Odată cu intrarea în vigoare a Legii 177/2010, pe data de 7 octombrie, ju­de­carea cauzelor aflate pe rolul in­stan­ţelor nu va mai putea fi suspen­dată de invocarea excepţiei de neconstitu­ţio­nalitate. Legislativul a considerat că

suspen­da­rea de drept a procesului prin ridicarea acestor excepţii a „deraiat” de la justificarea ini­ţia­lă, aceea de a nu se ajunge la judecarea unei cau­ze în baza unei dispoziţii neconsti­tu­ţio­nale.
În ultimii ani, această excepţie a fost frec­vent folosită ca instrument pentru tergiversa­rea proceselor. La începutul anilor ’90, excep­ţii­le de neconstituţionalitate erau de ordinul ze­ci­lor, însă au început să crească de la an la an. Astfel, în 2004 au fost 728 de excepţii, în 2006 – 2.458, pentru ca în 2009 să ajungă la 8.823. Dintre excepţiile ridicate anul trecut, doar 908 au fost reţinute ca întemeiate. Însă multe dintre marile dosare de corupţie sunt suspendate de aceste excepţii.
Noua reglementare nu se aplică proceselor deja suspendate în baza excepţiei de neconstituţionalitate. Acestea nu vor fi redeschise de instanţe, ci vor aştepta decizia Curţii Con­sti­t­u­ţ­i­onale. Conform Codului de procedură civilă, art. 725 alin. (4), „actul de procedură îndepl­init înainte de intrarea în vigoare a legii noi rămâ­ne supus dispoziţiilor vechii legi”.

DECIZIA NR.820 din 7 iunie 2010

referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii lustraţiei, privind limitarea temporară a accesului la unele funcţii şi demnităţi publice pentru persoanele care au făcut parte din structurile de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 Pe rol se află soluţionarea obiecţiilor de neconstituţionalitate asupra dispoziţiilor Legii lustraţiei, privind limitarea temporară a accesului la unele funcţii şi demnităţi publice pentru persoanele care au făcut parte din structurile de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulate de un grup de 29 de senatori şi de un grup de 58 de deputaţi, în temeiul art.146 lit.a) din Constituţie.
Curtea, având în vedere că obiecţiile de neconstituţionalitate, care formează obiectul Dosarelor nr.1357A/2010 şi nr.1368A/2010, au conţinut identic, dispune conexarea Dosarului nr.1368A/2010 la Dosarul nr.1357A/2010, care este primul înregistrat.

