autentic de vanzare-cumparare a unui bun imobil si stabilirea competentei teritoriale in judecarea acestei actiuni.

2. Examenul jurisprudential

In urma verificarii jurisprudentei la nivelul intregii tari s-a constatat ca nu exista un punct de vedere unitar cu privire la caracterul actiunii in pronuntarea unei hotarari care sa tina loc de act autentic de vanzare-cumparare a unui bun imobil si stabilirea competentei teritoriale in judecarea acestei actiuni.

3. Solutiile pronuntate de instantele judecatoresti

3.1. Intr-o prima opinie s-a considerat ca actiunile analizate sunt actiuni personale imobiliare, intrucat reclamantii urmaresc valorificarea unui drept de creanta, corelativ obligatiei asumate de partea adversa, de a incheia contractul in forma autentica ceruta de lege ad validitatem.

Consecutiv, competenta teritoriala a fost stabilita dupa regulile prevazute in art. 5, art. 10 pct. 1 si art. 12 din Codul de procedura civila (in vigoare la data inceperii procesului), fie in favoarea instantei de la domiciliul ori sediul paratului, fie in favoarea instantei de la locul stabilit prin conventie pentru executarea obligatiei.

In aceasta situatie, competenta teritoriala fiind alternativa, iar nu exclusiva, reclamantului i s-a recunoscut posibilitatea de a alege intre aceste doua instante, deopotriva competente, iar, in masura in care conventia incheiata nu a prevazut locul executarii obligatiei de incheiere a contractului in forma autentica, s-a considerat ca este competenta instanta de la domiciliul ori sediul paratului.

3.2. Intr-o a doua orientare jurisprudentiala s-a considerat ca aceste actiuni sunt reale imobiliare sau mixte, pentru ca vizeaza valorificarea atat a unui drept real, respectiv incheierea contractului translativ de proprietate, cat si a unui drept de creanta ce are, ca obligatie corelativa, o obligatie de a face.

Ca atare, judecarea acestor cereri apartine competentei exclusive a instantei de la locul situarii imobilului, potrivit dispozitiilor art. 13 din Codul de procedura civila.

4. Opinia procurorului general

Procurorul general a invederat ca pentru transmiterea dreptului de proprietate asupra unui imobil este necesar ca acordul de vointa al partilor sa imbrace forma autentica ad validitatem, iar in regimul de publicitate imobiliara de carte funciara este necesara si inscrierea dreptului in cartea funciara.

Partile pot conveni, chiar si in forma autentica, sa incheie in viitor contractul de vanzare-cumparare, stabilind obiectul contractului si pretul vanzarii, promisiunea de vanzare-cumparare putand fi nu doar unilaterala, ci si bilaterala.

In toate aceste situatii, vanzatorul nu a vandut, iar cumparatorul nu a cumparat, ci ambii s-au obligat numai sa incheie contractul si, cu toate ca s-au inteles asupra lucrului si asupra pretului, vanzarea-cumpararea nu poate fi considerata incheiata. Operatiunea juridica nu poate fi considerata nici vanzare sub conditie. Actul juridic astfel incheiat da nastere unei singure obligatii, aceea de a incheia contractul in viitor, cu respectarea conditiilor speciale de validitate.

Asadar, promisiunea bilaterala de vanzare-cumparare constituie, neindoielnic, un contract sinalagmatic care da nastere exclusiv unui drept de creanta, corelativ obligatiei de a face, adica de a incheia, in viitor, contractul de vanzare-cumparare.

Actul juridic incheiat nu este translativ de proprietate, ci contine doar consimtamantul promitentului de a transmite dreptul de proprietate la data convenita si/sau in forma ad validitatem.

Pe calea actiunii pentru pronuntarea unei hotarari care sa tina loc de act de vanzare-cumparare se urmareste valorificarea unui drept de creanta, iar nu a unui drept real care, de altfel, nici nu a fost transferat in patrimoniul promitentului – cumparator, acest efect producandu-se doar la momentul ramanerii definitive a hotararii de admitere a cererii de chemare in judecata.

In consecinta, actiunea nu poate fi decat personala imobiliara, de vreme ce dreptul de creanta ale carui realizare si protectie pe cale judiciara sunt urmarite are ca obiect un imobil.

Competenta teritoriala, fiind alternativa, iar nu exclusiva, in cazul cererilor de chemare in judecata formulate anterior datei de 15 februarie 2013, aceasta se va stabili dupa regulile prevazute de art. 5, art. 10 pct. 1 si art. 12 din Codul de procedura civila, pentru actiunile personale, iar nu dupa regulile prevazute de art. 13 din Codul de procedura civila, prin stabilirea competentei teritoriale exclusive in favoarea instantei de la locul situarii bunului imobil.

Ca atare, la alegerea reclamantului vor fi deopotriva competente instanta de la domiciliul sau sediul paratului ori instanta de la locul prevazut in contract pentru executarea, fie chiar si in parte a obligatiei, atunci cand partile au prevazut in actul juridic incheiat locul executarii obligatiei.

In consecinta, in interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 1.073 si art. 1.077 din fostul Cod civil, art. 5 alin. (2) din titlul X al Legii nr. 247/2005 privind reforma in domeniile proprietatii si justitiei, precum si unele masuri adiacente si art. 1.279, art. 1.669 alin. (1) din Noul Cod civil, raportat la art. 5, art. 10 pct. 1, art. 12 si 19 din fostul Cod de procedura civila, actiunile prin care se solicita pronuntarea unei hotarari judecatoresti care sa tina loc de act autentic de vanzare-cumparare cu privire la un imobil sunt actiuni personale imobiliare, iar competenta apartine, la alegerea reclamantului, fie instantei de la domiciliul ori sediul paratului, fie instantei de la locul stabilit prin conventie pentru executarea, chiar in parte, a obligatiei.

5. Raportul asupra recursului in interesul legii

Raportul intocmit de judecatorii-raportori desemnati din cadrul Sectiei I civile si Sectiei a II-a civile ale Inaltei Curti de Casatie si Justitie asupra recursului in interesul legii, conform art. 516 alin. (6) din noul Cod de procedura civila, a concluzionat ca actiunea prin care se solicita pronuntarea unei hotarari judecatoresti care sa tina loc de act autentic de vanzare-cumparare a unui imobil, in materia obligatiilor de a face izvorate din antecontract, are caracterul unei actiuni personale imobiliare, iar competenta teritoriala de solutionare a unei astfel de actiuni, inregistrata inainte de data de 15 februarie 2013, se determina in conditiile art. 5 si art. 10 pct. 1 din Codul de procedura civila, in vigoare la data inregistrarii cererii.