I. Cu adresa nr.2380 din 25 mai 2010, Secretarul general al Senatului a trimis Curţii Constituţionale, în temeiul dispoziţiilor art.146 lit.a) din Constituţie şi al art.15 alin.(4) din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea privind neconstituţionalitatea Legii lustraţiei, privind limitarea temporară a accesului la unele funcţii şi demnităţi publice pentru persoanele care au făcut parte din structurile de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulată de un grup de 29 de senatori.
La sesizare s-a anexat lista cuprinzând semnăturile a 29 de senatori, autori ai sesizării de neconstituţionalitate. Potrivit acestei liste, autorii sesizării de neconstituţionalitate sunt următorii: Sorin Constantin Lazăr, Ion Toma, Ioan Chelaru, Vasile-Cosmin Nicula, Dan-Coman Şova, Gheorghe Pop, Gheorghe Marcu, Trifon Belacurencu, Nicolae-Dănuţ Prunea, Viorel Arcaş, Laurenţiu-Florian Coca, Ioan Mang, Daniel Savu, Gavril Mîrza, Ion Rotaru, Elena Mitrea, Constantin Tămagă, Şerban-Constantin Valeca, Radu-Cătălin Mardare, Nicolae Moga, Marius-Sorin-Ovidiu Bota, Adrian Ţuţuianu, Titus Corlăţean, Ecaterina Andronescu, Lia-Olguţa Vasilescu, Alexandru Cordoş, Toni Greblă, Gheorghe Saghian şi Florin Constantinescu. La sesizare a fost anexată, în copie, Legea lustraţiei, privind limitarea temporară a accesului la unele funcţii şi demnităţi publice pentru persoanele care au făcut parte din structurile de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Sesizarea a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr.6723
din 26 mai 2010 şi formează obiectul Dosarului nr.1357A/2010.
Autorii sesizării susţin că prin legea contestată, denumită în
continuare “Legea lustraţiei”, sunt înfrânte, în principal, prevederile
constituţionale ale art.1 alin.(3), art.11 alin.(2), art.16 alin.(1), art.20 alin.(2),
art.23, art.37, art.41 alin.(1) şi art.53, precum şi prevederile art.8, art.10,
art.11 şi art.14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale, ale art.3 din Protocolul nr.1 la Convenţie, ale
art.19, art.20 şi art.21 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi ale
art.19 şi art.25 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi
politice, în esenţă, pentru următoarele motive:
Legea lustraţiei excedează prevederilor constituţionale ale art.37 alin.
(1) coroborate cu cele ale art.16 alin.(3) şi art.40 alin.(3), prin aceea că
prevede o nouă situaţie care ar justifica restrângerea dreptului de acces în
funcţiile publice, situaţie care însă nu este prevăzută de art.53 din
Constituţie. Chiar dacă s-ar admite posibilitatea restrângerii dreptului de a
accede în funcţiile publice pe criteriul apartenenţei în anumite funcţii ale
nomenclaturii comuniste, se ridică problema proporţionalităţii şi a eficienţei
juridice a unei astfel de măsuri în condiţiile adoptării sale la peste 21 de ani
de la căderea regimului comunist. Or, aşa cum s-a reţinut şi în jurisprudenţa
Curţii Europene a Drepturilor Omului, acest temei nu mai este suficient
pentru a justifica efectul preventiv al restricţiei, în condiţiile trecerii unei
perioade de timp atât de îndelungate din decembrie 1989. Astfel, apare ca
necesară verificarea altor elemente, în special participarea persoanelor vizate
de măsurile de lustraţie la acte concrete de răsturnare a regimului
democratic. Promovarea Legii lustraţiei atât de tardiv aduce atingere
deosebit de gravă însăşi esenţei statului de drept, pe care se întemeiază statul
roman, conform art.1 alin.(3) din Constituţie. Astfel, această lege încalcă
cerinţele de previzibilitate ale normei juridice, instituind totodată o limitare a
dreptului de a fi ales, pe temeiul unei culpabilizări generale având la bază
criteriul simplei apartenenţe în structurile unui regim care, la momentul
funcţionării sale, era în concordanţă cu prevederile constituţionale şi legale
aplicabile în statul român. Faptul că ineligibilitatea destinatarilor Legii
lustraţiei se bazează pe angajamentul lor din trecut, iar nu pe
comportamentul lor actual, aduce atingere prezumţiei de nevinovăţie
instituită în art.23 alin.(11) din Constituţie.
În continuare, autorii sesizării susţin că Legea lustraţiei instituie, în
mod evident, o discriminare între cetăţenii români în ceea ce priveşte accesul
în funcţiile publice, numite şi elective, pe criteriul apartenenţei la partidul
comunist în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, după 21 de ani de
la căderea regimului totalitar, în condiţiile actualului context istorico-politic,
în care nu sunt semnalate ameninţări la adresa ordinii democratice şi nici nu
există riscul reinstaurării vechiului regim.
Legea lustraţiei contravine prevederilor constituţionale ale art.11 alin.
(2) şi art.20 referitoare la supremaţia instrumentelor juridice internaţionale
ratificate de România în materia drepturilor omului. Această lege aduce
atingere unei serii de acte internaţionale care instituie drepturi şi libertăţi pe
care statul român se obligă să le garanteze, după cum urmează:
– Art.19, art.20 şi art.21 din Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului, care proclamă dreptul fiecărei persoane de a participa la conducerea
treburilor publice ale ţării, dreptul de a avea acces în condiţii de egalitate la
funcţiile publice, dreptul la opinie şi exprimare, precum şi libertatea de
întrunire şi asociere paşnică;
– Art.19 şi art.25 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile
şi politice, care consacră dreptul de a fi ales şi, respectiv, numit în funcţiile
publice în condiţii de egalitate, cât şi protecţia împotriva discriminării pentru
opiniile exprimate, inclusiv cele politice;
– Art.8, art.10, art.11 şi art.14 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin care se consacră
dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, libertatea de exprimare,
libertatea de întrunire şi de asociere, interzicerea discriminării, precum şi
art.3 din Protocolul nr.1 la Convenţie, care proclamă dreptul de vot şi dreptul
de a fi ales în funcţiile elective publice.
Problema lustraţiei administrative şi a interdicţiei drepturilor
electorale ale foştilor lideri comunişti şi ale membrilor aparatului statului
totalitar comunist a fost dezbătută de Curtea Europeană a Drepturilor
Omului, în acest sens fiind speţe relevante, precum Cauza Sidabras şi
Dziautas contra Lituaniei, Cauza Rainys şi Gasparavicius contra Lituaniei,
Cauza Zdanoka contra Letoniei şi Cauza Janis Adamsons contra Letoniei.
În aceste cauze, Curtea, analizând interdicţiile adoptate de aceste state
ale fostului bloc comunist, interdicţii similare celor cuprinse în Legea
lustraţiei, a constatat incompatibilitatea acestora cu prevederile
convenţionale menţionate, prin încălcarea cerinţelor de proporţionalitate ce
se impun respectate ori de câte ori se aduce o restrângere a drepturilor
prevăzute de Convenţie. Astfel, adoptarea tardivă a legii, la peste 21 de ani
de la căderea comunismului, nu este proporţională cu scopurile legitime pe
care se presupune că le urmăreşte.
De asemenea, autorii sesizării susţin că Legea lustraţiei încalcă
condiţiile stabilite prin Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului
Europei nr.1096/1996 relativă la măsurile de desfiinţare a moştenirii fostelor
regimuri totalitare comuniste, măsurile de lustraţie nefiind compatibile cu un
stat de drept şi democratic decât dacă sunt respectate toate aceste condiţii.
Astfel, măsurile de lustraţie ar fi trebuit să ia sfârşit cel mai târziu la 31
decembrie 1999, deoarece la acea dată noile regimuri democratice ar fi
trebuit să fie consolidate în toate ţările care au fost anterior supuse unui
regim totalitar comunist. Adoptarea legii lustraţiei la peste 21 de ani de la
reinstaurarea democraţiei în România este o măsură în vădită disproporţie cu
scopurile urmărite şi încalcă, în mod flagrant, înseşi valorile democraţiei pe
care doreşte să o protejeze.
În fine, Legea lustraţiei contravine art.2 şi art.4 din Convenţia
nr.111/1958 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind nediscriminarea
în muncă şi în profesie, art.1 alin.(2) din Convenţia nr.122/1964 a
Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind politica de ocupare a forţei de
muncă, precum şi art.E din partea a V-a a Cartei sociale europene revizuite,
în sensul în care instituie discriminare în ceea ce priveşte dreptul la muncă,
în condiţii de liberă alegere a muncii, fără deosebire de opinii politice,
printre altele.
Autorii sesizării apreciază că o reglementare precum Legea lustraţiei
este inadmisibilă, în condiţiile în care se bazează pe o prezumţie de vinovăţie
colectivă, aplicată extensiv, cu înfrângerea principiilor neretroactivităţii
legii, a dreptului la apărare şi a prezumţiei de nevinovăţiei.
II. Cu adresa nr.51/2499 din 28 mai 2010, Secretarul general al
Camerei Deputaţilor a trimis Curţii Constituţionale, în temeiul dispoziţiilor
art.146 lit.a) din Constituţie şi al art.15 alin.(4) din Legea nr.47/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea privind
neconstituţionalitatea Legii lustraţiei, privind limitarea temporară a accesului
la unele funcţii şi demnităţi publice pentru persoanele care au făcut parte din
structurile de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist în
perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulată de un grup de 58 de
deputaţi.
La sesizare s-a anexat lista cuprinzând semnăturile a 58 de deputaţi,
autori ai sesizării de neconstituţionalitate. Potrivit acestei liste, autorii
sesizării de neconstituţionalitate sunt următorii: Viorel Hrebenciuc, Florin
Iordache, Dumitru Chiriţă, Bogdan Nicolae Niculescu Duvăz, Rodica
Nassar, Carmen Moldovan, Dan-Mircea Popescu, Marian Neacşu, Conel Itu,
Neculai Răţoi, Vasile Mocanu, Ioan Stan, Ioan Cindrea, Horia Teodorescu,
Horia Grama, Ioan Damian, Andrei Dolineaschi, Florin Pâslaru, Adrian
Solomon, Mircea Duşa, Gheorghe Antochi, Vasile Popeangă, Vasile Gliga,
Tudor Panţîru, Dorel Covaci, Sorin Constantin Stragea,Victor Cristea,
Cornel Cristian Resmeriţă, Ioan Sorin Roman, Laurenţiu Nistor, Gheorghe
Ana, Dan Nica, Petru Gabriel Vlase, Angel Tîlvăr, Aurel Vlădoiu, Eugen
Bejinariu, Ion Călin, Anghel Stanciu, Mircea Lup Silvestru, Marian
Ghivenciu, Constantin Niţă, Ion Stan, Costică Macaleţi, Antonella
Marinescu, Lucreţia Roşca, Georgian Pop, Filip Georgescu, Ion Burnei, Ion
Dumitru, Cristian Sorin Dumitrescu, Sonia- Maria Drăghici, Sergiu Andon,
Damian Florea, Vasile Bleotu, Valeriu Ştefan Zgonea, Iulian Iancu, Raul-
Victor Surdu-Soreanu şi Eduard-Stelian Martin.
La sesizare a fost anexată, în copie, Legea lustraţiei, privind
limitarea temporară a accesului la unele funcţii şi demnităţi publice pentru
persoanele care au făcut parte din structurile de putere şi din aparatul
represiv al regimului comunist în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie
1989.
Sesizarea a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr.6854
din 28 mai 2010 şi formează obiectul Dosarului nr.1368A/2010.
Autorii sesizării susţin că prin legea contestată, denumită în
continuare “Legea lustraţiei”, sunt înfrânte, în principal, prevederile
constituţionale ale art.1 alin.(3) şi (5), art.4 alin.(1) şi (2), art.8 alin.(1),
art.15 alin.(2), art.16 alin.(1) şi (3), art.20 alin.(1), art.23 alin.(11), art.29
alin.(1), art.37 alin.(1), art.38, art.41 alin.(1), art.45 şi art.53 alin.(1) şi (2),
precum şi prevederile art.8, art.10, art.11 şi art.14 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale Protocolului
nr.12 la Convenţie şi Rezoluţiile Adunării Parlamentare a Consiliului
Europei nr.1096/1996 şi nr.1481/2006, în esenţă, pentru următoarele motive:
Principalul viciu al Legii lustraţiei îl constituie instituirea unei
adevărate sancţiuni colective, bazate pe o formă de răspundere colectivă şi
pe o culpabilizare globală făcută pe criterii politice. Astfel, simpla
apartenenţă la o structură politică sau la un organism aparţinând unui regim
politic constituie o prezumţie de vinovăţie, indiferent de modul în care a
acţionat şi s-a comportat persoana în funcţia ocupată. În legătură cu acest
aspect, autorii excepţiei invocă Decizia nr.51/2008 referitoare la excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr.187/1999 privind accesul la
propriul dosar şi deconspirarea poliţiei politice comuniste, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.95 din 6 februarie 2008, prin care
Curtea Constituţională, declarând legea neconstituţională, a statuat, printre
altele, faptul că “legea creează premizele unei forme de răspundere morală şi
juridică colectivă, pentru simple participări la activitatea serviciilor de
informaţii, fără vinovăţie şi fără existenţa unei fapte de încălcare a
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.”
În continuare, autorii sesizării arată că problema lustraţiei are o
importantă rezonanţă internaţională, dovadă fiind principiile şi criteriile
directoare ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei aprobate prin
Raportul privind măsurile de desfiinţare a moştenirii fostelor regimuri
totalitare comuniste, din 3 iunie 1996. Însă forma de lustraţie instituită prin
legea criticată, afectând grav drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului
prin înfrângerea unor documente internaţionale ratificate de România, poate
avea implicaţii internaţionale negative. Dintre documentele internaţionale
cele mai relevante, autorii sesizării fac referire la Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi
politice, Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, Convenţia nr.111/1958 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii
privind discriminarea în domeniul forţei de muncă şi exercitării profesiei,
Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană, ratificat prin Legea
nr.157/2005, precum şi Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
care a devenit parte integrată a Tratatului de la Lisabona.
Una din principalele sancţiuni colective prevăzute în art.2 vizează
dreptul de a candida, prin consecinţă a dreptului de a fi ales în funcţiile de
demnitate publică enumerate, a persoanelor care au aparţinut anumitor
structuri politice şi ideologice. Dispoziţiile acestui articol de lege contravine
prevederilor constituţionale ale art.37 şi art.38, coroborate cu cele ale art.1
alin.(3) şi (5), art.4, art.8 alin.(1), art.16, art.23 alin.(1) şi (11), ceea ce
creează o formă de incompatibilitate necunoscută şi nerecunoscută într-un
stat democratic, nedemocratică, bazată pe prezumţia de vinovăţie şi nu pe o
răspundere individuală care să pornească de la fapte ilicite, care încalcă
principiile pluralismului politic, ale solidarităţii cetăţeanului României, ale
egalităţii în drepturi. În sprijinul acestor argumente, este evocată Hotărârea
nr.46626/1999 a Curţii Europene a Drepturilor Omului, pronunţată în cauza
Partidului Comunist (Nepecerişti) şi Ungureanu contra României, 2005. Cu
acel prilej, Curtea a decis că România a încălcat art.11 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
De asemenea, sunt înfrânte prevederile art.41 alin.(1) din Constituţie,
art.14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, precum şi art.1 şi art.21 pct.2 din Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului. În legătură cu aceste aspecte, sunt invocate Deciziile
nr.1039 din 8 iulie 2009 şi nr.414 din 14 aprilie 2010, prin care Curtea
Constituţională a statuat că trebuie să existe o unitate de tratament juridic cu
privire la condiţiile de acces la funcţia publică de conducere sau cea de
execuţie, iar derogările de la procedura generală să fie justificate în mod
obiectiv, raţional, temeinic. Totodată, se face referire la o serie de legi
adoptate în unele ţări excomuniste din Europa, precum Cehia, Germania,
Polonia, Ungaria şi Bulgaria, legi care au fost fie abrogate, fie au rămas fără
aplicare, din cauza reacţiei negative a unor organisme democratice instituite
pentru a garanta şi apăra statul de drept, drepturile şi libertăţile fundamentale
ale omului.
În continuare, autorii sesizării critică dispoziţiile art.3, art.4 şi art.6 din
lege, deoarece persoanelor alese sau numite, pentru care s-a constatat, prin
hotărâre judecătorească, că au făcut parte din structurile de putere şi din
aparatul represiv al regimului communist, le încetează de drept mandatul,
ceea ce contravine art.1 alin.(3) din Constituţie.
Caracterul nedemocratic a unor măsuri de acest fel reiese şi din decizii
ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, pronunţate în Cauza Sidabras şi
Dziautas contra Lituaniei, 2004, şi Cauza Zdanoka contra Letoniei, 2004.
Tot atât de puternice, dar şi mai actuale, sunt considerentele pe care
le-a formulat Comisia de la Veneţia prin Avizul Nr.524/2009 în cazul legii
lustraţiei din Albania. Astfel, la punctul 154, arată că dispoziţiile legii
lustraţiei cu privire la revocarea mandatului constituie o violare a garanţiilor
constituţionale a acestor mandate, iar la punctul 160, consideră că “multe
elemente indică faptul că legea ar putea constitui o ingerinţă
disproporţională în dreptul de a fi ales, dreptul la muncă şi dreptul la acces în
administraţia publică.”
Nu se poate susţine cu argumente juridice, ca persoanele vizate de
dispoziţiile art.2 lit.l) şi m), cărora li se reproşează activităţi trecute de ordin
politic, să fie sancţionate cu interdicţia de a participa la conducerea şi
administrarea unor entităţi care desfăşoară activităţi economice. În aceste
cazuri sunt înfrânte şi prevederile art.45 din Constituţie referitoare la
libertatea economică.
Autorii sesizării susţin că legea este criticabilă şi pentru
retroactivitate. Toate persoanele vizate de această lege au acţionat în trecut
într-o ordine de drept existentă şi recunoscută ca atare atât la nivelul
legislaţiei, cât şi al instituţiilor de stat.
În fine, în contextul celor arătate mai sus, autorii criticii subliniază
faptul că, potrivit art.53 din Constituţie, în condiţiile strict reglementate, se
poate acţiona doar pentru restrângerea unor drepturi, iar în niciun caz pentru
eliminarea, anihilarea, desfiinţarea lor.
Măsurile cuprinse în această lege sunt evident discriminatorii şi
disproporţionate în raport cu situaţiile avute în vedere.
În conformitate cu dispoziţiile art.16 alin.(2) din Legea nr.47/ 1992
privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizările au
fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului,
precum şi Guvernului, pentru a transmite punctele lor de vedere.
Preşedintele Senatului, în punctul său de vedere, apreciază că sesizările
de neconstituţionalitate sunt întemeiate. În acest sens, în esenţă, arată că Legea
lustraţiei instituie o adevarată sancţiune colectivă, bazată pe o formă de
răspundere colectivă şi pe o culpabilizare globală făcută pe criterii politice.
Simpla apartenenţă la o structura politică a unei persoane sau la un organism
aparţinând unui regim politic se constituie, potrivit acestei legi, într-o
prezumţie de vinovaţie, indiferent de modul in care a acţionat şi s-a
comportat persoana respectivă în funcţia deţinută. Acest aspect contravine
flagrant principiilor statului de drept şi ale ordinii de drept, potrivit cărora
orice sancţiune are ca temei o răspundere juridică, de regulă individuală,
determinată de savârşirea unei fapte ilicite cu vinovăţie. Sistemul juridic al
oricărui stat de drept consacră, iar funcţionarea acestuia se bazează pe
prezumţia de nevinovaţie, instituită de art.23 alin.(11) din Constituţie, care
stabileşte că o persoană este considerată nevinovată până la rămânerea
definitivă a hotărârii judecatoreşti de condamnare, prezumţia de nevinovăţie
constituind un drept fundamental al cetăţeanului roman. Or, Legea lustratiei
instituie legal o prezumţie de vinovăţie în sarcina categoriilor de persoane
care se încadrează în prevederile acesteia, ceea ce contravine flagrant art.23
alin.(11) din Constituţie.
Este inadmisibil ca într-un stat de drept să se adopte un act normativ
care instituie o limitare a dreptului de fi ales, pe temeiul unei culpabilizări
generale având la bază criteriul simplei apartenenţe în structurile unui regim
care, la momentul funcţionării sale, era în concordanţă cu dispoziţiile
constituţionale şi legale aplicabile în statul român.
Totodată, este inacceptabil pentru un stat de drept ca persoanele care
au ocupat funcţiile prevăzute de art.1 din Legea lustraţiei în cadrul fostului
regim comunist să suporte interdicţia ocupării unor funcţii publice sau
elective, în condiţiile în care, în sistemul de drept actual, o astfel de măsură
poate fi aplicată doar în urma unei condamnări penale.
Or, ineligibilitatea destinatarilor Legii lustraţiei se bazează pe
angajamentul lor politic din trecut, iar nu pe comportamentul lor actual,
neluând în calcul inexistenţa condamnărilor penale ale acestora, aducându-se
în acest mod atingere şi prezumţiei de nevinovăţie.
Legea lustraţiei instituie, în mod evident, o discriminare între cetăţenii
români în ceea ce priveşte accesul în funcţiile publice, numite si elective, pe
criteriul apartenenţei la partidul comunist în perioada 6 martie 1945 – 22
decembrie 1989, în condiţiile în care această restrângere depăşeşte cadrul
constituţional prevăzut de art.53 din Legea fundamentală, negăsindu-şi
justificarea la distanţa de 21 de ani de la căderea regimului totalitar, în
condiţiile actualului context istorico-politic, în care nu sunt semnalate
ameninţări la adresa ordinii democratice şi nici nu există riscul reinstaurării
vechiului regim.
Potrivit art. 20 din Constituţie, dispoziţiile constituţionale privind
drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în
concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu
celelalte tratate la care România este parte, iar în măsura în care există
neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale
ale omului la care România este parte şi legile interne, au prioritate
reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau
legile interne conţin dispoziţii mai favorabile. Or, Legea lustraţiei aduce
atingere unei serii de acte internaţionale care instituie drepturi şi libertăţi pe
care statul român se obligă să le garanteze.
Problema lustraţiei administrative şi a interdicţiei drepturilor
electorale ale foştilor lideri comunişti şi ale membrilor aparatului statului
totalitar comunist a fost dezbătută în jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului, existând, în acest sens, o serie de speţe relevante în care
Curtea, analizând interdicţiile similare celor cuprinse în Legea lustraţiei,
adoptate de unele dintre statele din fostul bloc comunist, a constatat
incompatibilitatea acestora cu art.8, art.10, art.11 şi art.14 din Conventie,
precum şi cu art.3 al Protocolului nr.1 la Convenţie.
În lumina argumentelor prezentate în raţionamentele Curţii Europene
a Drepturilor Omului, se poate deci observa că Legea lustraţiei contravine
atât art.8, 10, 11 şi 14 din Convenţie, cât şi art.3 din Protocolul nr.1 la
Convenţie, prin încălcarea cerinţelor de proporţionalitate ce se impun
respectate ori de câte ori se aduce o restrângere drepturilor prevăzute de
Convenţie.
Astfel, adoptarea sa tardivă, la mai mult de 21 de ani de la căderea
regimului comunist nu este proporţională cu scopurile legitime pe care se
presupune că le urmăreşte – respectiv “necesitatea însănătoşirii moralei
publice, întinată de cutumele comuniste”, după cum se precizează în
expunerea de motive -, reducând drepturile electorale la un nivel la care este
adusă atingere însăşi substanţei acestora, fără ca necesitatea lor într o
societate democratică să fie demonstrată.
În considerarea celor expuse mai sus, rezultă că adoptarea Legii
lustraţiei la peste 21 de ani de la reinstaurarea democraţiei în România nu
poate fi motivată de necesitatea eliminării sau reducerii ameninţărilor pe care
subiecţii lustraţiei ar putea-o constitui pentru blocarea procesului de
democratizare, fiind o măsura în vădită disproporţie cu scopurile urmărite.
Mai mult, instituirea unor interdicţii pentru accesul în funcţiile publice,
numite sau elective, pe considerentul simplei apartenenţe în trecut la
nomenclatura comunistă – partidul comunist fiind unul legal la data
desfăşurării activităţilor imputate persoanelor care intră sub incidenţa Legii
lustraţiei – fără aducerea vreunei probe care să demonstreze că persoanele în
cauză au săvârşit acte concrete care au urmărit reinstaurarea vechiului regim
comunist în România constituie, ea însăşi, o îngerinţa adusă sistemului
democratic român, încălcând, în mod flagrant, însăşi valorile democraţiei pe
care doreşte să le protejeze în acest fel.
În contextul încălcării actelor internaţionale menţionate, ratificate de
România, ceea ce rezidă într-un angajament asumat pe plan internaţional, în
raport cu celelalte state, de a promova şi respecta drepturile prevăzute de
acestea, Legea lustraţiei va genera implicaţii negative pe plan internaţional
atât în ceea ce priveşte imaginea României, cât şi a răspunderii sale din
perspectiva angajamentelor luate prin aceste acte, deschizând calea sesizării
Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg de către persoanele
care se vor considera nedreptăţite, cu grave consecinţe asupra credibilităţii
României la nivel internaţional.
Preşedintele Camerei Deputaţilor consideră că sesizările de
neconstituţionalitate sunt neîntemeiate, deoarece legea criticată nu încalcă
normele constituţionale invocate în susţinerea criticilor. Astfel, referitor la
înfrângerea art.23 alin.(11) din Constituţie, apreciază că acest text constituţional
nu are nici o legătură cu conţinutul Legii lustraţiei, întrucât în cuprinsul acesteia
nu este prevăzută nici o formă de răspundere penală. În continuare, arată că în
aceeaşi situaţie de nemotivare a încălcărilor Constituţiei şi actelor internaţionale
invocate se află şi celelalte susţineri ale autorilor sesizărilor. Legea lustraţiei este
în concordanţă cu prevederile constituţionale ale art.16 alin.(1) şi (3) şi art.53,
precum şi cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii pentru Drepturile
Omului de la Strasbourg. Aşadar, cel puţin pentru morala publică o asemenea
lege trebuie să fie adoptată şi să rămână în vigoare.
Guvernul arată că în Expunerea de motive, ca şi în Preambulul legii
sunt invocate ca argumente în susţinerea acestui demers, necesitatea
consolidării valorilor şi instituţiilor democratice din România şi pentru
protejarea principiilor fundamentale constituţionale, înlăturarea „oamenilor
cu formaţie de activist comunist”, adică a acelor persoane care, potrivit
punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, ,,şi-au abandonat profesiile lor
pentru a sluji partidul comunist şi a beneficia de privilegiile deosebite
oferite de acesta”.
Analizând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului,
Guvernul apreciază că legea criticată, prin faptul că impune, în mod
nediferenţiat, eliminarea din funcţii şi demnităţi actuale a tuturor persoanelor
care au ocupat o funcţie de natura celor enumerate la art.1 – deoarece se
apreciază ope legis că acestea au adus prejudicii drepturilor şi libertăţilor
fundamentale şi că acest comportament al lor este în sine de natura a
prejudicia mecanismele democraţiei ridică probleme din punct de vedere al
conformităţii cu prevederile Convenţiei Europene si ale Constituţiei
României.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut că un stat, pentru
a garanta stabilitatea şi eficienţa unui sistem democratic, poate dispune
anumite măsuri specifice şi că pluralismul şi democraţia sunt bazate pe un
compromis care determină uneori cetăţenii să accepte limitarea exercitării
unor drepturi şi libertăţi. În aprecierea art.3 al Protocolului 1 la Convenţie
referitor la organizarea, la intervale rezonabile, de alegeri libere cu vot
secret, în condiţiile care asigură libera exprimare a opiniei poporului cu
privire la componenţa forului legislativ, se lasă statelor membre o marjă
largă de apreciere asupra modului în care se reglementează drepturile
respective, dar impune ca eventualele restrângeri ale exercitării acestor
drepturi să nu afecteze însăşi esenţa lor.
Curtea a recunoscut, de asemenea, dreptul oricărui stat de a-şi
reglementa cadrul legislativ în contextul evoluţiei politice interne. Curtea a
arătat ca previzibilitatea unei norme, mai ales când aceasta impune restricţii,
nu a fost respectată atunci când restricţia vine ca urmare a unor fapte din
trecut, când persoana în cauză nu putea în mod rezonabil să prevadă faptul
că acţiunile sale pot avea consecinţe negative în viitor.
În continuare, Guvernul arată, în esenţă, că, din perspectiva normelor
constituţionale şi a actelor internaţionale invocate în susţinerea criticilor,
eliminarea, nediferenţiată în funcţie de comportamentul efectiv al
persoanelor respective pe perioada regimului comunist, este de natură a
ridica semne de întrebare cu privire la conformitatea cu aceste reglementări.
Asociaţia 21 Decembrie 1989 a depus la dosare un act intitulat
„Somaţie către Plenul Curţii Constituţionale, semnată de 36 de organizaţii
civice şi sindicale”, înregistrat la Curtea Constituţională sub nr.7398 din 9
iunie 2010.
C U R T E A,
examinând obiecţiile de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale
preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, rapoartele
întocmite de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la
prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr.47/1992, reţine următoarele :
Curtea a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor
art.146 lit.a) din Constituţie şi ale art.1, art.10, art.15, art.16 şi art.18 din Legea
nr.47/1992 pentru organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, să
soluţioneze obiecţiile de neconstituţionalitate formulate de grupul celor 29
de senatori şi de grupul celor 58 de deputaţi.
Obiecţiile de neconstituţionalitate se referă la Legea lustraţiei,
privind limitarea temporară a accesului la unele funcţii şi demnităţi
publice pentru persoanele care au făcut parte din structurile de putere şi
din aparatul represiv al regimului comunist în perioada 6 martie 1945 – 22
decembrie 1989.
Autorii sesizărilor susţin că această lege contravine prevederilor
constituţionale ale art.1 alin.(3) şi (5), art.4 alin.(1) şi (2), art.8 alin.(1),
art.11 lin.(2), art.15 alin.(2), art.16 alin.(1) şi (3), art.20 alin.(1) şi (2), art.23,
art.29 alin.(1), art.37, art.38, art.41 alin.(1), art.45 şi art.53, prevederilor
art.8, art.10, art.11 şi art.14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale, ale art.3 din Protocolul nr.1 la Convenţie, ale
Protocolului nr.12 la Convenţie, ale art.19, art.20 şi art.21 din Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului şi ale art.19 şi art.25 din Pactul
internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, ale Rezoluţiilor
Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr.1096/1996 şi nr.1481/2006,
precum şi prevederilor art.2 şi art.4 din Convenţia nr.111/1958 a
Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind nediscriminarea în muncă şi în
profesie, ale art.1 alin.(2) din Convenţia nr.122/1964 a Organizaţiei
Internaţionale a Muncii privind politica de ocupare a forţei de muncă, şi
celor ale art.E din partea a V-a a Cartei sociale europene revizuite.
Curtea Constituţională consideră că lustraţia se poate constitui ca
reper moral, de rememorare a ororilor comunismului, dar şi ca măsură
temporară de excludere de la funcţiile de conducere a unor autorităţi şi
instituţii publice a persoanelor care au lucrat sau colaborat cu regimul
comunist. Lustraţia nu înseamnă, însă, epurare sau răzbunare pentru alegeri
ideologice greşite ori accidente biografice, ci încercarea de regăsire a
demnităţii şi încrederii, precum şi redarea autorităţii instituţiilor
fundamentale ale statului. Lustraţia accetuează mai ales principiul
responsabilităţii în exercitarea demnităţilor publice.
Dincolo de numeroasele probleme morale, sociale, politice,
economice, legale etc. care se pot ridica după adoptarea unei legi a lustraţiei,
aceasta are, per ansamblu, un efect pozitiv în perioada de tranziţie a fostelor
ţări comuniste în vederea trecerii la un stat democratic, de drept, bineînţeles,
dacă este adoptată în conformitate cu prevederile constituţionale ale
statului respectiv.
Principiul egalităţii accesului la o funcţie publică este consacrat prin
Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului din 1789, precum şi în art.21
paragraful 2 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului din 10
decembrie 1948, potrivit căruia „Orice persoană are dreptul de acces, în
condiţii de egalitate, la funcţiile publice ale ţării sale” şi în art.25 din Pactul
internaţional cu privire la drepturile civile şi politice din 16 decembrie 1966,
potrivit căruia „Orice cetăţean are dreptul şi posibilitatea, fără nici una
dintre discriminările la care se referă art.2 si fără restricţii nerezonabile;
[…] c) de a avea acces, în condiţii generale de egalitate, la funcţiile publice
din ţara sa.”
Astfel, sunt interzise discriminările bazate pe rasă, sex, religie, opinie,
avere, origine socială etc., dar fiecare stat are dreptul să impună, pe cale
legislativă, anumite condiţii specifice pe care trebuie să le îndeplinească un
funcţionar public, cum ar fi cetăţenia, exercitarea deplină a drepturilor civile
şi politice, moralitatea etc.
Aşadar, în toate statele membre ale Uniunii Europene există condiţii
specifice pentru accederea la o funcţie publică. Unele state membre cer
deţinerea anumitor diplome sau a unor studii specifice diferitelor niveluri de
ocupare, altele solicită anumite competenţe lingvistice, cunoaşterea
drepturilor civile, obligaţii militare, limită de vârstă, aptitudini fizice etc. De
asemenea, posturile care implică respectarea unui secret profesional necesită
un control de securitate.
În ţările foste comuniste, o condiţie specială pentru accederea într-o
funcţie publică o reprezintă neapartenenţa la nomenclatură şi, ca o consecinţă,
a apărut conceptul de „lustraţie”, termen ce semnifică procedura existentă în
aceste ţări de a-i arăta pe cei care au colaborat cu fostul regim şi de a le
interzice ocuparea unor funcţii publice. Această practică a apărut ca o
garanţie a respectării statului democratic, de drept, în vederea bunei
funcţionări a administraţiei publice bazate pe credibilitatea şi loialitatea
funcţionarilor publici.
Toate ţările fost comuniste din Europa Centrală şi de Est care au
aderat la Uniunea Europeană s-au confruntat cu problema lustraţiei, adică a
interzicerii accesului sau îndepărtării din instituţiile publice a acelor
persoane cu privire la care există certitudinea că au făcut parte din regimul
comunist.
Fiecare ţară confruntată cu problema lustraţiei, în funcţie de scopul
urmărit şi de specificul naţional, a adoptat un anumit tip de realizare a
lustraţiei, considerându-se, în doctrină, că Cehia a reglementat un model
radical, că Lituania şi ţările baltice au adoptat un model intermediar şi că
Ungaria, Polonia şi Bulgaria s-au raliat unui model moderat.
În România, comunismul a fost condamnat la nivel de doctrină,
schimbarea regimului fiind consacrată prin acte juridice cu valoare
constituţională, precum Comunicatul către ţară al Consiliului Frontului
Salvării Naţionale, publicat în Monitorul Oficial al României nr.1 din 22
decembrie 1989, şi Decretul-Lege privind constituirea, organizarea şi
funcţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale şi a consiliilor
teritoriale ale Frontului Salvării Naţionale, publicat în Monitorul Oficial al
României nr.4 din 27 decembrie 1989.
După o încercare nereuşită, cea din 1997, adoptarea în România a
Legii lustraţiei este lipsită de eficienţă juridică, nefiind actuală, necesară şi
utilă, doar cu o semnificaţie exclusiv morală, ţinând seama de perioada mare
de timp care a trecut de la căderea regimului totalitar comunist.
De altfel, chiar iniţiatorii legii, invocând art.53 din Constituţie, afirmă
că Legea lustraţiei se subscrie acestei norme constituţionale care statuează că
„Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin
lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea […] moralei
publice, […]”, morală întinată de cutumele comunismului.
La ora actuală, în România, în ceea ce priveşte funcţiile de demnitate
publică, nu există o condiţionare a ocupării acestora de neapartenenţa la
vechile structuri comuniste, ci există doar obligaţia de a declara apartenenţa
sau neapartenenţa la poliţia politică.
În condiţiile legislaţiei actuale, o asemenea condiţie este numai cea
prevăzută la art.50 lit.j) din Legea nr.188/1999 privind Statutul
funcţionarilor publici şi are următorul conţinut: „Poate ocupa o funcţie
publică persoana care îndeplineşte următoarele condiţii: […] j) nu a
desfăşurat activitate de poliţie politică, astfel cum este definită prin lege”.
Procedând la examinarea criticilor de neconstituţionalitate, Curtea
reţine că, astfel cum rezultă din preambulul care însoţeşte Legea lustraţiei,
adoptarea acesteia “este necesară pentru consolidarea valorilor şi
instituţiilor democratice din România şi pentru protejarea principiilor
fundamentale prevăzute de Constituţie, justificând astfel restrângerea
exercitării unor drepturi şi libertăţi ale unor persoane, prin restrângerea
exercitării dreptului de a ocupa funcţii numite sau alese în structurile de
putere şi în aparatul represiv al regimului communist, în perioada 6 martie
1945 – 22 decembrie 1989.”
Curtea ia notă de formularea într-o manieră defectuoasă, confuză şi
deficitară a preambulului legii, ceea ce duce la concluzia că restrângerile şi
interdicţiile prevăzute de această lege au ca scop „restrângerea exercitării
dreptului de a ocupa funcţii numite sau alese în structurile de putere şi în
aparatul represiv al regimului comunist, în perioada 6 martie 1945 – 22
decembrie 1989.”
Curtea observă, de asemenea, că dispoziţiile Legii lustraţiei sunt lipsite
de rigoare normativă, nefiind suficient de clare şi de precise.
Faţă de aceste ambiguităţi, Curtea se mărgineşte să atragă atenţia
asupra posibilelor dificultăţi de ordin practic în aplicarea măsurilor prevăzute
de lege.
În continuare, Curtea reţine că în concepţia legii criticate răspunderea
juridică şi sancţionarea se întemeiază pe deţinerea unei demnităţi sau funcţii
în structurile şi aparatul represiv al fostului regim totalitar comunist.
Răspunderea juridică, indiferent de natura ei, este o răspundere preponderant
individuală şi există numai întemeiată pe fapte juridice şi acte juridice
săvârşite de o persoană, iar nu pe prezumţii.
Aşa cum s-a mai arătat, lustraţia nu poate fi utilizată ca mijloc de
pedeapsă sau răzbunare, deoarece scopul acesteia nu este pedepsirea celor
prezumaţi vinovaţi. O pedeapsă poate fi impusă doar pentru o activitate
criminală din trecut, pe baza Codului penal aplicabil şi în conformitate cu
toate procedurile şi garanţiile procesului penal.
Or, supusă controlului de constituţionalitate sub acest aspect, Legea
lustraţiei este excesivă în raport cu scopul legitim urmărit, deoarece nu
permite individualizarea măsurii. Această lege instituie o prezumţie de
vinovăţie şi o adevărată sancţiune colectivă, bazată pe o formă de răspundere
colectivă şi pe o culpabilizare generică, globală, făcută pe criterii politice,
ceea ce contravine principiilor statului de drept, ale ordinii de drept şi
prezumţiei de nevinovăţie instituită prin art.23 alin.(11) din Constituţie. Chiar
dacă legea criticată permite apelarea la justiţie pentru justificarea interzicerii
dreptului de a candida şi a fi ales în funcţii şi demnităţi, aceasta nu
reglementează un mecanism adecvat în scopul stabilirii desfăşurării unor
activităţi concrete îndreptate împotriva drepturilor şi libertăţilor
fundamentale. Cu alte cuvinte, legea nu oferă garanţii adecvate de control
judiciar asupra aplicării măsurilor restrictive.
Nici o persoană nu va putea fi supusă lustraţiei pentru opinii personale
şi convingeri proprii, sau pentru simplul motiv de asociere cu orice
organizaţie care, la data asocierii sau a activităţii desfăşurate, era legală şi nu
a comis încălcări grave ale drepturilor omului. Lustraţia este permisă doar cu
privire la acele persoane care au luat parte efectiv, împreună cu organizaţii
ale statului la grave încălcări ale drepturilor şi libertăţilor omului.
Articolul 2 al legii supuse controlului de constituţionalitate prevede
una din principalele sancţiuni colective care vizează dreptul de a candida şi
dreptul de a fi ales în funcţiile de demnitate publică enumerate a persoanelor
care au aparţinut anumitor structuri politice şi ideologice. Dispoziţiile
acestui articol de lege contravin prevederilor constituţionale ale art.37 şi
art.38 prin care se consacră dreptul de a fi ales, cu interdicţiile expres şi
limitativ menţionate. Este evident că dispoziţiile art.2 din Legea lustraţie
excedează cadrului constituţional, prevăzând o nouă interdicţie dreptului de
acces în funcţiile publice care nu respectă art.53 din Constituţie referitoare
la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Astfel, Curtea
constată că această limitare este lipsită de proporţionalitate în raport cu
scopul urmărit, întrucât aduce atingere însăşi existenţei dreptului şi nu îşi
justifică necesitatea într-o societate democratică.
Curtea consideră că Legea lustraţiei aduce atingere şi principiului
neretroactivităţii legii consacrat în art.15 alin.(2) din Constituţie, potrivit
căruia “Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau
contravenţionale mai favorabile.” Legea se aplică pentru fapte şi acţiuni
săvârşite după intrarea ei în vigoare. De aceea nu se poate pretinde ca,
respectând legile în vigoare şi acţionând în spiritul lor, cetăţenii să aibă în
vedere eventuale reglementări viitoare.
Totodată, Curtea observă că Legea lustraţiei a fost adoptată după 21
de ani de la căderea comunismului. De aceea, caracterul tardiv al legii, fără a
avea în sine un rol decisiv, este considerat de Curte ca fiind relevant pentru
disproporţionalitatea măsurilor restrictive, chiar dacă prin acestea s-a urmărit
un scop legitim. Proporţionalitatea măsurii faţă de scopul urmărit trebuie
privită, în fiecare caz, prin prisma evaluării situaţiei politice a ţării, precum
şi a altor circumstanţe.
În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor
Omului privind legitimitatea legii lustraţiei în timp.
Astfel, în cauza Zdanoka contra Letonia, 2004, Curtea s-a pronunţat
cu privire la măsurile statului leton de a dispune excluderea pe termen
nedefinit a unor persoane de la eligibilitatea în alegerile naţionale
parlamentare şi locale, datorită activităţilor pe care acestea le-au întreprins
într-o perioadă de timp (1991) în cadrul unor structuri comuniste declarate
neconstituţionale. Analizând cazul, Curtea a arătat că o astfel de măsură ar fi
fost justificată şi proporţională în timpul primilor ani după înlăturarea
regimului, “când nou-instauratele structuri încă mai puteau fi ameninţate de
alunecare către totalitarism, iar astfel de restricţii ar fi fost de natură a
înlătura un astfel de risc.” Curtea a condamnat statul leton pentru încălcarea
art.3 din Protocolul nr.1 la Convenţie, motivând că nu s-a dovedit faptul că
excluderea unei persoane de la dreptul de a candida este proporţională cu
scopul legitim. În speţă, Curtea a considerat că participarea persoanei în
acţiunile antidemocratice realizate imediat după instaurarea noului regim
democratic în Letonia nu au fost suficient de serioase pentru a justifica
restricţiile din prezent. După trecerea însă a unei perioade mai lungi de timp,
nu se mai poate invoca un caracter preventiv pentru o astfel de măsură.
De asemenea, în cauza Partidul Comuniştilor Nepecerişti şi
Ungureanu contra României, 2005, Curtea Europeană a Drepturilor Omului
a considerat că nici contextul istoric, nici experienţa totalitaristă trăită în
România până în 1989 nu justifică necesitatea unei ingerinţe de genul
interzicerii înscrierii unui partid pe motiv că va promova doctrina comunistă,
de vreme ce aceste partide există în mai multe state semnatare ale Convenţei
europene, iar democraţia se clădeşte pe plurarism politic.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art.146 lit.a) şi al art.147 alin.
(4) din Constituţie, precum şi al art.11 alin.(1) lit.A.a), al art.15 alin.(1) şi al
art.18 alin.(2) din Legea nr.47/1992, cu majoritate de voturi,
C U R T E A C O N S T I T U Ţ I O N A L Ă
În numele legii
Decide:
Constată că Legea lustraţiei, privind limitarea temporară a accesului la
unele funcţii şi demnităţi publice pentru persoanele care au făcut parte din
structurile de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist în
perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 este neconstituţională.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică preşedintelui României, preşedinţilor celor
două Camere ale Parlamentului şi primului-ministru şi se publică în
Monitorul Oficial al României, Partea I.
Dezbaterea a avut loc la data de 7 iunie 2010 şi la aceasta au
participat: Ioan Vida, preşedinte, Nicolae Cochinescu, Acsinte Gaspar,
Petre Lăzăroiu, Ion Predescu, Puskás Valentin Zoltán, Tudorel Toader şi
Augustin Zegrean, judecători.