6. Inalta Curte de Casatie si Justitie

Examinand sesizarea cu recurs in interesul legii, raportul intocmit de judecatorii raportori si dispozitiile legale ce se solicita a fi interpretate in mod unitar, retine urmatoarele:

Inalta Curte de Casatie si Justitie a fost legal sesizata, iar recursul in interesul legii este admisibil, fiind indeplinite cumulativ cerintele impuse de dispozitiile art. 515 din noul Cod de procedura civila, cu referire la autorul sesizarii si existenta unei jurisprudente neunitare relativ la problema de drept ce se cere a fi interpretata.

Divergenta a vizat calificarea diferita a actiunilor ca fiind actiuni personale imobiliare, reale imobiliare sau mixte si, pe cale de consecinta, stabilirea competentei teritoriale dupa regulile prevazute de art. 5, art. 10 pct. 1, art. 12, art. 13 alin. 1 si art. 19 din Codul de procedura civila (in vigoare la data inceperii proceselor).

Antecontractele de vanzare-cumparare pe care s-au intemeiat actiunile intentate anterior intrarii in vigoare a noului Cod de procedura civila dau nastere unui raport juridic obligational, in continutul caruia intra un drept de creanta – jus ad personam – caruia ii corespunde o obligatie de a face – aut facere.

Actiunea civila prin care se solicita pronuntarea unei hotarari judecatoresti care sa tina loc de act de vanzare-cumparare, in materia obligatiilor de a face izvorate din antecontract, are caracter personal, deoarece prin ea reclamantul isi valorifica un drept de creanta, respectiv dreptul de a cere incheierea contractului, corelativ obligatiei paratului de a efectua demersurile necesare in vederea incheierii acestuia.

Atunci cand dreptul de creanta are ca obiect un imobil, actiunea este imobiliara, fara insa ca, prin aceasta, sa se schimbe felul actiunii, dedus din natura dreptului care se valorifica.

In aceste conditii, in actiunile avand ca obiect pronuntarea unei hotarari judecatoresti care sa tina loc de act de vanzare-cumparare a unui imobil, inregistrate inainte de data de 15 februarie 2013, data intrarii in vigoare a noului Cod de procedura civila – fata de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedura civila, cu modificarile ulterioare, conform cu care dispozitiile Codului de procedura civila se aplica numai proceselor si executarilor silite incepute dupa intrarea acestuia in vigoare, competenta teritoriala se determina in raport cu dispozitiile art. 10 pct. 1 din Codul de procedura civila ce a fost abrogat prin art. 83 lit. a) din Legea nr. 76/2012.

Conform acestui text, in afara de instanta domiciliului paratului, mai sunt competente, in cererile privitoare la executarea, anularea, rezolutiunea sau rezilierea unui contract, instanta locului prevazut in contract pentru executarea, fie chiar in parte, a obligatiunii.

Competenta teritoriala este alternativa, intre instanta domiciliului paratului si instanta locului executarii obligatiei, numai daca in actul juridic incheiat de parti a fost prevazut locul executarii, fie chiar in parte, a obligatiei.

In acest caz, fata de dispozitiile art. 12 din Codul de procedura civila, alegerea intre instantele deopotriva competente apartine reclamantului.

In situatia in care partile nu au predeterminat in actul juridic pe care l-au incheiat locul executarii obligatiei, competenta teritoriala nu mai este alternativa, ci se determina in temeiul art. 5 din Codul de procedura civila, conform caruia cererea se face la instanta domiciliului paratului. Daca paratul are domiciliul in strainatate sau nu are domiciliu cunoscut, cererea se face la instanta resedintei sale din tara, iar daca nu are nici resedinta cunoscuta, la instanta domiciliului sau resedintei reclamantului.

Totodata, avand in vedere ca titular al actiunii avand ca obiect pronuntarea unei hotarari care sa tina loc de act autentic de vanzare-cumparare poate fi si o persoana juridica, in cauza vor fi incidente si dispozitiile art. 10 pct. 1 din Codul de procedura civila in vigoare la data introducerii actiunii.

Pentru considerentele aratate, in temeiul art. 517 cu referire la art. 514 din noul Cod de procedura civila,

INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE

In numele legii

DECIDE:

Admite recursul in interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie si, in consecinta:

Stabileste ca actiunea prin care se solicita pronuntarea unei hotarari judecatoresti care sa tina loc de act autentic de vanzare-cumparare a unui imobil are caracterul unei actiuni personale imobiliare.

Competenta teritoriala de solutionare a unei astfel de actiuni, inregistrata inainte de data de 15 februarie 2013, se determina in conditiile art. 5, 7 si, respectiv, art. 10 pct. 1 din Codul de procedura civila in vigoare la data inregistrarii cererii.

Prelevarea probelor biologice de la persoanele condamnate definitiv la pedeapsa inchisorii

de

Procurorul general al Romaniei a formulat un nou recurs in interesul legii cu privire la „interpretarea art.7 din Legea nr.76/2008 privind  organizarea si functionarea Sistemului National de Date Genetice Judiciare,  respectiv posibilitatea instantei de judecata de a dispune prelevarea probelor biologice de la persoanele condamnate definitiv la pedeapsa inchisorii pentru savarsirea infractiunilor prevazute in anexa legii mentionate, in ipoteza in care executarea pedepsei este suspendata conditionat sau sub supraveghere”.

Redam textul integral mai jos:

In cuprinsul sesizarii nr. 1348/33 din 25 iunie 2013 a Colegiului de conducere al Curtii de Apel Brasov transmisa Inaltei Curti de Casatie si Justitie, s-a relevat faptul ca, in prezent, exista doua opinii diferite  referitor la problema de drept expusa.

1. Intr-o prima opinie, instantele au considerat ca prelevarea probelor biologice poate fi dispusa, in cazul persoanelor condamnate la pedeapsa  inchisorii a carei executare a fost suspendata conditionat sau sub supraveghere, motivat de faptul ca art.7 alin.1 din Legea nr.76/2008 nu face distinctie in functie de modul de individualizare a executarii pedepsei inchisorii.

Pornind de la interpretarea sistematica a legii in ansamblul ei si a art.1 al acesteia s-a aratat ca vointa legiuitorului a fost aceea de a constitui o baza de date – Sistemul National de Date Genetice Judiciare – de natura sa serveasca pentru prevenirea si combaterea  unor categorii de infractiuni prin care se aduc atingeri grave drepturilor si libertatilor fundamentale ale persoanelor.

In raport de acest scop, restrangerea sferei de aplicare a legii la persoanele condamnate la pedeapsa inchisorii cu executare in regim de detentie este nejustificata.

2. Intr-o alta opinie, instantele au retinut ca dispozitiile art.7 alin.1 din Legea nr.76/2008 sunt incidente doar daca pedeapsa aplicata este cea a inchisorii cu executare efectiva in regim de detentie.