Decizia Curtii Constitutionale nr. 415, din 14 aprilie 2010, referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor cap. I „Dispozitii generale” (art. 1-9), ale art. 11 lit. e), f) si g), ale art. 12 alin. (2), ale art. 13, ale art. 14 lit.

c), d), e) si f), ale art. 17, ale art. 38 alin. (2) lit. f), g) si h), ale art. 42 alin. (2), (3) si (4), ale cap. VI „Verificarea averilor, a conflictelor de interese si a incompatibilitatilor” (art. 45-50) si ale art. 57 din Legea nr. 144/2007 privind infiintarea, organizarea si functionarea Agentiei Nationale de Integritate a fost publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, Nr. 294, din 5 mai 2010.

Ioan Vida — presedinte
Nicolae Cochinescu — judecator
Aspazia Cojocaru — judecator
Acsinte Gaspar — judecator
Petre Lazaroiu — judecator
Ion Predescu — judecator
Puskás Valentin Zoltán — judecator
Tudorel Toader — judecator
Augustin Zegrean — judecator
Carmen-Catalina Gliga — procuror
Ioana Marilena Chiorean — magistrat-asistent

Pe rol se afla solutionarea exceptiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 6, art. 7, art. 8, art. 13, art. 17, art. 38 alin. (2) lit. f), g) si h), art. 46 si art. 57 din Legea nr. 144/2007 privind infiintarea, organizarea si functionarea Agentiei Nationale de Integritate, exceptie ridicata de Șerban Alexandru Bradisteanu in Dosarul nr. 5.544/2/2008 al Curtii de Apel Bucuresti — Sectia a VIII-a contencios administrativ si fiscal. Dezbaterile au avut loc in sedinta publica din data de 18 martie 2010, in prezenta avocatului Alice Draghici, pentru autorul exceptiei Serban Alexandru Bradisteanu, si a reprezentantului Ministerului Public, lipsind partile Agentia Nationala de Integritate si statul roman, reprezentat prin Ministerul Finantelor Publice, parti fata de care procedura de citare a fost legal indeplinita. Dezbaterile au fost consemnate in incheierea de la acea data, cand, avand nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amanat pronuntarea pentru data de 13 aprilie 2010, apoi pentru 14 aprilie 2010.

C U RT E A,
avand in vedere actele si lucrarile dosarului, constata urmatoarele:

Prin Incheierea din 16 iunie 2009, modificata prin Decizia nr. 4.710 din 29 octombrie 2009 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie — Sectia contencios administrativ si fiscal, prin care s-a admis recursul declarat impotriva acesteia, Curtea de Apel Bucuresti — Sectia a VIII-a contencios administrativ si fiscal a sesizat Curtea Constitutionala cu exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 5, art. 6, art. 7, art. 12, art. 16, art. 37 alin. (2) lit. e), f) si g), art. 44 si art. 54 din Legea nr. 144/2007 privind infiintarea, organizarea si functionarea Agentiei Nationale de Integritate, exceptie ridicata de Alexandru Șerban Bradisteanu intr-o cauza de contencios administrativ avand ca obiect solutionarea cererii de confiscare a averii nejustificate a acestuia, cerere formulata, in baza Legii nr. 144/2007, de catre Agentia Nationala de Integritate printr-un act de constatare.

In motivarea exceptiei de neconstitutionalitate autorul acesteia sustine, in esenta, ca dispozitiile de lege criticate sunt neconstitutionale, contravenind prevederilor art. 1 alin. (4) si art. 116 alin. (2) din Constitutie, deoarece Agentia Nationala de Integritate, prin atributiile care i-au fost conferite, a fost instituita — contrar textelor constitutionale mentionate — ca un organ administrativ cu veritabila activitate jurisdictionala, subordonat Parlamentului. Pe de alta parte, arata ca inspectorii de integritate, desi sunt controlati politic prin intermediul Consiliului National de Integritate, se supun Legii nr. 188/1999 privind statutul functionarilor publici si au atributii specifice unui organism jurisdictional. In acest sens sunt prevederile cuprinse in cap. I din lege, potrivit carora inspectorii de integritate pot solicita institutiilor si autoritatilor publice date, informatii si documente pe baza carora solutioneaza dosarele, pot dispune efectuarea de expertize in conditii asemanatoare modalitatii in care este administrata aceasta proba in procedura penala, cu posibilitatea persoanei cercetate de a fi asistata de aparator, iar in cazul in care se efectueaza o expertiza, de a-si alege un consilier. Autorul exceptiei de neconstitutionalitate sustine ca actul de constatare reprezinta un adevarat rechizitoriu, ceea ce contravine art. 1 alin. (4) din Constitutie, text ce exclude posibilitatea infiintarii unor organisme hibride, care sa indeplineasca simultan sarcini administrative si jurisdictionale si care sa se situeze sub control parlamentar. O alta dovada a faptului ca suntem in prezenta unui organism jurisdictional, in opinia autorului exceptiei, o reprezinta dispozitiile din legeacriticata referitoare la modalitatea de repartizare a cauzelor, dar si anumite situatii care apar in mod deosebit in activitatea de administrare a justitiei, respectiv cauze de incompatibilitate, conflict de interese, formularea unor cereri de recuzare sau declaratii de abtinere din partea inspectorului de integritate.

In final, autorul exceptiei de neconstitutionalitate sustine ca intreaga Lege nr. 144/2007 este neconstitutionala si „nejuridica”, deoarece stabileste modalitati diferite de cenzura a actelor pe care le emite. Astfel, procesul-verbal prin care este aplicata sanctiunea contraventionala a amenzii de catre inspectorul de integritate trebuie sa indeplineasca cerintele Ordonantei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contraventiilor, dar, potrivit legii criticate, contestarea acestuia se poate face doar la Judecatoria Sectorului 1, pe raza teritoriala in care isi are sediul Agentia Nationala de Integritate, prevederi ce intra in contradictie cu dispozitiile Ordonantei Guvernului nr. 2/2001, potrivit carora instanta competenta teritorial este cea de la locul comiterii contraventiei. Pe de alta parte, actele de constatare se inainteaza sectiei de contencios administrativ a curtii de apel competente teritorial in functie de domiciliul persoanei verificate, iar la judecata participa statul, prin Ministerul Finantelor Publice, si procurorul. Prin urmare, desi obiectul judecatii il reprezinta contestarea actelor aceluiasi organ administrativ — proceseverbale si acte de constatare, Legea nr. 144/2007 prevede competenta unor instante de judecata diferite, precum si categorii diferite de participanti la judecata.

In concluzie, sustine ca din analiza de ansamblu a Legii nr. 144/2007 rezulta ca aceasta este un act normativ neconstitutional.

Curtea de Apel Bucuresti — Sectia a VIII-a contencios administrativ si fiscal nu si-a exprimat opinia asupra temeiniciei exceptiei de neconstitutionalitate.

Potrivit dispozitiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, incheierea de sesizare a fost comunicata presedintilor celor doua Camere ale Parlamentului, Guvernului si Avocatului Poporului, pentru a-si exprima punctele lor de vedere asupra exceptiei de neconstitutionalitate.

Avocatul Poporului considera ca dispozitiile art. 46 din Legea nr. 144/2007 sunt constitutionale, deoarece Agentia Nationala de Integritate este o autoritate administrativa autonoma, cu personalitate juridica, fiind infiintata prin lege organica, cu respectarea dispozitiilor art. 117 alin. (3), art. 73 alin. (3) lit. t) si art. 76 alin. (1) din Constitutie. Totodata, arata ca Agentia Nationala de Integritate nu indeplineste o activitate de infaptuire a justitiei, ci este o structura de cercetare si de sesizare a organului de urmarire penala, a organului fiscal competent sau a instantei de judecata, in conditiile legii.

Presedintii celor doua Camere ale Parlamentului si Guvernul nu au comunicat Curtii Constitutionale punctele lor de vedere asupra exceptiei de neconstitutionalitate.

C U RT E A,
examinand incheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul intocmit de judecatorul-raportor, sustinerile partii prezente, concluziile procurorului, dispozitiile de lege criticate, raportate la prevederile Constitutiei, precum si dispozitiile Legii nr. 47/1992, retine urmatoarele: Curtea Constitutionala a fost legal sesizata si este competenta, potrivit dispozitiilor art. 146 lit. d) din Constitutie, precum si ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 si 29 din Legea nr. 47/1992, sa solutioneze exceptia de neconstitutionalitate.

Obiectul exceptiei de neconstitutionalitate, astfel cum rezulta din Incheierea din 16 iunie 2009 a Curtii de Apel Bucuresti — Sectia a VIII-a contencios administrativ si fiscal, modificata prin Decizia nr. 4.710 din 29 octombrie 2009 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie — Sectia contencios administrativ si fiscal, il reprezinta dispozitiile art. 5, 6, 7, 12, 16, art. 37 alin. (2) lit. e), f) si g), art. 44 si 54 din Legea nr. 144/2007 privind infiintarea, organizarea si functionarea Agentiei Nationale de Integritate. Dupa data sesizarii initiale a Curtii Constitutionale prin Incheierea din 16 iunie 2009 a Curtii de Apel Bucuresti — Sectia a VIII-a contencios administrativ si fiscal, Legea nr. 144/2007 a fost republicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 535 din 3 august 2009, dandu-se textelor o noua numerotare, iar dispozitiile art. 5, 6, 7, 12, 16, art. 37 lit. e), f) si g), art. 44 si 54 au devenit cele ale art. 6, 7, 8, 13, 17, art. 38 alin. (2) lit. f), g) si h), art. 46 si 57, avand urmatorul cuprins:
— Art. 6: „Pe parcursul desfasurarii verificarilor, Agentia poate solicita tuturor institutiilor si autoritatilor publice implicate, precum si altor persoane juridice de drept public sau privat documentele si informatiile necesare intocmirii actului de constatare.”;
— Art. 7: „La solicitarea motivata a inspectorului de integritate, conducatorii autoritatilor, institutiilor sau societatilor publice ori private, cei ai regiilor autonome sunt obligati sa comunice acestuia, in termen de cel mult 10 zile lucratoare, datele, informatiile, inscrisurile si documentele prevazute la art. 6, indiferent de suportul acestora, precum si date, informatii sau documente pe care le detin, care ar putea conduce la solutionarea cauzei.”;
— Art. 8: „(1) Inspectorul de integritate poate dispune, cu acordul persoanei verificate, efectuarea unei expertize pentru lamurirea neconcordantelor dintre valoarea declarata si valoarea reala a bunurilor mentionate in declaratie.
(2) Bunurile care fac obiectul unui act autentic pot fi supuse expertizei, in vederea stabilirii valorii acestora, doar in cazul in care actul autentic a fost anulat potrivit dreptului comun.
(3) Persoana verificata are dreptul sa-si aleaga un expert asistent, pe cheltuiala proprie.”;
— Art. 13: „(1) Se infiinteaza Agentia Nationala de Integritate, autoritate administrativa autonoma, cu personalitate juridica, ce functioneaza la nivel national, ca structura unica, cu sediul in municipiul Bucuresti.
(2) Personalul Agentiei este format din presedintele Agentiei, vicepresedintele Agentiei, inspectori de integritate, functionari publici si personal contractual. Presedintele Agentiei este demnitar cu rang de secretar de stat, vicepresedintele Agentiei este demnitar cu rang de subsecretar de stat, iar functia de inspector de integritate este functie publica cu statut special.
(3) Prin hotarare a Consiliului National de Integritate, la propunerea presedintelui Agentiei, la nivel teritorial se pot infiinta structuri ale Agentiei.”;
— Art. 17: „(1) In vederea desfasurarii activitatii in conditii de profesionalism, cu respectarea principiilor impartialitatii, independentei, celeritatii si bunei administrari, repartizarea cauzelor se face in mod aleatoriu, in sistem informatizat, de catre conducerea Agentiei.
(2) Redistribuirea cauzelor repartizate inspectorilor de integritate se poate face numai in urmatoarele cazuri:
a) imposibilitatea de exercitare a atributiilor, timp de cel putin 20 de zile;
b) solicitarea motivata a inspectorului de integritate caruia i-a fost repartizata lucrarea;
c) suspendarea din activitate, in conditiile legii;
d) incompatibilitate;
e) conflict de interese;
f) admiterea declaratiei de abtinere sau a cererii de recuzare a inspectorului de integritate;
g) lasarea cauzei in nelucrare mai mult de 10 zile.”;
— Art. 38 alin. (2) lit. f), g) si h): „Consiliul are urmatoarele atributii: [..]
f) formuleaza recomandari referitoare la strategia si activitatea Agentiei privind activitatea de verificare a averilor si a conflictelor de interese;
g) analizeaza raportul anual de audit prevazut la art. 33;
h) inainteaza Senatului, anual si ori de cate ori considera necesar, un raport despre activitatea Agentiei;”;
— Art. 46: „(1) Agentia intocmeste un act de constatare daca, in urma probelor aflate la dosar, rezulta ca:
a) intre averea dobandita pe parcursul exercitarii functiei si veniturile realizate in aceeasi perioada sunt diferente vadite, iar dobandirea unei cote-parti din avere sau a anumitor bunuri determinate nu este justificata, cauza se trimite instantei competente, care poate dispune confiscarea unei parti din averea dobandita sau unui bun determinat;
b) una dintre persoanele supuse dispozitiilor legale privind conflictele de interese a emis un act administrativ, a incheiat un act juridic, a luat o decizie sau a participat la luarea unei decizii, cu incalcarea obligatiilor legale privind conflictul de interese;
c) una dintre persoanele prevazute de lege se afla in stare de incompatibilitate;
d) persoana verificata nu a actionat cu incalcarea obligatiilor legale privind averile nejustificate, conflictul de interese sau regimul incompatibilitatilor.
(2) Inspectorul de integritate comunica persoanei verificate actul de constatare, in termen de cel mult 5 zile de la data intocmirii.
(3) Agentia sesizeaza organul de urmarire penala sauorganul fiscal competent daca exista probe sau indicii temeinice privind savarsirea unei fapte prevazute de legea penala.
Verificarea efectuata de inspectorul de integritate se suspenda pana la solutionarea cauzei de catre organul judiciar, potrivit legii. In acest caz, termenul de prescriptie a raspunderii disciplinare se suspenda pana la reluarea verificarii de catre Agentie. Sesizarea organului fiscal competent se face in vederea stabilirii obligatiilor fiscale, potrivit legii.”;
— Art. 57: „Dispozitiile prezentei legi se completeaza cu dispozitiile Legii nr. 115/1996, cu modificarile si completarile ulterioare, ale Legii nr. 188/1999, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, ale Legii nr. 53/2003, cu modificarile si completarile ulterioare, ale Codului de procedura civila, ale Ordonantei Guvernului nr. 2/2001, aprobata cu modificari si completari prin Legea nr. 180/2002, cu modificarile si completarile ulterioare, ale Legii nr. 554/2004, cu modificarile si completarile ulterioare, precum si cu dispozitiile altor acte normative, daca acestea nu sunt contrare prezentei legi.”

Aceste dispozitii din Legea nr. 144/2007 nu au mai facut obiect al controlului de constitutionalitate, deoarece Curtea nu a mai fost sesizata anterior cu exceptia de neconstitutionalitate a acestor prevederi, iar, potrivit Constitutiei si Legii nr. 47/1992, Curtea Constitutionala nu se poate pronunta din oficiu decat asupra initiativelor de revizuire a Constitutiei. Cu privire la alte dispozitii din Legea nr. 144/2007, Curtea s-a pronuntat prin 9 decizii referitoare la prevederile art. 18 alin. (2) lit. d) si e) si ale art. 39 alin. (1) pct. 34, devenite cele ale art. 19 alin. (2) lit. d) si e) si ale art. 41 alin. (1) pct. 34, dupa republicarea legii. Autorul exceptiei de neconstitutionalitate considera ca dispozitiile de lege criticate contravin prevederilor constitutionale ale art. 1 alin. (4) privind principiul separatiei si echilibrului puterilor in stat si ale art. 116 alin. (2) privind infiintarea organelor de specialitate.

Examinand exceptia de neconstitutionalitate, Curtea constata urmatoarele:
1. Avand in vedere necesitatea si oportunitatea reglementarii intr-un veritabil cod de integritate a celor 3 instrumente administrative de prevenire si de lupta impotriva coruptiei institutionale, si anume controlul declararii averilor, declararea si verificarea intereselor si a incompatibilitatilor in exercitarea demnitatii si a functiei publice, astfel cum reiese din expunerea de motive a Legii nr. 144/2007, aceasta reglementeaza organizarea si functionarea unei autoritati administrative autonome si unice, cu personalitate juridica si activitate permanenta, Agentia Nationala de Integritate (denumita in continuare Agentia). Potrivit art. 14 din Legea nr. 144/2007, aceasta are urmatoarele atributii:
„a) verifica declaratiile de avere si declaratiile de interese;
b) efectueaza controlul depunerii la termen a declaratiilor de avere si a declaratiilor de interese de catre persoanele prevazute de lege;
c) constata ca intre averea dobandita pe parcursul exercitarii functiei si veniturile realizate in aceeasi perioada exista o diferenta vadita care nu poate fi justificata si sesizeaza instanta competenta pentru stabilirea partii de avere dobandita sau a bunului determinat dobandit cu caracter nejustificat, a carui confiscare o solicita;
d) constata nerespectarea dispozitiilor legale privind conflictul de interese si regimul incompatibilitatilor;
e) dispune clasarea sesizarii, cand diferenta intre averea dobandita si veniturile realizate nu este vadita sau bunurile sunt justificate sau, dupa caz, cand nu se dovedeste conflictul de interese ori starea de incompatibilitate;
f) sesizeaza organul de urmarire penala daca exista probe sau indicii temeinice privind savarsirea unei fapte prevazute de legea penala;
g) aplica sanctiunile si ia masurile prevazute de lege in competenta sa sau, dupa caz, sesizeaza autoritatile ori institutiile competente in vederea luarii masurilor si aplicarii sanctiunilor prevazute de lege;
h) elaboreaza studii, analize, intocmeste statistici anuale privind declaratiile de avere, declaratiile de interese, precum si cu privire la verificarea acestora, efectuata de catre cei in drept, si dezvolta relatii de parteneriat cu persoanele care exercita demnitatile si functiile prevazute de prezenta lege, inclusiv prin acordarea de servicii de asistenta;
i) elaboreaza si difuzeaza ghiduri practice sau alte materiale in domeniu, intocmind propriile materiale in acest sens, avand in vedere practica organelor judiciare.”
In vederea indeplinirii acestor atributii, Legea nr. 144/2007 stabileste, in principal, urmatoarele reguli de procedura: Agentia isi indeplineste atributiile de verificare din oficiu sau, dupa caz, la sesizarea oricarei persoane fizice sau juridice interesate (art. 4); repartizarea cauzelor se face in mod aleatoriu, in sistem informatizat [art. 17 alin. (1)]; cauzele se redistribuie altor inspectori de integritate in caz de incompatibilitate, de conflict de interese sau de admitere a declaratiei de abtinere sau a cererii de recuzare a inspectorului de integritate [art. 17 alin. (2)];
in termen de 30 de zile de la primirea sesizarii, inspectorul de integritate efectueaza verificarea prealabila a documentelor depuse prin sesizare, inclusiv declaratia de avere si declaratia de interese ale persoanei in cauza [art. 5 alin. (1)]; actele si lucrarile efectuate de catre inspectorii de integritate din cadrul Agentiei nu sunt publice, cu exceptia actului de constatare [art. 5 alin. (8)]; Agentia poate solicita tuturor institutiilor si autoritatilor publice implicate, precum si altor persoane juridice de drept public sau privat documentele si informatiile necesare intocmirii actului de constatare (art. 6); conducatorii autoritatilor, institutiilor sau societatilor publice ori private, cei ai regiilor autonome sunt obligati sa comunice inspectorului de integritate, in termen de cel mult 10 zile lucratoare, datele, informatiile, inscrisurile si documentele prevazute la art. 6, indiferent de suportul acestora, precum si date, informatii sau documente pe care le detin, care ar putea conduce la solutionarea cauzei (art. 7); inspectorul de integritate poate dispune efectuarea unei expertize pentru lamurirea neconcordantelor dintre valoarea declarata si valoarea reala a bunurilor mentionate in declaratie [art. 8 alin. (1)]; persoana verificata are dreptul sa isi aleaga un expert asistent, pe cheltuiala proprie [art. 8 alin. (3)]; inspectorul de integritate solicita persoanei verificate informatii si dovezi suplimentare [art. 5 alin. (2)]; inspectorul de integritate intocmeste acte de constatare si procese-verbale [art. 9 alin. (2)];
actele intocmite in cursul cercetarii prealabile sau al procedurii de verificare pot constitui mijloace de proba, potrivit legii [art. 9 alin. (5)].