S-a argumentat ca stabilirea sensului normei juridice se realizeaza prin metoda interpretarii sistematice  care impune examinarea alineatului 1 al art.7 din Legea nr.76/2008 in stransa legatura cu  alineatul 2 al aceluiasi articol.

Astfel, in conditiile in care alin.2 al textului de lege invocat statueaza ca prelevarea probelor biologice de la persoanele prevazute la art.4 alin.1 lit.b se realizeaza la eliberarea din penitenciar de personalul medical al penitenciarului, cu sprijinul personalului de paza si in prezenta unui politist, fara nicio alta notificare prealabila din partea instantei de judecata, in cazul condamnarilor la pedeapsa inchisorii a carei executare a fost suspendata conditionat sau sub supraveghere, neavand loc o executare efectiva si  implicit o eliberare din penitenciar, masura prevazuta de art.7 alin.1 din lege nu ar fi incidenta.

S-a procedat la examinarea jurisprudentei existente la nivel national, aceasta relevand aceleasi doua orientari expuse mai sus.

Astfel :

1. Prima orientare, in sensul ca prelevarea probelor biologice poate fi dispusa de la persoanele condamnate la pedeapsa inchisorii a carei executare a fost suspendata conditionat sau sub supraveghere s-a conturat intr-un numar de 105 hotarari judecatoresti  (anexele 1 – 105).

2. Cea de-a doua orientare, potrivit careia masura poate fi dispusa doar in cazul persoanelor condamnate  la pedeapsa inchisorii a carei executare este in regim de detentie, s-a regasit intr-un numar de 17 hotarari (anexele 106-123).

In urma analizarii hotararilor judecatoresti transmise se constata ca prima orientare este cea impartasita cu caracter majoritar.

In sens contrar au fost identificate un numar de 17 hotarari judecatoresti dintre care doar 3 cuprind o motivare efectiva care abordeaza problema de drept examinata (anexele 106-108), celelalte 14 hotarari desi contin condamnari la pedeapsa inchisorii a carei executare a fost suspendata conditionat sau sub supraveghere, nu cuprind argumente din care sa rezulte motivul pentru care masura prelevarii nu a fost luata.

In situatia  in care si cele 14 hotarari mentionate anterior vor fi considerate relevante, apreciez ca prima opinie impartasita de instante este cea legala.

Jurisprudenta neunitara existenta in materie are ca punct de plecare interpretarea art.7 alin.1 din Legea nr.76/2008 privind organizarea si functionarea Sistemului National de Date Genetice Judiciare.

Textul de lege statueaza ca prelevarea probelor biologice  de la persoanele condamnate definitiv la pedeapsa inchisorii pentru savarsirea infractiunilor prevazute in anexa este dispusa de instanta de judecata, prin hotararea de condamnare.

Alineatul 2 al articolului mentionat prevede ca prelevarea probelor biologice de la persoanele prevazute la art.4 alin.1 lit.b, in vederea introducerii profilelor genetice in S.N.D.G.J., se realizeaza la eliberarea din penitenciar de personalul medical al penitenciarului, cu sprijinul personalului de paza si in prezenta unui politist, fara nici o alta notificare prealabila din partea instantei de judecata.

Determinarea sensului dispozitiei legale expuse si a sferei de aplicare a acesteia se realizeaza  printr-o interpretare sistematica, teleologica si logica.

Metoda sistematica a interpretarii implica examinarea normei juridice prin incadrarea sa in economia actului normativ din  care face parte, astfel incat aceasta sa fie in acord cu sensul si  ratiunea emiterii intregului act normativ.

Metoda teleologica a interpretarii are ca scop lamurirea intelesului normei juridice pornind de la finalitatea acesteia.

Din Expunerea de motive a Legii nr.76/2008 rezulta ca  motivul emiterii acesteia a fost pentru a se pune bazele organizarii la nivel national a unui sistem in care  sunt stocate sistematic informatii cu privire la profile genetice, date cu caracter personal si date despre caz, pe de o parte, in scopul prevenirii si combaterii  infractiunilor prin care se aduc atingeri grave drepturilor si libertatilor fundamentale ale persoanei precum si sigurantei nationale, iar, pe de alta parte, in vederea utilizarii probatoriului stiintific, indispensabil actului justitiei, pentru identificarea victimelor si autorilor infractiunilor, in acest  sens fiind necesara genotiparea probelor biologice recoltate din campul infractiunii alaturi de probele de referinta recoltate de la persoanele care fac parte din cercul de suspecti sau sunt condamnate.

Scopul legii a fost de a se asigura cresterea gradului de siguranta a cetateanului prin crearea conditiilor pentru prevenirea si combaterea infractiunilor care aduc atingere grava drepturilor si libertatilor fundamentale ale persoanei, precum si de a verifica si  compara profilele genetice in vederea realizarii schimbului international de date pentru prevenirea si combaterea infractiunilor transfrontaliere.

Pentru a se atinge acest scop, in cuprinsul legii au fost stabilite doua tipuri de conditii pentru a se putea dispune prelevarea de probe biologice, unele referitoare la tipurile de infractiuni pentru care pot fi recoltate aceste probe si care sunt cele prevazute in anexa  care face parte integranta din lege (art.3) si altele referitoare la  categoriile de persoane sau  situatii care permit prelevarea (art.4)

Persoanele condamnate definitiv la pedeapsa inchisorii pentru savarsirea infractiunilor cuprinse in anexa sunt incluse de art.4 alin.1 lit.b din lege in categoria persoanelor de la care pot fi prelevate probe biologice.

Pornind de la interpretarea intelesului alineatului 1 al art.7 din Legea nr.76/2008, nu doar prin coroborarea acestuia cu alineatul 2, ci prin examinarea intregului act normativ din care face parte, se constatata ca, pentru prelevarea probelor biologice de la persoanele condamnate definitiv la pedeapsa inchisorii nu prezinta relevanta juridica individualizarea modalitatii de executare a pedepsei.

Rezumarea procesului de interpretare a sensului alineatului 1 al art.7 din lege doar la coroborarea cu alineatul 2 al textului, poate restrange nejustificat si artificial sfera de aplicare a dispozitiei legale la persoanele condamnate la pedeapsa inchisorii cu executare in regim de detentie, dar o astfel de interpretare va conduce implicit la o diminuare a bazei de date a S.N.D.G.J., ceea ce nu corespunde finalitatii actului normativ in ansamblul sau.

Faptul ca alineatul 2 al art.7 din lege reglementeaza o procedura  de recoltare care are loc la momentul eliberarii din penitenciar, nu inseamna ca, in cazul condamnarilor la pedeapsa inchisorii fara executare efectiva, norma care cuprinde  dispozitia de prelevare isi pierde aplicabilitatea, ci poate conduce la concluzia ca pentru acest tip de condamnare ar fi trebuit prevazuta expres o alta procedura.

Prin urmare, ceea ce se constata in acest caz este omisiunea legiuitorului de a stabili care este momentul prelevarii probelor biologice si persoanele responsabile de aducerea la indeplinire a acestei masuri in situatia data.

Aceeasi omisiune se observa si in cuprinsul Normelor metodologice de aplicare a Legii nr.76/2008 aprobate prin Hotararea Guvernului nr.25/2011, art.13 alin.1 si 2 din acest act normativ avand continut similar.

Spre deosebire de normele de drept penal, pentru care nu sunt admise interpretarile analogice, in domeniul procedurii penale si implicit al normelor cu acest caracter cuprinse in legi speciale, se poate ajunge si la rezultate de extindere a normei de procedura sau la folosirea suplimentului analogic.

In ceea ce priveste suplimentul analogic, prin recurgerea la norme care reglementeaza materii similare, pentru umplerea unor lacune legislative se admite folosirea lui, data fiind necesitatea ca procesul penal sa-si atinga scopul[1].

In acest sens, in cazul persoanelor condamnate definitiv la pedeapsa inchisorii a carei executare a fost suspendata conditionat sau sub supraveghere, in vederea prelevarii probelor biologice se poate folosi procedura reglementata de art.6 din Legea nr.76/2008.

?i interpretarea logica a textului de lege examinat, in acord cu principiul „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”, conduce catre concluzia  ca, prin condamnare definitiva la pedeapsa inchisorii, nu se intelege doar acea condamnare care este cu executare efectiva in regim de detentie, ci si celelalte  pedepse a caror executare a fost suspendata conditionat sau sub supraveghere.

Astfel, daca legea nu distinge intre condamnari in raport de modul de individualizare a executarii pedepsei, nici judecatorului nu-i este ingaduit sa faca o asemenea distinctie.

Includerea in anexa legii a unor infractiuni precum vatamarea corporala din culpa, sau uciderea din culpa, care, in mod majoritar, in  practica judiciara sunt sanctionate cu pedeapsa inchisorii a carei executare este suspendata conditionat sub supraveghere, constituie un argument suplimentar in sustinerea punctului de vedere expus.

Modificarile legislative care urmeaza sa intre in vigoare la data de 1 februarie 2014, respectiv Legea nr.135/2010 privind Codul de procedura penala si Legea nr.255/2013 pentru punerea in aplicare a acestuia si pentru modificarea si completarea unor acte normative care cuprind dispozitii procesual penale, desi adapteaza dispozitiile Legii nr.76/2008 la cele ale Nodului Cod de procedura penala nu solutioneaza problema de drept privind interpretarea art.7 alin.1.

Astfel, art.4 alin.1 isi extinde sfera de aplicare, in afara persoanelor  condamnate definitiv la pedeapsa inchisorii incluzand si persoanele pentru care s-a pronuntat amanarea aplicarii pedepsei sau renuntarea la aplicarea acesteia. In cazul acestor persoane art.7 alin.1 statueaza ca prelevarea probelor biologice este dispusa de instanta de judecata, prin hotararea de condamnare ori prin hotararea de amanare a aplicarii pedepsei sau de renuntare la aplicarea pedepsei.

Alineatul 2 al textului de lege modifica momentul la care are loc prelevarea  in cazul persoanelor condamnate definitiv la pedeapsa inchisorii, respectiv la introducerea in penitenciar si nu eliberare cum era anterior, iar alineatul 3 reglementeaza cu caracter de  noutate momentul prelevarii si personalul abilitat sa aduca la  indeplinire aceasta masura in cazul persoanelor pentru care instanta a pronuntat amanarea aplicarii pedepsei sau renuntarea la aplicarea acesteia.

Astfel, alineatul 3 al art.7 din lege, desi se refera doar la persoanele pentru care instanta a pronuntat cele doua solutii mentionate mai sus, stabileste ca data prelevarii sa fie imediat dupa comunicarea hotararii definitive de condamnare, respectiv a hotararii prin care instanta a pronuntat amanarea aplicarii pedepsei sau  renuntarea la aplicarea acesteia.

In conditiile in care Noul Cod de procedura penala nu include amanarea aplicarii pedepsei si renuntarea la aplicarea pedepsei printre solutiile de condamnare, referirea la acest tip de hotarare este aparent inutila.

Pe de alta parte, mentionarea hotararii de condamnare in enumerarea de mai sus, poate duce la concluzia ca vointa reala a legiuitorului a fost sa includa in cuprinsul alineatului 3 al art.7 si persoanele condamnate definitiv la pedeapsa inchisorii a carei executare a fost suspendata sub supraveghere, desi acest lucru s-a omis.

Prin urmare, se constata ca problema de drept va putea genera interpretari neunitare si dupa intrarea in vigoare a modificarilor legislative invocate.

Avand in vedere cele expuse, in situatia in care constatati ca aceasta problema de drept a primit o solutionare diferita din partea instantelor, apreciez ca se impune interpretarea art.7 alin.1 din Legea nr.76/2008 in sensul ca, prelevarea probelor biologice de la persoanele condamnate definitiv la pedeapsa inchisorii, poate avea loc indiferent de modalitatea de individualizare a executarii acesteia, urmand ca procedura de prelevare sa fie cea prevazuta in cuprinsul art.6 din lege.

Timbrarea cererilor pentru incuviintarea executarii silite – RIL

de

In Monitorul Oficial nr. 458 din 24 iulie 2013 a fost publicata Decizia nr. 12/2013 a ICCJ, completul competent sa judece recursul in interesul legii din data de 10 iunie 2013 privind interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 14 si art. 20 alin. (1)–(3) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu modificarile si completarile ulterioare, si a dispozitiilor art. 11 si 12 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, aprobate prin Ordinul ministrului justitiei nr. 760/C/1999, cu referire la timbrarea cererilor pentru incuviintarea executarii silite, atunci cand prin aceeasi cerere se solicita incuviintarea executarii silite pentru mai multe titluri executorii si atunci cand cererea este formulata de mai multi creditori ori impotriva mai multor debitori, in baza unui singur titlu executoriu.