Solutiile legale care pot fi dispuse de catre Agentie sunt urmatoarele: sesizarea instantei competente si solicitarea confiscarii unei parti din averea dobandita sau a unui bun determinat, in cazul in care inspectorul de integritate constata ca intre averea dobandita pe parcursul exercitarii functiei si veniturile realizate in aceeasi perioada sunt diferente vadite, iar dobandirea unei cote-parti din avere sau a anumitor bunuri determinate este nejustificata (art. 46); sesizarea organului de urmarire penala daca exista probe sau indicii temeinice privind savarsirea unei fapte prevazute de legea penala sau organului fiscal competent in vederea stabilirii obligatiilor fiscale, potrivit legii (art. 46); sesizarea autoritatilor competente in cazul in care inspectorul de integritate constata existenta unui conflict sau a unei stari de incompatibilitate (art. 46); clasarea lucrarii [art. 5 alin. (7)]; constatarea si sanctionarea contraventiilor prevazute de Legea nr. 144/2007 (art. 56).

Analizand continutul normativ al textelor de mai sus, referitoare la atributiile, procedura si solutiile pe care le poate adopta Agentia, Curtea observa ca activitatile de cercetare, de ancheta, efectuate de catre inspectorii de integritate — in cadrul carora se administreaza si se evalueaza probe, se solicita orice informatii necesare de la orice institutie, autoritate publica, persoana juridica de drept public sau privat si se efectueaza expertize — sunt urmate, potrivit art. 46 din Legea nr. 144/2007, de intocmirea unui act de constatare, cu efecte juridice similare rechizitoriului, sub aspectul sesizarii instantei de judecata. Astfel, prin actul de constatare, inspectorul de integritate analizeaza si decide — printr-un procedeu specific functiei de judecata — daca exista diferente vadite intre averea dobandita pe parcursul exercitarii functiei si veniturile realizate in aceeasi perioada si daca dobandirea unei cote-parti din avere sau a anumitor bunuri determinate este nejustificata, solicitand instantei de judecata — ca urmare a aceluiasi procedeu — confiscarea averii nejustificate. Totodata, drept consecinta a activitatii de cercetare, Agentia sesizeaza organul de urmarire penala, daca se constata ca exista probe sau indicii temeinice pentru savarsirea unei fapte prevazute de legea penala.

Avand in vedere regulile de procedura prevazute de Legea nr. 144/2007 si solutiile pe care le poate adopta Agentia, Curtea constata ca anumite activitati desfasurate de inspectorii de integritate au caracter jurisdictional. Astfel, in temeiul art. 46 din Legea nr. 144/2007 si urmare a activitatilor de cercetare si verificare, creandu-se o confuzie intre functia de ancheta si cea de judecata, inspectorul de integritate — pe baza liberei sale aprecieri in administrarea probelor, printr-o procedura care nu respecta contradictorialitatea — decide ca o parte din avere este nejustificata si, prin urmare, da un verdict, „spune dreptul” (iuris dictio), activitate permisa numai instantelor de judecata, potrivit art. 126 alin. (1) din Legea fundamentala, conform caruia „Justitia se realizeaza prin Inalta Curte de Casatie si Justitie si prin celelalte instante judecatoresti stabilite de lege”.

Curtea mai constata ca organele care exercita aceste activitati nu sunt instante judecatoresti si nu se supun normelor de organizare si functionare prevazute in cap. VI „Autoritatea judecatoreasca” din titlul III „Autoritatile publice” al Constitutiei, intrucat functia de inspector de integritate este functie publica cu statut special, in conformitate cu prevederile art. 17 alin. (2) din Legea nr. 144/2007. In acelasi sens, Curtea observa ca, inainte de intrarea in vigoare a Legii nr. 144/2007, competenta de constatare a existentei unei diferente vadite intre bunurile si valorile declarate sau detinute si bunurile si valorile ce puteau fi dobandite din veniturile legal realizate apartinea „comisiei de cercetare”, un organ colegial, format din judecatori si procurori, potrivit Legii nr. 115/1996 pentru declararea si controlul averii demnitarilor, magistratilor, a unor persoane cu functii de conducere si de control si a functionarilor publici.

Totodata, in caracterizarea atributiilor jurisdictionale ale Agentiei, Curtea constata ca acele activitati de cercetare si de constatare, in temeiul carora este sesizata instanta de judecata, solicitandu-se confiscarea averii, sau organele de urmarire penala, nu se pot incadra nici in modalitatile de exercitare a jurisdictiilor speciale administrative, deoarece nu sunt facultative, asa cum prevede art. 21 alin. (4) din Constitutie, ci obligatorii.

Prin urmare, avand in vedere, pe de-o parte, statutul constitutional al justitiei, iar, pe de alta parte, activitatile de ancheta si de judecata desfasurate de Agentie, autoritate administrativa autonoma, prin care inspectorii de integritate — ce detin functii publice cu statut special — analizeaza si decid daca exista diferente vadite intre averea dobandita pe parcursul exercitarii functiei si veniturile realizate in aceeasi perioada si daca dobandirea unei cote-parti din avere sau a anumitor bunuri determinate este justificata sau nu, in vederea sesizarii instantei de judecata, solicitandu-i acesteia confiscarea averii, sau a organelor de urmarire penala, Curtea constata ca dispozitiile art. 46 din Legea nr. 144/2007 contravin prevederilor constitutionale ale art. 124 alin. (2) din Constitutie, potrivit carora „Justitia este unica, impartiala si egala pentru toti” si celor ale art. 126 alin. (1) privind infaptuirea justitiei.

De asemenea, Curtea constata ca atributia inspectorului de integritate de a solicita confiscarea averii incalca si prevederile art. 44 alin. (8) si (9) din Constitutie, potrivit carora „averea dobandita licit nu poate fi confiscata. Caracterul licit al dobandirii se prezuma”, iar „bunurile destinate, folosite sau rezultate din infractiuni ori contraventii pot fi confiscate numai in conditiile legii”. Recunoscand posibilitatea inspectorului de integritate de a solicita instantei de judecata competente — in ipoteza nejustificarii dobandirii unei cote-parti din avere sau a unor bunuri determinate — confiscarea acestei parti sau a bunului determinat, prevederile art. 46 din Legea nr. 144/2007 extind masura confiscarii de la bunurile dobandite ilicit si cu privire la bunurile nejustificate, incalcand astfel prevederile art. 44 alin. (8) si (9) din Constitutie. In acest sens este si Decizia Curtii Constitutionale nr. 453 din 16 aprilie 2008, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 374 din 16 mai 2008, prin care instanta de contencios constitutional a decis ca „este evident ca masura confiscarii unor bunuri constituie o exceptie de la principiul constitutional, consfintit de art. 44 alin. (8) din Constitutie, potrivit caruia caracterul licit al dobandirii bunurilor se prezuma. Astfel, confiscarea nu face decat sa aduca atingere prezumtiei de dobandire licita a unor bunuri, ceea ce nu poate conduce decat la concluzia neconstitutionalitatii acestor dispozitii de lege care ingaduie o astfel de atingere adusa averii unei persoane. De aceea, o asemenea masura este reglementata constitutional doar in cazul savarsirii unor infractiuni sau contraventii, adica in situatii constatate, in conditiile legii, ca reprezentand fapte cu un anumit grad de pericol social”.

De asemenea, Curtea subliniaza ca principiul constitutional al prezumtiei dobandirii licite a averii trebuie sa se aplice si in cazul persoanelor cercetate potrivit Legii nr. 144/2007, iar cei ce pretind ca averea unei persoane a fost dobandita ilicit trebuie sa dovedeasca acest lucru. Din dispozitiile Legii nr. 144/2007 reiese insa ca persoana cercetata este tinuta sa dovedeasca provenienta licita a tuturor bunurilor dobandite in perioada supusa controlului, avand loc, asadar, o rasturnare a sarcinii probei, ceea ce contravine prezumtiei dobandirii licite a bunurilor, consacrata constitutional prin art. 44 alin. (8). Totodata, Curtea retine ca dispozitiile art. 46 din Legea nr. 144/2007, prin posibilitatea inspectorilor de integritate de a solicita instantei de judecata competente confiscarea unei parti a averii sau a unui bun determinat, pronuntandu-se asupra vinovatiei unei persoane, incalca si prevederile art. 23 alin. (11) din Constitutie referitoare la prezumtia de nevinovatie, deoarece confiscarea averii se solicita in absenta unei hotarari judecatoresti definitive, prin care sa se stabileasca vinovatia, penala ori contraventionala. In acelasi sens, potrivit principiilor de drept procesual penal, nimeni nu este obligat sa isi dovedeasca nevinovatia, sarcina probatiunii revenind acuzarii, iar situatia de dubiu ii profita celui acuzat (in dubio pro reo), pe cand, in cazul constatarilor facute de catre inspectorii de integritate, in baza carora se cere confiscarea averii, persoana cercetata trebuie sa isi dovedeasca nevinovatia. In consecinta, Curtea constata ca dispozitiile art. 46 din Legea nr. 144/2007 contravin prevederilor art. 23 alin. (11), art. 44 alin. (8) si (9), art. 124 alin. (2) si art. 126 alin. (2) din Legea fundamentala, precum si celor ale art. 1 alin. (3) si (4) din Constitutie, potrivit carora Romania este stat de drept, in care drepturile si libertatile fundamentale ale cetatenilor sunt garantate, iar organizarea statului are loc potrivit principiului separatiei si echilibrului puterilor.
Ca urmare a constatarii neconstitutionalitatii dispozitiilor art. 46 din Legea nr. 144/2007, in conformitate cu prevederile art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, potrivit carora, „in caz de admitere a exceptiei, Curtea se va pronunta si asupra constitutionalitatii altor prevederi din actul atacat, de care, in mod necesar si evident, nu pot fi disociate prevederile mentionate in sesizare”, Curtea isi extinde controlul de constitutionalitate si urmeaza sa se pronunte si asupra dispozitiilor art. 14 lit. c), d), e) si f) si ale cap. VI „Verificarea averilor, a conflictelor de interese si a incompatibilitatilor” (art. 45—50) din Legea nr. 144/2007, dispozitii de care, in mod necesar si evident, nu pot fi disociate prevederile art. 46 din aceeasi lege.

Astfel, potrivit dispozitiilor art. 14 lit. c), d), e) si f), Agentia constata ca intre averea dobandita pe parcursul exercitarii functiei si veniturile realizate in aceeasi perioada exista o diferenta vadita care nu poate fi justificata si sesizeaza instanta competenta pentru stabilirea partii de avere dobandita sau a bunului determinat dobandit cu caracter nejustificat, a carui confiscare o solicita; constata nerespectarea dispozitiilor legale privind conflictul de interese si regimul incompatibilitatilor; dispune clasarea sesizarii, cand diferenta intre averea dobandita si veniturile realizate nu este vadita sau bunurile sunt justificate sau, dupa caz, cand nu se dovedeste conflictul de interese ori starea de incompatibilitate; sesizeaza organul de urmarire penala daca exista probe sau indicii temeinice privind savarsirea unei fapte prevazute de legea penala. Totodata, intregul cap. VI, din care face parte art. 46, reglementeaza procedura de verificare a averilor, conflictelor de interese si a incompatibilitatilor.

Prin urmare, avand in vedere ceea ce s-a retinut prin considerentele sus-mentionate, ca tocmai aceste atributii exercitate de catre Agentie contravin prevederilor constitutionale, Curtea constata ca si dispozitiile art. 14 lit. c), d), e) si f) si ale cap. VI „Verificarea averilor, a conflictelor de interese si a incompatibilitatilor” (art. 45—50) din Legea nr. 144/2007 privind infiintarea, organizarea si functionarea Agentiei Nationale de Integritate sunt, la randul lor, neconstitutionale, incalcand prevederile art. 1 alin. (3) si (4), art. 23 alin. (11), art. 44 alin. (8) si (9), art. 124 alin. (2) si art. 126 alin. (2) din Legea fundamentala.

2. Totodata, tinand cont de aceleasi prevederi ale art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 si avand in vedere ca nici dispozitiile cuprinse in cap. I „Dispozitii generale” (art. 1—9) din Legea nr. 144/2007 nu pot fi disociate in mod necesar si evident de prevederile art. 46 din aceeasi lege, deoarece instituie norme de procedura, Curtea urmeaza a se pronunta si asupra acestora.

In acest sens, Curtea constata ca, pentru aceleasi considerente ca si cele de la pct. 1 si raportat la aceleasi prevederi constitutionale, dispozitiile cap. I „Dispozitii generale” (art. 1—9) din Legea nr. 144/2007 privind infiintarea, organizarea si functionarea Agentiei Nationale de Integritate sunt neconstitutionale, in masura in care prevad competenta Agentiei de a efectua acte de cercetare si de a intocmi acte de constatare referitoare la verificarea averilor, a conflictelor de interese si a incompatibilitatilor si de a sesiza, pe baza acestora, instantele competente si organele de urmarire penala.

3. In temeiul dispozitiilor constitutionale ale art. 142 alin. (1), „Curtea Constitutionala este garantul suprematiei Constitutiei”, iar, potrivit art. 1 alin. (5) din Constitutie, suprematia Legii fundamentale este obligatorie. Prin urmare, Curtea urmeaza sa se pronunte si asupra dispozitiilor din Legea nr. 144/2007 care prevad obligativitatea publicarii declaratiilor de avere si de interese pe pagina de internet a institutiilor, precum si transmiterea lor catre Agentie in vederea publicarii lor pe pagina de internet a acesteia.