RIL admis. Timbrarea cererilor pentru incuviintarea executarii silite

Adaugat de Georgiana Matache pe 7/26/13
Cuvinte cheie: cerere de incuviintare a executarii silite, codul de procedura civila, creditor, debitor, Decizia nr. 12/2013 a ICCJ, Monitorul Oficial nr. 458/2013, RIL, Taxa de timbru, taxele judiciare de timbru, titluri executorii
Legaturi: Jurisprudenta, Jurisprudenta romaneasca, Stiri juridice
Share on facebook Share on email Share on favorites Share on print | More Sharing ServicesMai mult

In Monitorul Oficial nr. 458 din 24 iulie 2013 a fost publicata Decizia nr. 12/2013 a ICCJ, completul competent sa judece recursul in interesul legii din data de 10 iunie 2013 privind interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 14 si art. 20 alin. (1)–(3) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu modificarile si completarile ulterioare, si a dispozitiilor art. 11 si 12 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, aprobate prin Ordinul ministrului justitiei nr. 760/C/1999, cu referire la timbrarea cererilor pentru incuviintarea executarii silite, atunci cand prin aceeasi cerere se solicita incuviintarea executarii silite pentru mai multe titluri executorii si atunci cand cererea este formulata de mai multi creditori ori impotriva mai multor debitori, in baza unui singur titlu executoriu.

100% CJ

Problema de drept care a generat practica neunitara

Recursul in interesul legii, in forma initiala, vizeaza interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 14 si art. 20 alin. (1)–(3) din Legea nr. 146/1997, cu modificarile si completarile ulterioare, si a dispozitiilor art. 11 si 12 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, aprobate prin Ordinul ministrului justitiei nr. 760/C/1999, cu referire la timbrarea cererilor pentru incuviintarea executarii silite, atunci cand prin aceeasi cerere se solicita incuviintarea executarii silite pentru mai multe titluri executorii si atunci cand cererea este formulata de mai multi creditori ori impotriva mai multor debitori, in baza unui singur titlu executoriu.

Examenul jurisprudential

Prin recursul in interesul legii se arata ca in practica judiciara nu exista un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea si aplicarea dispozitiilor legale si normative citate, referitoare la taxele judiciare de timbru, in acele situatii in care printr-o singura cerere cuprinzand mai multe capete de cerere s-a solicitat incuviintarea executarii silite pentru mai multe titluri executorii, precum si in situatiile de pluralitate de creditori sau debitori.

Solutiile pronuntate de instantele judecatoresti

Unele instante de judecata, fara motivare, au considerat ca se datoreaza o singura taxa judiciara de timbru, in cuantumul prevazut de art. 3 lit. o) din Legea nr. 146/1997, cu modificarile si completarile ulterioare, putandu-se deduce din continutul hotararilor pronuntate ca, in aceasta orientare jurisprudentiala, instantele s-au considerat investite cu un singur capat de cerere avand ca obiect incuviintarea executarii silite, indiferent de numarul titlurilor executorii pe temeiul carora s-a solicitat incuviintarea urmaririi, indicate in cerere, precum si de numarul partilor din raportul juridic obligational reflectat de titluri.

Dimpotriva, alte instante au considerat ca se impune plata unor taxe judiciare de timbru distincte in situatii complexe, dupa cum urmeaza:

  • in situatia in care executorul judecatoresc sau bancar a indicat in cerere mai multe titluri executorii, instantele au apreciat ca sunt sesizate cu cereri diferite, corespunzator numarului de titluri executorii, cumulate intr-o unica cerere de incuviintare a executarii silite; in consecinta, s-a stabilit in sarcina creditorului/creditorilor plata unei taxe judiciare de timbru in cuantum de cate 10 lei pentru fiecare titlu executoriu, fara a se face vreo distinctie din perspectiva numarului creditorilor si/sau al debitorilor si nici a raporturilor dintre acestia;
  • au existat instante care au apreciat ca sunt investite cu cereri diferite chiar in situatia in care s-a solicitat incuviintarea executarii silite in baza unui singur titlu executoriu;
  • au fost pronuntate, de asemenea, hotarari judecatoresti, toate ale aceleiasi instante, din care rezulta ca, in cazul unui creditor care tinde la valorificarea drepturilor recunoscute prin unul si acelasi titlu executoriu, impotriva mai multor debitori, taxa judiciara de timbru este datorata in considerarea fiecarui debitor in parte.

Este de mentionat ca nu s-a identificat nicio hotarare pronuntata intr-o cauza cu pluralitate de creditori si, concomitent, de debitori.

ICCJ a decis admiterea recursului in interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie si, in consecinta:

In interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 3 lit. o) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu modificarile si completarile ulterioare, cu referire la art. 373 indice 1 din Codul de procedura civila, republicat, cu modificarile si completarile ulterioare, ori, dupa caz, la art. 665 din Codul de procedura civila, adoptat prin Legea nr. 134/2010, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, stabileste ca:

Cererea de incuviintare a executarii silite formulata de catre un creditor impotriva aceluiasi debitor, in baza mai multor titluri executorii, se timbreaza in functie de fiecare titlu executoriu supus verificarii instantei de executare.

Dispozitiile art. 12 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, aprobate prin Ordinul ministrului justitiei nr. 760/C/1999, se aplica si cererilor de incuviintare a executarii silite formulate in baza unui titlu executoriu, impotriva aceluiasi debitor, de catre mai multi creditori aflati intr-un raport de indivizibilitate sau de solidaritate.

Admisibilitatea probelor noi cand tribunalele si curtile de apel au retinut cauzele spre rejudecare in fond -RIL

de

Admisibilitatea-probelor-noi-cand-tribunalele-si-curtile-de-apel-au-retinut-cauzele-spre-rejudecare-in-fond -RIL.    In data de 9 mai 2013 adjunctul procurorului general a expediat ICCJ un recurs in interesul legii privind interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 312 alin. (4) raportat la art. 305 din fostul Cod de procedura civila, in procesele incepute anterior intrarii in vigoare a Legii nr. 202/2010, in referire la admisibilitatea probelor noi, cu exceptia inscrisurilor, atunci cand tribunalele si curtile de apel, dupa casarea hotararii atacate, au retinut cauzele spre rejudecare in fond.

In practica judiciara s-a constatat ca nu exista un punct de vedere unitar cu privire la „Interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 312 alin. (4) raportat la art. 305 din fostul Cod de procedura civila, in procesele incepute anterior intrarii in vigoare a Legii nr. 202/2010, in referire la admisibilitatea probelor noi, cu exceptia inscrisurilor, atunci cand tribunalele si curtile de apel, dupa casarea hotararii atacate, au retinut cauzele spre rejudecare in fond”.

Intr-o prima opinie s-a considerat ca, in caz de admitere a recursului si casarea hotararii atacate, curtile de apel si tribunalele, retinand cauza spre rejudecare, pot administra orice probe prevazute de lege, fara a fi limitate numai la administrarea inscrisurilor noi, intrucat dispozitiile art. 312 alin. (4) din Codul de procedura civila (in vigoare la data solutionarii acestor cauze) instituiau regula de principiu, potrivit careia, in caz de casare, tribunalele si curtile de apel vor rejudeca pricina in fond, fie la termenul cand a avut loc admiterea recursului, situatie in care se pronunta o singura decizie, fie la un alt termen stabilit in acest scop. De asemenea, dispozitiile art. 305 din Codul de procedura civila sunt aplicabile doar in faza judecarii cererii de recurs, iar nu in faza rejudecarii cauzei dupa casarea cu retinere.

Alte instante au trimis cauza spre rejudecare instantei a carei hotarare a fost casata ori de cate ori au apreciat ca se impune administrarea unor probe noi, altele decat inscrisurile, avand in vedere dispozitiile imperative ale art. 305 din Codul de procedura civila care interzic administrarea de probe noi in instanta de recurs, cu exceptia inscrisurilor. (Anexa I)

Adjunctul procurorului general apreciaza ca primul punct de vedere este in litera si spiritul legii.

Potrivit dispozitiilor art. 312 alin. (4) din fostul Cod de procedura civila, in redactarea anterioara intrarii in vigoare a Legii nr. 202/2010, „in caz de casare, curtile de apel si tribunalele vor rejudeca pricina in fond, fie la termenul cand a avut loc admiterea recursului, situatie in care se pronunta o singura decizie, fie la un alt termen stabilit in acest scop”.

Art. 312 alin. (5) din acelasi cod stabilea, cu titlu de exceptie ca, in cazul in care instanta a carei hotarare a fost recurata a solutionat procesul fara a intra in cercetarea fondului ori judecata s-a facut in lipsa partii care nu a fost regulat citata atat la administrarea probelor, cat si la dezbaterea fondului, instanta de recurs, dupa casare, trimite cauza spre rejudecare instantei care a pronuntat hotararea casata sau altei instante de acelasi grad.

Pe temeiul acestor dispozitii legale, se observa ca, in cazul tribunalelor si al curtilor de apel, casarea cu retinere este regula, iar casarea cu trimitere reprezinta exceptia, aplicabila numai in cazurile strict determinate de art. 312 alin. (5) din fostul Cod de procedura civila.

Ca atare, apreciem ca, in interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 312 alin. (4) raportat la art. 305 din fostul Cod de procedura civila, in procesele incepute anterior intrarii in vigoare a Legii nr. 202/2010, atunci cand tribunalele si curtile de apel, dupa casarea hotararilor atacate, au retinut cauzele spre rejudecare in fond, sunt admisibile orice probe noi, nu doar inscrisurile.

Admisibilitatea-probelor-noi-cand-tribunalele-si-curtile-de-apel-au-retinut-cauzele-spre-rejudecare-in-fond -RIL

Efectele divortului cu privire la raporturile dintre parinti si copiii lor minori – RIL

de

Efectele-divortului-cu-privire-la-raporturile-dintre-parinti-si-copiii-lor-minori – RIL

Inalta Curte de Casatie si Justitie – Completul competent sa judece recursul in interesul legii a luat in examinare recursul in interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie privind aplicarea dispozitiilor noului Cod civil asupra cererilor referitoare la exercitarea autoritatii parintesti ca urmare a divortului, cereri formulate anterior datei de 1 octombrie 2011, data intrarii in vigoare a noului Cod civil si aflate, in prezent, pe rolul instantelor de judecata in caile de atac.

Reprezentantul procurorului general, doamna Antonia Constantin, procuror-sef adjunct al Sectiei judiciare din cadrul Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, arata ca, in ceea ce priveste divortul, aplicarea legii noi in cauzele in curs de solutionare la data intrarii in vigoare a Codului civil este reglementata in art. 40 si 42 din Legea nr. 71/2011, iar efectele divortului se vor produce de la data pronuntarii hotararii de divort, deci ulterior intrarii in vigoare a Codului civil. Spre deosebire de vechea reglementare, noul Cod civil instituie principiul exercitarii comune a autoritatii parintesti, care corespunde interesului superior al copilului, fiind o reflectie a art. 8 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului.

In aceste conditii, aceasta dispozitie legala edictata tocmai in interesul superior al copilului trebuie sa fie de imediata aplicabilitate, inclusiv in caile de atac, apel sau recurs, instanta de divort fiind obligata sa se pronunte, indiferent daca a fost sau nu investita cu o astfel de solicitare de catre una dintre parti.

Pe cale de consecinta, este evident ca si in situatia in care partile nu solicita aplicarea dispozitiilor noului Cod civil in solutionarea cererilor referitoare la exercitarea autoritatii parintesti in caile de atac, instanta poate face aplicarea lor imediata, prioritar fiind interesul superior al copilului. Precizeaza ca s-au avut in vedere dispozitiile art. 397 din noul Cod civil, acest articol constituind regula, celelalte doua texte instituind exceptiile, respectiv situatiile in care autoritatea parinteasca poate fi exercitata de catre un singur parinte sau de catre alte persoane. In concluzie, solicita admiterea recursului in interesul legii si pronuntarea unei decizii prin care sa se asigure interpretarea si aplicarea unitara a legii.

Presedintele completului, doamna judecator Rodica Aida Popa, constatand ca nu sunt intrebari de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile inchise, iar completul de judecata a ramas in pronuntare asupra recursului in interesul legii.

ICCJ, deliberand asupra recursului in interesul legii, constata urmatoarele:

Problemele de drept ce au generat practica neunitara

Prin recursul in interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie s-a aratat ca, in practica instantelor de judecata, nu exista un punct de vedere unitar cu privire la aplicarea dispozitiilor noului Cod civil asupra cererilor referitoare la exercitarea autoritatii parintesti ca urmare a divortului, cereri formulate anterior datei de 1 octombrie 2011, data intrarii in vigoare a noului Cod civil, si aflate, in prezent, pe rolul instantelor de judecata in caile de atac.

Examenul jurisprudential

In urma verificarii jurisprudentei la nivelul intregii tari s-a constatat ca nu exista practica unitara in ceea ce priveste interpretarea si aplicarea dispozitiilor noului Cod civil asupra cererilor referitoare la exercitarea autoritatii parintesti ca urmare a divortului, cereri formulate anterior datei de 1 octombrie 2011, data intrarii in vigoare a noului Cod civil, si aflate, in prezent, pe rolul instantelor de judecata in caile de atac.

Solutiile pronuntate de instantele judecatoresti

Intr-o prima orientare jurisprudentiala, unele instante au retinut ca, fata de prevederile art. 223 din Legea nr. 71/2011, procesele si cererile aflate pe rol la data intrarii in vigoare a noului Cod civil se solutioneaza conform dispozitiilor legale, materiale si procedurale in vigoare la data la care au fost pornite procesele sau formulate cererile, cu exceptia cazului in care Legea nr. 71/2011 cuprinde dispozitii tranzitorii care prevad altfel.