Aceste dispozitii din Legea nr. 144/2007 sunt cele ale art. 11 lit. e), f) si g), ale art. 12 alin. (2) si ale art. 42 alin. (2), (3) si (4) si au urmatorul cuprins:
— Art. 11: „Atributiile persoanelor desemnate potrivit art. 10 sunt urmatoarele: […]
e) asigura publicarea si mentinerea declaratiilor de avere si a declaratiilor de interese, pe pagina de internet a institutiei, daca aceasta exista, sau la avizierul propriu, in termen de cel mult 30 de zile de la primire. Declaratiile de avere si de interese se pastreaza pe pagina de internet cel putin 5 ani de la publicare, dupa care se arhiveaza potrivit legii;
f) trimit Agentiei, in termen de cel mult 10 zile de la primire, copii certificate ale declaratiilor de avere si ale declaratiilor de interese primite, pe care Agentia le publica pe pagina proprie de internet, in termen de 30 de zile de la primirea acestora, si le mentine publicate pe durata prevazuta de dispozitiile lit. e);
g) publica pe pagina de internet a institutiei, daca aceasta exista, sau la avizierul propriu, numele si functia persoanelor care nu depun declaratia de avere sau declaratia de interese in termen de cel mult 15 zile de la expirarea termenului legal de depunere, date pe care le comunica Agentiei;”;
— Art. 12 alin. (2): „Declaratia rectificata depusa impreuna cu eventualele documente se trimit de indata Agentiei.”;
— Art. 42 alin. (2), (3) si (4): „(2) Declaratiile de avere si de interese se depun la Biroul Electoral Central sau, dupa caz, la biroul electoral de circumscriptie, odata cu declaratia de acceptare a candidaturii, in doua exemplare. Biroul Electoral Central si biroul electoral de circumscriptie transmit un exemplar al declaratiilor de avere si de interese la Agentie, in termen de cel mult 48 de ore de la depunere.
(3) Declaratiile de avere si de interese ale candidatilor pentru functia de Presedinte al Romaniei se publica in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea a III-a, precum si pe pagina de internet a Agentiei, in termen de 10 zile de la data depunerii sau primirii, dupa caz, si se mentin publicate pe aceasta pagina.
(4) Declaratiile de avere si de interese ale candidatilor pentru functia de deputat, senator, consilier judetean, consilier local sau primar se publica pe pagina de internet a Agentiei, in termen de 10 zile de la data primirii, si se mentin publicate pe aceasta pagina.”
Curtea observa ca, potrivit art. 26 alin. (1) din Constitutie, autoritatile publice trebuie sa respecte si sa ocroteasca viata intima, familiala si privata. Totodata, libera dezvoltare a personalitatii umane si demnitatea omului, valori consacrate in art. 1 alin. (3) din Constitutie, nu pot fi concepute fara respectarea si ocrotirea vietii private. Dreptul la respectul si ocrotirea vietii intime, familiale si private face parte din categoria drepturilor si libertatilor fundamentale, fiind expres prevazut si in art. 8 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, prevedere ce impune, in principal, obligatia negativa din partea autoritatilor statului de a nu face nimic de natura a stanjeni exercitiul dreptului la viata privata.

In acest sens, Curtea constata ca obligatia prevazuta de lege de a se publica declaratiile de avere si de interese pe paginile de internet ale entitatilor unde persoanele care, in conformitate cu prevederile legale, au obligatia de a le depune, precum si transmiterea acestora catre Agentie in vederea publicarii pe pagina de internet a acesteia nesocotesc dreptul la respectul si ocrotirea vietii private, consacrat prin art. 26 din Legea fundamentala, precum si prin art. 8 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, prin expunerea nejustificata in mod obiectiv si rational, pe pagina de internet, a datelor referitoare la averea si interesele persoanelor ce au, potrivit legii, obligatia de a depune declaratii de avere si de interese.
Prin urmare, Curtea constata ca dispozitiile art. 11 lit. e), f) si g), ale art. 12 alin. (2) si ale art. 42 alin. (2), (3) si (4) din Legea nr. 144/2007 privind infiintarea, organizarea si functionarea Agentiei Nationale de Integritate sunt neconstitutionale, in masura in care prevad obligativitatea transmiterii declaratiilor de avere si de interese Agentiei, in vederea publicarii pe pagina de internet a acesteia, precum si obligativitatea publicarii lor pe pagina de internet a entitatilor unde persoanele care, in conformitate cu prevederile legale, au obligatia de a le depune. 4. In ceea ce priveste dispozitiile art. 13, art. 17, art. 38 alin. (2) lit. f), g) si h) si art. 57 din Legea nr. 144/2007 privind infiintarea, organizarea si functionarea Agentiei Nationale de Integritate, Curtea constata ca sustinerile autorului exceptiei de neconstitutionalitate sunt neintemeiate.

Astfel, potrivit art. 13 din Legea nr. 144/2007, Agentia Nationala de Integritate se infiinteaza ca o autoritate administrativa autonoma, cu personalitate juridica, ce functioneaza la nivel national, ca structura unica, iar in conformitate cu art. 17 din aceeasi lege, in vederea desfasurarii activitatii in conditii de profesionalism, cu respectarea principiilor impartialitatii, independentei, celeritatii si bunei administrari, repartizarea cauzelor se face in mod aleatoriu, in sistem informatizat, de catre conducerea Agentiei, ceea ce este indeplin acord cu prevederile constitutionale.

Totodata, Curtea retine ca dispozitiile art. 38 lit. f), g) si h) din Legea nr. 144/2007 prevad anumite atributii ale Consiliului National de Integritate — organism reprezentativ, aflat sub control parlamentar exercitat de Senat, cu activitate nepermanenta —, si anume acelea de a formula recomandari referitoare la strategia si activitatea Agentiei, de a analiza raportul anual de audit si de a inainta Senatului un raport despre activitatea Agentiei, fara ca acestea sa contravina principiului separatiei puterilor in stat, prevazut de art. 1 alin. (4) din Constitutie, astfel cum in mod gresit sustine autorul exceptiei de neconstitutionalitate.

Cu privire la criticile de neconstitutionalitate ale art. 57, Curtea retine ca acestea reprezinta probleme de aplicare a legii, ce nu intra in competenta Curtii Constitutionale, ci a instantei de judecata chemata sa solutioneze cauza. Totodata, eventuala neconcordanta dintre prevederile Legii nr. 144/2007 si cele ale Ordonantei Guvernului nr. 2/2001 — referitoare la contestarea proceselor-verbale de constatare si sanctionare intocmite de catre Agentie — nu intra in competenta de solutionare a Curtii Constitutionale.
5. Pe de alta parte, Curtea observa ca in procesul de adoptare a formei actuale a Legii nr. 144/2007 au existat situatii de incoerenta si instabilitate, contrare normelor de tehnica legislativa prevazute in Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative, republicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 777 din 25 august 2004. Astfel, dupa ce Legea nr. 144/2007 privind infiintarea, organizarea si functionarea Agentiei Nationale de Integritate a fost publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 359 din 25 mai 2007, la nicio saptamana, aceasta a fost modificata si completata prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 49/2007, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 375 din 1 iunie 2007, prin care au fost modificate si completate 19 articole din Legea nr. 144/2007, iar 3 alineate ale art. 39, art. 43 si art. 53 au fost abrogate. Prin continutul ei, Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 49/2007 pentru modificarea si completarea Legii nr. 144/2007 privind infiintarea, organizarea si functionarea Agentiei Nationale de Integritate a afectat drepturile si libertatile cetatenilor, prevazute de Constitutie.

Prin Legea nr. 94/2008 de aprobare a Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 49/2007, legiuitorul a mai adoptat modificari la 16 articole ale Legii nr. 144/2007, iar la 8 articole au fost introduse noi alineate, iar prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 138/2007, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 843 din 8 decembrie 2007, aprobata prin Legea nr. 105/2008, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 375 din 16 mai 2008, au mai fost modificate 4 articole din aceeasi lege.

6. De asemenea, Curtea constata ca, potrivit art. 1 alin. (5) din Constitutie, „In Romania, respectarea […] legilor este obligatorie” iar, potrivit Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative, republicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 777 din 25 august 2004, tehnica legislativa asigura sistematizarea, unificarea si coordonarea legislatiei, precum si continutul si forma juridica adecvate pentru fiecare act normativ. In acelasi sens, art. 13 din aceasta lege instituie principiul unicitatii reglementarii in materie, statuand ca reglementarile de acelasi nivel si avand acelasi obiect se cuprind intr-un singur act normativ, iar potrivit art. 15, cu denumirea marginala „Evitarea paralelismelor”, in procesul de legiferare este interzisa instituirea acelorasi reglementari in doua sau mai multe acte normative, iar in cazul existentei unor paralelisme, acestea vor fi inlaturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei in reglementari unice.
Or, Curtea observa ca, in domeniul activitatii de control al averii dobandite in perioada exercitarii mandatelor sau a indeplinirii anumitor functii publice si de verificare a conflictelor de interese, exista reglementari paralele, si anume, pe de-o parte, Legea nr. 115/1996 pentru declararea si controlul averii demnitarilor, magistratilor, a unor persoane cu functii de conducere si de control si a functionarilor publici, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 263 din 28 octombrie 1996, modificata si completata prin Legea nr. 161/2003 privind unele masuri pentru asigurarea transparentei in exercitarea demnitatilor publice, a functiilor publice si in mediul de afaceri, prevenirea si sanctionarea coruptiei, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003, iar pe de alta parte, Legea nr. 144/2007 privind infiintarea, organizarea si functionarea Agentiei Nationale de Integritate, potrivit careia activitatea de verificare privind averea dobandita in perioada exercitarii mandatelor sau a indeplinirii functiilor ori demnitatilor publice, dupa caz, a conflictelor de interese si a incompatibilitatilor se efectueaza de catre Agentia Nationala de Integritate.

7. In final, Curtea constata ca, potrivit Deciziei Plenului Curtii Constitutionale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronuntate in cadrul controlului de constitutionalitate, puterea de lucru judecat ce insoteste actele jurisdictionale, deci si deciziile Curtii Constitutionale, se ataseaza nu numai dispozitivului, ci si considerentelor pe care se sprijina acesta. Astfel, Curtea retine ca atat considerentele, cat si dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii, potrivit dispozitiilor art. 147 alin. (4) din Constitutie, si se impun cu aceeasi forta tuturor subiectelor de drept.
In consecinta, asa cum a statuat Curtea si in jurisprudenta sa (a se vedea Decizia nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009), atat Parlamentul, cat si Guvernul, respectiv autoritatile si institutiile publice urmeaza sa respecte cele stabilite de Curtea Constitutionala in considerentele si dispozitivul prezentei decizii. In conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constitutie, „Dispozitiile din legile si ordonantele in vigoare, […] constatate ca fiind neconstitutionale, isi inceteaza efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curtii
Constitutionale daca, in acest interval, Parlamentul sau Guvernul, dupa caz, nu pun de acord prevederile neconstitutionale cu dispozitiile Constitutiei. Pe durata acestui termen, dispozitiile constatate ca fiind neconstitutionale sunt suspendate de drept.” Curtea constata ca dispozitiile art. 147 alin. (1) din Constitutie disting — cu privire la obligatia de a pune de acord prevederile neconstitutionale cu dispozitiile Constitutiei — intre competenta Parlamentului, pentru dispozitiile din legi, pe de-o parte, si cea a Guvernului, pentru dispozitiile din ordonante ale acestuia, pe de alta parte.
Ca atare, pe o perioada de 45 de zile de la data publicarii in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, a prezentei decizii, Guvernul nu poate adopta o ordonanta de urgenta pentru a pune de acord prevederile Legii nr. 144/2007 constatate ca fiind neconstitutionale cu dispozitiile Constitutiei, dar poate initia un proiect de lege in acord cu cele stabilite prin prezenta decizie.

Pentru considerentele expuse mai sus, in temeiul art. 146 lit. d) si al art. 147 alin. (4) din Constitutie, precum si al art. 1—3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) si al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

C U RT E A C O N S T I T U Ț I O N A L A
In numele legii
D E C I D E:

1. Admite exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 14 lit. c), d), e) si f) si ale cap. VI „Verificarea averilor, a conflictelor de interese si a incompatibilitatilor” (art. 45—50) din Legea nr. 144/2007 privind infiintarea, organizarea si functionarea Agentiei Nationale de Integritate, exceptie ridicata de Șerban Alexandru Bradisteanu in Dosarul nr. 5.544/2/2008 al Curtii de Apel Bucuresti — Sectia a VIII-a contencios administrativ, si constata ca acestea sunt neconstitutionale.
2. Admite exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor cap. I „Dispozitii generale” (art. 1—9) din Legea nr. 144/2007 privind infiintarea, organizarea si functionarea Agentiei Nationale de Integritate, exceptie ridicata de acelasi autor in acelasi dosar al aceleiasi instante, si constata ca acestea sunt neconstitutionale in masura in care prevad competenta Agentiei Nationale de Integritate de a efectua si intocmi acte de cercetare si de constatare referitoare la verificarea averilor, a conflictelor de interese si a incompatibilitatilor.
3. Admite exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 11 lit. e), f) si g), art. 12 alin. (2) si ale art. 42 alin. (2), (3) si (4) din Legea nr. 144/2007 privind infiintarea, organizarea si functionarea Agentiei Nationale de Integritate, exceptie ridicata de acelasi autor in acelasi dosar al aceleiasi instante, si constata ca acestea sunt neconstitutionale in masura in care prevad transmiterea declaratiilor de avere si de interese Agentiei Nationale de Integritate si publicarea lor pe pagina de internet a acesteia si a institutiei.
4. Respinge exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 13, art. 17, art. 38 alin. (2) lit. f), g) si h) si art. 57 din Legea nr. 144/2007 privind infiintarea, organizarea si functionarea Agentiei Nationale de Integritate, exceptie ridicata de acelasi autor in acelasi dosar al aceleiasi instante.

Definitiva si general obligatorie.

Decizia se comunica presedintilor celor doua Camere ale Parlamentului si Guvernului si se publica in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I.

Pronuntata in sedinta publica din data de 14 aprilie 2010.

PRESEDINTELE CURȚII CONSTITUTIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Ioana Marilena Chiorean

Decizia CCR nr. 778/2009 a fost publicata in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 465, din 6 iulie 2009. Obiectul exceptiei de neconstitutionalitate il constituie dispozitiile art. I pct. 4 din Ordonanta Guvernului nr. 34/2001

 pentru modificarea si completarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 511, din 28 august 2001, dispozitii prin care s-a abrogat art. 15 lit. f¹) din Legea nr. 146/1997.

Prin Decizia nr. 778/2009, CCR a admis exceptia de neconstitutionalitate si a constatat ca dispozitiile art. I pct. 4 din Ordonanta Guvernului nr. 34/2001 pentru modificarea si completarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru sunt neconstitutionale.

Autorul exceptiei a sustinut ca dispozitiile legale atacate contravin prevederilor art. 1 alin. (3) din Constitutia Romaniei, deoarece instituie o taxa judiciara de timbru disproportionata pentru actiunile avand ca obiect daune morale.

Argumentele CCR:

Reglementand raspunderea civila pentru prejudiciile cauzate prin fapte ilicite, Codul civil roman nu se refera expres si la existenta unei forme de raspundere patrimoniala pentru daunele morale. O asemenea forma de raspundere juridica a fost admisa pe cale jurisprudentiala, cu deosebire incepand cu anul 1990.

Legislativ, existenta raspunderii patrimoniale pentru daune morale a fost recunoscuta implicit prin art. 15 lit. f¹) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, text introdus in lege prin Ordonanta Guvernului nr. 11 din 29 ianuarie 1998, aprobata prin Legea nr. 112/1998, in care se prevedea scutirea de taxa judiciara de timbru a actiunilor si cererilor, inclusiv cele pentru exercitarea cailor de atac, referitoare la „stabilirea si acordarea de despagubiri pentru daunele morale aduse onoarei, demnitatii sau reputatiei unei persoane fizice”.

Reglementarea reprezenta un mod specific de aparare juridica a mentionatelor atribute ale personalitatii umane – caracterizate in art. 1 alin. (3) din Constitutia Romaniei ca fiind valori supreme in statul de drept. In felul acesta se asigura accesul la justitie, neconditionat de plata unei taxe de timbru, persoanelor vatamate prin proferarea de expresii insultatoare, calomnii ori denigrari savarsite pe orice cale, direct sau prin mijloacele de comunicare in masa.

Curtea arata, în motivarea deciziei din 12 mai, ca abrogarea unei prevederi din Codul de procedura penala, prin eliminarea posibilitatii criticarii pe

calea recursului a unei hotarâri judecatoresti pe motiv ca este contrara legii sau ca s-a facut o gresita aplicare a legii, “închide partii interesate calea valorificarii efective a dreptului încalcat”.

“Într-adevar, ori de câte ori legea penala sau civila a fost încalcata, trebuie sa se asigure partii interesate posibilitatea de a cere si obtine restabilirea legalitatii prin casarea hotarârii nelegale”, explica CCR, cu precizarea ca, prin abrogarea prevederilor respective, se asigura existenta remediului numai pentru unele din cazurile de încalcare a legii materiale penale, iar, pe de alta parte, se creeaza un vid de reglementare în ceea ce priveste desfiintarea hotarârii nelegale în situatia încalcarii legii civile.

Punctul 171 al art.3859 alin.1 din Codul de procedura penala, abrogat prin dispozitiile art.I pct.185 din Legea nr.356/2006, prevede unul din cazurile în care hotarârile recuzate sunt supuse casarii, si anume: “când hotarârea este contrara legii sau când prin hotarâre s-a facut o gresita aplicare a legii”.

Sursa: RTV

Curtea Constitutionala motiveaza ca modificarile aduse Legii nr.188/1999 privind Statutul functionarilor publici sunt neconstitutionale, deoarece se încalca principiul bicameralismului, iar textul a fost redactat într-un mod

“deficitar”, care nu corespunde exigentelor de tehnica legislativa. În primul rând, Curtea Constitutionala a constatat ca sunt “deosebiri majore” de continut juridic, modificarile si completarile adoptate de Camera dând o configuratie deosebita, semnificativ diferita fata de cea a proiectului de lege în forma adoptata de Senat.
Propunerea legislativa a fost initiata de PD-L si PSD
Astfel, legea care a facut obiectul controlului de constitutionalitate provine dintr-o propunere legislativa initiata de reprezentanti ai PD-L si PSD+PC, initiativa ce a avut ca obiect de reglementare modificarea si completarea unor dispozitii ale Legii nr.188/1999 privind Statutul functionarilor publici. În esenta, prin aceasta propunere legislativa se preconizeaza trecerea functiilor de prefect si subprefect din categoria functiilor corespunzatoare înaltilor functionari publici în categoria functiilor de demnitate publica, numiti de Guvern pentru un mandat de 4 ani. Senatul a eliminat din propunerea legislativa cu care a fost sesizat ulterior toate dispozitiile referitoare la modificarea Legii nr. 340/2004 privind institutia prefectului si, de asemenea, a eliminat, respectiv a modificat o serie de dispozitii referitoare la categoria înaltilor functionari publici si la categoria functionarilor publici de conducere. Proiectul de lege a fost transmis în data de 10 martie Camerei Deputatilor, în calitate de Camera decizionala, spre dezbatere si adoptare, iar fata de forma adoptata de Senat, ca prima Camera sesizata, legea adoptata de Camera Deputatilor contine o serie de modificari si completari esentiale. În acest context, Curtea constata ca Legea pentru modificarea si completarea Legii nr.188/1999 privind Statutul functionarilor publici este neconstitutionala, sub aspectul încalcarii principiului constitutional al bicameralismului Parlamentului României, consacrat de art. 61 din legea fundamentala.

Sursa: Curierul National

Potrivit articolului 34, „cauzele aflate pe rolul instanţelor civile la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă se trimit instanţelor de contencios administrativ competente. Acestea, la primul termen de judecată, verifică dacă părţile stăruie în continuarea judecăţii, iar în caz afirmativ, continuă

 judecata potrivit prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă, examinând cauza sub toate aspectele şi apreciind care acte şi lucrări efectuate rămân valabile”.

În opinia instanţei, „nu se poate susţine că părţii care a declanşat acţiunea i se încalcă dreptul la un proces echitabil ori dreptul la apărare, că i se restrânge exerciţiul unor drepturi, în condiţiile în care accesul la instanţă e garantat prin noua lege (n.r. – ordonanţa CNSAS) şi nu e restrâns în nici un fel”, arată judecătorii în motivare. 

Totuşi, magistraţii au decis că cererea de trimitere a dosarului la Curtea Constituţională (CCR) e întemeiată, „având în vedere că articolul 34 din Ordonanţa CNSAS – numărul 24 din 2008 -, al cărei neconstituţionalitate se invocă, e o dispoziţie dintr-o ordonanţă în vigoare şi are legătură cu soluţionarea cauzei”. Prin aceasta, instanţa apreciază, în motivarea de la dosar, că e necesar, pentru buna desfăşurare a procesului, ca CCR să hotărască dacă articolul 34 din Ordonanţa CNSAS respectă sau nu Constituţia României. 

De asemenea, în motivare, se arată că CNSAS a fost de acord cu trimiterea procesului la Curtea Constituţională,  pentru că articolul 34 din Ordonanţa CNSAS are legătură cu rezolvarea procesului şi nu trebuie să se mai  pună la îndoială constituţionalitatea lui. 

Tot pe 18 septembrie, când a fost dată pronunţarea, verişoara despre care Dan Voiculescu ar fi dat note informative Securităţii, Paraschiva Silaghi, a făcut o cerere prin care vrea să intervină în dosar „în scopuri personale” şi la care a adăugat o declaraţie a sa, legalizată de un notar. 

În mai 2007, Curtea de Apel a respins cererea făcută de liderul conservator, prin care cerea audierea Paraschivei Silaghi, care ar fi trebuit să confirme spusele lui Voiculescu, şi anume că notele sale de informare către Securitate nu au afectat pe nimeni. Curtea de Apel a acceptat atunci doar declaraţia ei autentică, dată în faţa notarului. 

Reamintim că Tribunalul Bucureşti a decis, pe 18 septembrie, trimiterea la Curtea Constituţională a dosarului lui Dan Voiculescu împotriva deciziei de colaborator primită de la Consiliul Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii, după ce avocaţii liderului PC au contestat şi noua Ordonanţă CNSAS. 

In Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 832 din 10 decembrie 2008 a fost publicata Decizia Curtii Constitutionale nr. 1150/2008 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor Legii nr. 16/2007 privind organizarea si exercitarea profesiei de geodez. 

Curtea a admis exceptia ridicata de Avocatul Poporului si a constatat ca Legea nr. 16/2007 privind organizarea si exercitarea preofesiei de geodez este neconstitutionala, intrucat a fost adoptata ca lege organica, desi domeniul de reglenmentare al acesteia nu face parte dintre cele stabilite de Constitutie pentru legile organice

Magistraţii Curţii Constituţionale (CCR) au decis că legea privind organizarea şi exercitarea profesiei de geodez este neconstituţională. Motivul: a fost adoptată ca lege organică fără însă ca profesia de geodez să se regăsească printre domeniile expres prevăzute de art. 73 alin. (3) din Constituţie.

Excepţia a fost ridicată de Avocatul Poporului în temeiul care arăta în sesizare că legea criticată a fost adoptată ca lege organică, cu nerespectarea prevederile constituţionale ale art. 75 privind sesizarea Camerelor, art. 76 alin. (1) potrivit cărora ‘Legile organice şi hotărârile privind regulamentele Camerelor se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere, precum şi ale art. 73 alin. (3) referitoare la domeniile în care se reglementează prin lege organică.

AP susţine că legea criticată a fost adoptată fără respectarea prevederilor constituţionale referitoare la modul de rezolvare a conflictelor de competenţă între prima Cameră sesizată şi Camera decizională, în sensul că texte noi din propunerea legislativă privind organizarea şi funcţionarea profesiei de geodez au fost adoptate de către Camera decizională, fără a fi examinate şi de prima Cameră sesizată. Totodată, se consideră că legea criticată restrânge exerciţiul dreptului la muncă, fără a fi respectate exigenţele constituţionale stabilite de art. 53, prin aceea că instituie condiţii noi de calificare în profesia de geodez

http://www.amosnews.ro/Legea_privind_organizarea_si_exercitarea_profesiei_de_geodez_neconstitutionala-263391

Curtea de Apel Bucureşti a stabilit pentru 12 ianuarie 2009 următorul termen al procesului în care Mona Muscă cere revizuirea deciziei de colaborare cu Securitatea, după ce dosarul a fost plimbat pe la multe multe instanţe.

Mona Muscă le-a cerut magistraţilor Curţii de Apel, în decembrie 2006, să desfiinţeze decizia CNSAS, dar solicitarea i-a fost respinsă în martie 2007, printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă.

Muscă a decis să conteste acestă decizie a Curţii de Apel printr-o cale extraordinară de atac (n.r. revizuire), care se exercită la aceeaşi instanţă, numai în anumite condiţii prevăzute de Codul de Procedură Civilă. 

În cazul Mona Muscă, procurorii Parchetului General au dispus, la data de 14 august 2008, începerea urmăririi penale pentru fals în declaraţii, în legătură cu declaraţia pe propria răspundere dată de fostul deputat privind colaborarea cu fosta securitate. Astfel, Mona Muscă a dat o declaraţie pe proprie răspundere, când a devenit parlamentar, că nu a colaborat cu fosta securitate, dar CNSAS a stabilit, ulterior, că fostul deputat a făcut poliţie politică.

http://www.realitatea.net/procesul-monei-musca-de-revizuire-a-verdictului-cnsas-reincepe-pe-12-ianuarie_398966.html

avocat@coltuc.ro

www.coltuc.ro

Potrivit D.E.X. prin „sistem” se înţelege un ansamblu de elemente dependente între ele şi formând un întreg organizat, care pune în ordine într-un domeniu de gândire teoreticã, reglementeazã clasificarea materialului într-un domeniu de ştiinţe ale naturii sau face ca o activitate practicã sã funcţioneze potrivit scopului urmãrit.

Sistemul prezidenţial
Acest sistem oferã o clarã separaţie a puterilor între executiv, legislativ şi judiciar, însã o preponderentã  a atribuţiilor preşedintelui statului

Descentralizarea  constã în posibilitatea recunoscutã de puterea centralã colectivitãtilor locale de a  adopta în anumite domenii sau la nivel teritorial anumite acte sau decizii, fãrã a se consulta în prealabil cu centrul sau a cere aprobarea acestuia. Astfel, autoritãtile publice locale, respectiv primarii si consiliile locale beneficiazã de o anumitã independentã fatã de puterea centralã si actioneazã în mod autonom, principiu al cãrui temei constã în aceea  cã nu sunt numite de puterea centralã ci alese de colectivitãtile locale.

Autoritãtile descentralizate sunt autoritãtile administratiei publice locale care nu sunt subordonate la centru, fiind autonome- respectiv: Consiliile judetene, municipale, orãsenesti, comunale si primãrii.
Descentralizarea are la bazã principiul potrivit cãruia cei guvernati îsi cunosc mai bine interesele si-si gestioneazã cu mai multã eficientã resursele ce li se alocã si cele  create pe plan local, prin autoritãtile alese la nivelul judetului sau localitãtii.
Desconcentrarea serviciilor publice ale ministerelor diferã de descentralizare si este un alt principiu al Statului unitar, care înseamnã cã pe plan local se înfiinteazã servicii publice care sunt doar tutelate de ministere. De exemplu: Ministerul Sãnãtãtii, Ministerul Educatiei Nationale, Ministerul de Interne etc. înfiinteazã la nivelul judetelor servicii publice, denumite inspectorate.