Or, Legea nr. 71/2011 nu cuprinde dispozitii speciale derogatorii de la acest principiu, iar prevederile art. 6 alin. (6) din noul Cod civil trebuie coroborate cu dispozitiile tranzitorii din Legea nr. 71/2011, care prevad expres situatia in care legea noua este de imediata aplicare, respectiv consacra aplicabilitatea legii in vigoare la data sesizarii instantei pentru acele situatii care nu se incadreaza in normele de exceptie.

De asemenea, art. 6 alin. (6) din noul Cod civil nu trebuie interpretat automat in sensul ca ar reglementa aplicarea imediata a legii noi, ci doar ca instituie principiul aplicarii legii noi efectelor viitoare (consecintelor) ale unor situatii nascute anterior intrarii in vigoare a acesteia, expres si limitativ enuntate (derivate din starea si capacitatea persoanelor, din casatorie, filiatie, adoptie si obligatia legala de intretinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, si din raporturile de vecinatate), daca situatiile exista si dupa intrarea in vigoare a legii noi.

Pe cale de consecinta, s-a apreciat ca, in sensul art. 6 alin. (6) din noul Cod civil, legea noua se aplica, in lipsa unor dispozitii legale care sa prevada expres aplicarea legii noi, asa cum sunt normele din art. 40 si 42 din Legea nr. 71/2011, numai cererilor formulate dupa intrarea in vigoare, chiar daca privesc efecte viitoare ale unor situatii nascute anterior datei de 1 octombrie 2011.

Intr-o a doua orientare jurisprudentiala s-a considerat ca, in aceasta materie, in cauzele aflate in curs de solutionare se aplica dispozitiile noului Cod civil, iar efectele divortului se produc de la data pronuntarii hotararii de divort.

Astfel, se arata ca, in ceea ce priveste divortul, aplicarea legii noi in cauzele in curs de solutionare la data intrarii in vigoare a noului Cod civil este reglementata in art. 40 si 42 din Legea nr. 71/2011, iar efectele divortului se vor produce de la data pronuntarii hotararii de divort, deci ulterior intrarii in vigoare a noului Cod civil.

In argumentarea acestei opinii au fost invocate si prevederile art. 46 din Legea nr. 71/2011.

Prin urmare, se apreciaza ca, in situatia cauzelor aflate pe rolul instantelor judecatoresti la data intrarii in vigoare a noului Cod civil, efectele divortului cu privire la raporturile dintre parinti si copiii lor minori vor fi supuse dispozitiilor noului Cod civil, cu atat mai mult cu cat instanta de tutela are obligatia de a se pronunta cu privire la exercitiul autoritatii parintesti, stabilirea locuintei copiilor si contributia parintilor la cheltuielile de crestere, educare, invatatura si pregatire profesionala a copiilor, chiar din oficiu, daca nu au fost formulate cereri in acest sens.

De asemenea, se arata ca interesul superior al copilului va fi cel care va calauzi instanta in pronuntarea unei solutii in toate cauzele care privesc situatia acestuia.

Or, este evident faptul ca interesul copilului este acela de a fi crescut de ambii parinti si dupa divortul acestora, noua reglementare prevazand regula exercitarii in comun a autoritatii parintesti.

Aceasta este, de altfel, ratiunea modificarii legii in sensul inlocuirii incredintarii copilului minor spre crestere si educare unuia dintre parinti, cu exercitarea in comun a autoritatii parintesti.

Inalta Curte de Casatie si Justitie

Examinand sesizarea cu recurs in interesul legii, rapoartele intocmite de judecatorii-raportori si dispozitiile legale ce se solicita a fi interpretate in mod unitar, retine urmatoarele:

Inalta Curte de Casatie si Justitie a fost legal sesizata, iar recursul in interesul legii este admisibil, fiind indeplinite cumulativ cerintele impuse de dispozitiile art. 329 din Codul de procedura civila, cu referire la autorul sesizarii si existenta unei jurisprudente neunitare relativ la problema de drept ce se cere a fi interpretata.

Practica neunitara ce face obiectul prezentului recurs in interesul legii a fost generata de aplicarea dispozitiilor noului Cod civil asupra cererilor referitoare la exercitarea autoritatii parintesti ca urmare a divortului, cereri formulate anterior datei de 1 octombrie 2011, data intrarii in vigoare a noului Cod civil, si aflate, in prezent, pe rolul instantelor de judecata in caile de atac.

Prevederea care a stat, in principal, la baza practicii neunitare mentionate anterior este cea continuta de art. 397 din noul Cod civil (Exercitarea autoritatii parintesti de catre ambii parinti), potrivit careia, „dupa divort, autoritatea parinteasca revine in comun ambilor parinti, in afara de cazul in care instanta decide altfel“, care instituie regula exercitarii in comun a autoritatii parintesti.

Potrivit legislatiei anterioare, si anume art. 42 si 43 din Codul familiei, regula era cea a exercitarii drepturilor parintesti de catre un singur parinte caruia i se incredinta copilul.

In ceea ce priveste aplicarea in timp a prevederilor noului Cod civil, asa cum se retine in doctrina recenta, la care s-a facut trimitere in raport, art. 6 din noul Cod civil contine anumite dispozitii privind aplicarea in timp a legii civile, insa textul stabileste reguli generale in materie, deci reguli care au vocatia sa se aplice si in cazul unor acte normative viitoare, in masura in care acestea nu vor contine dispozitii exprese privind succesiunea legilor in timp.

Astfel, in ceea ce priveste aplicarea in timp a Codului civil din 2009 in raport cu reglementarile anterioare, trebuie avute in vedere si dispozitiile corespunzatoare din Legea nr. 71/2011.

Potrivit art. 223 aflat in cadrul cap. X intitulat „Dispozitii finale“ al Legii nr. 71/2011 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, „daca prin prezenta lege nu se prevede altfel, procesele si cererile in materie civila sau comerciala in curs de solutionare la data intrarii in vigoare a Codului civil se solutioneaza de catre instantele legal investite, in conformitate cu dispozitiile legale, materiale si procedurale in vigoare la data cand acestea au fost pornite“.

Ca atare, prevederile art. 223 se aplica doar daca Legea nr. 71/2011 nu contine norme derogatorii.

Or, potrivit art. 39 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 (articol aflat in sectiunea 1 „Dispozitii tranzitorii si de punere in aplicare a cartii a II-a «Despre familie» a Codului civil“ din cap. IV intitulat „Dispozitii cu privire la cartea a II-a «Despre familie» a Codului civil si cu privire la unele legi“), „divortul pronuntat anterior intrarii in vigoare a Codului civil produce efectele stabilite de legea in vigoare la data cand s-a pronuntat hotararea ramasa irevocabila“.

Astfel, legiuitorul leaga, ca regula, momentul in functie de care trebuie determinata legea aplicabila efectelor divortului nu de data formularii cererii de divort, ci de cea a ramanerii irevocabile a hotararii.

Aceste dispozitii legale sunt consecvente legislatiei aplicabile in materia divortului. Astfel, atat potrivit vechilor norme, art. 39 alin. 1 din Codul familiei, cat si normelor noului Cod civil,art. 382 alin. (1) (interpretat in sensul prevazut de art. 222 din Legea nr. 71/2011), casatoria este desfacuta din ziua cand hotararea prin care s-a pronuntat divortul a ramas irevocabila.

Referirea la cerinta ca „hotararea prin care s-a pronuntat divortul sa fi ramas irevocabila“ ramane valabila inclusiv in contextul intrarii in vigoare a noului Cod de procedura civila, atata timp cat prezentul recurs in interesul legii vizeaza cereri de chemare in judecata formulate chiar inainte de intrarea in vigoare a noului Cod civil, iar potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedura civila, dispozitiile Codului de procedura civila se aplica numai proceselor si executarilor silite incepute dupa intrarea acestuia in vigoare.

Efectele divortului sunt reglementate de prevederile art. 382 si urm. din noul Cod civil, cele cu privire la raporturile dintre parinti si copiii lor minori regasindu-se la art. 396 si urm.

In aceeasi sectiune mentionata anterior (Dispozitii tranzitorii si de punere in aplicare a cartii a II-a „Despre familie“ a Codului civil) se regasesc prevederi derogatorii de la regula mentionata in art. 39 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, pentru anumite situatii, de exemplu, art. 44 (referitor la aplicarea in timp a dispozitiilor art. 386 din noul Cod civil, ce reglementeaza regimul juridic al actelor incheiate in frauda celuilalt sot) si art. 45 (privitor la aplicarea in timp a dispozitiilor art. 388 din noul Cod civil privind acordarea despagubirilor si cele ale art. 390 din noul Cod civil privind acordarea prestatiei compensatorii).

Printre acestea nu se afla dispozitiile ce reglementeaza efectele divortului cu privire la raporturile dintre parinti si copiii lor minori.

Mai mult, prin art. 46 din Legea nr. 71/2011 se prevede expres posibilitatea modificarii inclusiv a dispozitiilor hotararilor judecatoresti privitoare la relatiile personale si patrimoniale dintre copii si parintii lor divortati inainte de intrarea in vigoare a Codului civil, potrivit dispozitiilor art. 403 din noul Cod civil, in cazul schimbarii imprejurarilor avute in vedere la momentul pronuntarii divortului.

Sintagma „divortati inainte de intrarea in vigoare a Codului civil“ nu poate insemna decat divortati prin hotarare irevocabila, intrucat, asa cum s-a mentionat anterior, doar de la aceasta data se produc efectele divortului, cererile accesorii, asa cum sunt cele privind numele purtat dupa divort sau custodia copilului, neputand in mod logic deveni irevocabile separat sau mai devreme.

Interpretand a fortiori acest text de lege se ajunge la concluzia ca prevederile legii noi se aplica relatiilor dintre parinti si copii cu atat mai mult daca divortul se afla pe rol intr-o cale de atac.

In cazul in care partile solicita in apel sau recurs aplicarea normelor noului Cod civil in ceea ce priveste custodia comuna, conform art. 397 din noul Cod civil, nu se poate aprecia ca aceasta cerere ar fi inadmisibila conform art. 294 alin. (1) din Codul de procedura civila, asa cum s-a retinut in unele hotarari in care s-a imbratisat prima opinie prezentata in cadrul pct. 3.1.

Astfel, pe de-o parte, nu s-ar putea retine schimbarea cauzei sau a obiectului litigiului, prin solicitarea aplicarii art. 397 din noul Cod civil, avand in vedere ca in acest caz este vorba despre aplicarea legii in timp, iar nu de modificarea unor elemente ale actiunii civile.

Pe de alta parte, nu se poate retine nici ca ar fi vorba despre o cerere noua formulata direct in apel sau recurs, luand in considerare ca incredintarea spre crestere si educare unuia dintre parinti/exercitarea autoritatii parintesti de catre ambii parinti reprezinta modalitati de exercitare a unei singure masuri de ocrotire care se dispune, potrivit legii, in interesul superior al copilului minor, chiar fara a exista o cerere expresa a sotilor in acest sens, tocmai pentru a se evita lasarea minorilor fara intretinere si ingrijire in perioada de timp pana la formularea in mod expres a unei astfel de cereri de catre parinti sau alte persoane prevazute de lege.

In ceea ce priveste normele de drept a caror aplicare in timp este supusa interpretarii Inaltei Curti in cadrul prezentului recurs in interesul legii, asa cum s-a retinut mai sus, practica neunitara a fost generata de aplicarea dispozitiilor noului Cod civil asupra cererilor referitoare la exercitarea autoritatii parintesti ca urmare a divortului, cereri formulate anterior datei de 1 octombrie 2011, data intrarii in vigoare a noului Cod civil, si aflate, in prezent, pe rolul instantelor de judecata in caile de atac.

Continutul institutiei autoritatii parintesti este prevazut la art. 483 si urm. din noul Cod civil.

Analizand aceste prevederi, concluzia este in sensul ca „exercitarea autoritatii parintesti ca urmare a divortului“ implica nu numai luarea unei decizii cu privire la custodia comuna, reglementata de art. 397 din noul Cod civil care instituie regula in materie, ci si posibila statuare asupra celorlalte aspecte incluse in institutia complexa a autoritatii parintesti, care privesc, de exemplu, situatia existentei exceptiilor de la regula mentionata anterior, locuinta copilului dupa divort, drepturile parintelui separat de copil, stabilirea contributiei parintilor, dispozitiile procedurale specifice.

In concluzie, prevederile art. 396–404 din noul Cod civil, referitoare la efectele divortului cu privire la raporturile dintre parinti si copiii lor minori, sunt aplicabile si cererilor de divort formulate inainte de intrarea in vigoare a noului Cod civil si aflate pe rolul instantelor de judecata in caile de atac, art. 39 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 reprezentand o norma derogatorie de la prevederile art. 223 din aceeasi lege.

Astfel, ICCJ a decis admiterea recursului in interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie si, in consecinta:

In interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 223 raportat la art. 39 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, stabileste ca prevederile art. 396–404 din noul Cod civil, referitoare la efectele divortului cu privire la raporturile dintre parinti si copiii lor minori, sunt aplicabile si cererilor de divort formulate inainte de intrarea in vigoare a noului Cod civil si aflate pe rolul instantelor de judecata in caile de atac.

Ne puteti scrie gratuit pe whatsapp 0745150894!